Simion devenise atât de supărător, încât Aglae se hotărî să scape de el. Propriu-zis, ea nu prea credea în nebunia lui și-l trata ca și când el s-ar fi prefăcut, ca să-i facă ei zile negre. Ideea de a-l interna într-un sanatoriu fu respinsă cu indignare:
— Cu ce să-l țin în sanatoriu? Are el vreo avere?
— Are pensia, observă Stănică.
— Ce-ai zis? Pensia? Dar eu, copiii cu ce trăim?
În realitate, Aglae avea destulă avere, strânsă din chiar banii lui Simion, privat sistematic de orice plăceri. Stănică propuse în cele din urmă, cu oarecare prudență, de a vârî pe Simion într-un ospiciu, deși, zicea el, s-ar putea afla că bătrânul are avere (însă el avea să facă rost de un act de paupertate), și apoi soluția ar putea să nu convină, fiindcă e penibil să se știe că ai un soț la ospiciu etc.
— Și ce, zise Aglae, acru, eu l-am adus în halul ăsta? Să se ducă unde l-au adus faptele lui.
Într-o duminică, totul fu pregătit ca Simion să fie scos din casă. Weissmann se oferise să îndeplinească delicata însărcinare, după ce ospiciul fusese prevenit. Bătrânul avea să fie plimbat sub un pretext oarecare, dus apoi la ospiciu, ca spre a-l vizita, și lăsat acolo. Istețul medicinist studiase bine chestiunea, conversând de câteva ori cu Simion, și-și alcătuise în cap câteva scene posibile. Aglae strânsese într-un geamantănaș câteva lucruri de îmbrăcăminte, pe cele mai rupte, și acum aștepta în sufragerie sosirea lui Weissmann. Mai mult din curiozitate decât din simpatie, toți ai casei, Stănică, Olimpia, Titi, Aurica, se adunaseră în aceeași încăpere, pe canapea și pe scaune, de-a lungul pereților, și priveau ca la un spectacol. Din când în când, deschidea ușa cu o curiozitate avidă, lipsită de orice rușine, Marina, plină pe mâini de făină, așa cum ieșise din bucătăria casei vecine. Simion, cu ochii exaltați, slăbit și cu barbă crescută în săgeată, ședea la masă și sorbea lacom dintr-o ceașcă cu lapte. După ce sfârși de băut, privi în fundul ceștii, mirosi, apoi zise:
— Aici a fost oțet.
Aglae se supără:
— Ești nebun? Ce oțet? Dacă era oțet, nu-l beai! De unde până unde oțet?
— Lui Isus, lumea îi dă să bea oțet. Cu asta mă hrănesc eu de când au apărut semnele.
Ochii lui Simion arătau îngrijorare și suferință, însă Aglae nu trăda nici un fel de milă și nu arunca nici o vorbă blândă spre a-l potoli. Dimpotrivă, fu din ce în ce mai iritată:
— Slavă Domnului, te-am hrănit ca pe un trântor, cu ce-a fost mai bun, ani de zile, fără nici o bucurie din partea ta, și acum vii să-mi spui că ți-am dat oțet. Oțet să fie în inima dușmanilor.
— S-au arătat semnele! repetă, mai tare, Simion.
— Ce semne, tată-socrule? întrebă Stănică, cu intenții psihiatrice, făcând cu ochiul celorlalți. Cine știe, poate dumnealui are dreptate. Trebuie să-l ascultăm.
Simion arătă cu degetele descărnate înspre barbă.
— Domnul mi-a dat barba lui.
— Mai bine te-ai fi tuns puțin, decât să stai în halul ăsta.
— Eu să mă tund? zise Simion violent, sărind de pe scaun. Nimeni să nu se atingă de Domnul Isus.
Aglae îl privi cu mare dispreț, ceilalți cu felurite grade de placiditate. Numai Stănică părea aci distrat de spectacol, aci străbătut de milă.
Cuprins de agitație, Simion începu să se plimbe prin casă, gesticulând și privind la hainele lui. Nasul îi era înroșit ca de ger, și mucozitățile se prelingeau pe mustăți. Vorbi repede:
— Ereticii îmi fură banii, s-au unit toți să-mi chinuie hainele, uitați-vă la pantaloni (erau scurți) cum mi i-au decolorat, mi-au bătut hainele pe cruce. Cristos a fost izgonit din lume, au omorât pe Cristos, lumea a rămas fără Dumnezeu, îmi scriu ucenicii și nu-mi dați scrisorile, asta e scandal, am să reclam împăratului Cezar, mi-ați furat mănușile, Cristos s-a făcut iarbă și-l mănâncă găinile (niște găini se vedeau în curte), unde e pardesiul meu…?
— Eu ți-am furat banii, strigă Aglae, în culmea ciudei, eu?
— Mamă, încercă Olimpia s-o potolească, nu te potrivi!
— Lasă-mă în pace, dragă! Eu i-am furat banii? Banii i-ai risipit cu stricatele, să mă ierte copiii ăștia, ele te-au adus în halul ăsta. N-ai haine? Dar ce, eram să-ți fac eu haine? Din pensia ta păcătoasă? Alți oameni de vârsta ta aleargă, muncesc, nu stau ca trântorii. Am copii mari și nu i-am pus la casa lor. Tocmai când să îngrijesc și eu de bătrânețea mea, că nu mai sunt așa tânără cum am fost odată, îmi faci zile fripte? Mi-am mâncat tinerețea cu tine, ticălosule!
Aglae începu deodată să plângă, din nervozitate, cu sughițuri ascuțite, ca și Aurica altă dată. Apoi își șterse brusc ochii și luă o mină și mai dușmănoasă ca înainte. Pe buzele lui Stănică flutură un zâmbet: „Mare cutră, soacră-mea asta! gândi el. Cum sare capra, sare și iada. Așa ar fi în stare să facă și iubita mea Olimpia, dacă, Doamne ferește, aș fi bolnav și bătrân. Familie scârboasă!”
— Mamă, continuă el tare, de ce-ți strici sănătatea? Fii rezonabilă! Uite, suntem noi în jurul dumitale, sunt eu. Contează pe mine, ca pe un fiu devotat. Vom face cum va fi mai bine.
Simion, uitând furia dinainte, zise, bine dispus și profetic:
— Curând, și nu mă veți mai vedea. Mă duc unde m-așteaptă armatele de îngeri să mă îmbrace cu haine de aur!
Titi începuse să se legene, rezemat de sobă, iar Aurica, la fereastră, își tăia cu foarfecele pielițele din jurul unghiilor. În sfârșit, Weissmann sosi cu o trăsură, pe care o lăsă să aștepte în poartă. Anticipând în mod imprudent planul de captare a lui Simion, Aglae zise:
— Simioane, uite, a venit domnul doctor. Să te duci cu dumnealui să te vadă, să-ți dea ceva să te faci bine, și pe urmă te întorci acasă. Vă duceți cu trăsura!
Simion făcu o săritură de maimuță:
— Ce doctor? Eu nu sunt bolnav. Eu sunt cel mai sănătos om. Eu sunt Omul și nu voi muri în vecii vecilor. Cel ce se-nchină mie și tatălui meu, acela se va mântui.
— Papa, găsi cu cale Olimpia să intervină, domnul îți vrea binele, de ce să nu mergi?
Toată inimiciția irațională a lui Simion pentru Olimpia se redeșteptă:
— Nu vorbesc cu dumneata! Să nu-mi zici papa, că nu te cunosc. Nu ești fata mea! Copiii mei sunt cei ce mă urmează și se închină mie.
— Eu îți sunt fiu adevărat, fiindcă cred în învățăturile dumitale! zise Weissmann.
Simion îl privi cu interes, dar își reluă iarăși preumblările prin casă, ca un câine prudent, după ce a mirosit un individ. Olimpia, jignită, lăsă să se vadă în ochii ei toată verzimea urii. Aglae clătină din cap, agasată:
— Așteaptă birjarul, pentru numele lui Dumnezeu, o să mă coste o groază de parale!
Weissmann o examină pe furiș și se putea ghici uimirea lui față de o astfel de nesimțire. Prudent și politicos din fire, nu-și trădă sentimentul lăuntric și medită repede asupra mijloacelor oportune pentru a scoate pe bătrân din casă.
— Domnule profesor, zise el foarte ceremonios, doamnele au glumit, fără îndoială, sau e la mijloc o eroare. Eu nu sunt doctor și n-am venit să vă consult. De altfel, sănătatea dumneavoastră mi-este cunoscută, vorbește toată lumea. Am venit atras de reputația dumneavoastră de… De învățat. De.
Simion se opri din mers și sorbi vorbele lui Weissmann, privindu-l, deși la drept vorbind pupilele, în neputință de a se concentra, erau risipite în gol. Cuvântul „profesor”, respectul studentului îl măguleau. Însă Weissmann folosise titulatura la întâmplare, neștiind de fapt ce profesiune avea Simion.
— A auzit lumea de învățăturile mele? întrebă serios Simion.
— Dacă a auzit, mă-ntrebi? Dar cine nu cunoaște pe marele, pe marele… (Weissmann nu-i cunoștea numele.)
— Profet Tulea, sugeră Stănică.
— Exact! confirmă studentul.
— Și ce dorește lumea de la mine? întrebă măreț Simion.
— Ce dorește? Să ieși în lume, să luminezi opinia publică, să aduci pe rătăciți pe calea ceea bună.
Simion se mai gândi câtva, apoi se împotrivi:
— Nu merg. Misiunea mea pe pământ s-a sfârșit. Am băut fiere și oțet, am fost răstignit în hainele mele, acum trebuie să mă întâlnesc cu îngerii.
— Domnule Tulea, se rugă Weissmann, eu de ce-am venit? Îngerii te așteaptă. Pe cinstea mea. M-au trimis pe mine cu trăsura, să te chem. Privește caii!
Simion aruncă ochii rătăcit pe fereastră și privi caii costelivi, înfrumusețați de birjar cu câte o floare la ureche.
— Au aripi? întrebă el.
— Cum să n-aibă, domnule Tulea? Au câte douăsprezece aripi fiecare.
Simion se plimbă din nou nedumerit prin odaie, în așteptarea anxioasă a celorlalți, apoi se încăpățână iarăși:
— Nu merg! Îngerii trebuie să vină aici să mă ridice de-a dreapta tatălui. Nu mă înșelați dumneavoastră pe mine. Diavolul e șiret, ia felurite chipuri.
Weissmann se scărpină la ceafă, contrariat. Se pipăi la buzunarul din spate al pantalonilor, unde avea o cutie „Record”, cu seringă și fiole de morfină, apoi luă la o parte pe Stănică și-i șopti ceva la ureche, în vreme ce Simion îi observa foarte alarmat. Trecură amândoi în odaia învecinată, de unde se întoarseră peste câteva minute. Weissmann ținea în mână seringa cu morfină, iar Stănică o bucată de vată îmbibată cu alcool, al cărui miros se răspândi în odaie.
— Domnule Tulea, maestre, zise dulceag studentul, știu eu un mijloc ca îngerii să vină mai curând. Îți facem o mică înțepătură în braț, neînsemnată, cu asta, și numaidecât ai să simți lucruri minunate.
Simion se dădu înapoi, cu oroare. Din fericire, Stănică avu un cuvânt nimerit:
— Îmi pare rău că te porți așa, zise el cu prefăcută dezamăgire, mi se pare mie că nu ești ceea ce pretinzi. Isus a fost înțepat pe cruce cu sulița, și dumneata nu te lași înțepat cu un ac. Ce fel de sfânt ești?
Surprins de argumentare, Simion se opri locului fără replică, și Weissmann îi trase haina cu repeziciune și-i făcu injecția înainte ca bătrânul să se dezmeticească. Stănică îi șterse locul înțepat cu vată, în vreme ce Simion, repede amețit, privea curios spre propria-i mână:
— Nu cumva vreți să-mi furați mâna, cum mi-ați scurtat hainele?! zise el bănuitor.
— Nu! protestă amabil Weissmann.
Îmbătat de stupefiant, Simion se lăsă pe un scaun, privind tulbure înaintea lui. Părea foarte fericit.
— Ei, cum te simți acum?
— Mă simt bine, foarte bine, simt sănătatea în trupul meu.
— Nu ți-am spus eu? zise Weissmann, privind pe fereastră înspre trăsură, al cărui birjar, impacientat, plesnea din bici. Gândește-te mai bine! Norodul te așteaptă, de ce nu vrei să mergi? De altfel, orice sfânt se retrage câtăva vreme în pustiu, într-o chilie, ca să se purifice. Dacă vrei, te ducem într-o mânăstire adorabilă, unde vei putea medita absolut singur. Nu vin acolo decât îngeri îmbrăcați în alb, dimineața la nouă și seara. Acolo este locul dumitale, maestre!
— Și e pustiu?
— Pe onoarea mea! Mai pustiu ca-n Thebaida.
Un cap zbârlit se lipi de fereastră. Era Marina, care spiona de afară. Simion, exaltat, se lăsă luat de braț de Stănică și Weissmann, care-l suiră iute în trăsură, ca să nu se răzgândească. Nimeni din casă nu arătă vreo emoție deosebită. Aglae privea înciudată că scena se prelungește prea mult, Olimpia nu-și descrețise nici acum fruntea strânsă de necaz. Titi se legăna lângă sobă, iar Aurica își îngrijea atent mâinile. Birjarul dădu bice cailor, și roatele se rostogoliră pe caldarâm. Atunci Simion întoarse capul înapoi și, ca și cuprins de o subită emoție, strigă, arătând cu degetul:
— Uite salcâmul ce mare s-a făcut!
— Lasă, zise Stănică speriat, că-l vedem când ne-ntoarcem. Și făcu semn birjarului să mâne repede.
Rămasă singură, Aglae își puse un șorț dinainte, mobiliză pe Aurica și pe Olimpia, precum și pe servitoare și începu să scoată afară toate lucrurile din camera lui Simion. Strânse patul și-l aruncă într-o magazie, aruncă pe foc toate hârtiile pe care le găsi, resturile de îmbrăcăminte le zvârli la gunoi, curăță pereții și dușumelele, apoi făcu un fel de odaie de primit.
— Uite, aici să stați voi când veniți pe aici, zise ea Olimpiei. Am mai limpezit casa, că se făcuse grajd.
Din ziua aceea, Aglae nu mai aminti niciodată numele lui Simion și nici nu dete vreodată semn că regretă lipsa lui. Peste câteva zile venise Weissmann să-i comunice că ar fi nimerit să trimită bătrânului unele lucruri și bani. Ea declară mirată că i-a dat tot ce trebuie. Atins, studentul îi aminti că cheltuise câțiva franci cu trăsura, ceea ce era adevărat, fiindcă Stănică spusese că n-are bani și că Aglae va plăti pe dată ce i se va cere. Aglae, însă, deveni neîncrezătoare.
— Curios, zise ea, mie ginerele meu mi-a spus că s-a plătit tot. Am să-l întreb și, dacă n-a plătit, cu plăcere.
Vexat, Weissmann plecă fără să mai insiste. Felix, căruia îi povesti aceste lucruri, fu atât de rușinat, încât recurse la o minciună. Dădu zece lei colegului, sub cuvânt că într-adevăr Stănică îi dăduse acești bani amintind numele lui Weissmann, dar el în grabă nu ținuse minte explicațiile aceluia. Weissmann zâmbi cu îndoială.
— Accept, zise el, istoria ta, fiindcă n-am un franc în buzunar. Dar să știi că cucoana pentru care arunci zece lei nu merită astfel de sacrificiu. Cât despre bătrân, te vestesc că nu mai face două parale. Are paralizie generală. Și măcar n-o are interesantă. Tot ce poate fi mai tipic, din punct de vedere clinic. Era să mi-l dea înapoi.
După plecarea lui Simion, Aglae își schimbă deodată manierele. Începu să se îmbrace din ce în ce mai modern, să meargă în oraș după cumpărături, să cheme în casă prietene. Lucru ciudat. Pe Aurica și pe Olimpia nu le mai privi cu ochi buni. Toată atenția ei fu în direcția lui Titi, căruia îi cumpără haine noi, îi dădu un ceas de aur, confiscat demult de la Simion, și chiar bani de buzunar. Pretindea acum să iasă în oraș împreună cu el și, pentru întâia dată în viață, se duse la cinematograf, în sala „Minerva”, unde se reprezenta La tour de Nesle și o comedie cu Rosalia. Reprezentația nu-i plăcu, afirmând c-o supărase la ochi. Lăudă în schimb Fata aerului, pe care o văzuse odată la teatru, și însărcină pe Titi să-i comunice dacă se va mai juca vreodată. După reprezentație îl invită la „Carul cu bere”, unde cu multă demnitate comandă bere, după ce dădu o mulțime de recomandații inutile chelnerului. Vederea altor grupuri de oameni mulțumiți în jurul meselor îi produse invidie, ceea ce și mărturisi lui Titi.
— Uite, lumea petrece! Așa trebuia să fac și eu cât eram tânără. Cu cine să te înțelegi însă? „El” mergea după stricatele lui, și eu îmi băteam capul cu voi. Ce-a fost a fost. Acum vreau ca măcar tu să trăiești altfel, să mă bucur și eu pe lângă tine, fiindcă fetele, odată măritate, își văd de bărbații lor. Trebuie să m-asculți pe mine, dacă vrei să te fac om. Ți-ai făcut mendrele, ai greșit o dată, acum cred că te-ai săturat. Să mă lași pe mine să-ți găsesc o fată bună, cu avere, fie și mai în vârstă. Chiar mai bine în vârstă. Azi banul e tot. Cu cartea nu faci nimic. Să-l văd pe Felix al dumitale ce-are să facă cu medicina lui. S-o ia pe zăpăcita de Otilia.
După puțină gândire, Aglae își corectă impresiile:
— Dacă ar lua-o pe Otilia, n-ar fi prost. Dar nu se uită ea la un studențaș. Ei îi trebuie moșieri. Otilia era bună pentru tine. E obraznică, dar îndrăzneață, urâtă nu. Ai fi rămas cu avere, nu glumă, de la Costache. Fiindcă nu ești și tu mai înfipt, mai bărbat, cum să-ți spun? Vă pricepeți la altele, vă lăsați păcăliți de câte o nebună, și pe o fetișcană ca Otilia nu știți s-o struniți. Vă râde în nas. Pe vremea mea, când bărbatul și părinții se hotărau, fata era înșfăcată pe sus. În sfârșit, acuma cu Otilia nu mai vreau eu. Frica mea e să nu-i lase păcătosul de Costache toată averea pe mâinile ei. Fată, lasă că-ți găsesc eu, numai să fii ascultător.
Titi, lipsit de personalitate, și în fond preocupat mereu de problema sexuală, ascultă cu religiozitate și plăcere, încântat de a-și vedea aspirațiile astfel conduse de altul. Prin nu se știe ce mijloace, Aglae făcu cunoștința grasei neveste a lui Iorgu, care se simți foarte onorată de vizitele ei, fiindcă, deși foarte bogată, se socotea de o categorie socială inferioară. Madam Iorgu era afabilă, greoaie la mers, avea interior bogat, fără știința luxului, și oferea prăjituri nemțești, din care Aglae mânca bine, cu multe laude. Fetiței lui Iorgu, Lucica, fată care împerechea caracterele rasei germane și ale celei eline, având păr blond în cozi, ochi albaștri, sprâncenele negre, îmbinate, și nas drept, Aglae îi aduse fel de fel de nimicuri, cărora le dădea o valoare istorică prin cuvintele: „Așa purtau fetele pe vremea mea!” Titi făcu portretele doamnei Iorgu și Luciei, spre încântarea mai ales a celei dintâi. Fata, deși măricică și sprintenă, era lipsită de orice cochetărie, părând a ignora cu desăvârșire că pe lume sunt două sexe. Mânca cu plăcere, răspundea cuviincios la întrebări și fugea, din când în când, afară, sărind dintr-un picior pe altul. Aglae se interesă bine asupra vârstei și tuturor condițiunilor fetei și într-o zi expuse doamnei Iorgu această idee:
— Madam Iorgu, eu, în locul dumitale, la treisprezece ani aș mărita-o. Când o fată trece de optsprezece ani, oricât de frumoasă și de bogată, e primejdie să-ți rămână pe cap. Sunt pățită.
Era limpede, oricât de absurd s-ar fi părut, că prin capul Aglaei trecea aceeași idee care străbătuse, în chip de glumă semiserioasă, prin capul lui Stănică. Oricum, ipoteza aceasta apăru Aglaei ca prea îndepărtată, fiindcă la casa ei începu să primească tot felul de cucoane bătrâne care profesau, neoficial, pețitul și cărora le prezentă cu mare satisfacție pe Titi.
— Mamă, zise într-o zi Aurica, tu ești mai ocupată să-l însori pe Titi decât să mă măriți pe mine!
— Da' ce, vrei să te arunc eu de gâtul bărbaților? De acum încolo fă ce vrei, numai să nu-ți scoți vorbe.
Aurica sughiță iarăși repede într-o batistă, dar se refăcu numaidecât și-și continuă mai departe automatismele ei erotice.
Că Aglae dorea să reia legăturile cu moș Costache, nu mai era nici o îndoială. Stănică fu instruit să înceapă tratativele.
— E urât, zise acesta lui Costache, ca frații să se certe între ei. Știi dumneata, vorbește lumea. Și-apoi la vârsta asta! O mână spală pe alta, și amândouă obrazul. Doamne ferește, ai nevoie de ceva, de un ajutor, vine o boală. Firește, suntem noi, nu te lăsăm noi, n-avea grijă, dar cine, mai mult ca o soră, poate să ghicească trebuințele unui frate? Supărări trecătoare, fleacuri. Pentru niște copii nu face să împingeți lucrurile prea departe. Poate greșeala nu e de partea dumitale, de acord. Eu spun chiar: greșeala e a soacră-mi. Nu trebuia s-o jignească pe Otilia. Dar vezi și dumneata. E singură acum, necăjită, moș Simion bolnav, gândește-te însuți.
Moș Costache contemplă ironic pe Stănică și zise, în sfârșit:
— Și… Și ce dorește de la mine? Nu stă bine unde stă? Aceste cuvinte deconcertară pe Stănică. Temându-se ca el însuși să nu se strice cu bătrânul pentru o chestiune la care nu ținea deloc, schimbă pe dată vorba.
Aglae opri pe Felix în drum, deși acesta, după incidentul cu Titi, nu mai călcase în casa ei, dând a înțelege că e supărat. Îl întrebă de sănătate, se miră inocent că nu mai vine pe la ea, se informă asupra activității lui, asupra sănătății lui Costache, ceru lămuriri dacă el și Costache mănâncă bine și au toată îngrijirea din partea Marinei.
— Vezi, zise ea, în chip surprinzător, Otilia era ea cam distrată, dar cu vorba ducea casa. Nu v-a scris nimic?
Într-o zi, apăru în casa lui Costache chiar Aurica. Cu dulcegării și moliciuni îl vesti că Aglae ar dori să-i spuie „ceva”, rugându-l să treacă dincolo, după-amiază.
— Spune! zise bătrânul.
— Apoi, eu nu știu, se apără Aurica, mama vrea să-ți vorbească.
— Să-ți spună ce vrea, și vedem noi! răspunse, clipind din ochi, bătrânul.
Aglae începu să fie preocupată de sănătatea ei, găsi că are reumatisme și manifestări artritice și află că un tratament cu iod, acum când era cald, ar fi fost foarte nimerit, mai ales injectabil. Madam Iorgu, care făcea astfel de injecții, îi destăinui că Weissmann, deși tânăr, făcea injecțiile bine și ieftin. I-l recomandase chiar un doctor, care se slujea de serviciile lui. Aglae fu silită să cheme pe Weissmann, prin Felix, și să-i plătească cheltuielile cu trăsura. Îl convinse totuși să se mulțumească numai cu cinci franci, fiindcă, zise ea, ești tânăr, e ca și când te-ai fi plimbat cu birja și ai făcut și un bine unui bătrân bolnav. În convorbirea cu Weissmann, care profesional aducea vorba și de Simion, Aglae, evitând numele acestuia, se exprima în așa fel încât să se înțeleagă cum că între bătrân și ea nu e nici un raport. Dacă Weissmann se oferea să vadă pe Simion, Aglae spunea:
— Cum vreți! Îți faci pomană cu un nenorocit. Concepția ei în privința lui Simion, pe care i-o descoperi Weissmann, era că „decât așa, mai bine moartea”, sau în variantă: „mor tineri în primăvara vieții, și pe un nenorocit nu-l culege Dumnezeu de pe pământ”.
— Domnule, zise Weissmann lui Felix, pe care-l ținea de braț, în vreme ce amândoi se plimbau, într-o luminoasă dimineață de iunie, la Șosea, așa o femeie rea ca mătușa dumitale, să nu te superi, n-am văzut.
— Nu e mătușa mea. Nici n-aș putea spune ce grad de rudenie este între mine și ea. Aproape nimic.
— Este baba absolută, fără cusur în rău, pot să jur. Bărbatul ei înnebunea și fără infecție. Acum e fericit, fiind înconjurat de îngeri. Și ăsta nu e un caz particular. Așa se va întâmpla în chip necesar, subliniez, ne-ce-sar, cu oricine se însoară. Căsătoria monogamică, alunecă Weissmann în paradoxuri în care credea, este o instituție falsă, contra naturii. Zoologia ne învață că masculul nu se fixează nicăieri, decât pentru o scurtă perioadă. Un bărbat cu o singură femeie este un emasculat de fapt. Câțiva ani, până la treizeci de ani cel mult, când femeia are încă nevoi sexuale, nevasta e o ființă care poate fi grațioasă și supusă. Apoi femeia, contrar credinței comune, devine frigidă și autoritară. Sexualitatea dispărută lasă în locu-i, ca focul care se stinge, un fum greu de derivate: ambiții sociale, iubiri inegale de copii, avariție. Cei mai mulți bărbați așa-ziși de acțiune nu sunt decât involuntare victime ale nevestelor, ajunse la vârsta când femeilor le cresc mustăți și păr pe picioare, semn al regresiunii secrețiilor interne. Pe cea mai delicioasă fată îți dau voie s-o iubești, dar, dacă vrei să-ți rămână neștearsă în amintire, fugi de ea. În antichitate, numai curtezana era cu adevărat respectată. Iubita mea, de care ți-am vorbit și care era o fată inteligentă, adică cu inteligență virilă, și-a dat seama de dezastrul care o așteaptă și a vrut să ne sinucidem. Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește.
Lui Felix, numele Otilia în gura altuia, precum și convorbirea în jurul chestiunilor intime îi displăceau, de aceea lăsă capul în jos. Îl distra aprinderea cu care Weissmann debitase teoria lui antimatrimonială, dar, spirit prudent, nu credea în ea. Vioiciunea colegului îl surprinsese la început, ca și lectura lui, și în fața unei așa de violente activități teoretice se simțise inferior. Acum însă, după un examen atent, avu sentimentul că Weissmann spunea banalități. Îi mărturisi delicat această impresie:
— În fond, spui cu vorbe mai de spirit ceea ce se spune așa de des în glumă: să nu te-nsori cu femeia pe care o iubești. Mă întreb dacă ai dreptate. Așa-zisa mea mătușă Aglae este astfel din familie. Și fratele ei, moș Costache, tutorele meu, este tot așa de avar și de lipsit de simț familial. Ceea ce mă surprinde este că pe toți, aici în București, îi văd lipsiți de solidaritate de sânge. În familia în care mă aflu, unul pândește pe celălalt, și-l cred capabil pe fiecare, pentru bani, de cele mai mari mârșăvii. Nu pot să-mi închipui iubirea fără apropierea statornică între cei care se iubesc. Că dragostea degenerează, încetul cu încetul, în altceva, admit. Dar există un instinct al căsătoriei, fiindcă toți fac teoria dumitale, și în cele din urmă se căsătoresc.
Weissmann lăsă brațul lui Felix și sări înaintea lui:
— Mă-nscriu în fals împotriva observațiilor dumitale. Bunul-simț a ceea ce spui acuză eroarea fundamentală, abil ascunsă. Sunt deprinderi înrădăcinate care iau locul instinctelor. Ia să se retragă legea din domeniul erotic, și să vezi cum dispare și instinctul!
Acum Weissmann, iubitor de discuții aprinse, aștepta replica. Însă Felix n-avea gust de dispută. Vigoarea vegetației, seninătatea cerului îl duceau cu gândul în altă parte. Se întreba pe unde se află acum Otilia, ce făcea, ce gândea. Sufletul se dezvolta așa de liniștit în Felix, încât mania lui Weissmann de-a face teorii îl mira profund. O iubea pe Otilia, fără îndoială. Dar nici prin gând nu-i trecea să examineze temeinicia sentimentului însuși, să-și dea seama dacă merită sau nu să iubească o fată. Prin educația și citirile lui de până aici înțelesese că iubirea e un sentiment care se înfăptuiește la toți oamenii în același chip: prin căsătorie. Vorbele lui Weissmann i se părură calambururi din Furnica. Felix avea în sufletul lui un fond de gravitate. Se despărți sub un pretext oarecare de Weissmann și se întoarse acasă, unde se închise în odaie. Discuția îi redeșteptase amintirea Otiliei. Singura întrebare era dacă Otilia îl iubește sau nu, lucru de care se îndoia din ce în ce mai mult, dar că el iubea pe Otilia și că era drept s-o iubească, orice s-ar fi întâmplat, după zece-douăzeci de ani în virtutea degenerării caracterului feminin, n-avea nici o îndoială. De aceea, ca să-și ateste sieși solemnitatea sentimentului, luă tocul și scrise în caietul lui: „Iubesc pe Otilia.”
Apoi începu să se plimbe prin odaie. Aruncându-și ochii pe fereastra care dădea în curtea vecină, văzu o scenă care-l intrigă. Aglae, îmbrăcată, ieși pe ușă cu multă discreție și se îndreptă spre poartă. Puțin după ieșirea ei din casă, Aurica, tot îmbrăcată, crăpă ușa și urmări cu ochii pe mamă-sa. Când aceasta ieși pe poartă și se pierdu după case, Aurica alergă repede înspre poartă, unde așteptă câtva. Apoi, în același chip, porni și ea pe stradă. Felix deduse că Aurica urmărea pe Aglae. De la Stănică, venit a doua zi cu aere misterioase în odaia lui, Felix află sensul urmăririi. Stănică închisese ușa cu precauție și vorbea lui Felix ca și când ar fi fost vorba de vreo problemă importantă pentru toată lumea. Iată despre ce era vorba: Aglae avea unele bijuterii, brățări de aur îndeosebi, cam demodate, dar, în orice caz, de o valoare materială indiscutabilă. Aurica le socotea, întotdeauna, ca destinate ei. De la o vreme, Aglae găsea că în casă sunt o mulțime de „boarfe” care încurcă odăile. Vându unele mobile, o mașină de cusut și era pe cale să scape și de altele. Aurica ținea la toate lucrurile din casă ca fiind, virtual, zestrea ei. Împuținarea lor o umplu de spaimă. Se simți părăsită, trădată, și plânse ceasuri întregi pe înfundate. Aglae n-avea nici un fel de ostilitate împotrivă-i. Dar, pe de o parte se socotea stăpână pe avutul ei și era agasată de rolul de simplă depozitară a bunurilor copiilor, cum voiau s-o privească ceilalți, pe de altă parte, avea ideea că unei fete îi ajunge să aibă o casă și o zestre oarecare, în bani, restul privind pe eventualul soț. Încercase să-i vâre în cap Aurichii că „bărbații” vor acum lucruri moderne și că toanele sunt fără rost. Aglae găsea că Titi are mai multă nevoie de asistența ei, fiindcă femeile sunt fără cap și n-ar fi fost în stare să-l mai facă să trăiască viața din casa părintescă. Toată străduința Aglaei fu de a-i da de pe acum lui Titi tot ce putea să-i dea, schimbând destinația bunurilor. În colocvii numai cu Titi, vestise că avea de gând să-l însoare cum vrea ea, cu o femeie care s-o asculte, să stea împreună cu ea, în care caz ar fi contribuit larg la existența lor, administrându-le totodată gospodăria. Titi gustă aceste propuneri, devenind discret față de ceilalți, spre ciuda Aurichii și Olimpiei, care începură să-l urască și să-l bârfească. Însușindu-și aceste sentimente, Stănică le comunică lui Felix:
— Domnule, să știi că mutul ăsta se procopsește! Soacră-mea are parale, nu glumă, am mirosit eu! Și știi dumneata cât e de prost Titi? Fenomenal! E imbecil, completamente idiot. M-am interesat eu, n-ai grijă. N-are absolut nici un talent. Să nu te superi că-ți spun, dar toți recunoaștem inteligența dumitale, toți te laudă. Față de dumneata, Titi e ca un gândac puturos lângă un cal de rasă.
Indignarea metaforică nu încântă pe Felix, care era plictisit de a se ocupa de probleme cu totul străine de conștiința lui. Stănică urmă relațiunea:
— Și cum îți zisei: soacră-mea strânge bani. Mi se pare mie că vrea să cumpere o casă pentru Titi, să-l instaleze cu nevasta pe care i-o găsi-o și să stea și ea cu ei. Ei bine, Aurica, bănuind-o, a urmărit-o și i s-a părut că mă-sa umblă pe la bijuterii să vândă ceva. Atunci a desfăcut, cu un ac de cap îndoit, scrinul, unde știa că sunt brățările și a văzut că lipsesc. A fost scandal mare, să nu spui nimănui. Aurica a plâns, a țipat, soacră-mea a pălmuit-o că umblă la scrin, și celelalte. Acum s-au împăcat. Foarte bine. Cine știe ce învoială au făcut împreună?! Însă, eu acum vin să te-ntreb: frumos e asta? Dar Olimpia, ale cărei interese le prezint, nu are nici un drept? Actul dotal e fleac. Convențiunea tacită a fost ca Olimpia să aibă partea ei din averea mă-si. Așa se întâmplă când te însori din sentiment. Pe mine sentimentul, bunătatea m-au omorât. Dar am să fiu forte de aci înainte, nu mai admit nici o slăbiciune. Nu se ține angajamentul, o redau pe Olimpia căminului părintesc.
Felix, neștiind ce atitudine să ia față de aceste ieșiri, pentru el indiferente, întrebă ca să se afle în vorbă:
— Și acum ce faci?
Stănică se uită în toate colțurile odăii, deși era de prisos, apoi șopti la urechea lui Felix:
— Vreau s-o înduplec pe soacră-mea să-mi dea, cu titlu de împrumut, niște bani. Am învățat-o pe Olimpia s-o atace, sub cuvânt că trebuie să facă imediat avort. Banii împrumutați între rude sunt bani aruncați. Mai repar puțin din pierdere.
În cele din urmă, Felix scăpă de Stănică. Cum acesta fumase tot timpul, odaia era plină ca o pădure, în care ceața a căzut pe sol. Deschise geamul, și fumul ieși în suluri, consistent. Mucurile de țigări strivite în farfuria călimării împuțeau hârtiile. Felix le aruncă în sobă. Ca să respire puțin și să-și odihnească spiritul, se dădu jos. În loc să iasă afară, fu ispitit să intre în odaia cu pianul. Toate erau cum le lăsase Otilia. Notele risipite pe dușumea, pe capacul instrumentului și chiar pe pupitru erau acoperite cu o bură de praf. Niște flori uscate erau aruncate pe pian, de câteva luni. Felix ridică capacul de pe claviatură și se pregătea să înfigă un deget, când auzi glasul lui Stănică. Acesta se afla acum alături și cuvânta lui moș Costache:
— Pe onoarea mea, l-a lăsat ca pe un câine. N-are nici cămăși pe el. Îmi crapă obrazul de rușine, fiindcă, ce vrei, sunt ginere. M-am întâlnit cu un intern. Măcar dumneata, ca cumnat, ai putea să-i trimiți, acolo, o sută de lei, să speli rușinea familiei. Eu ce-am putut am dat. Dă-mi-i mie, că trec eu pe acolo.
Felix înțelese că Stănică vorbea de Simion. Moș Costache fu auzit mormăind:
— Auzi ru-rușine, cu pensia lui.
— Nu-i așa? se auzi glasul lui Stănică. Știam eu că dumneata ești omul lui Dumnezeu și ai să-i dai.
— Asta am să văd eu, trimit eu pe Felix, n-ai grijă dumneata.
— Eh! făcu Stănică, dezamăgit.
Lui Felix îi fu frică de putința ca Stănică să spună despre el o vorbă care să-i displacă. Pentru a înăbuși orice prostie a acestuia, Felix înfipse mâinile în clape și începu să descifreze o pagină din Folies d'Espagne de Arcangelo Corelli. Prins asupra faptului, Stănică ieși din odaia lui Costache și plecă, după ce făcu muțește, cu mâinile, un semn de reproș către Felix că i-a stricat combinația. Felix continuă să cânte bucata lăsată deschisă, înainte de plecare, chiar de Otilia. În odaia înaltă și aproape goală, pianul răsuna, făcând ecouri prin unghere. Se însera. Felix și-o aminti pe Otilia stând cu un picior îndoit sub trup pe scaun, scuturând mereu părul blond peste urechi și aruncând furtunos degetele subțiri deasupra clapelor, în vreme ce cu glasul îngâna fraza muzicală. Încercă să dea mâinilor alergarea aceea, spre a-și însuși starea de spirit a fetei, dar nu fu în stare. Nu era un pianist prea bun. Trase repede capacul peste claviatură. Răsunetul coardelor interioare se mai auzi puțin, ca scuturarea unui brad încărcat cu chiciură, apoi totul se isprăvi într-un chițcăit ușor, și Felix avu uimirea de a constata că din direcția pianului fugea mărunt un șoricel speriat. „Am gonit geniul pianofortelui”, gândi el, și părăsi odaia.
Ieșind în oraș, Felix visă mai mult decât oricând la Otilia, cu o vagă presimțire că ceva trebuia să se întâmple. Prin asociație își aminti de Georgeta. Ideea de a se duce la aceasta i se păru acum cu desăvârșire absurdă. Ciudata familiaritate a generalului, îngăduința lui insistentă, toate i se păreau tulburi și degradante, iar situația de a fi compătimit de Georgeta și de general că iubea pe Otilia i se înfățișă ca rizibilă în cel mai înalt grad. Nu, n-avea să se mai ducă la Georgeta. Chiar dacă Otilia îl uitase, își datora lui însuși un act de purificare. Trebuia să se dovedească în stare de statornicie și devotament, așa încât, trădat de Otilia, să aibă amara satisfacție de a fi mai presus de ea.
Stănică vestise, solemn, că, grație protecțiilor, va fi numit spre toamnă în magistratură, deocamdată pe undeva prin provincie. Se plictisise, zicea, de incertitudini și mizerii și voia să scape de familie. În provincie avea să-și facă o mică gospodărie, avea să se bucure de liniște. După el, marile cariere începuseră totdeauna în mediu provincial. Acolo, concurența e mai mică, meritul iese mai repede în evidență. În capitală, lupta e mare, geniu să fii, și e greu să pătrunzi. E mai bine, cum spune înțelepciunea populară, să fii capul cozii decât coada capului. Da, decât el nu înțelegea să-și facă meseria superficial, ca orice român. Superficialitatea e o boală națională, de aceea nu progresăm. Unui magistrat i se cer cele mai variate cunoștințe, psihologice, științe politice, medicină. Mai ales medicină. Stănică ceru lui Felix un tratat, ceva, zise, sintetic, ca pentru un magistrat care vrea să-și desăvârșească cultura generală. Felix îi dădu un compendiu de psihiatrie, asta credea că-l interesează, destul de vechi, unde însă autorii atingeau mereu problema responsabilității. Stănică îl răsfoi, deveni savant în convorbiri cu Aglae și restul familiei, dar lui Felix îi mărturisi că e un cal prea bătrân ca s-o înceapă școlărește. Lucrurile astea, fu el de părere, trebuie să le culegi vii, din gura profesorului. Într-o zi, Felix avu uimirea și neplăcerea să-l vadă pe Stănică la un curs pe care-l asculta cu mare devoțiune. Venise cu Weissmann. Bineînțeles, Stănică nu stărui în capriciul lui, în care nu era nici o intenție serioasă, dar făcu cunoștință cu câteva studente și studenți, din ani mai înaintați, prin indivizi pe care se vede că-i cunoștea mai dinainte. Afecta acum a se simți bine printre tineri și a-și câștiga prin ei timpul pierdut în ariditate. Astfel într-o după-amiază, pe când Felix era închis în odaie și citea, se trezi cu Stănică:
— Vino-ncoace, domnule, ți-au venit musafiri.
Felix auzi, într-adevăr, un amestec de râsete feminine și masculine, jos în curte, și fu cuprins de oarecare silă. Întrebă cine este.
— Haide, domnule, nu fi sălbatic, mai tânăr sunt eu decât dumneata. Au venit colegii să te vadă. E Weissmann, mai sunt niște domnișoare, ai să vezi. Îmbracă-te repede și vino.
Stănică plecă jos, lăsând pe Felix foarte intrigat. Dacă ar fi putut să sară pe fereastră, în curtea vecină, ar fi sărit. Nu invitase niciodată pe nici un coleg acasă și nu-și închipuia cine putea să fie. Auzi câteva note de pian. Cineva încerca stângaci, de nerecunoscut, câteva măsuri din bucata lui Corelli, care se începea cu un adagio, apoi, renunțând, cădea în Cât te-am iubit, cântat cu un singur deget. Pe pianul Otiliei, asta i se păru lui Felix o profanare. În cele din urmă, coborî. Auzi râsete în odaia pianului, unde fuseseră toți poftiți, și distinse chiar glasul răgușit al lui moș Costache. Puse mâna pe clanță, cu îndoială în suflet.
— Uite-l, domnule, trâmbiță Stănică, „vărul” meu sălbatic! Îmi pare rău!
Felix aruncă o privire și văzu pe Weissmann lângă un perete, pe un alt ins slab, cu pleoape prea lăsate peste ochi, și trup osos, pe un scaun, apoi o domnișoară la pian, care continua să cânte dintr-un deget Cât te-am iubit, și o alta așezată pe pervazul lat al ferestrei deschise, jucând picioarele în sus și-n jos. Domnișoarele erau mai degrabă urâte, cu figuri îndrăznețe, cea de la fereastră oacheșă și cu bărbia ascuțită și grasă, cea de la pian subțire, înaltă, dar cu membre dezvoltate, cărnoase. Felix nu-i cunoștea și privi zăpăcit înspre moș Costache, pe care Stănică îl ținea locului de braț în pragul celeilalte uși, care dădea spre interiorul casei.
— Cum, se scandaliză Stănică, nu cunoști pe domnișoarele, pe domnul?
— Așa cred, că nu-i cunoaște, spuse timid Weissmann, dumnealor sunt în ani superiori.
Stănică privi îngrijorat la moș Costache, către care se vede că afirmase că musafirii sunt prieteni de-ai lui Felix, și rectifică repede:
— Ce-are-a face anul? Dumnealor, zise el către moș Costache, merg de-a valma. Lasă-i să glumească.
Renunțându-se la orice explicație, cei de față se purtară unii cu alții ca și când s-ar fi cunoscut. Felix nu-și putea închipui ce-l determinase pe Stănică să-i aducă în casă astfel de inși. Nu era probabil nici o explicație, afară de acea obișnuită, că Stănică era nevindecabil în a se amesteca în toate și a provoca cele mai absurde situații, ca să stea de vorbă cu toată lumea și să afle toate.
— Fumați, nu e așa? întrebă Stănică, și apoi tot el răspunse: Cum să nu fumați?
Se prefăcu că se caută prin buzunare, apoi se scuză:
— Sunt și eu un boem în felul meu! Am crezut că am, dar n-am! Însă „unchiul” meu are un tutun tare, teribil! Numai nu-i pentru domnișoare.
— Și de ce să nu fie pentru domnișoare? zise studenta de pe fereastră, bălăbănind picioarele și relevând un glas gros.
— Auzi, scumpe unchiule? strigă Stănică. Dă-ne, te rog, puțină mahorcă de-a dumitale. A venit tinerețea, studențimea, trebuie s-o sărbătorim. E în joc onoarea nepotului dumitale și iubitului meu văr, Felix.
Moș Costache se fâstâci, vru să spună ceva, dar Stănică nu-l lăsă:
— Nu te deranja, că știu eu unde-l ții. În chesea, pe scrin! Dispăru numaidecât pe ușă. Costache, alarmat, voi să alerge și el după Stănică, dar fu oprit de glasul domnișoarei de la pian:
— Dar pentru cine ții dumneata pianul ăsta? Dumneata cânți? Răgușit de îngrijorare, bătrânul răspunse cu glasul său cel mai stins:
— Cântă fata mea!
— Aha! Va să zică, ai o fată! Mare?
— Domnișoară, șopti pe ghimpi Costache, cu ochii la ușă.
— Ce curioasă extincție a vocii ai dumneata! observă domnișoara de la fereastră, sărind în picioare. Se vede că fumezi prea mult. Ia deschide puțin gura.
Prins prea repede cu comanda, bătrânul deschise gura, în care domnișoara privi.
— De altfel, mi se pare, zise ea, că are și o iritație a amigdalelor. Nu vi se pare?
Toți se strânseră în dreptul gurii lui Costache și priviră. Bătrânul fu salvat de Marina, care apăru pe ușă:
— Mi-a spus Stănică, zise ea, mahmură ca întotdeauna, să fac cafele. Câte cafele să fac?
— Ce cafele? se sperie moș Costache.
— Fă și dumneata mai multe, vreo zece, întrerupse domnișoara de la pian pe bătrânul înspăimântat.
Acesta încerca măcar o rectificare a numărului:
— De ce zece?
— Ei, moșule, sări domnișoara oacheșă, nu fi econom la cafea! Felix fu foarte rău impresionat de această scenă, și-l blestemă în gând pe Stănică cu toată violența de care era capabil. Stănică, în odaia în care se jucau cărți, descoperise numaidecât cheseaua, din care scosese un pumn bun de tutun și-l ascunse în buzunarul pantalonilor, adăugând și câteva foițe „Job”. Întârzie, însă, intenționat, ca să scotocească prin odaie. Trase de mânerele sertarelor, care erau însă închise, se uită pe dedesubtul mobilei, întoarse un tablou pe dos, mai medită, căută apoi să vadă dacă masa n-avea vreo cutie a mesei, în care se aflau cărți de joc și fel de fel de nimicuri, bine așezate, privi repede și grăbit, luă numai un creion roșu și albastru, neascuțit, împingând iarăși cutia la loc.
„Al dracului moș, murmură el, cum seamănă cu soacră-mea! De unde are el atâtea creioane neîncepute? Să-i fi cerut, nu ți-ar fi dat.”
Reapărut în odaia cu musafiri, Stănică împărți, generos, tutunul din chesea, oferind, parcă în deriziune în cele din urmă și lui moș Costache, care, vizibil necăjit de dispersiunea tutunului său, luă ultimele fire și-și făcu o țigară mai groasă decât a tuturor.
— Va să zică, unchiul dumitale, zise medicinista de la pian, are o domnișoară.
— Și ce domnișoară încă! declamă Stănică. Domnișoara Otilia este o frumusețe rară. Să sperăm că în curând vom face nuntă.
— Nuntă, cu cine? întrebă medicinista de la fereastră.
— Cu dumnealui, dacă dă Dumnezeu, zise Stănică, arătând cu mâna spre Felix și făcând cu ochiul spre bătrân. Felix se posomorî atât de tare, încât musafirii râseră de el zgomotos.
— Nu pricep ce spui dumneata, zise domnișoara de la pian, între două fumuri de țigară, spui că dumnealui e nepot și domnișoara e fiică. Ce fel de căsătorie e asta?
Stănică, prins asupra contradicției, căută să se strecoare:
— Beți cafeaua, că se răcește, întâi, și să-l lăsăm pe vărul meu Felix, că e rușinos. E aici un caz de rudenie pe care nu pot să vi-l explic.
Domnișoara de la pian răsfoi notele Otiliei, dându-le și cu piciorul, spre necazul lui Felix:
— Ce de mai note muzicale, și tot lucruri pretențioase! Domnișoara dumitale nu e deloc frivolă.
— E pianistă mare, domnule, protestă Stănică, studiază la Paris.
Domnișoara se uită distrată la el, apoi începu să cânte rău, cu intermitențe, Songe d'automne. Colegul uscat se aplecă familiar peste umărul cântăreței și-și lipi, cu concursul acesteia, obrazul de obrazul ei. Cealaltă domnișoară se dădu jos de pe pervazul ferestrei și începu să valseze.
— Dansezi? întrebă ea pe Stănică.
— Tinerețe, tinerețe, parcă sunt iar student! exclamă Stănică, privind semnificativ spre moș Costache și se prinse în vals cu studenta.
Aceasta întrebă pe bătrân peste umărul lui Stănică:
— Moșule, nu mai ai o țigară?
Bătrânul, înspăimântat, bulbucă ochii mari, nerăspunzând, apoi la o întoarcere a fetei se strecură pe ușă și dispăru.
— Unde e moșul? întrebă aceasta fără tact. Ce, moșul e supărăcios?
Însuși Stănică își dădu seama că limbajul acesta era cam prea nepotrivit, și făcu semn domnișoarei să tacă. Îi spuse mai încet:
— Unchiul meu e cam bolnav, nu trebuie să-l supărăm.
— De bolnav, e bolnav, n-ai grijă dumneata, replică fata, nepăsătoare. Are un gât congestionat, ceva de speriat! Mult n-o duce așa.
— Crezi? întrebă Stănică mai mult interesat decât speriat sau scandalizat de cinismul fetei.
— Dumneata, domnule Felix, zise domnișoara de la pian, îmi faci impresia că nu te simți bine cu noi. Ești cast, nu suferi tovărășia femeilor?
— Ba da, ba da! spuse automat Felix.
— Ce vorbiți, sări Stănică, vărul meu să nu sufere femeile?! Phii! E un cuceritor de marcă. Dacă v-aș spune eu ce are el la activul lui, v-ați schimba opinia.
— Bolnav ai fost vreodată? întrebă serios domnișoara de la pian.
Toți izbucniră în râs (e drept, Stănică mai puțin), în vreme ce Felix rămase înmărmurit, nevoind să înțeleagă.
— Vai, dragă, ce ochi face! spuse autoarea spiritului către ceilalți, ca și când Felix ar fi fost un intrus amuzant în propria lui casă. Il faut absolument le déniaiser!{8}
Propoziția franceză jigni și mai mult pe Felix, fiindcă presupunea din partea domnișoarei presupoziția că el nu înțelegea. Urî numaidecât pe toți și tremură de mânie, mai ales că văzu cum domnul, după o scurtă cercetare cu ochii, strivi mucul de țigară în farfurioara sfeșnicului pianului. Domnișoara încercă la pian Tu ne sauras jamais.
— Micule, zise ea întorcându-se către tip, ce dulce e bucata asta!
Cei doi se sărutară fără jenă, prelung și ostentativ.
— Voi vă sărutați? se miră cealaltă domnișoară. Asta e trădare, domnule Rațiu, zise și ea lui Stănică.
Acesta se prezentă ofițerește, foarte emoționat, și probabil s-ar fi pretat falselor demonstrații de libertinaj ale fetei dacă n-ar fi auzit trântitul unei uși. Felix fugise din odaie.
Într-adevăr tânărul suferea. Avea impresia că profanase un sanctuar, că batjocorise imaginea Otiliei. I se păru că aude, pe când trecea prin apropierea ferestrei deschise: „Dar n-am știut că se supără!” Era așa de surescitat, încât nu știa bine ce să facă. Porni cu capul gol pe stradă. În urmă, simți pași și se auzi chemat de Weissmann. Când fu lângă el, acesta îi spuse foarte încurcat:
— Eu n-am nici o vină, îți jur pe iubirea mea. Eu nici nu-i cunosc pe dumnealor decât din vedere. Domnul Stănică ne-a adunat. Ne-a spus așa, că e îngrijit de tristețea ta, că ai suferit mari decepții în dragoste și vrea să te distreze, să te inițieze în adevărata viață studențească.
Felix se rugă de Weissmann să-l lase singur, și el se plimbă pe străzile singuratice din cartierul Antim, ieșind apoi în strada Rahovei, până ce se liniști. Când se întoarse, nu mai era nici un student în odaia cu pian. Sus, în odaia lui, găsi pe Stănică. Individul începuse să-l agaseze.
— Iubite domnule Felix, zise acesta pompos, te rog să primești scuzele mele cele mai solemne. De aceea am așteptat aici. Ai avut dreptate, perfectă dreptate. Pe tipi i-am expediat numaidecât, le-am dat a înțelege că aici nu e ce cred dumnealor. Eu însumi, îți mărturisesc, am fost indus în eroare. Mi-au spus că te cunosc, că așa și pe dincolo. Dacă știam, nu-i aduceam. Dar, domnule (se scandaliză el), ce stricăciune, ce lipsă de creștere! Asta e noua generație! Păi, domnule, pe vremea mea fetele erau sfinte! Olimpia să se maimuțărească în halul ăsta?! Am adorat-o, am cultivat-o, și nu m-am apropiat de ea decât când mamă-sa mi-a încredințat-o cu mâinile ei (în realitate fusese, precum știa și Felix, altfel). Astea sunt intelectuale! Rușine! Nu-i vorbă, intelectuală este și Otilia, dar ce fată, ce gingășie! Eu, când tot glumesc că o iei pe Otilia, în fond îmi trădez o dorință lăuntrică: s-o iei odată cu adevărat. Da, domnule, dumneata ești tânărul curat la suflet, și ea e un crin. Luați-vă și fiți fericiți!
Felix scăpă cu greu de Stănică. Acesta trecu și la Aglae, și denatură lucrurile după metoda lui, adăugând (ca să se răzbune că i se stricase combinația cu studenta) că Felix e un băiat bun, dar nesociabil. Apoi își aduse aminte de verdictul medicinistei și adăugă:
— Apropo! Știți că am pus pe doctoriță să-l examineze pe moș Costache, mi-a venit mie o idee. Ei bine, e bolnav rău, săracul, nu vă uitați pe din afară. Dacă m-aș lua după doctoriță, apoi atunci e grav de tot (Stănică spuse „grav” cu intonația cu care ai zice „strașnic”), îl pierdem și pe el, săracul, firește, dacă nu-l îngrijim. Eu zic că ar fi bine să vă împăcați.
— O să văd eu ce fac și cu el! zise Aglae gânditoare, desfăcând capacul ceasului de aur și pocnindu-l iarăși la loc.