Stănică se lăsase târât acasă de Olimpia, dar ciuda i se zugrăvea pe față. Însă era un om incapabil de a brutaliza pe cineva și chiar de a se împotrivi voinței cuiva. Din această pricină, se credea bun la suflet, și era într-adevăr, atâta vreme cât îl stăpânea sentimentul. Din păcate, sufletul lui era labil și cuprins de o dorință vie de schimbare și avuție. Pe Olimpia o înconjura cu cele mai mari atenții. Îi dedica o dragoste eternă, pentru ca apoi să se plictisească și să viseze o altă femeie, mai isteață, înduioșându-se totuși asupra sorții Olimpiei, după eventual un divorț, și făgăduindu-și de-a face o despărțire de o noblețe nemaipomenită, așa încât „întâia lui mare dragoste” să nu sufere nimic, și amândoi să rămână prieteni. Bineînțeles, aceste meditații Stănică nu le făcea în fața Olimpiei, și unele ușoare insinuări se izbiră de neînțelegerea încăpățânată a femeii. Stănică se socoti atunci un martir neînțeles.
— Iubita mea, zise el pe drum, înconjurând mijlocul Olimpiei, știu, sunt un distrat, te neglijez. Spune-mi verde în față, osândește-mă, iubirea mea.
— Dragă, obiectă Olimpia cam acru, sunt măritată, avem o casă, de bine de rău, eu înțeleg să stau la casa mea. Mă ții mereu pe drumuri, toată ziua la mama. Ce vrei, în definitiv?
Stănică deveni deodată misterios și diplomat.
— Iubirea mea, așa e dacă nu stai de vorbă cu mine. Eu îți apăr interesele tale, mă zbat pentru ele. Stau acolo ca să observ, ca să iau măsuri.
— Ce măsuri să iei? Tata ți-a dat casa și niște bani, asta e totul, și nimic mai mult. Mama e și mai încăpățânată decât el. Ea are în cap pe Titi și pe Aurica, și nu mai poți scoate nimic de la ea.
— Da, da, oamenii nu sunt eterni, știi, nu vreau să te mâhnesc, ipoteza e îndepărtată, într-o zi o să moară și ea. Eu vreau s-o învăț să-și facă bine interesele, să-și consolideze averea, la care, într-o zi, poate să ai și tu parte.
— Lasă, că mama știe să-și facă mai bine interesele decât crezi. Și apoi, ești avocat, știi asta. S-a făcut act dotal, acum nu mai am nici un drept.
— Nu mă înțelegi. E moș Costache, care posedă avere și n-are deocamdată nici un moștenitor legal, afară de voi. Acolo ai dreptul, indirect, firește.
Olimpia păru interesată, dar văzu lucrurile în negru.
— E la mijloc nebuna aia de Otilia, nu cred eu că moșu are s-o lase așa, pe drumuri.
— Dar eu ce fac? zise cu aer jignit Stănică. Eu observ, trag ițele.
— Mai bine ți-ai vedea de afacerile tale. M-am plictisit să atârn de ușa altuia.
Stănică și Olimpia ajunseră și intraseră în casa lor, și Olimpia își aruncase blana de vulpe pe marginea unui scaun și se dezbrăca, obosită. Dormitorul arăta un interior improvizat și neglijat, de oameni care nu fac gospodărie. Nici o mobilă nu se potrivea cu alta. Olimpia își scosese și rochia și, rămasă în jupon, își înnoda părul în jurul capului. Pieptul și spatele rămăsese goale, viguroase. Stănică, într-un elan de sentimentalism, veni tiptil și o sărută apăsat pe umăr.
— Ah, protestă Olimpia, lasă-mă, sunt foarte obosită. Stănică, contrariat, dădu altă ieșire sentimentelor lui.
— Olimpia, comoara mea, poate nu mă mai iubești. (Olimpia își aruncă ghetele din picioare, după ce desfăcuse nasturii cu un ac de cap.) E perfect explicabil. Ce sunt eu? Un nimic, un ratat! Ce ți-am adus eu? Nimic. Tinerețea ta, frumusețea ta meritau omagii mai mari. Dar mă sacrific. Mă dau îndărăt din fața viitorului tău, ca și când n-aș fi fost (Olimpia se întinse pe spate și căscă). Spune-mi un cuvânt și ești liberă. Îți rămân un sclav veșnic recunoscător, fiindcă, orice ai zice, tu ai fost întâia mea mare dragoste și vei fi unica. (Olimpia puse picior peste picior pe deasupra plapumei, privind în gol peste tăblia patului.) A, sau poate nu vrei despărțirea, de ochii lumii, nu mă disprețuiești până acolo încât să nu mă suferi în fața ochilor tăi. Dar poți și așa să fii fericită. Poate iubești pe cineva, spune-mi ca unui frate…
— Ce? zise aspru Olimpia, privindu-l fix. Stănică se fâstâci puțin.
— Zic, poate iubești pe cineva, aspiri, mă rog, la altcineva, s-au mai văzut cazuri. Eu sunt om inteligent, suntem oameni moderni, amândoi. Ne căutăm fiecare fericirea care ni se potrivește, fără să o stricăm pe asta de azi. Eu sunt un om preocupat, inapt pentru tine. Îți redau libertatea. Ne întâlnim, stăm la aceeași masă, ieșim în lume, nimeni nu știe nimic, cine ce-are cu noi. E sănătos, e inteligent.
— Cum adică, întrebă rar și ironic Olimpia, eu îmi iau un amant, tu îți iei o amantă și ne facem casa loc de întâlnire?
— Exagerezi. N-am vrut să spun asta. Ești în drept să iubești frumusețea, luxul, pe care eu nu ți le pot da.
— Și să-mi iau atunci un amant, care să-mi facă lux, și tu să trăiești de pe urma lui, nu?
— Olimpio, frumusețea mea, făcu Stănică, urcându-se în pat, mă atingi în adâncul sufletului. Sunt legat de tine pentru vecie, uniunea noastră va fi pildă de constanță și lealitate. Lasă-mă să muncesc pentru tine, să-ți fac un altar demn de frumusețea ta. Ai să vezi tu cine e Stănică!
— Suflă-n lampă, ordonă Olimpia.
Stănică oftă și se execută. Gândul lui mergea departe de vorbe. Se gândea la Otilia și se învinovățea că nu știuse cum s-o ia, medita la Georgeta. S-o ia de nevastă pe aceasta din urmă nu era o afacere, deocamdată. I-ar fi stricat relațiile. Mult mai bine ar fi fost s-o mărite cu generalul său, măcar de formă, cu altul, ca apoi s-o lanseze el. Ideea asta i se înfipse în minte. Georgeta măritată și apoi văduvă era o perlă. Trebuia distrusă odată situația aceea incertă de artistă. Stănică se întoarse cu spatele la Olimpia, care făcuse la fel, se înfășură bine în plapumă și adormi aproape numaidecât.
Când peste câtăva vreme Felix se duse din nou la Georgeta, află lucruri neașteptate.
— Uite, vezi ăsta, făcu Georgeta, arătându-i un portret al ei în creion, cam chinuit, plat, dar corect, academic, ghici, cine mi l-a făcut?
Felix nu putu să ghicească, fiindcă acea ușoară intuiție de ordin stilistic îi era împiedicată de raționament.
— Domnul Titi Tulea, simpaticul dumitale văr sau așa ceva.
— Dar de unde-l cunoști?
— Ah, nu știi, zise Georgeta, e o poveste întreagă. Mi l-a adus aici tam-nesam Stănică. Nu și nu, să-mi facă portretul. E un molâu, care te privește fix și înghite mereu, de te-apucă capul. A venit nu știu de câte ori, săracul, până a terminat drăcia asta. Nici nu seamănă! Ce, așa bătrână sunt eu? Începuse să mă cam îndese muțește, să mă apuce de mână. Am râs grozav. N-aș dormi cu ursul ăsta în casă, să mă tai. Dar pare de treabă, săracul, ce zici?
— Da! confirmă Felix.
— Și e de familie bună, nu?
— Sigur!
— În sfârșit, nu mă interesează! Numai, nu știu cum să scap de el. Mă jenez să-l bruschez, mi-e milă chiar, mă privește cu niște ochi! Doamne, sunt o fată bună!
— Și ce vrea? întrebă Felix, cu un început de egoism.
— Ce vrea? Dumnezeu știe. Îmi închipui eu ce-ar vrea el, dar asta nu se poate. Fii pe pace.
De fapt, Titi își pierduse iarăși liniștea. Suna în fiecare zi aproape la ușa Georgetei, sub un pretext oarecare, ședea pe scaun zâmbind prostește, fără să-i spună nimic, încerca s-o tragă de mână. Îi aducea desene înrămate și i le bătea în perete. Georgeta, fată cu gust, le scotea numaidecât, dar se repezea să le pună la loc când îl auzea venind. Chestiunea devenea cam plictisitoare. Georgeta se hotărî să-l roage pe Stănică să pună odată capăt jocului. Stănică, auzind asta, sări în sus.
— Ești o nerecunoscătoare, nu-ți dai seama că eu îți vreau binele, cu sacrificiul fericirii mele, fiindcă idealul vieții mele ar fi să fii nevasta mea. Știi tu cum te iubește băiatul ăsta? Nebunește. O să-mi spui: e așa și pe dincolo, bleg (recunosc), nu frumos, nu deștept. De acord. Ăsta e tocmai omul care-ți trebuie. Generalul nu te ia de nevastă, că nu-l lasă rudele. Îl pun sub interdicție. Mai multe scoți de la el așa. Cât ai câștiga să fii măritată! Madam Tulea. Admirabil. Băiatul ăsta? Numaidecât te ia de nevastă. Îți garantez eu consimțământul rudelor. Faci nuntă în regulă, intri în rândul oamenilor, și pe urmă, dacă nu-ți place, îl lași în plata lui Dumnezeu.
— Cum o să fac una ca asta? Am scrupule. Nu-s așa infernală. Dacă m-aș mărita, înțeleg să rămân măritată, bineînțeles, cu condiția să nu-mi facă viața prea austeră.
— Păi, tocmai asta e. Titi e un băiat de zahăr, un om nul, artist, trece prin lume orbește. Lasă-mă pe mine să te pilotez. Ai să mă binecuvântezi.
Georgeta își bătea joc în fond de Titi, dar omul i se părea blând, de treabă. Ideea de a se mărita o înflăcără subit. Făcu generalului câteva aluzii glumețe la posibilitatea de a se mărita cu el, dar acesta o luă galant de bărbie și-i spuse:
— Meriți mai mult decât un reformat ca mine.
Poate că Stănică avea dreptate. Măritându-se, intra în altă lume. Putea apoi să divorțeze, dacă nu se înțelegeau, cu consimțământul chiar al lui Titi. Cu această fantezie în cap, primi pe Titi mai afabil. Acesta, știind pe dinafară lecția învățată în cealaltă scurtă căsnicie, declară solemn că dorește să-i dea numele.
— Cum? întrebă amuzată Georgeta. Titi repetă în sudori.
— Dar părinții dumitale ce zic?
Acum Titi, sigur pe bunăvoința Aglaei, își propuse să nu mai facă lucrurile în taină.
— Părinții mei aprobă. Însă trebuie să te vadă. Georgeta râse. Inteligența îi spunea că face prostii, un sentiment ciudat îi dădea brânci în această combinație falsă. Se lăsă dusă într-o bună zi de Stănică și Titi la Aglae. Felix nu știa absolut nimic. Simion o primi cu mâinile deschise și-i zise apostolic:
— Fii binevenită pe muntele Olivierilor!
Fata, surprinsă, întrebă din ochi pe Stănică, dar acesta o trase înainte. Aglae o privi de la cap până la picioare cu o atenție ostentativă, ca spre a nu se păcăli, în schimb Aurica fu entuziasmată:
— Vai, zise ea, ce frumoasă sunteți, domnișoară. Mamă, o să fie fericirea lui Titi.
Aglae o cercetă, o întrebă de toate, îi făcu aluzii clare la necesitatea ca nora ei să fie o fată de treabă, nu o dezmățată, iscodi de are zestre. Stănică făcu minuni de prezență de spirit, mințind, luând vorba din gura Georgetei, înflorind: generalul deveni „unchiul general”, șantanul, „teatru”. Georgeta era un fenomen de cumințenie, o artistă extraordinară, care împreună cu Titi ar fi dat familia tipică de artiști. Georgeta se căi că venise, după atâta interogatoriu, deși o ciudată mulțumire o cuprindea să se vadă luată în serios, îmbrățișată într-o familie, sărutată pe obraz. Juca o piesă inedită. Titi zise cu posomorârea aceea care era prevestirea unei încăpățânări de bou și pe care Aglae o cunoștea așa de bine:
— Mamă, eu vreau s-o iau pe domnișoara Georgeta.
— Dragă, zise Aglae, nu eu mă mărit, el se însoară. Îi placi, treaba lui. Să fiți fericiți, asta e esențialul. Nu întreb cine ești și de unde vii.
Era în indiferența ei un ac care atinse pe Georgeta, hotărâtă tocmai prin asta să facă tot ce-i sta în putință să scape de condiția ei dintâi. După această întrevedere, Stănică întreținu flacăra în amândouă părțile. Georgeta, zicea el într-o parte, are trusou, ceva parale (ceea ce era adevărat) și pe generalul protector. Titi, spunea el dincoace, va avea casă de locuit și va primi și el o sumă de bani, ceea ce iarăși era adevărat. Aglae se obișnui atât de mult cu ideea, încât, deși aflase, nu se știe cum, ceva de Georgeta, fu câștigată cauzei. Era mândră că va avea „artistă” în familie. Titi era un băiat cuminte, care asculta pe mama. La cea mai mică insinuație despre onestitatea Georgetei, răspundea înțepată:
— Mai bine așa, fată care a iubit și a schimbat și s-a potolit acum și ține la casă, decât stricate de astea cu mască de mironosițe. Mie-mi place. Eu n-o învinovățesc pe ea, ci pe bărbații care se țin de capul fetelor frumoase.
— Mamă, aprobă Aurica extaziată, frumoasă e! De ce nu m-am născut și eu așa?
Era decisă să ia lecții de frivolitate de la Georgeta. Astfel, în vreme ce Georgeta era îmbiată de viața casnică, familia Tulea glorifica pe demimondene.
În cele din urmă, Felix află combinația din chiar gura lui Stănică.
— Titi al dumitale, îi spuse acesta, dă o lovitură. O ia de nevastă pe Georgeta. Fată faină!
Lui Felix i se făcu negură înaintea ochilor și se-ntrebă singur de ce. În definitiv, nu iubea pe Georgeta și n-avea cu ea decât legături care nu-i obligă pe niciunul la nimic. În lipsa Otiliei, însă, pusese în Georgeta ceva din puterea lui de prietenie pentru femei. I se păru odios ca o fată inteligentă, fie și ușoară ca Georgeta, să arunce ochii asupra lui Titi. Era ca și când ar fi stabilit o comparație între Titi și el. Felix se simți umilit, înșelat din nou în sentimentele lui față de femei. Se scrută bine și-și mărturisi că-i era ciudă pe Titi, că era gelos și invidios. Își zise la început că era cuminte să nu se amestece în chestiunea aceasta. Dar apoi, reprezentându-și noua situație, văzu că e mai grea. N-ar fi putut da niciodată ochii cu Titi și ceilalți fără a avea un sentiment de complicitate. Georgeta fusese amanta lui și fără îndoială că ar fi continuat să fie și mai departe, fiindcă nu și-o putea închipui pe fată făcând acum pe austera. Căsătoria îi apăru din toate punctele de vedere absurdă, și necazul lui viril își găsi numaidecât un aliat în obligația de a deschide ochii Georgetei. După ce o învinovăți pe fată de discreție culpabilă (aceasta se apără spunând că nu era nimic sigur, numai vorbe de-ale lui Stănică), o întrebă:
— Știi bine care e situația lui Titi, ce fel de om e?
— Nu! Îmi închipui că nu e criminal. Mă sperii.
— Titi a mai fost căsătorit.
Georgeta rămase cu gura căscată. Combinația lui Stănică, în aparență în favoarea sa, apărea acum ca o manoperă de a căpătui un june bleg, care sta pe capul părinților.
— Auzi dumneata! Spune-mi tot, Felix.
Felix îi povesti fără exagerări, dar cu o răceală ironică intenționată, toată istoria lui Titi. Căsătoria cu Ana, încăpățânările sale, maniile (printre care nu uită legănatul), supunerea la instrucțiile Aglaei, convingerea lui că Simion era nebun și că un factor ereditar apăsa și asupra lui Titi. Toată fantezia matrimonială a Georgetei, care se ținea numai de o vanitate de fată cu viață neregulată, se spulberă. Georgeta începu să râdă cu lacrimi.
— Felix, zise ea, orice om are un gărgăune. Eu, Georgeta, fată cu libertate de gândire și capabilă să sucesc capul la trei generali deodată, măritată cu un desenator? Dar e absurd. Felix, ești prietenul meu. Pe Stănică am să-l dau afară.
Însă nu-l dădu, atât de nevinovat părea la față când intră pe ușă chiar în acea zi. Mirosise parcă în aer schimbarea.
— Ascultă, Stănică, tot mai susții să mă mărit cu ursul tău?
— Eu? Cum desconsiderați bunele mele sentimente! Mă uitam la tine și la Felix. Ce tinerețe și frumusețe! Vă invidiez. Iubiți-vă, bucurați-vă de viață, dați-le dracului de prejudecăți. Știi de ce-am venit? Am venit să te întreb frățește, vrei cu dinadinsul să-l iei pe Titi? Ei s-au prins, o iau în serios. Eu am făcut o glumă, acolo, dar sunt dator să te previu. Titi ăsta nu e cum îl vezi, e ca un catâr. Soacră-mea, nici ea nu e sfântă. E o onoare pentru mine să-mi fii cumnată, întâi de toate însă vreau să-ți fiu un prieten. Nu e așa, domnule Felix?
— Uite ce e, amice, zise Georgeta, întoarce-o cum vrei, că nu te mai ascult. Spune-i pretendentului că eu nu mă mărit, iar soacrei că sunt o…
Felix îi făcu un gest de reproș din ochi. Găsea că face abuz de cinism. Stănică zise:
— Așa îmi consum eu sufletul, din bunătate. Intențiile mele sunt oneste, dar poți greși și face răul, căpătându-ți dușmani.
Stănică se plimbă de câteva ori prin casă, ridică capacele la câteva cutii-bibelouri, privi pe fereastră, apoi, negăsind nimic de spus, zise bună ziua și plecă. În ușă se întoarse însă brusc:
— Dă-mi douăzeci de lei, zise Georgetei, ca să te vadă Dumnezeu.
Georgeta luă un napoleon dintr-o cutie și i-l aruncă. Stănică îl prinse din zbor.
— Am sufletul ușurat, încheie el, ieșind pe ușă. Azi am făcut o faptă bună!
În acea seară, Georgeta pretinse ca Felix să rămână la ea. Rămase, dar satisfacția bărbătească îi fu alterată de un sentiment lăuntric că a devenit o secătură. În pat, Georgeta îl stimulă mereu să vorbească despre el. Voia să știe intențiile lui, planurile de viitor. Aceste întrebări, cam asemănătoare cu acele ale Otiliei, îi aduse aminte că trădează o imagine scumpă. Încercă să uite, vorbind Georgetei despre năzuințele lui. Îi spuse că voia să ajungă un doctor mare, om de știință, că universitatea avea să-i fie un mijloc de a putea lucra. Voia să descopere ceva, să dezlege o enigmă științifică, să contribuie la progresul medicinei. Îi vorbi înflăcărat de datoria generației lui de a face o muncă constructivă, de tristețea în care se află când vede că numele românesc nu răsună nicăieri în cultura universală. Era capabil de sforțări supraomenești.
Georgeta îi ținea mâna pe umăr, încântată că un bărbat o crede, în sfârșit, aptă de convorbiri serioase. Era o fată destul de sprintenă la minte și cu multe lecturi, de un caracter, însă, vag literar și artistic, în limba franceză. Avea replica promptă, și generalului îi plăcea să stea de vorbă cu ea. Dar nu ieșea din frivolități.
— Entuziasmul tău îmi place, zise Georgeta. În viață însă mai sunt și alte bucurii. Mai târziu are să ți se urască de atâta studiu și ai să vrei să trăiești. Eu te văd făcând o căsătorie strălucită, cu o fată bogată, intrând în politică, ajungând deputat și poate și mai departe. Un băiat inteligent ca tine pătrunde oriunde.
Felix fu dezamăgit de platitudinea gândirii Georgetei, dar nu făcu nici o observație. I se păru dintr-o dată banală.
— De ce mă privești așa? îl întrebă Georgeta.
— Te privesc… Așa… În sfârșit, e firesc să te privesc când vorbesc.
— Parcă ai vrea să-mi spui ceva.
— Vezi că, se hotărî deodată Felix, eu trebuie să plec. Am uitat să-ți spun că am lucrări grabnice mâine, trebuie să mă prepar pentru examene.
Ideea de a sta o noapte întreagă la Georgeta îl chinuia. Totul i se părea fals și căuta un pretext să fugă.
— Ascultă, Felix, ai curajul și spune-mi drept! Ți-e frică să rămâi la mine, crezi, cum să zic, că n-ar fi convenabil.
— Nu, nu, protestă Felix, încurcat, e așa cum îți spun eu. Se îmbrăcă repede, intimidat de privirile Georgetei, care-l contempla, în prada celei mai vii îndoieli. Gestul era cam jignitor, dar își dădea silința să creadă că Felix nu mințea. Ideea că un tânăr ar fugi de ea i se părea, de altfel, absurdă.
Când Felix ieși în sală, însoțit de Georgeta, dădu ochii de un individ în vârstă, care zâmbea galeș, scoțându-și mănușile. Nu auzise nimeni când venise.
— Oh, generalul! țipă Georgeta.
— Oui, mon enfant, c'est justement ton général{2}. Te miră? Am văzut lumină. Ce n'est pas de ma faute…{3}
Felix deveni alb la față, ceea ce generalul, mereu zâmbitor, observă numaidecât. Era un bătrân simpatic, cu mustăți albe, îmbrăcat foarte îngrijit, în haine de culoarea tabacului. În cap avea un melon, și în jurul gâtului o mare cravată de mătase, neagră, cu trei derivații.
— Acesta-i tânărul dumitale prieten? Sunt încântat. Îmi dai voie, generalul Păsărescu.
Și generalul bătu ghetele militărește și, înclinându-se, întinse mâna, ceremonios, lui Felix.
— Oh, zise el, fără nici o ironie, cu o sinceră părere de rău, sunt vinovat, n-am avut de lucru. V-am deranjat. Domnișoara Georgeta e o ștrengăriță, nu-mi comunică exact orele când primește.
Georgeta fugi, fericită de întorsătura lucrurilor, să-și arunce o rochie pe ea.
— Cum ai zis că te cheamă, tinere? întrebă generalul.
— Sima!
— Care Sima?
— Fiul doctorului Sima, din Iași.
— Care a fost în armată?
— Da!
— Dar l-am cunoscut pe Iosif, pe tatăl dumitale. Ei, ce întâmplare!
Generalul îl privi mai atent pe Felix, îl apucă de bărbie și păru încântat. Lui Felix, apucatul ăsta de bărbie i se făcuse nesuferit. Otilia, Georgeta, bărbați, femei, toți îl luau de bărbie, ca pe un copil mic.
— Dragul meu, te felicit, râse generalul, nemaigăsind ce să spună.
Umpluse anticamera cu efluvii de parfum. Felix făcu un gest de plecare.
— Vai de mine, protestă generalul, nu trebuie să pleci. Te-am deranjat. Cobor îndată.
— Trebuie numaidecât să plec, sunt așteptat, zise desperat Felix.
— Așa? se miră, politicos, generalul. Știi, adăugă el, domnișoara Georgeta e o fată excelentă, merită prietenia noastră. Faci bine că vii s-o vezi. Se plictisește. Noi, bătrânii, pricepi, venim din amor propriu, ca să fim văzuți de alții. Numai dumneavoastră, tinerii, aveți arta de a le distra.
Deși bătrânul nu punea nici o maliție în vorbele sale, Felix ar fi intrat bucuros în pământ.
— Vino, dragă domnișoară, vrea tânărul să-ți spună bună seara. Georgeta reapăru îmbrăcată, și cei doi jucară comedia despărțirii solemne. În vreme ce Felix alerga ca un nebun pe scări, generalul intră în salonul Georgetei și se așeză pe un scaun.
— Admirabil tânăr, zise el către Georgeta. Să nu-l strici, și te rog să nu-l mai pui în situații de astea penibile, reținându-l la orele când pot veni eu. Bietul băiat!
Georgeta se lăsă pe genunchii generalului. În vremea aceasta, Felix mai mult fugea decât mergea. Sufletul lui era răscolit ca de o furtună mare. Venise la București cu gânduri de muncă, cu ambiții mari, găsise o fată așa cum o visase, îi jurase iubire și stimă pe toată viața, și acum ajunsese să doarmă noaptea la o individă suspectă. Firește, Georgeta era frumoasă, dar nu era decât o prostituată de lux. Probabil, gândi, își bătea joc de ingenuitatea lui, voia să guste senzații proaspete. De aceea umblase să se mărite cu Titi. El, rivalul lui Titi! Situația era scandaloasă. Dar apoi rușinea întâlnirii, pe aceeași sală, cu generalul! Dacă acesta l-ar fi insultat, atacat, ar fi fost cel puțin mândru că se bucură de o favoare disputată. Dar și generalul, și el erau încurcați de întâlnire, de unde rezultă că pentru amândoi era compromițătoare. Felix își exageră situația, socotind-o ca o decădere morală, și își făgădui o cură de ascetism. Avea să se înfunde în cărți, să dea examene strălucite, să-i arate Otiliei cum știe el să se țină de cuvânt. Examină din nou și cazul Otiliei. Plecase, e adevărat, dar n-avea nici o dovadă că-l trădase. Fata scrisese, avea să se întoarcă, poate în curând, ce semnificație putea să aibă o plimbare de o lună, două în străinătate? Așa se purta Otilia de obicei, și dacă moș Costache nu făcea mare caz, cu atât mai puțin era el îndreptățit să bănuiască lucruri grave. De atâtea ori, bârfelile îi aruncase îndoiala în suflet, și, cu toate acestea, se încredințase că nimic nu fusese adevărat. Era sau nu așa cum vedea, Otilia înfățișa nu mai puțin femeia lui ideală. Trebuia să creadă în ea, iar dacă fata i-ar fi dezmințit mai târziu iluziile, era îndatorat să-i cultive imaginea, în gol, ca o simplă posibilitate a existenței. Trebuia să facă neapărat acest exercițiu de statornicie și devotament, spre a-și controla și exercita puterea sufletească. Trebuia să rămână cast până când fapta cea mare a existenței lui se va împlini. Ajuns acasă, Felix urcă tiptil scările de din dos, blestemând treptele care scârțâiau, și se dezbrăcă numaidecât. În pat își aduse aminte din nou de Georgeta, fiindcă venea din alt pat, dintr-al fetei. Imaginea sănătoasă, lucioasă, cu dinți de porțelan a Georgetei râse de toate planurile lui austere. Ședea cu panglica cămășii puțin căzută și cu o mână albă pe umărul său și-i spunea: „Vezi ce ingrat ești?! Ți-am oferit ceea ce mulți ar dori, călcând o avere în picioare sau stricându-mi viitorul. Am făcut din tine, studențaș timid, un bărbat care se poate mândri cu amanta sa. Ei, și ce dacă am și alți amanți? Asiduitățile generalului sunt o dovadă că nu sunt o fată comună, oarecare, ce-și vinde grațiile. Cu cine m-ai văzut, și cine ți s-a lăudat că mă are? Fac și eu ce fac atâtea, dar pe față, cu artă, având avantajul de a fi frumoasă. Otilia ta nu stă cu brațele de gâtul lui Pascalopol, nu se lasă întreținută de el? Tot ce s-a făcut mare în lumea asta, prin femei ca mine s-a făcut. Curtezanele, nu femeile de treabă, au stimulat geniile. Eu îți dau dragostea și toate bucuriile, fără nici o obligație, fiindcă tu știi că sunt curtezană, și-ți îngădui, fără blam, să mă plantezi oricând. Nu fi prost! Înțeleg stima ta pentru Otilia, iubește-o, slăvește-o, asta e cu totul altceva. Ești doar medicinist! De ce să fii absurd, să arunci bucuriile pe care ți le dau eu, pentru că iubești pe Otilia? Asta înseamnă, dimpotrivă, să-ți încarci simțurile, să te gândești la ea cu impuritate, să crezi că o idolatrizezi, și în fond s-o dorești. Ești tânăr, treci prin criză erotică. De ce-ți închipui c-a fugit Otilia? Orice fată inteligentă intuiește tulburările băieților. A fugit fiindcă îi e frică de tine și te iubește. Pascalopol e altceva, e un om în vârstă, inofensiv, ca generalul meu. Eu nu te iubesc, fiindcă nu vreau să mă leg de nimeni, fiind o fată frivolă, îmi ești simpatic numai, îmi satisfac, prin tine, nevoia ce-o am de a sta de vorbă cu un tânăr de vârsta mea. Generalul m-aprobă. El nu e supărat! N-ai văzut cum te privea? Astfel de scene sunt pentru acești bătrâni, care ne întrețin, o garanție că nu ne băgăm mai mult în sufletul lor. Știu, ai să zici că ești un profitor al lui, un… (știi cum ți-am spus). De ce? Eu nu-ți dau bani! Eu sunt tânără, dorită de toți. Scrupulele tale nu vestesc un doctor mare. Un doctor trebuie să vadă viața cu ochi lipsiți de prejudecăți, și, ca s-o vadă așa, trebuie s-o cunoască. Tu trebuia să faci Literele. Ești un naiv poet.”
Felix își vârî capul în plapumă și încercă să sugrume cu întunericul vedenia supărătoare. Pentru a o izgoni, se agăță cu voință de o imagine purificătoare. Numele „Isus” răsărindu-i în minte, aruncat de scurta apariție în penumbră a lui Simion, se strădui să-l cultive. Dar asociația interioară luă forme care-l îngroziră. Noua umbră albă se îndreptă către cealaltă, care aștepta râzând și mai sarcastic, și totul se amestecă grotesc. Felix scoase capul la aer și deschise bine ochii, ca să scape de rânjetele viselor. Preferă atunci să înfrunte treaz problema și ajunse la încheierea virilă că, dacă Otilia înfățișa fără îndoială aspirația sufletului său, Georgeta putea să-i fie o prietenă, fără nici un neajuns pentru cealaltă. Avea să fie doctor, om serios, nu se cădea să ajungă la excese mistice. Însă legăturile cu Georgeta deveneau cam primejdioase pentru demnitatea lui, dacă Titi continua să umble după Georgeta; chiar îngăduința mai mult sau mai puțin ironică a generalului era stânjenitoare. Se gândi să încerce o renunțare, măcar provizorie, la întâlnirile cu fata. Cu cât se hotăra mai tare, cu atât însă o dorea mai mult pe Georgeta, față de care se simți, în orice caz, vinovat de brutalitate, fiindcă fugise în acel chip jignitor pentru amorul ei propriu. Fuga aceasta, medită el, medical, dovedește o timiditate bolnăvicioasă, o ineducare a voinței. Trebuia să învețe a se îndepărta de Georgeta înfruntându-i frumusețea, și-n orice caz îi era dator o reparație. Decise, dar, să rupă politicos cu fata, după ce-și va cere scuze de la ea pentru plecarea precipitată (un gând ascuns îi șoptea chiar că putea să-i dovedească o singură dată că-i prețuia farmecele fizice), și cu această hotărâre închise iar ochii mai împăcat, lăsându-se de astă dată, în toată voia, resemnat, pradă chemărilor Georgetei, care în clipa când adormi se numea Otilia.
Moș Costache îl rugă, a doua zi de dimineață, să se ducă la Aglae, pentru a-i cere niște chei de la casa din strada Știrbey-vodă. Felix consimți cu părere de rău.
— Ce vrea cu cheile? N-are chei? întrebă Aglae, agresiv, ca și când Felix ar fi fost vinovat cu ceva.
Acesta ridică din umeri. Privi cu neplăcere așezarea în cerc a tuturor celor de față, căci se aflau acolo Aglae, nelipsiții Stănică și Olimpia, Aurica și Titi. Acesta din urmă, așezat la o măsuță lângă fereastră, copia în acuarelă un desen dintr-o carte ilustrată și arăta o atenție încruntată, prin care se simțea obligat să nu mai remarce pe noul-venit. Felix simți în aer o curiozitate insultătoare și o dușmănie împietrită și ar fi ieșit numaidecât pe ușă afară, dacă nu s-ar fi simțit îndatorat să aștepte cheile. Aurica trase prima împușcătură, pe nepregătite.
— Titi, zise ea, e foarte supărat, săracul, că domnișoara Georgeta, prietena dumitale, s-a purtat așa de urât cu el. I-a trimis vorbă că n-are chef de căsătorie și altfel de expresii ordinare. Curios. Părea o fată foarte distinsă. Dumneata ce zici?
Întrebarea era atât de încărcată de subînțelesuri, încât Felix căută să-și scape privirile din ochii reci ai Aurichii.
— Hei, interveni Aglae, sarcastic, nu fata e de vină, e de vină cine a învățat-o să facă asta! Las' că știm noi…
— Cine a învățat-o? întrebă automat Felix.
— Domnule Felix, zise mieros Aurica, vezi cum ești? Parcă dumneata nu știi?! Noi am aflat precis că Georgeta face asta pentru dumneata. Noi nu zicem nimic, poate ții la ea, dar nu trebuia să-l încurce pe bietul Titi.
Titi mânuia pensula, cu ochii în hârtie, din ce în ce mai nervos. Felix rămase înmărmurit de insinuarea Aurichii, trebuind totuși să-i recunoască o măsură de adevăr.
— Eu, zise el, încurcat, nu am nimic cu domnișoara Georgeta, abia o cunosc… Întâmplător… E o eroare la mijloc… Cine v-a spus asta?
— Cine ne-a spuuus? întrebă Aglae, înțepat. Uite cine ne-a spus! Vorbește domnule!
Și cu mâna arătă pe Stănică. Acesta stătuse tot timpul cu ochii rătăciți pe pereți și făcea acum lui Felix niște semne mute de disculpare.
— Am spus… Adică am auzit… N-am zis chiar că domnul Felix. În sfârșit, ce să mai învinovățim pe unul și pe altul… Trebuia să mă ascultați pe mine și să nu vă încurcați cu o individă ca Georgeta. Aia e o… știe toată lumea.
Un bubuit neașteptat se auzi dinspre fereastră. Titi bătuse cu pumnul în masă și se ridicase în picioare, galben ca ceara.
— Nu e adevărat, dumneata mi-ai spus că l-ai găsit pe Felix acolo și au râs de mine. Otilia e o târfă, care a dormit cu Felix și acum doarme cu Pascalopol. Nu dau voie, înțelegi…
Titi bătu din nou în masă, risipind hârtiile. Indignat, Felix dădu să se scuze:
— Îmi pare rău că vorbești așa de Otilia.
— E o târfă! urlă ca un nebun Titi, bătând cu pumnul în masă.
— Este vina mea, adăugă Felix, că stau de vorbă cu domnul Titi, care își îngăduie să spună astfel de neadevăruri.
Asistența păru impresionată de supărarea lui Felix, numai Stănică îi făcea semne desperate cu mâna să tacă din gură, cu aerul de a-i zice: „E un secret mare la mijloc, nu pot să ți-l explic”. Olimpia spuse:
— Nu vă luați după gura lui Stănică! Așa se amestecă el în toate!
Felix dădu să iasă, dar, trecând pe lângă măsuța lui Titi, acesta făcu un gest de nervozitate din braț. Crezând că Titi vrea să-l lovească, Felix ridică și el un braț în fața pieptului. În gesticulația sa, Titi se propti greșit pe covor și alunecă pe spate peste masă, răsturnând-o. Această scenă accidentală fu interpretată de cei de față, care, privind pieziș, nu observase bine pe cei doi, ca o încăierare. Stănică sări numaidecât să prindă brațele lui Felix, în vreme ce Aglae ridicase și ținea strâns pe Titi, care striga cât îl ținea gura: „Otilia e o târfă, așa să știți!” Felix fu scârbit și de conflictul în sine, dar și de falsa interpretare a accidentului. În vreme ce Aurica și Olimpia încercau să-l potolească, fără să fie nevoie („Dar nu te supăra așa, domnule Felix! Copilării! Nu știi că Titi e nervos?”), supărat de-a binelea, împinse pe Stănică și ieși din casă. Pe urma lui, Stănică se ținea cu pași mari.
— Scumpule, iubitule, degeaba ești supărat pe mine, îi strigă acesta în mers și încercând să-l prindă de braț, ai dreptate, pune-te însă în locul meu! Nu le-am spus nimic. Or fi bănuit ei ceva și dau acum vina pe mine. Pot eu să contrazic pe soacră-mea? Femeie bătrână! Dumneata ești inteligent, pricepi! Eh, eu, să fiu ca dumneata, n-aș pune la inimă fleacurile astea. Mi-aș vedea de treabă, și pace. Ei și ce dacă a zis că trăiești cu Otilia? E un rău? Norocul dumitale!
— Domnule Stănică, zise exasperat Felix, dând să intre în casă la el, lasă-mă în pace!
— Iar te-ai supărat? se miră nevinovat Stănică. Vezi cum ești, nu știe omul cum să te ia.
Felix trânti ușa și se urcă repede la el în odaie. Stănică stătu puțin pe gânduri în fața ușii, ezită, apoi o luă în vârful picioarelor, deschise binișor ușa gotică și intră prin față la moș Costache. Felix îl zărise însă de pe fereastra geamlâcului. Își luă atunci pălăria și, dându-se jos tiptil, ieși pe poartă și plecă în oraș. Era enervat și descurajat peste măsură, și toate vechile planuri de fugă îl năvăliră. Cursurile îl distrară puțin, și când se întoarse acasă, primi cu recunoștință acest sfat, șoptit, al lui moș Costache:
— Să nu te mai duci pe acolo! E mai bine așa!
Stănică vorbise, într-adevăr, bătrânului, înflorind lucrurile și dându-le colori de dramă.
— Domnule, zisese, tinerii, când iubesc, iubesc! Așa eram și eu. Felix al dumitale, așa zice lumea, ar trăi cu Georgeta. Fată faină, n-am ce zice, bravo lui! Dar nu-ți spui că Titi s-a îndrăgostit de ea și a vrut s-o ia de nevastă… A adus-o aici, la soacră-mea, pe onoarea mea, totul era gata. Ce-a fost, ce n-a fost, fata nu mai vrea acum. Lumea zise că n-o lasă Felix! O fi, o fi! Fata e frumoasă, e dată dracului. Cum îți spun. N-a mai vrut. Dar și Titi, violent, nici nu-ți vine să crezi, când îl vezi așa bleg. Eu, când i-am văzut față-n față, am sfeclit-o. Hait, zic, acum se-ntâmplă ceva! Și-ntr-adevăr, domnule, nici n-am băgat de seamă când au sărit unul la altul! Titi își încleștase mâna în părul lui Felix, Felix îl strângea de gât. Comedie mare! Pentru o femeie, pentru o femeie frumoasă, nu-i vorbă. Moș Costache, ascultă-mă pe mine, că-s avocat, pentru o femeie se fac crime, se strâng de gât frații între ei, se fac războaie. Femeia, asta-i discordia lumii.
Moș Costache se plimbă sumbru și cocoșat prin odaie, sugând cu îndărătnicie un muc de țigară și privind, din când în când, cu neîncredere și dispreț pe Stănică. Nu credea o iotă din ce-i spunea.
— Ce-aveți cu băiatul ăsta, zise el în sfârșit, de nu-l lăsați în pace? Nu v-a făcut nimic! Nu trebuie să-i spuneți vorbe grele nici lui, nici Otiliei. Copii orfani! Păcat!
Stănică prinsese această temă și o dezvoltase:
— Îmi pare rău că-mi spui astea! Eu nu respect orfanii? Eu însumi, mă vezi, am fost orfan de mic copil și cunosc rana asta, să n-ai pe nimeni de aproape. Eu nu-l respect pe Felix? Dar țin la el ca la un frate mai mic, și intenția mea e să-i ajut pașii în lume, să-l pilotez. În chestia Georgetei, ce să spun, e puțin-puțin vinovat. Eu i-am spus: „Amice, nu te vârî cu stricata aia, e o fată nefastă”. Când a venit să ceară cheile, i-am făcut semn să fie prudent față de Titi.
— Ei, zise moș Costache, nerăbdător, mi-a găsit cheile?
— Le caută soacră-mea. Dar, dă-mi voie, ce faci cu ele, că doar ai un rând… Vinzi casele cumva? Că de închiriat, acum a trecut timpul. Bine faci că le vinzi, tot mai bine e să ai banul în pungă, dar trebuie să fii cu ochii în patru, să pui un samsar bun. Cam cât ceri, așa, ca să mă orientez?
— Nu vând nimic! zise scurt moș Costache.
În fond, Stănică mirosise bine, bătrânul voia să vândă și casele astea, precum voia să vândă tot. Acest imobil vechi îl cumpărase chiar de la Simion, cu mulți ani înainte, când acesta avusese nevoie de bani spre a plăti unele datorii ajunse la scadență. Aglae nădăjduia că, cel puțin, dacă a consimțit la această vânzare, casele îi vor fi lăsate tot ei, pentru Aurica sau Titi. Cererea cheilor (avea un inel cu dublete de chei ruginite, uitat prin pod) o iritase. Costache le cerea fiindcă chiriașii pierduse multe chei și n-ar fi vrut să cheltuiască bani pentru facerea altora.
— Nu vinzi? răspunse Stănică. Nu e rău nici așa. Banul fuge, imobilul e o valoare sigură. Cu cât stau să mă gândesc, îți dau dreptate. Să nu vinzi. Și să mă consulți pe mine când vrei să întreprinzi ceva. Știu eu, cunosc chițibușurile, sunt avocat, îți fac toate gratis. Îmi dai acolo, o nimica toată, pentru deplasări.
Întors în sinedriul din casa Aglaei, Stănică începu să tune:
— Mamă-soacră, se petrec lucruri suspecte de tot! De ce m-am temut eu, nu scăpați. Moș Costache a vândut restaurantul, acum umblă să vândă, cu siguranță, și casele din Știrbey, mâine o să vândă tot. Ce faci atunci, adică ce facem, fiindcă îmi dai voie să îmbrățișez interesele fetei dumitale, Olimpia? Bătrânul e sfătuit de cineva, nu face el de capul lui toate astea. Vinde tot, preface în bani și dă cui vrea.
— Îl dau pe mâna parchetului, strigă Aglae. Un om care vinde toate într-o zi nu e în toate mințile.
— Iaca o idee, zise Stănică, cinic. Îl punem sub interdicție, ca incapabil de a se administra. Numai, vezi dumneata, nu sunt la mijloc moștenitori direcți, a căror succesiune să fie primejduită, și moș Costache nu urlă, nu bate pe nimeni și nici nu aruncă banii la joc. De găsit, se găsesc totdeauna oameni care să certifice tot ce poftești, dar te duci dumneata, ca soră, să declari că fratele dumitale e nebun!
— Mă duc! zise furioasă Aglae.
— Te duci, dar nu te crede! Vine Otilia, vine Felix, vine Pascalopol, ețetera și declară că totul e calomnie. Asta merge cu babe imbecile, dar cu moș Costache nu, este mai șiret decât credeam. Te faci de râs, prinde necaz pe dumneata și nu-ți lasă nimic prin testament.
— Face el testament? se îndoi Aglae.
— Trebuie să facă! Dacă vinde tot, nu mai rămâne altă soluție decât să te iei bine cu el, și mai ales cu Otilia!
— Eu cu Otilia? Niciodată!
— Atunci, treaba dumitale!
— Și de ce Otilia, mă rog, e averea Otiliei? Crezi că Otilia renunță la avere? De ce-i stă ea pe cap?
— Aici e greșeala dumneavoastră de tact. Otilia face ochi dulci lui Pascalopol, și Pascalopol Otiliei! Ei și? De ce v-ați supărat, mă rog, și ați început să-i împungeți? Vroiai dumneata să te măriți cu Pascalopol? Dacă nu, atunci ce te privește pe dumneata pe cine ia Otilia? Pe mine, ca om cu viziunea largă, ca avocat al intereselor dumitale, chestiunea mă încântă. Pascalopol e bogat, e bătrân, prin urmare își dă și cămașa de pe el ca să pună mâna pe Otilia, care umblă după avere. Moș Costache e zgârcit și e vesel, la rândul lui, să nu-i dea nimic fetei. Și atunci își clocește singur banii, până ce, într-o bună zi, gata, că nu suntem niciunul eterni, și rămâi dumneata moștenitoare unică! Așa, ce-ai făcut? Te-ai certat cu moș Costache, l-ai ambiționat, și omul se răzbună. S-au mai văzut zgârciți care mor pe o rogojină și lasă averea pe la aziluri, la stat!
Aglae îngălbeni deodată.
— Da, da, la stat! o sperie Stănică.
— Trebuie să fie nebun!
— Asta e singura nebunie pentru care statul nu-l vâră la balamuc.
Argumentația lui Stănică impresionă mult pe membrii acestui consiliu neoficial de familie. Aglae lăsase capul, îmblânzită.
— Mamă, zise leneș Olimpia, el cam are dreptate, într-astea nu-i prost!
— Am dreptate, domnule, confirmă zgomotos Stănică, plimbându-se cu pași mari prin casă, când n-am eu dreptate?
— Și ce vrei să fac acum? întrebă Aglae, ironic. Să cad în genunchi în fața Otiliei, să mă rog de ea să mă ierte?
— Aș! Otilia nu e ranchiunoasă. Te faci că nu ești supărată, că ai uitat, și te duci în casă la moș Costache, frate, de! Și mai ales nici o înțepătură lui Pascalopol. Să-i îndemnăm să se ia, să-i felicităm. Pascalopol te pupă când aude că-i lauzi pe Otilia, și lui moș Costache îi pare și lui bine de combinația asta.
Stănică se plimbă de câteva ori în lungul și latul odăii, apoi fu trăsnit de o idee:
— Știi ce? Am o idee admirabilă. Avem adresa Otiliei la Paris. Îi scriem colea o carte poștală ca și când nimic n-ar fi, spunându-i și de moș Costache că e bolnav. Fata e sensibilă.
— Scrieți voi! Eu nu scriu!
— Scriem noi, dar iscălești și dumneata.
Stănică, într-adevăr, compuse această carte poștală: „Scumpa noastră Otilia, Am aflat cu nespusă bucurie că te afli la Paris, unde ai tot dreptul să te recreezi acum, cât ești tânără. Ne era foarte dor de tine și de Domnul Pascalopol. Ne lipsești foarte mult. Dacă te-am supărat vreunul cu ceva, nu lua în seamă, căci bătrânii sunt totdeauna mai cu necazuri. Moș Costache nu spune, dar suferă fără tine. Felix, ca tinerii, are cu ce se distra, el uită mai repede. Noi am fost foarte necăjiți cu moș Simion, care e tot bolnav. De acum, cu bătrânii nu te poți aștepta la altceva. Să veniți cu bine, căci vă așteaptă cu dor ai voștri, Stănică, Aglae, Olimpia, Aurica, Titi”
Stănică puse pe toți să iscălească. Dinadins insinuase subțire indiferența lui Felix, ca să apropie și mai mult pe Otilia de Pascalopol, și făcuse aluzie la destinul bătrânilor, ca să arunce în sufletul fetei grija de moș Costache. Pe plic scrise: „Domnișoarei Otilia Pascalopol”.
— N-are să se supere? întrebă Aurica.
— Ei, aș! Zi-mi mie Stănică Rațiu, deputat, și vezi c-am să mă supăr. Trebuie să fim psihologi.
Stănică luă cartea poștală și ieși cu ea să meargă în oraș. În antreu observă că afară ploua. Lăsă cartea poștală pe măsuță și se întoarse să ceară o umbrelă. În acest timp, Simion veni hoțește lângă măsuță, privi scrisoarea pe amândouă părțile, apoi, vârând degetul în gură, trase lângă semnături o dungă de salivă și iscăli gros cu un creion chimic: „Isus Cristos”. Stănică luă mai târziu cartea poștală, o puse în buzunar și-o aruncă la cutie fără a o mai privi.