Capitolul XVIII

Pe la sfârșitul lui septembrie, într-o zi de arșiță tardivă, cu vânt uscat înecăcios, moș Costache se împletici din mers, pe când cotrobăia în curte printre cărămizile lui, și căzu moale jos. Marina îl văzu din bucătărie și-și închipui că s-a aplecat dinadins să vadă ceva. Așteptă să se ridice, dar moș Costache întârzia. Atunci Marina se apropie tiptil de locul căderii, se uită prudentă la bătrân, îl întoarse pe față și, văzându-l inert și roșu la obraz, fugi repede înspre casă, dar mereu tiptil, ca și când ar fi fost la mijloc un secret mare, și năvăli în odaia lui Felix.

— Vino repede, zise ea în șoaptă, aproape satisfăcută de senzația nouă pe care o încerca după atâta monotonie, a căzut jos bătrânul, mi se pare c-a murit.

Felix sări săgetat de ceva rece și se năpusti pe scări așa de repede, încât Otilia, presimțind ceva, ieși speriată. Tânărul nu putu să-i spună nimic, de emoție, deși după paloarea feței își dădu seama că ea a înțeles. Se repezi la bătrân, îl descheie la gât, ca să se afle în treabă, și observă că respira și gemea cu ochii pe jumătate închiși, ca un om care simte o durere. Îl ridică de jos, cu ajutorul Marinei, care îl luă de-a binelea în brațe, atât era de ușor bătrânul. Voi să-l ducă înspre dormitor, dar, când să pășească pragul, moș Costache mormăi destul de distinct:

— Acolo! Acolo! În sufragerie!

În sufragerie era o canapea lată, cu margini, ca un pat. Pe ea, Felix așeză pe bătrân. Otilia își frângea încet mâinile privind sfioasă când la unul, când la altul, și tremura. Numai când bătrânul începu să mormăiască, zise stins: „Papa!” Bolnavul ședea pe spate ca un om care a luat un narcotic greu și nu poate să se deștepte. Cu ochii întredeschiși, tulburi privea prostește în jurul lui, și cu mâinile se silea să găsească ceva în jurul mijlocului. În sfârșit, izbuti să-și aducă aminte:

— Che-che…

— Cheile? înțelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, și-i întinse un inel încărcat cu chei, căzut jos de-a lungul pantalonilor, dar ținut încă de mijloc printr-o curea.

Bătrânul puse mâna avid pe ele, le vârî greu sub pernă, făcând sforțări de a înlătura ajutorul altuia, apoi, ca și când misiunea lui ar fi fost îndeplinită, se lăsă în voia gemetelor și somnolenței.

Felix își dădu seama că bătrânul avusese un atac. Cum nu se pricepea încă în latura practică a medicinei, nu îndrăzni să ia nici o măsură și fu de părere să se cheme repede un doctor. Marina fu îndrumată numaidecât la un medic de pe aceeași stradă. Bătrâna rămase cam mirată de propunerea celor doi, cu aerul de a le spune că sunt niște proști, ieși în curte bombănind, mai intră în bucătărie, apoi fără nici o grabă trecu în curtea vecină. Aglae, aflând accidentul lui moș Costache, căpătă deodată fizionomia aspră a unui căpitan de vapor care comandă în timp de naufragiu:

— Aurica, strigă ea, vino repede, că i-a venit rău lui Costache! Cheamă-l și pe Titi. Treceți dincolo, să nu fure vreunul ceva. Marino! Tu aleargă iute la Stănică. Să vie și el, și Olimpia și să aducă doctorul pe care-l știe el. Ah! Tocmai acum l-a găsit și pe Costache. Sunt sfârșită. N-am pus nimic în gură de azi de dimineață.

Aglae bău, la repezeală, puțină cafea și apoi trecu dincolo, înconjurată ca de o gardă de Titi și Aurica. Bătrânul era mult mai limpezit și privea numai îngrijorat spre mobilele din casă.

— Ce-i cu tine, Costache? întrebă mai mult arogant decât comiserativ Aglae. Te-a pus dracul să cari cărămidă, să faci casă, parcă n-aveai casă. Așa e când te iei după copii!

Aglae întoarse privirile spre Felix și spre Otilia și, ca și când n-ar fi fost niciodată vreun conflict între ea și ei, întrebă:

— Dar voi ce faceți? Aici erați? Și ce-ai, Costache? continuă ea, poate de căldură, c-a fost un zăduf groaznic! Ar trebui să te sui în pat, ce stai aici, pe canapeaua asta?

Bătrânul gemu puțin și făcu doar din cap semn că nu vrea să se miște de acolo.

— Trebuie să te dezbraci măcar, că te sufocă hainele! Fără să mai aștepte aprobarea, Aglae îl răsuci ca pe un copil și trase surtucul. Otilia se repezi să-i scoată ghetele cu gumilastic, uscate și încovoiate de vechime, ca niște iminei turcești. Picioarele lui moș Costache apărură înfășurate în niște ciorapi de lână, de o grosime fabuloasă. Degetele mari tăiaseră cu unghia vârfurile și ieșiseră ca două ghemuri de ceară. În alte împrejurări Otilia ar fi râs, dar acum nu vedea și nu auzea nimic, nimic. După surtuc Aglae îi trase pantalonii, de la capătul de jos, cum ai scutura un sac, și bătrânul apăru în niște nădragi largi de stambă colorată, legați jos, în lipsa șireturilor rupte, cu bucăți de sfoară.

— Poftim, observă Aglae, cu reproș, uite ce-nseamnă să n-ai o femeie de ispravă în casă! Așa te îmbrăcai tu altădată?

Otilia dibuise în dormitor și găsise o cămașă de noapte, de pânză țărănească grea, afară din cale de lungă, în care, vârât, chelul moș Costache semăna cu un faraon înfășurat în pânze de in. I se aduse și o plapumă, și Aglae ridicase perna s-o scuture și s-o umfle mai bine, când bătrânul scoase un țipăt:

— Che… Che-i-le!

— Cheile, uite-ți cheile, aici (moș Costache întinse o mână spre ele). Ar fi bine să mi le dai mie, să nu ți le fure cineva!

În curând sosiră Stănică, Olimpia și cu doctorul Vasiliad, și odaia se umplu de inși. Atmosfera era înăbușitoare, fiindcă un miros fetid venea din partea bolnavului. Otilia deschise geamul de perete. Vasiliad consultă pe bolnav cu superficialitate, îi luă pulsul, îl privi în ochi. Fața îi arăta neîncredere și plictiseală.

— Ei? Vasiliade, ce zici? întrebă, sugrumat de curiozitate, Stănică.

— Deocamdată n-am ce să zic. Să stea liniștit și dacă se poate să i se pună o pungă de gheață la cap. Atacul n-a fost violent, de vreme ce nu și-a pierdut cunoștința. Să vedem mai târziu, dacă poate vorbi, dacă n-are vreo parte paralizată.

— Doamne ferește, se-nchină Aglae, mai bine moartea decât așa ceva! Poate un om paralizat așa să trăiască mult?

— Depinde! zise doctorul, cu aceeași strâmbătură de amărăciune.

— Ascultă, mă, Vasiliad, îl luă Stănică la o parte pe doctor, fii om cum te știu, nu ne-ncurca cu vorba! Tu ce crezi, o duce, sau moare? Să știm ce facem!

— De obicei nu prea scapă nimeni la vârsta asta. Mai îi vine alt atac, pe urmă. Depinde însă de constituție!

— A dracului e medicina asta a voastră, se scârbi Stănică, nu știți nimic precis.

În sfârșit, Aglae se gândi să execute ordonanța doctorului și, fiindcă Otilia insista să se cumpere pungă și gheață, întrebă tare pe bătrân:

— Costache, unde ții tu banii? Să-ți cumpărăm gheață! Dă-mi cheile!

Moș Costache holbă ochii și-și mușcă buzele, fără sunet. Cu mâna strânse și mai tare cheile. Aglae întinse mâna și dădu să i le apuce. Atunci, cu sforțare eroică, bătrânul se trase mai spre fundul canapelei, bombănind:

— Nu-nu-nu v-vrreau gheață!

— Vorbește! observă Vasiliad.

Stănică făcu un gest de admirație și de ciudă:

— E pezevenghi rău moșul! Îl știu eu. E tare de tot.

— Dar, Costache, se răsti de-a binelea Aglae, trebuie bani de cheltuială, de plătit domnul doctor, ce, vrei să plătesc eu?

Bătrânul, atunci, după îndelungă nemișcare, făcu semn cu mâna spre Felix, care se apropiase de pat, ridică cheile și cu mare dificultate alese una pe care o arătă acestuia și, cum Felix voia să ia tot ghemul de chei, se împotrivi, de unde tânărul înțelese că trebuie să scoată cheia de pe inel. Bătrânul încercă să-i explice:

— Și-șifonier… În să-salon… E o cutie!

În vreme ce Felix se îndreptă înspre salon, Stănică se mișcă să-l urmeze și chiar făcuse semn acestuia că vine și el. Olimpia îi strică socoteala, fiindcă, fără nici un rost și fără să intuiască situația, îl invită să stea lângă ea, fapt care trezi atenția bolnavului. Stănică își întârzie dispariția, ochind mereu ușa. Felix luă pe rând fiecare cutie a scrinului. Una era plină cu cutii de chibrituri de formă cilindrică. Scuturând una din ele, constată că sunt pline și că nu era cu putință ca bătrânul să fi ținut bani în ele. Altă cutie era umplută cu ținte, printre care înotau câteva piroane. În sertarul de sus, Felix descoperi într-adevăr o cutie de tinichea din acelea pentru tutun, în care se afla un morman de monede de toate mărimile. Se gândi câți bani să ia, apoi se hotărî să ia cutia cu totul. Atunci zări sub cutie un pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoară roșie, în chip de caiet, și cu un titlu care-l izbi, cu toată graba lui, întrucât găsise acolo numele său. Scoase caietul și citi pe copertă aceste rânduri:

Cont de cheltuieli ce-am făcut pentru minorul Felix Sima.

Învins de curiozitate, Felix depuse cutia cu bani pe scrin și întoarse paginile, oprindu-se la cea din urmă, și văzu această socoteală. Pagina era împărțită în două printr-o linie cu creion roșu, ca filele de registre, și printr-o contabilitate empirică, în stânga erau însemnate primirile, iar în dreapta cheltuielile.

Primit la 3 ianuarie a.c., lei 2.000 de la Banca „Națională” dobândă 4% asupra capitalului depus de lei 50.000.

Primit în cursul lunii aprilie, după contracte, pentru prăvălia mare 1.000 lei pe șase luni pentru celelalte două prăvălii câte 800 lei pe șase luni.

Primit chiria de la etaj unu 350 lei pe trei luni.

Primit chiria de la etaj doi 300 lei pe trei luni.

Ianuarie.

Chirie pentru cameră, încălzit.

Spălat.

Dat în mână pentru teatru.

Dat în mână pentru buzunar.

Cumpărat instrument chirurgical.

Adus doctor, fiind băiatul bolnav.

Haine, rufărie.

Masa zilnică a 10 lei.

Februarie.

Chirie pentru cameră, încălzit.

Masa zilnică a 10 lei.

Spălat.

Dat în mână pentru buzunar.

Împrumutat.

Mănuși.

Reparațiuni în odaie.

Martie.

Chirie pentru cameră, încălzit.

Masă a 10 lei pe zi.

Supliment seara.

Dat bani nevoi tinerești.

Doctorii.

Voiaj Iași pt. Vederea casei.

Batiste 30

Pardesiu 40

Aprilie.

Chirie pentru cameră, încălzit.

Materiale pentru construcții.

Felix rămase cu gura căscată, uimit, pe de o parte, de venitul cel mare pe care-l avea, vreo opt sute de lei lunar, sumă considerabilă pentru acea vreme, și scandalizat, pe de alta, de socoteala încărcată. Avea un venit de ministru, și moș Costache își pusese în cap să-l facă să irosească pentru mizerabila întreținere tot acest venit. Nu credea să se cheltuiască în casă, pentru coșniță, mai mult de doi lei pe zi, poate cu mult mai puțin. O pâine costa douăzeci și cinci de bani și o para, carnea vreo optzeci de bani. Nu i se dăduse niciodată bani de teatru, sau bani de buzunar, nu i se cumpărase nici un pardesiu. Hainele le luase cu banii împrumutați, însă pe poliță. Instrumentul chirurgical fusese inventat. De asemenea boala, doctoriile, doctorul, călătoria la Iași, batistele. Râse de cuvântul „încălzit” pe aprilie, fiindcă nu se mai făcea foc din martie, cu tot frigul. Dar scandalul nemaiauzit erau cei 2142 pentru materiale de construcții. Care construcție? Prin urmare cuiele, țintele, cărămizile vechi, grinzile, toate erau în contul lui. Bătrânul făcea o casă pe spinarea lui și nu se știa dacă pentru el. Amețit de descoperire, Felix uitase pentru ce venise aici și că bătrânul e bolnav și se gândea să facă scandal. Contul scris cu felurite cerneluri nu era terminat. Alături, Felix dădu de un pachețel de hârtii soioase, pe care erau însemnate cu creion chimic felurite cifre cu o dată și o justificare. De pildă: 10 mai, masă cu prăjituri 12 lei; 11 mai, bani de cinematograf 10 lei; 12 mai, cuie mari 20 lei. Erau note ce urmau să fie trecute mai târziu în cont. Era, dar, foarte adevărat ce spunea Stănică: bătrânul era un pezevenghi. Trânti contul la loc și împinse cutia, când glasul autentic al lui Stănică se auzi în spatele lui:

— Ai găsit ceva, șmechere? Are parale moșul? Lasă-mă să mă uit și eu.

După o scurtă meditație, Felix întoarse cheia în broască și zise hotărât:

— N-are nimic decât cutia asta cu bani mărunți. Încolo, tot cutii de chibrituri.

— De la tutungerie, desigur, observă Stănică, aparent convins, îți spun eu că are tutungerie, pe numele altuia.

Felix, devenit matur prin experiență, găsise că era și rușinos, și primejdios ca altcineva să știe cât venit are el și cum îl fura bătrânul. În curând avea să fie major și avea să scape de toate mizeriile astea. Cu astfel de venit putea să trăiască în străinătate, oriunde, consacrându-se științei numai pentru glorie. Când revăzu pe moș Costache întins pe spate, respirând greu, uită de toată dușmănia. Otilia avea un aer atât de rătăcit, părea atât de străină în acea casă, încât fu cuprins de milă. Nu. Providența avusese grijă de el și-i dăduse un tată bun și mijloace de existență pe care nu le meritase. Bătrânul îi risipise venitul, dar nu se atinsese de capitalul lui. Trebuia prin urmare să fie calm, chibzuit, acum în aceste împrejurări grele, spre a putea să dea tot sprijinul Otiliei. Fata era mândră, și cu un cuvânt greșit putea s-o jignească.

Bătrânul luă cutia cu mâna stângă. Dreapta nu putea s-o ridice decât cu greutate, și atunci cei din odaie observară că o ușoară paralizie îi ținea acest braț. Chiar și un colț al gurii avea mușchiulatura puțin ruptă, căzută în jos, trăgând puțin și o pleoapă. Cu mâna tremurătoare, moș Costache căută orbește în cutie, găsi o monedă de cinci lei, o lăsă repede din mână și scoase o băncuță pe care o întinse.

— Ce vrei să fac cu băncuța ta? se răsti Aglae. Trebuie parale pentru doctorii, pentru domnul doctor.

Stănică se repezi lângă bolnav.

— Lasă, moș Costache, că iau cât trebuie. Uite atât, ajunge pentru gheață și pungă (și scoase câteva piese de cinci lei).

Uite, Vasiliad, îți dau zece lei, că doar ești doctor de casă, nu vrei să jupoi lumea (Stănică mai scoase încă patru piese, dând numai două doctorului).

Bolnavul, văzând că cutia se ușurează, gemu și începu s-o tragă, izbutind s-o vâre sub plapumă. Stănică scoase zece bani și-i întinse Marinei, căreia îi spusese mai încet:

— Du-te la farmacistul din Rahova, îl știi dumneata, și spune-i că l-a rugat domnul Rațiu să-i împrumute, ai auzit? Să-i împrumute o pungă pentru gheață. Și uite zece bani să iei gheață.

Încetul cu încetul toți se așezară pe ce găsiră, ca niște musafiri, uitând aproape de tot de moș Costache. Stănică zise lui Vasiliad, care făcuse gestul să plece:

— Stai, mă, unde pleci, parcă te-așteaptă droaia de clienți. Stai aici, ca medic al casei, să vezi cum îi merge bolnavului, doar nu suntem oricine. Te plătim (și mai încet), nu fi prost, Vasiliade, te punem la cont.

Marina aduse gheața și o pungă, și în curând chelia bătrânului primi o scufie răsucită, căpătând o demnitate ridicolă.

— Ți-e bine așa? întrebă Aglae.

— Bi-bine! mormăi Costache.

— Acum ce să mai facem? întrebă Aglae.

— Nimic, răspunse doctorul. Liniște și altceva nimic. Natura lucrează singură.

Stănică pufni în râs.

— Aveți și voi doctorii formule. Natura lucrează (în șoaptă) pentru moștenitori.

Otilia se simțea așa de rău de oboseală și zbucium, încât Felix o trase lângă fereastră și o strânse afectuos de braț.

— Fii tare, Otilia, sunt prietenul, sunt fratele tău! Stănică, văzându-l, făcu cu ochiul celorlalți, cu adânci înțelesuri.

— În definitiv, mamă, zise Aurica, noi ce mai stăm aici? Trebuie să fie ceasul trei, nimeni n-a mâncat. Moș Costache stă și singur, doar e aici Otilia, e Marina, domnul Felix.

Aglae luă o figură solemnă.

— Aici e casa fratelui meu, și eu sunt unica lui soră. Nimic nu se mișcă aici în casă și nimeni nu s-atinge de nimic. Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simțire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă.

— Aud! zise bătrânul așa de stins, încât nu-l înțeleseră toți.

— Zice c-aude, mamă! interpretă Olimpia.

— E pezevenghi! explică Stănică doctorului.

— Mamă-soacră, toate bune, dar mie mi-e foame! Vrei să fac de veghe nemâncat? Adu ceva aici, la botul calului. Voi n-aveți nimic aici, nu gătiți? se adresă Stănică Otiliei, care îl privi speriată, umilă.

Nemaiașteptând răspunsul, Stănică începu să caute prin dulap, trântind ușile. Găsi, împinse în fund, sticle cu vin înfundate, prăfuite, o sticlă de lichior și un salam bine uscat, neînceput. Erau, probabil, daruri de-ale lui Pascalopol. Toți, afară de Felix și Otilia, se așezară foarte bine dispuși în jurul mesei, iar Olimpia se apucă să taie tacticos salamul.

— Taie-l mai gros, protestă Stănică, să simți ce muști. Olimpia tăie o felie groasă, pe care Stănică o și înhăță, mâncând-o fără pâine.

— Ăsta e salam de Sibiu veritabil, salam fin, de unde naiba l-aveți, Otilio?

Fata dădu din umeri, iar Olimpia făcu observație lui Stănică:

— Nu fi lacom, ce Dumnezeu, îl înghiți cu pieliță cu tot.

— Un tirbușon, comandă Stănică, ca un client de restaurant. Marina, veselă, ca la o schimbare de stăpân, se repezi la bufet și scoase un tirbușon cu vârful puțin rupt.

— Bine, moș Costache, mustră Stănică de la masă pe bolnav, ai dumneata așa vinuri în casă și nu ți-ai luat un tirbușon ca lumea?

Bolnavul trona pe spate stupid, sub căciula de cauciuc, care, fiind puțin spartă, lăsa să se scurgă pe fruntea, ochiul și un obraz al lui un fir de apă care se prelingea apoi, făcând la rădăcina perilor stufoși de pe piept un smârc. Dopul pocni și vinul începu să gâlgâie roșu, ca un sânge închegat, în paharul lui Stănică.

— Ce umblați cu scârbe de-astea mici, strigă acesta, dați pahare de-ale mari de cristal, să simt gustul vinului! Iiih, ce aromă, ăsta e Bordeaux veritabil, Bordeaux din cel mai fin. De unde-l aveți, Otilio?

Fără să mai aștepte răspunsul, Stănică turnă în pahare la toți. Convivii ridicară întâi paharul în sus, cu gândul de a ciocni, apoi o oarecare rușine îi reținu, și băură în tăcere. Olimpia făcuse un morman de felii de salam, și comesenii luau acum pe tăcute și mâncau. Vasiliad înghițea ca un lup, aplecat asupra farfuriei.

Aglae, zărind pe Otilia și pe Felix, deveni caritabilă.

— Tu, Otilio, nu mănânci? Și dumneata, domnule Felix? Doar n-o să stați nemâncați?! Ce-o fi o fi, acum, să fim tari.

Stănică se sculă, galant, de pe scaun și merse să dea brațul fetei.

— Otilio, scumpo, fă-mi plăcerea, tu nu vezi ce e pe noi? Ce, tu crezi că noi nu știm ce e durerea? Parcă pe noi nu ne doare că moș Costache a mu… Vreau să zic e bolnav? Da' lasă, bun e Dumnezeu, s-o alege într-un fel. Vino la masă, întremează-te!

Otilia făcu cu mâna un gest de apărare atât de sălbatic, încât avocatul renunță la rolul de conducător al fetei și îndemnă pe Felix, nu fără ironie:

— Spune-i dumneata, domnule, fă-o să-nțeleagă, știu că v-aveți bine!

Otilia plecă sus în odaia ei, iar Felix mai rămase, nefiind încă hotărât asupra atitudinii pe care trebuia s-o ia, fiindcă era încredințat că se cădea să apere pe moș Costache, cât trăiește, cu toate păcatele lui, și asta în vederea Otiliei. Stănică îi întinse, galeș, un pahar de vin și-i zise, cu aerul unei ființe irezistibile:

— Domnule Felix, te rog eu, pentru mine!

Felix luă paharul, gustă puțin din vin și, văzându-i culoarea de sânge, fu străbătut deodată de un gând: în cazuri de acestea de congestie se lasă sânge. Își spuse părerea către Vasiliad, și acesta, puțin încurcat, recunoscu:

— Da, într-adevăr, am fi putut să-i lăsăm puțin sânge, dar n-am lanțetă pentru flebotomie. Dacă vreți, trimitem servitoarea s-aducă.

— Fugi, domnule, de-acolo, se dezgustă Stănică, cu sângele. Tocmai acum la masă! Fleacuri! Asta poți s-o faci mai târziu, încolo, nu i-au pus gheață la cap? El n-are sânge, și vrei să-i mai iei! Asta-i dureros, domnule, lăsați omul în pace. Auzi, moș Costache, vrei să-ți lase sânge, să te doară?

— Daa! răspunse limpede și văietător bătrânul.

— Ei, asta-i, rezistă Stănică, lasă că știm noi mai bine ce-ți trebuie. Mai târziu, încolo.

Apoi Stănică deveni nemulțumit de mâncare:

— Frate, la așa vin, n-ajunge uscătura asta. Aș mânca ceva picant, ceva extraordinar, ce zici, mamă-soacră, mirosea a varză la dumneata azi.

— Păi, am făcut niște sarmale cu varză nouă, acrită!

— Bravo, ura, să vie! strigă nebunește Stănică; aducându-și însă aminte de bolnav, coborî glasul: Oare credeți că-l supără gălăgia?

Doctorul dădu din umeri. Aurica scoase farfurii și tacâmuri din bufet și așeză masa, liniștită, ca pentru un festin. Aglae dădu instrucțiuni Marinei să ceară mâncările de dincolo. Felix, scârbit, plecă și el sus, în căutarea Otiliei. La jumătatea scării se răzgândi, ieși în stradă și plecă înspre Sfinții Apostoli, unde știa că este o cofetărie. Voia să cumpere ciocolată pentru Otilia. Comesenii începură să mănânce cu poftă, clipocind furculițele. Odaia se umpluse de miros de varză acră și de bâzâitul conversației mărunte, care se părea că tulbură pe bolnav, deoarece se mișca înspre perete.

— Oare lui moșu, întrebă Aurica, cu gura plină, nu-i dăm nimic de mâncare?

— Nimic deocamdată, dimpotrivă, ar trebui… (doctorul lăsă fraza în gol).

— Mâncarea prea multă strică, demonstră Stănică, bineînțeles, de la o anumită vârstă. Eu îmi mai dau zece ani de viață normală, și pe urmă, adio, mâncare, adio, femei! Abstinență totală. Călugării cum trăiesc?

— Domnule doctor, întrebă Aglae, am făcut injecții cu iod toată vara, ce zici, merge să fac și iarna?

— Nu sunt de părere, iarna iodul dă accidente, iodisme! Satisfăcută, Aglae se întoarse cu gura spre farfuria ei.

Bolnavul, iritat de zgomot și de mirosul de mâncări, gemu. Aglae întoarse capul și, cu gura plină, zise:

— Ce ai, Costache? Te doare ceva? Aurico, du-te tu și-i îndreaptă punga de gheață.

Aurica se duse lângă bătrân, care o privi fix, cu ochi dușmănoși și aproape limpezi, fără să spună totuși nimic. Cu mâna liberă cercetă pe sub pernă și-și trase cheile mai aproape. După ce se asigură de prezența lor, întrebă încet:

— Fe-Felix uunde-i? Fe-Felix!

— Nu știu, moș Costache, a plecat!

— Lasă-l pe Felix acum, interveni Aglae, ce-ai cu el? Tu stai liniștit, acolo, ca un bolnav, să nu-ți cadă gheața de la cap.

În timpul acesta, Felix venea aproape gonind cu pachetul de ciocolată, meditând pe drum ce trebuia să facă. Starea bătrânului i se părea gravă, și situația în casă foarte tulbure. Întrucât îl privea, mai avea câteva săptămâni până la majorat și ar fi răbdat până atunci. Dar Otilia era dușmănită de Aglae și putea, în cazul morții bătrânului, să fie oricând izgonită. Îi lăsase bătrânul ceva prin testament sau nu făcuse nici un testament? Și dacă făcuse testamentul, Stănică și cu toată liota ar fi putut să-l caute și să-l fure. Avea ceva bani în buzunar, s-ar fi prezentat la tribunal într-un caz fatal, luând informații asupra consiliului de familie care-l tutela și pe care nu-l aflase niciodată și apoi s-ar fi pus la dispoziția Otiliei. Care era însă modul de a face pe Otilia să primească asemenea ocrotire, fără să se supere? Găsi pe Otilia ghemuită pe sofaua ei, mușcând nervos din vârful unei batiste de dantelă. Felix desfăcu pachetul de ciocolată, rupse o bucată și-o întinse fetei, care o luă în tăcere și-ncepu s-o ronțăie. Mici lacrimi i se rostogoleau pe obraz. Neștiind cum să înceapă vorba, Felix întrebă:

— Otilia, ce gândești tu acum, de ce plângi și nu spui nimic?

— Papa moare!

— Poate că nu, cred că e în afară de vreun pericol imediat.

— Toți cei care s-au strâns în jurul lui n-au nici un interes să-l scape, nu-i dau nici un ajutor.

— Și eu am impresia asta, îți mărturisesc. Din păcate, sunt prea novice în medicină, ca să am curajul să iau o inițiativă. Cunoștințele mele sunt teoretice. Am putea să chemăm un doctor mare.

— N-au să-l lase să vină.

— E posibil. M-aș duce să chem pe Weissmann. E mai mult un autodidact și un empirist decât un student, fiindcă abia e în anul întâi, dar are o practică de adevărat intern. El ar vedea, fără să-l bănuiască Stănică, și pe urmă am consulta amândoi un doctor.

Otilia aprobă din cap, cu puțină încredere.

— Otilia, zise Felix, tu nu pui nici un temei în mine. Ai spus că mă iubești și că ai fi gata să te căsătorești cu mine, când ai fi sigură că nu-mi strici viitorul. Poate n-ar fi momentul să-ți spun acum asta, dar în ce chip să-ți arăt devotamentul meu fără să te jignesc? Vreau să-ți fiu un logodnic, iar dacă vrei, numai un frate. Am văzut întâmplător că am un venit de zece mii de lei pe an. Aproape n-aș mai avea nevoie să muncesc, dacă n-aș fi ambițios. Viitorul nu mi-l strici în nici un caz, fiindcă alături de tine aș munci și mai viguros. Vreau să ai încredere în mine, să nu te mai simți așa de singură.

— Am încredere în tine, zise Otilia, dar mi-e milă de papa. Cu el am trăit de mică în această casă, și mă-ngrozește ideea că toate astea au să se sfărâme.

— Nici eu, Otilia, nu am pe nimeni, cum vezi; de aceea aș fi vrut să fim amândoi alături.

— Felix, zise Otilia, reluându-și vechea ei ținută hotărâtă, țin la tine și aș dori ca toate dorințele tale să se realizeze. Acum nu am puterea să-ți spun nimic în privința asta. Ești bun la suflet și vrei să mă aperi, însă tu însuți ai nevoie de un ocrotitor. Afacerile tale pot fi încurcate, bietul papa e un om cam întortocheat și tăcut. Vrei să te trezești cu cine știe ce greutăți?

— Îți mărturisesc, zise Felix, că am zărit la moș Costache niște socoteli, din care urmează că cheltuiesc cam o mie de lei pe lună și construiesc o casă cu cărămizile din curte.

— Dragă Felix, sunt sincer rușinată de chestiunea asta. Te-am prevenit că papa e un om ciudat, cu unele cusururi. Și eu am suferit multe și sunt, din cauza asta, cum mă vezi, plină de capricii, dar pe papa îl iubeam. Mă iubea în felul lui, cum te iubea și pe tine. Papa a furat averea mamei și ciupește din a ta, și ne iubește cum știe el. Tanti Aglae nu mi-a luat nimic, dar mă urăște. Și tu ai nevoie de un ocrotitor. Stănică e șiret, se vâră în toate, și aici e nevoie, pentru tine, numai pentru tine, de un om cu prestigiu, cu legături. Nu te supăra, îți jur că e în interesul tău, nu face nici o interpretare, du-te pe furiș la Pascalopol și spune-i să vină aici ca din întâmplare; te rog.

— Mă duc! zise decis Felix.

Otilia îl sărută. Felix își luă pălăria, se dădu încetișor pe scară și ieși în stradă prin curtea casei Aglaei, care era pustie. Pe drum trebui să recunoască cum că Otilia avea dreptate. Numai prin Pascalopol putea da lui moș Costache o mână de ajutor. Pretențiile lui de a ocroti pe fată erau copilăroase, dar și tiranice, fiindcă încercau să înlănțuie prin obligație. Pe Pascalopol îl întâlni pe scară, tocmai când acesta pleca. Moșierul rămase consternat de știre și invită pe Felix înăuntru.

— E rău? Își păstrează cunoștința? Vorbește?

— E conștient și spune puține cuvinte. Mi s-a părut mai mult că se ferește de ceilalți.

— Bietul Costache! zise Pascalopol plimbându-se încoace și-ncolo. Trebuie să chemăm un doctor, dar să facem așa, să nu bage de seamă Aglae că ne amestecăm intenționat în treburile ei. Domnule Felix, ești un tânăr inteligent, în pragul majoratului, știu că ții la Otilia, în privința căreia ți-am arătat sincer atitudinea mea, te rog să-mi ajuți să te ajut. Dumneata însuți, în cazul când s-ar prăpădi bietul Costache prea curând, ai nevoie de asistență. Voi pune avocatul meu, fiindcă de altfel îți cunosc situația. Probabil că Costache a făcut puțin abuz cu veniturile dumitale, dar în ce privește administrarea lor te asigur că ți-a apărat bine interesele. Costache era puțin cam avar, însă, în fond, om de treabă. De Otilia mi-e teamă. Dumneata o cunoști: e o fată mândră, independentă. Ea primea oarecare daruri ca de la un prieten vechi al casei, dar mi-ar fi greu s-o umilesc, impunându-i-le acum. Pot eu, om în vârstă, să-i insinuez că aș lua-o în căsătorie? Acum, când Otilia ar fi singură, ar fi o dureroasă, o penibilă constrângere. Dumneata ca tânăr ai fi față de ea în altă situație, firește…

— Însă și eu, spuse Felix, cu capul în jos, împărtășesc părerea dumitale, că acum orice atenție ar fi o abuzare de situația ei.

— Atunci? Bineînțeles, sper ca bietul Costache să scape. Poate că chiar s-a gândit să-i aranjeze viitorul. Să ne gândim întâi la un doctor. Stai să văd.

Moșierul merse la telefon, ceru pe doctorul Stratulat, care răspunse, îi expuse cazul (se vedea din convorbire că e un prieten intim al lui Pascalopol) și-l întrebă dacă putea să vie să-l ia cu trăsura pe la orele șase.

— Așa? Perfect. Atunci viu! încheie moșierul, agățând la loc receptorul.

— Iubite domnule Felix, dumneata te duci înainte și te prefaci că nu te-ai întâlnit cu mine, afirmând însă că tocmai eram azi așteptat de Costache. Eu mă fac că vin cu doctorul Stratulat întâmplător, și, dacă vedem că e posibil, îl ducem pe Costache la un sanatoriu, ca să fim siguri că e bine îngrijit și să scăpăm pe biata Otilia de atâta zbucium.

Felix plecă, cu gândul de a se îndrepta repede spre casă, spre a nu lăsa pe Otilia singură. Își aduse aminte de Weissmann și simți că spiritul lui săritor i-ar face bine. Știa că se mutase și șade acum prin jurul străzii Labirint. Găsind adresa însemnată, se urcă într-o trăsură și în curând se găsi în stradela cu pricina, în care nu se aflau decât maghernițe cu aspect de prăvălii, nemaifolosite, și o singură curte mare ca de han vechi cu o casă în chip de potcoavă, cu etaj. Părea un hotel sau o casă de raport, și era de o murdărie înspăimântătoare. În mijlocul curții ședeau îngrămădite mormane de gunoaie. Câini și copii alergau printre ele. Câte un geamlâc cu ochiuri sparte înconjura fiecare rând, susținut pe stâlpi putrezi și unsuroși. După oarecare dibuire, Felix urcă niște scări de lemn murdare și se trezi în geamlâcul de sus în care se juca, alergând cu mult zgomot, o droaie de copii jerpeliți. Podișca răsună grozav la pași, și coridorul mirosea pătrunzător a excremente. Felix ar fi voit să plece, spre a nu fi prins de Weissmann, atât de umilitoare i se părea situația, însă câteva capete ieșiră la o ușă. O femeie tânără despletită înainta de-a binelea, arătându-și picioarele goale. Un evreu bărbos, mai mult bătrân, îi strigă:

— Intră înapoi, Fany, de ce ieși dacă tu n-ai pantofi? Ce să-ți fac eu dacă n-ai pantofi? Ce să caute domnul? întrebă apoi bătrânul pe Felix, în vreme ce numeroase capete apărură de jur împrejur la ușile și ferestrele din geamlâc.

— Căutăm un domn student Weissmann…

— Ha, ha, Weissmann, este, este Weissmann, stă acolo în capăt, cu mătușă, pot s-o chem, că el acum e dus. Dar are să vină, sigur că are să vină.

Vesel că nu-l găsise, Felix protestă:

— Nu e nevoie!

— Dar nici cum vă cheamă nu vreți să spuneți? Când are să vină, eu am să-l anunț, sigur că am să-l anunț! Nu pot eu să fac așa un serviciu la un vecin?

— Spuneți-i că a venit colegul Felix și-l cheamă urgent acasă.

— S-a făcut, zise bătrânul, conducându-l pe tânăr jos. Poate aveți nevoie să cumpărați ceva, poate mobilă, poate haine, ciorapi buni, plăci de gramofon? Știu eu niște ocazii. Orice putem să vă procurăm.

Felix făcu un semn de negație cu capul. Bătrânul, întristat, coborî glasul:

— Știu eu ce cauți dumneata! Avem niște domnișoare minunate, niște prințese, le-au murit părinții, săracele.

Tânărul iuți pașii. Bătrânul, pierzând orice speranță, îi strigă din mijlocul curții:

— Știi câți stăm noi aci? Aici sunt două sute de chiriași, așa să am eu bine, și numai un singur closet.

Înfricoșat, Felix se urcă în trăsura care-l aștepta, și făcu semn cu mâna birjarului să mâne. Se dădu jos în strada Rahovei și o luă apoi pedestru și iute spre casă. În curtea care i se păru a avea un aer cimitiros, dezolat răsuna ecoul convorbirii din sufrageria cu ferestrele deschise. Felix îi găsi pe toți în jurul mesei, jucând cărți și vorbind ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, învăluiți în perdele mari de fum. Moș Costache, pe canapea, începuse să tușească, dar părea limpezit la față, normal. Așezată pe un scaun, alături, Otilia îi îndrepta aci punga cu gheață, aci plapuma, întrebându-l în șoaptă dacă se simte mai bine.

— Na, afurisită carte, exclamă Stănică, trântind o figură oarecare, e tot ce am. Așa mi se-ntâmplă când joc cu Olimpia. Nevasta e piază-rea.

Vasiliad, foarte atent, mușcând cu dinții dintr-un țigaret de os, ședea înfundat în evantaiul lui de cărți și arunca hoțește numai privirile la ceilalți.

— Lucrezi muțește, hoțomanule, îl mustră Stănică, amical, ești vulpe bătrână, las' că te știu eu. Câștigi mereu, de un ceas. Ai luat banii lui moș Costache degeaba, și acum ne cureți și pe noi.

— Stănică, nu vorbi atât, și joacă, dacă joci. Aruncă colo cartea, vorbi Aglae.

— Uite-o, dă-o la naiba, partida asta am pierdut-o. Barem de aș trage vreun folos de unde știu eu. Acum toți suntem la ordinele mamei-soacre, ea e cloșca cu pui. Nici nu mai joc.

Aurica se văietă:

— Vai, dar de ce nu mai jucăm, ce vrei să facem? Ne plictisim să tot păzim atâta.

Stănică schiță cu buzele mai mult decât pronunță:

— Îți păzești zestrea ta, fetițo. Mama-soacră ne umple de bani, dacă… Mă-nțelegi.

Aglae îi făcu semn cu mâna să fie prudent, în vreme ce Stănică strâmba din nas, cu înțelesul „nu contează”.

Olimpia, tăcută, gravă, mestecă cărțile, apoi le puse în fața doctorului Vasiliad, spre tăiere. Jocul reîncepu și convorbirea continuă. Felix, distrat, n-o putea urmări, dar auzea, rând pe rând, fragmente din frazele fiecăruia, distingându-le după timbru, căci jucătorii erau ascunși, ca zeii, în norii de fum.

Aglae: Am început să am junghiuri reumatice, ceea ce n-aveam mai înainte. Eu cred că toate astea sunt din supărare, nimic nu îmbătrânește mai mult ca supărarea. Iau iod, dar nu văd nici un folos, cu toată reclama. Îmi spunea o damă să mă duc la băi, la Pucioasa. Odată și odată, când oi scăpa de necazurile astea, tot am să mă duc.

Stănică: Parc-aș mânca ceva bun, ceva rar. Îmi vine un miros cunoscut în nări, de la bufetul ăsta, și nu știu ce.

Aurica: Dacă n-ai noroc, e degeaba. Poți să fii frumoasă, poți să ai zestre, poți să ieși în lume, și bărbații nu se uită la tine. Pentru asta trebuie să te naști. Mai sper și eu câtăva vreme și, pe urmă, adio. Nu mai sunt nici bărbați cavaleri, ca înainte, azi te invită, ies cu tine în lume și apoi se fac că nu te știu.

Stănică: Am păzit odată un unchi trei zile și trei nopți în șir, până am picat toți jos de oboseală, și bolnavul nu mai murea. Când ne-am sculat, a patra zi, l-am găsit rece.

Titi: Am să-l copiez în format mai mic și să-l tratez numai în creion numărul 1.

Vasiliad: Am clienți care mă scoală noaptea din somn degeaba, ca să mă duc să constat decesul. „Nu puteai să aștepți până dimineața?” zic eu. „Faceți-i o injecție, domnule doctor, poate se deșteaptă din leșin!”, „E mort, cocoană, n-auzi?” Uite așa pățesc.

Olimpia: Bărbații nu pot să stea două zile fără femei și fără băutură. Sunt blânzi numai o lună înainte și o lună după nuntă, și pe urmă cad iar în patimile lor. Și dacă ar fi ceva de capul femeilor după care umblă! Dar le aleg pe cele mai decăzute, pe cele mai strâmbe. Georgeta, de exemplu, ce-ai văzut tu la ea, Stănică, de-o ridici în slava cerului?

Aglae: Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i dorește binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu mai era asta. După nuntă vine și dragostea.

Stănică: Socru-meu a fost blând, pot să zic inofensiv, dar sunt unii care fac urât de tot. Am cunoscut un magistrat, pe care l-a apucat într-o noapte. Domnule, făcea ca la menajerie, cânta ca păsările, dădea din aripi să zboare și ciugulea de pe jos. Îi intrase în cap că e privighetoare.

Vasiliad: Azi doctorul trebuie să se dea și el după client, dacă vrea să trăiască. Clientul a auzit de cutare doctorie, a auzit de tratament cu injecții și alte comedii și, dacă nu-i dai, zice că nu te pricepi. Reclama produselor farmaceutice ne omoară.

Stănică: Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aș fi milionar, și Olimpia ar sta numai la Nisa. Am unchi și mătuși foarte bogate, cât păr în cap. Însă toți au copii și nepoți, încât, până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. Să ai noroc în viață, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, învață, își umple plămânul de oftică, și altuia îi pică moștenirea de-a gata.

Aglae: În familia noastră, toți au fost strângători și au ținut la neamuri. Numai Costache nu știu cui a semănat că a fost tăcut, secret cu rudele, de nu știe nimeni cum stau lucrurile lui.

Aurica: Frumusețea nu e totul, sunt femei urâte care plac bărbaților, e și luxul, însă pentru asta trebuie să ai bani.

Titi: Nu mai joc, m-am plictisit, mă duc mai bine să mă legăn.

Aglae: Olimpia, și tu, Aurica, să fiți cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de ață, aici eu răspund, ca unica rudă mai de aproape.

Vasiliad: Toate îngrijirile, în caz de astea, de apoplexii, de tromboze, le găsesc inutile. Mai devreme sau mai târziu, bolnavul tot moare. E numai o supărare pentru familie, afară de cazul când bolnavul mai poate fi utilizat pentru testare.

Olimpia: Eu cred, mamă, c-ar trebui să-l întrebi dacă a făcut vreun testament și unde l-a pus, nu să-l căutăm, ca niște nebuni, în urmă.

Toată această hârâială fragmentată, Felix o auzi fără atenție voită, privind la Otilia și la bolnav. Ultimele vorbe ale Olimpiei îl izbiră prin brutalitatea lor, mai ales că fizionomia lui moș Costache părea a trăda înțelegerea convorbirii. Auzi răspunsul Aglaei:

— Taci și tu din gură, frate, că te aude. Astea o să le vedem noi mai târziu.

Se înserase de-a binelea când se auziră tropote de cai și rostogolirea roților unei trăsuri.

— Parcă vine cineva, observă Stănică, cu trăsura nu poate fi decât Pascalopol!

Otilia tresări, iar Felix, spre a înlătura bănuielile, minți, conform învoielii:

— Probabil, fiindcă azi îmi spuse mie că are să vie. Nici nu știe că moș Costache e bolnav.

Pascalopol, care lăsase în trăsură, intenționat, pe doctorul Stratulat, se arătă în chenarul ușii, de unde, văzând pe Aglae și lume, zise înclinându-se:

— Bună seara, sărut mâinile, cocoană Aglae. Costache e aici? Era vorba să meargă cu mine în oraș.

Aglae deschise gura să vorbească, când, deodată, bătrânul strigă plângăreț: „Aaaici!” și făcu gestul de a se da jos din pat. Când însă puse piciorul pe dușumea, simți greutate și se lăsă iarăși pe spate, cu o strâmbătură.

— Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? se prefăcu Pascalopol, cu o vizibilă silă de a se vedea nevoit să joace comedie.

— I-a venit rău, informă Stănică, bătrânețe, ce vrei, congestie! Pascalopol sărută mâna Otiliei, care-l privea cu o mare încredere și, liniștind-o pe aceasta din ochi, zise:

— Tocmai mă plimbam cu doctorul Stratulat, pe care-l cunoaște Costache, era vorba să ne întâlnim pentru niște chestiuni! Ce întâmplare! Îngăduiți oare să-l aduc înăuntru?

— L-a văzut domnul doctor Vasiliad! observă, moale și ostil, Olimpia.

— În nici un caz nu strică un consult mai larg. Stratulat e profesor universitar. Sper că nu vă jenează, se înclină moșierul, cu excesivă politețe, spre doctor.

Pascalopol se duse să aducă pe Stratulat, în vreme ce Aglae făcea semn la ceilalți să strângă cărțile de joc. Figura severă, dominatoare a doctorului intimidă pe foștii jucători, așa încât toți rămaseră în picioare, fără a mai face nici o aluzie răutăcioasă. Doctorul aruncă o ocheadă bolnavului și una spre odaie și zise:

— Este aici o atmosferă imposibilă pentru un bolnav. Aci doarme de obicei?

— Nu, are dormitor. A vrut el să fie adus în sufragerie.

— Ei bine, să fie dus în odaia lui. Am să-l consult acolo. Bătrânul, care auzise vorbele doctorului, făcu iar sforțări să se dea jos din pat, provocând un zornăit. Felix și cu Stănică, apucându-l de spate și de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, și atunci se văzu că bătrânul, cu nădragi de stambă și cu pătură pe umeri ca o mantie regală, ținea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini, ca un clopoțel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea, sub mustăți. Doctorul și Pascalopol merseră, după câteva minute, înspre odaia bolnavului, urmați de toți ceilalți, însă Stratulat, foarte grav, le aduse la cunoștință că pentru o consultație așa de gravă are nevoie de liniște desăvârșită. Stănică însuși, care, fiind înăuntru, se prefăcu că n-aude, fu izgonit, iar Pascalopol rămase și el afară, pentru a nu da loc la bănuieli. Stratulat îl chemă însă peste puțin timp înăuntru, ca spre a-i cere informații.

Situația era aceasta. Bătrânul avusese un atac de congestie cerebrală, foarte ușor, și puțina jenă a brațului și piciorului, care indica ruperea unui mic vas de sânge, avea să dispară de la sine, dacă bolnavul ar fi avut liniște. Firește, un alt atac nu era exclus, cum totuși bătrânul era așa de solid, cu toată aparența lui de slăbiciune, el putea fi evitat, deocamdată. Doctorul știa că Costache se bâlbâie, deci nu dăduse nici o importanță acestui fapt, numai nu înțelegea ce voia să spună bătrânul cu atâta iritație.

— Vezi dumneata ce vrea! invitase el pe Pascalopol.

— Ce e, Costache, spune-mi mie, fără să faci sforțări, îl întrebă acesta cu compătimire.

Bătrânul, cu o tremurătură de furie a întregii fețe, aproape comică, zise plângător:

— Pu-pungași… Mă-mă-mă pândesc să să mă fure… Să mă moștenească pân-pân-n-am murit… Să-i dai afa-afară pe toți, pe toți, să nu văd de-decât pe fe-fe-tița mea și pe Felix, vreau să-i dau fe-fetiței mele ce-i al ei, am să-ți dau du-dumitale…

Du-dumneata ești pri-prietenul meu credincios… Nu vreau să știu de soră și de nepoți, afa-afară din ca-casa mea!

— Costache, pentru Dumnezeu, nu te agita așa. Ai încredere în mine. Avem să facem totul cum e mai nimerit, acum să stai liniștit, să te faci bine. Vorbim mâine.

Stratulat fu de părere că aici Costache nu avea condițiile unei bune îngrijiri și-l sfătui să meargă la un sanatoriu. Bătrânul privi speriat la Pascalopol și protestă că n-are bani pentru sanatoriu, că nu poate părăsi casa. Ironia blândă a moșierului îl făcu să tacă și probabil că, după anume socoteli, ar fi consimțit. Doctorul se izbi însă, când ieși afară, de opunerea dârză a Aglaei, care pretindea că fratele ei trebuia să stea acolo, sub privegherea ei, iar nu printre străini. Stănică, dimpotrivă, în gândul lui blestema îndârjirea soacră-sei, fiindcă își făcuse repede planul ca în lipsa de acasă a bătrânului să scotocească cu de-amănuntul toate odăile. În sfârșit, Stratulat ridică din umeri, recomandă liniște în camera bolnavului și unele revulsive, și plecă spre trăsură. Pascalopol își luă ziua bună de la bătrân și de la Otilia, căreia îi strânse mâna cu afecțiune, profund, fără a scoate, din prudență, vreun cuvânt. Era tocmai să plece, când auzi glasul lui Costache. Se apropie de patul lui, și, bătrânul, după ce se încredință că nu-l auzeau ceilalți, șopti în urechea moșierului:

— Să-să vii mâine, să-i gonești pe toți, vreau să-să-ți dau zestrea fe-fetiței!

— Ce zici? întrebă Pascalopol pe Stratulat, când fură în trăsură.

— Accident banal, bine suportat. Am impresia că a făcut o sforțare oarecare, a stat în soare. Deocamdată, îl cred în afară de pericol, dar dacă are de aranjat ceva, să aranjeze acum. La un al doilea atac, poate muri subit.

Aglae și cu ceata ei rămase, față de sentința lui Stratulat, cu un dispreț de loc acoperit, alimentat de altfel și de doctorul Vasiliad, care se simțise jignit de neîncrederea cu care fusese primită de Pascalopol știința sa. Făcu teoria că, dimpotrivă, un bolnav bătrân, cu tabieturi, nu trebuie scos din casa lui, care îi întreține sentimentul vieții. Spitalul demoralizează și ucide, dovadă că cei mai mulți preferă să moară în patul lor. Stănică fu numaidecât cucerit de teorie, cu toată ciuda lui dintâi.

— Bravo, Vasiliade, nu te știam filosof! Ai cea mai perfectă dreptate. Tot un doctor de-ai noștri, cu experiență, se pricepe, săracul! Parcă profesorii universitari știu mai mult decât e în carte! Medicina e practică, nu teorie.

În fond, Stănică se gândise că tot mai bine ar fi putut scotoci casa cu bătrânul acolo, fiindcă ar fi avut un pretext să vină mereu. De aceea, când Olimpia, de obicei somnoroasă, molatică, începu să caște și zise: „în definitiv, acum e mai bine, să ne ducem și noi la casa noastră, că mi-e somn”, Stănică protestă vehement:

— Ce? Să lăsăm bolnavul fără nici un ajutor, pe spinarea a doi copii? Cap ai tu, Olimpio? Asta e boală dificilă, oricând poate să-i vie rău. Dacă se dă jos noaptea din pat și-și sparge capul cumva? Datoria noastră e să-l păzim, să-l ocrotim, fiindcă e unchiul nostru, iar pe Vasiliad îl invit să stea și el. E doctorul curant, ați priceput, și-l plătim.

— Stau, stau! consimți Vasiliad.

Aglae nu făcu nici o obiecție. Dimpotrivă, luă comanda casei, ajutându-se de Marina și de propria ei servitoare. Din nou masa fu așezată în sufragerie, masă la care Felix și Otilia fură invitați, dar fără multă insistență când aceștia refuzară. Transformând canapelele în pat și distribuind prin odăi câteva saltele, toate camerele fură prefăcute în dormitoare. Stănică vru neapărat să doarmă în salonul cu scrinul, Aglae în sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnată să se culce la intrare, pe prag. Astfel, după terminarea mesei, care dură foarte mult, toată casa fu ocupată militărește de cele șapte persoane (Stănică, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea), încât nici o mișcare nu era cu putință fără trecerea prin odaia cuiva. Lămpile rămaseră aprinse micșorat, peste tot. Aproape toți adormiră însă curând așa de adânc, că toată casa se umplu de sforăituri. Numai Stănică umblă câtăva vreme prin curte, inspectând totul, trecu în revizie toate odăile, apoi se închise în salon, încuind ușa cu cheia. Acolo merse de-a bușilea, să privească pe sub mobile, suspectă orice fotoliu și canapeaua, apăsându-le cu mâna să vadă dacă fâșâie, întoarse tablourile pe dos, ciocăni scândurile, deschise chiar ușițele de la sobă și, negăsind nimic, începu să meșterească broaștele sertarelor scrinului cu o sârmă îndoită, pe care și-o pregătise din vreme. Însă limbile broaștelor erau lungi și bine strânse în arcuri, și toată meștereala lui Stănică fu zadarnică. Atunci Stănică, supărat, își scoase ghetele din picioare și se întinse pe salteaua pusă jos, adormind aproape numaidecât.

Felix izbuti să încredințeze pe Otilia că e mai bine să se culce, deoarece era necesar să fie odihnită a doua zi, pentru a da lui moș Costache toată asistența posibilă. O făcu chiar să mănânce, în odaie la ea, ceva mai mult decât batoane de ciocolată. El însuși făgăduia să doarmă îmbrăcat, spre a fi gata la orice eventualitate. Ieșind în curte, pe la orele unsprezece noaptea, Felix se izbi, piept în piept, cu Weissmann. Acesta venise târziu acasă, aflase de invitația lui Felix și alergase fără să întrebe asupra motivului. Lumina slabă de prin toate odăile îl mirase și se întreba dacă trebuie să intre și pe unde să intre. Felix îi povesti repede întâmplarea, îi comunică diagnosticul și recomandațiile lui Stratulat și-i mărturisi ciuda lui că ceilalți își vedeau de treabă și nu executaseră nici o prescriere. Weissmann ceru doi lei, dispăru, se întoarse peste zece minute și propuse lui Felix să meargă sus. Trecură prin sufrageria în care Aglae sforăia țiuit, iar Olimpia grohăit, și se-ndreptară spre dormitorul lui Costache. Atunci văzură că bătrânul izbutise să se dea jos din pat și căuta să iasă din odaie, în vreme ce Marina, pusă să păzească, adormise, ca o vită, pe un scaun.

— Unde vrei să mergi? întrebă Weissmann. Asta nu e bine!

— Vvreau să stau de vo-vorbă, zise supărat bătrânul, vreau să stau în sufragerie; ce-i aicea, dormitor public?

— Lasă, că stai de vorbă cu noi, domnule, făcu Weissmann, vesel, eu de ce-am venit? Și-l împinse blând pe moș Costache înspre pat, unde acesta căzu cu zornăit, căci ținea mereu la subsuoară și în mână cutia cu bani și cheile.

— Pune deoparte cutia asta, te rog eu! insistă studentul.

Moș Costache privi întrebător la Felix, apoi, ascultând, așeză cutia adânc sub pernă, iar cheile le legă la brâu.

— Așa-mi place, când m-asculți! zise Weissmann: eu am venit să-ți fac bine, să execut ordinele doctorului. Mâine, dacă ești cuminte, poți să mergi să faci chef!

— He, he! râse moș Costache, amuzat, desfăcând știrbenia gurii.

Cei doi studenți încununară din nou pe bătrân cu o pungă de gheață, și Weissmann, după ce-i trase ciorapii groși din picioare, îi puse sinapisme pe tălpi, ceea ce produse bolnavului gâdilituri și bună dispoziție. În genere, Felix fu izbit de exuberanța neașteptată a bătrânului, de pornirea lui de a vorbi.

— În cazurile astea, explică Weissmann, încredințat că bătrânul nu înțelege, avem puțină euforie!

— Injecție nu-mi faci? întrebă deodată moș Costache pe Weissmann.

— De ce să-ți fac injecție, dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă!

— Dacă-ți trebuie seringă, zise bătrânul, închizând ochii, îți vând eu una ieftin.

Și Weissmann și Felix râseră, și acesta din urmă fu în fundul sufletului mulțumit de manifestările de avariție ale bătrânului, fiindcă asta dovedea integritatea facultăților mintale și era un semn că bătrânul se va restabili, spre bucuria Otiliei. Orice încercare de a convinge pe bătrân să se culce fu zadarnică, și moș Costache, așa de închis de obicei, avu gust de povestit și făcu celor doi tineri, așezați pe scaune de o parte și de alta a patului cu mari suluri de lemn, destăinuiri din tinerețea lui. Limba era parcă mai dezlegată decât de obicei.

— Și tata și moșu-meu, zicea el, au trăit mult. Moșu-meu a avut peste nouăzeci de ani când a murit și nici n-a murit de moarte bună. A mers într-o toamnă, cam pe vremea asta, dar ceva mai târziu, la vânătoare spre Pitești, în sus, călare și cu pușca la umăr. Călărea bine și se ținea drept, cu toate că era bătrân. Calul a simțit ceva lângă o pădure și s-a speriat, și cum moșul se rezemase cu mâna de un copac, înțelegi, calul a rupt-o la goană și moșu-meu a alunecat jos, lovindu-se. Tata îl ia, îl răsucește, bătrânul nu mișca deloc. A stat așa vreo jumătate de ceas, stropindu-l cu apă, și, văzând că nu suflă, a crezut că e mort și a alergat călare spre sat să cheme oameni cu o căruță să-l ia. Când au venit cu căruța să-l ia l-au găsit sănătos, stând pe un pietroi și uitându-se cu ochiul în țeava puștii, cine știe ce i s-o fi părut. Tropotul calului l-a speriat, a făcut o mișcare greșită se vede cu mâna și glontele, pac. Așa că a murit împușcat. Tata, Dumnezeu să-l ierte, mai trăia mult, deși avea șaptezeci și opt de ani, dacă nu se lăcomea. Dar îi plăcea șoriciul de porc, crud, numai puțin ras de peri. A tăiat odată un unchi dinspre mamă un porc, și tata a tot mâncat din șorici până i s-a pus nod în gât. Ai noștri au venit de peste Dunăre, așa spunea moșu-meu, ca să scape de prigoana turcilor. Au fost macedoneni bogați. Când au plecat și-au vândut toate oile și au făcut parale și și-au cumpărat mai mulți frați moșie mare pe lângă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu. Însă moșu-meu trăia mai mult la oraș, și tata s-a desfăcut de moșie și și-a cumpărat case. Hei, am avut multe case noi, când eram copil am văzut un dulap întreg cu chei mari, ca de biserică, toate însemnate cu slovă chirilică, fiecare de pe unde era. Un frate al lui moșu-meu, așa spuneau bătrânii, se făcuse haiduc și a cutreierat munții, prădând tot de la călugări, pe care nu putea să-i sufere, apoi a trecut în Transilvania și i s-a pierdut urma. Bine făcea, nu? Călugărul! Ce face călugărul? Stă și mănâncă degeaba. Să-i dau eu banul muncit în sudori de mine? Dumnezeu mă vede el și așa, știe că n-am furat de la nimeni, și ce am este cu cinste. Să-să-să muncești, să strângi. A-a-a-asta-i toată filosofia. Casa noastră, eram mic când a făcut-o tata. A lucrat-o tot cu meșteri italieni și a împărțit un morman de straie, când a ajuns la căpriori. Hei, hei, și asta-i casă trainică, bătrânească, cu var bun și cărămidă uscată, asta nu mai are moarte, nu ca scoicile astea de-acum, pe care le numiți case. De ce-am cumpărat eu cărămidă veche? Ă-ăia e mai bună de zece ori decât asta nouă, am luat tot de la o casă, pe care am văzut-o eu când o clădea, pe când eram copil. Acum cincizeci de ani ședeam pe aici ca-n pădure. Noaptea se clătinau pomii cu șuier, ca la țară. Casele erau rare și ieșeam pe aici, ceata de copii, trecând prin dosul cazărmilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o tăiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste șoseaua Bolintini și ieșeam peste Dâmbovița la Ciurel, unde ne scăldam, și pe urmă o luam prin Crângași și ne întorceam, pe partea cealaltă a Dâmboviței, pe la Malmaison, tocmai pe seară. Ne jucam tot în sus, pe Rahovei, prin Jarcaleți și prin Tutunari, sau și mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii, și furam toamna struguri. În fundul curții am avut grajd pentru cai, că tata avea trăsură, dar noi luam caii și mergeam călare, ocolind Bucureștii prin vii, până la Tei. Acuma, tinerii stau degeaba, nu știu să petreacă. Să vă spun ce-am făcut odată. Ne-am dus câțiva, călări, pe Podul Calicilor, strada Rahovei de acum, și ne-am ținut, până au ostenit caii, pe drumul Giurgiului, după o grecoaică, o fată care mergea cu tat-su, negustor grec, în căruță cu coviltir. Grecul s-a plâns la întoarcere tatei, și de atunci nu mi-a mai dat cal. Mergeam apoi la biserici cu ceata, când se dădeau artose, la Antim, la Sfinții Apostoli, la Mihai-vodă, și chiar mai departe și, punându-ne în rând, goleam în câteva clipe tava și treceam la altă biserică, încât ne luaseră popii la ochi și puneau câte un dascăl să ne pândească. Mai păcăleam și pe babe. Erau unele care împărțeau lumânări și noi ne îndesam, ghiontind pe alții, ca și când am fi fost străini unul de altul, iar după ce luam lumânările femeii ne așezam pe două rânduri, cu ele în mână aprinse, și mergeam cântând popește pe nas. Tot așa mâncam colivele, însă trebuia să schimbăm mereu bisericile și să punem din vreme câte unul din noi să aflăm cine face pomeni. Hâi, și mi-a venit un gust de pastramă! Pe atunci nu prea mâncam decât carne de vacă, ori pasăre, ori capră în grăsimea lor. Mai mult seu decât untură, iar slănina de porc o mâncam afumată. În post făceam pilaf cu tahân și chiftele de icre. Primăvara mergeam pe iarbă, la Bordei sau la Lacul Teilor. Ei, dar să vă spun despre nunta mea cu răposata nevastă-mea, cu cea dintâi, nu cu mama Otiliei. Când m-am însurat întâia oară, aveam numai douăzeci de ani, și Cuza-vodă nu fusese încă detronat. Puțin după aceea a venit Carol. Eu fata n-am văzut-o deloc, fiindcă pe atunci așa era obiceiul, ca părinții să hotărască tot, fata, zestrea. Erau pregătite toate, masa, lumânări aprinse (uitai să spui că tata făcea și comerț de ceară), popa aștepta la altar, când ne-am trezit în poartă cu o cupea, și, după ea, o căruță acoperită, din care au început slugile să descarce boccele, foteluri și alt calabalâc. Asta era zestrea. Fata a adus-o soacră-mea de mână, și era numai de treisprezece ani, și de mică ce era, nici nu știa bine ce înseamnă măritișul. Noaptea întâi a început să plângă că nu vrea să doarmă singură, fără mă-sa, și a trebuit să rămână soacră-mea. Pe urmă, am luat-o cu binișorul și s-a deprins, dar sărea într-un picior și voia să se joace, nebănuind, he, he, ce urmăresc eu. Când era însărcinată, că am avut cu ea un copil, care n-a trăit, se juca cu păpușile. Nici n-a trăit mult săraca, la douăzeci și unu de ani a murit, numai după opt ani de căsnicie, și pe urmă am stat văduv aproape douăzeci de ani, până am luat-o pe mama Otiliei, care era și ea tot tânără, de vreo douăzeci de ani, și Otilia de un an, fiindcă am luat-o văduvă, îi murise bărbatul după un an de viețuit împreună. Nu știu cum s-a făcut că n-am avut noroc nici cu a doua nevastă, cu care am trăit, să zic, cinci ani. Când unui om i-e dat să trăiască, trăiește în ciuda doctorilor, ce-mi umblați mie cu do-doctorii. Otilia seamănă cu mamă-sa. Tot așa era, mândră, ținea la casă, dar să nu te fi amestecat în treburile ei. Și cânta bine la pian, clavirul de la ea a rămas. Și cum îți spun, așa se făceau nunțile pe atunci. Dar doctorii, și atunci ca și acum, nu știau nimic. Numai doi au fost oameni și jumătate, doctorul Obedenaru și Drash. Obedenaru venea ori în cupea, ori călare și era înmănușat și cu țilindru pe cap. Drash însă făcea minuni, de-l pomenesc toți. Să vezi cum a vindecat pe unul care credea că-i intrase un sticlete în cap și-i cânta mereu în ureche. I-a spus azi, i-a spus mâine că n-are nimic în cap, omul nu, zicea că are și doctorul nu știe, până ce Drash, făcându-se că-l ascultă mai bine, i-a zis: „Mi se pare mie că ai dreptate, parcă-l aud și eu! Să vii mâine, să ți-l scot”. A doua zi, neamțul a făcut rost de un sticlete de la prinzătorii cu clei, și, ținându-l ascuns în mână, l-a vârât pe închipuit într-o odaie goală, i-a dat un pumn zdravăn în ureche și a lăsat să scape, pe furiș, sticletele din mână. „Ai văzut cum a zburat? Acum ești sănătos.” Și închipuitul a crezut. He, he, he, he! Mâine-poimâine, când m-oi scula din pat, m-apuc eu să zidesc casă, cum nu s-a mai văzut în București, cu cărămidă sănătoasă și grinzi uscate, numai să găsesc salahori ieftini.

Bătrânul pălăvrăgi așa până târziu după miezul nopții, când cântau cocoșii de revărsatul zorilor, apoi obosi și adormi în sfârșit cu punga de gheață aplecată, ca un fes, peste un ochi. Weissmann plecă, iar Felix stătu treaz până la ziuă ca să cruțe pe Otilia. A doua zi moș Costache păru absolut normal, dar simțea oboseală și amorțeală într-un picior când călca. Stănică îl găsi stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub un braț și cu cheile într-altă mână. Atmosfera era infectă, patul tot era presărat cu glomotoace de muștar ud. În sufragerie se ținu un mic consiliu de război, în care Olimpia și Aurica fură de părere că, de vreme ce bătrânul este mult mai bine, măcar pentru puțină vreme să se ducă fiecare acasă. Aglae se împotrivi, admițând doar o scurtă retragere din partea fiecăruia. Ea însăși se duse acasă să se schimbe și fu înapoi după o jumătate de ceas, când trimise pe rând pe Titi, pe Aurica și pe Olimpia. Casa era ocupată militărește. Situația era din ce în ce mai supărătoare, și Felix întrevăzu cu spaimă viitorul Otiliei, dacă lucrurile ar fi continuat tot astfel. Cerându-se bătrânului bani pentru cheltuiala casei, acesta refuză sub cuvânt că el nu mănâncă și se mulțumește cu puțin lapte „dacă rămâne de la alții”. Felix dădu el bani Marinei, îndemnând-o să nu spună nimic despre asta Otiliei, fiindcă era sigur că atunci fata nu s-ar mai fi atins de nimic. Aglae, pe de o parte, cerceta cu de-amănuntul fiecare odaie, intrând până și-n camera Otiliei și a lui Felix, Stănică, pe de alta, scotocea peste tot și ciocănea, în căutare de trape misterioase, păzindu-se chiar de Olimpia, fiindcă, atunci când aceasta intră după el în salon, se răsti:

— Ce te ții, frate, după mine, am și eu nevoie de liniște, după atâta zbucium, să-mi adun ideile.

Cum aceasta închidea ușa la loc, o chemă în șoaptă, se uită puțin prin odaie și scoase din perete o miniatură cu ramă de fildeș, pe care o ochise de mult, și o vârî în sânul Olimpiei:

— Ascunde-o bine, să nu te vadă soacră-mea, ăsta e un lucru de artă, trebuie păstrat în familie!

Pascalopol veni la prânz și-i găsi pe toți inamicii strânși la masă în sufragerie, chiar și pe Vasiliad, care plecase și apoi se întoarse, ca orice bun medic curant. Întrebând pe bătrân ce voia să-i spună, sau să-i dea, acesta îi comunică, fără șoptire de data asta, că nu poate să facă nimic acum, că i-au pus stăpânire pe casă, dar că are să se scoale el să facă rânduială. Peste câteva zile însă avea să-i „spună” ceva foarte important pentru fe-fetița lui. A treia zi, când ocupanții casei se sculară, găsiră pe moș Costache îmbrăcat, plimbându-se prin curte, cu mâinile la spate și inspectându-și cărămizile. Privea atât de urât la toți și avea înfățișarea atât de normală, încât toți își dădură seama că e caraghios să-l mai țină sub regimul arestării. Titi, Aurica, Olimpia plecară, Aglae mai aruncă o întrebare:

— Cum te simți tu, Costache, să stau aici să-ți ajut? Trebuie să te îngrijești, Marina asta nu se pricepe la nimic.

Moș Costache răspunse posac:

— N-am nevoie de nimic, las', că are cine să vadă de casă! Stănică, dezamăgit, simulă entuziasmul:

— Bravo, moș Costache, ura, să îngropi toți doctorii, care nu știu nimic. Doctorii mi-au omorât pe îngerașul meu! Dumneata și bolnav! A fost acolo o oboseală, un pic de insolație. Aș da tot să am eu sănătatea dumitale!

În ziua următoare, moș Costache goni pe toți din casă rugând chiar pe Felix și pe Otilia să plece până seara. Otilia se duse veselă, cu sentimentul că bătrânul se făcuse bine, însoți până la un loc pe Felix, apoi se despărți și Felix avu încredințarea că fata merge la Pascalopol. Bătrânul închise ușile și ferestrele, trase perdelele și, întocmai ca în rândul trecut, se auziră bocănituri de ciocan în sufragerie. Stănică nu mai pândea la geam, fiindcă era chiar în casă. Intrase în odaia lui Felix, puțin după plecarea acestora și, înainte de a se închide ușile, se coborâse în ciorapi pe scară și privise în sufragerie pe gaura cheii, unde nu văzuse mare lucru, dar putuse să facă unele deducțiuni după natura zgomotelor. Apoi, găsind ușa de din dos închisă, fiindcă bătrânul uitase s-o descuie, se urcă din nou în odaia lui Felix și se culcă de-a binelea în patul lui. Tânărului îi spusese că venise de vreun ceas, să-l mai întrebe de una, de alta, și adormise. Felix nu aminti de asta bătrânului, nevăzând nimic suspect și, chiar dacă bătrânul ar fi aflat, crezând că a deschis ușa înainte, n-ar fi bănuit nimic. Stănică fu discret de data asta, și Olimpiei, care acum își luase cartier în casa părintească, până la noi dispoziții, nu-i pomeni absolut nimic de întâmplare. Moș Costache ședea acum numai în sufragerie, a cărei canapea o decretase pat, îmbrăcat și învelit cu o pătură, cu cheseaua de tutun lângă el, cu cheile și cu tinicheaua de bani. Încuiase ușile de la toate odăile și, când avea nevoie de ceva, trimitea numai pe Otilia și pe Felix, în care avea încredere. Cu Aglae se împăcase, dar o privea pieziș când aceasta, de câteva ori pe zi, pretextând solicitudinea, venea în casă și dădea ordine. Ceilalți veneau și ei, din când în când, trimiși de Aglae. Stănică, însoțit adesea de Vasiliad, era nelipsit și se afla prin preajmă chiar când s-ar fi părut că nu este. Otilia îl găsi într-o zi în bucătărie, bând cafea. Zicea că numai Marina e în stare să respecte aroma cafelei; a soacră-sei era infectă. Pascalopol, din tact, venea mai rar și convenise cu moș Costache să-l cheme atunci când are nevoie de serviciile lui. Nu voia să deștepte bănuieli în Aglae că ar urmări ceva, și de aceea afecta oarecare răceală ceremonioasă față de Otilia, a cărei liniște mai tristă, ce e drept, dar încrezătoare, îi dovedea lui Felix că se-ntâlnea cu Pascalopol. În cele din urmă, Otilia însăși, văzându-l pe Felix adumbrit, mărturisi:

— Felix, am observat că mă suspectezi! Nu ești cuminte deloc. Eu sunt tristă de papa și foarte greu m-aș obișnui cu ideea de a-l pierde. Oricât de independentă aș fi, ca fată, simt nevoia unei ocrotiri. Nu mă pricep în nimic, papa nu mi-a dat nici o experiență. Tu, tu ești altceva. De devotamentul tău nu mă îndoiesc o clipă. Dar tu însuți ești fără experiență, amândoi avem nevoie de un prieten mai în vârstă, cum e Pascalopol. El n-are nici un folos din toate astea, ba își face și vorbe, însă are autoritate, și chiar tantei Aglae îi e rușine de el. Tu nu știi cum sunt ăștia (Otilia făcu un semn spre casa Aglaei), și de ce m-am speriat eu. Pentru mine este indiferent, mă duc să dau lecții de pian, poate mă iei tu (Felix făcu un gest de consimțire exaltată, în vreme ce Otilia continua grav, fără a da importanță propoziției), dar mi-e milă de papa. Dacă papa ar fi bolnav, să nu se mai poată mișca din pat, știi de ce sunt în stare? Să-i ia toate lucrurile din casă și să-l lase pe scândura goală. Tu singur, cu ochii tăi, ai văzut cum s-au așezat la masă, fără să le pese de noi. Le era rușine deocamdată, fiindcă nu știau cum au să iasă lucrurile, dar ne dădeau afară și pe mine și pe tine. Tu trebuie să ai răbdare, să ți se dea conturile. Cu mama lor așa au făcut. A fost bolnavă multă vreme, paralitică, și, văzând că nu mai moare, i-au scos toate mobilele din casă și au lăsat-o singură. Papa a mai avut o soră, mai mică, care a rămas văduvă și s-a îmbolnăvit de hemiplegie, se vede că asta e în familie. Neavând nici o avere, a fost internată în spital, unde a murit aproape de foame. Doctorii au aflat că avea frate și soră bogați și au silit-o să le ceară ajutor. Ba i-au plătit trăsura și au venit până la Aglae, în curtea căreia a fost dată jos. Aglae a văzut, însă a țipat la toți să se ascundă în casă și n-a ieșit, cu toate vaietele bolnavei. Birjarul, înduioșat, i-a blestemat pe toți și a dus-o înapoi la spital. Ca să nu se mai întâmple să le vină pe cap, au ticluit o scrisoare, ca din partea unor cunoscuți care au aflat de escapada bolnavei de la vecini, dar comunicau că nu mai trăiește nici o rudă de aproape și că ei, ca să-și facă pomană, au să-i trimită, din când în când, câte un pachet de alimente. Și știi ce făceau? Duceau pachetul la nu știu cine, la Chitila, acela îl da unui cheferist, cheferistul îl dădea unui birjar care avea pe cineva la spital, așa că niciodată n-au putut să afle la spital cine trimitea pachetul și de unde. Așa sunt ăștia, scumpul meu. Încât, dacă apelez la un prieten în vârstă, cu experiență, o fac în interesul lui papa și al tău, mai mult decât în al meu. Uite, acum te rog chiar să te duci la Pascalopol și să-l rogi să vină după-amiază, că l-a chemat papa, cum a fost vorba.

Pascalopol veni, și bătrânul puse pe Otilia și pe Felix să pândească întâi prin toată curtea și apoi să se ducă sus. Apoi, sugând un muc de țigară, moș Costache vorbi văietăreț:

— Am strâns niște bani și nu știe nimeni, pentru Otilica, dacă eram sănătos îi făceam o căsuță colea, poate tot i-o fac. Dar ce-i al ei e pus deoparte.

— Așa? Bravo, știam eu că ești om de ispravă! Dar cum îi lași? Știi, tu ai să trăiești încă multă vreme, doar mi-a spus Stratulat că n-ai nimic, însă vezi, de la o vârstă oarecare, omul își pune lucrurile în ordine, iată, eu am făcut de mult testamentul.

— Nu vreau testament, se indignă bătrânul, n-am murit, să-mi fac testament, ce trebuie să știe și alții ce-i dau eu fe-fetiței? Am pus trei sute de mii de lei la o parte din vânzarea caselor. Aglae o să aibă casa asta și ce-o mai fi, să nu spună că n-am grijă de nepoți. O s-o aibă târziu, încolo, când oi muri și eu, dar Otilichii vreau să-i dau acum, să nu știe nimeni, decât eu și dumneata. Ți-i dau dumitale să-i pui la bancă, pe numele ei, în secret.

— Bine, Costache, și așa e bine, chiar mai bine, fiindcă nu se mai face discuție!

— Așa că, bătrânul trase un fum din țigară, fe-fetița are zestrea ei.

— Foarte frumos! Și când ai de gând să-i dai la bancă? Bătrânul făcu un semn speriat lui Pascalopol să tacă, îl trimise cu gestul la fereastră, să privească în curte, ceea ce acela făcu însă cu obișnuita lui demnitate.

— Vino-ncoace, șopti bătrânul.

Pascalopol se apropie de canapeaua pe care fusese aruncată o saltea. Bătrânul apucă un colț al saltelei dinspre perete și-l rugă din ochi pe moșier să tragă și el. Moșierul trase, răsturnând puțin pe moș Costache, care nu voia să se dea jos de pe canapea cu îndărătnicia unei cloști, și descoperi un pachet de jurnal legat cu sfori, îl trase afară și-l dădu bătrânului. Acesta îl desfăcu mulțumit, umplându-și plapuma cu sfori de cârpe și cu jurnale, și scoase trei pachete de bancnote, legate și ele cu sfori:

— Ăștia sunt! murmură bătrânul, examinând atent cotoarele, cu teama de a nu se fi rupt ceva.

— Foarte bine, Costache! Mă duc la banca mea, cu care lucrez, bancă solidă, pun să deschidă un cont discret și-ți aduc mâine scrisoarea băncii, adresată Otiliei, ca să nu fie nici o încurcătură.

— Nu-nu-nu! Nu a-acum! protestă Costache, spre surprinderea moșierului. Mai am să primesc niște bani și vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg și eu. Nu e nici o grabă. Banii ăștia îi țin aici cu mine, să nu mă fure pungașii ăștia, tu singur știi unde sunt. Când oi vedea eu că nu mi-e bine, îți fac semn, și tu îi iei și faci ce ți-am spus eu.

— Să fie cum zici tu, Costache, spuse Pascalopol, deziluzionat, însă cum îți închipui tu că pot eu, oricât am fi de prieteni vechi, să vin să-ți iau banii de sub saltea, dacă, Doamne ferește, ai fi bolnav? Când ți-a fost rău, a fost aici pază militară în regulă. Doar cumva să-mi dai o scrisoare că ai în depozit de la mine atâția bani, ca să-i pot sustrage de la… De la succesiune… Și apoi și asta e suspect. Așa, eu nu intru deloc în combinație. Doar mă fac purtătorul sumei la bancă. E mai sigur, Costache dragă, e și mai onorabil, mai potrivit pentru delicatețea fetei. Cum o s-o conving eu să primească de la mine o sumă de bani, când cu nimic nu pot s-o conving că sunt într-adevăr ai ei? Doar să-i spui și ei!

— Nu-nu-nu! Fe-fetița să nu știe, să afle și ceilalți și să-i spună vorbe grele!

— Atunci?

Moș Costache medită câtăva vreme, sugând din țigară, apoi păru convins:

— Am să ți-i dau, mai târziu, să-i mai număr o dată, să-mi fac bine socotelile, dar ți-i dau mâine, poimâine, când mai treci pe aici. Îi știi unde sunt, aici sub saltea. Acum mă simt bine, sunt sănătos, poate găsesc salahori, să fac și casă cum știu eu.

Bătrânul își legă din nou hârtiile în jurnale și sfori și depuse pachetele sub saltea, cu ajutorul lui Pascalopol, care, după puțină vreme, nemaiavând nici un rost, dădu să plece. Când deschise ușa se izbi, piept în piept, cu Stănică. Moș Costache izbucni:

— Ce tot pândești dumneata pe la uși, n-am nevoie de spioni în casă la mine, fiecare să stea la casa lui, ce, poate crezi că am bani în casă?

Stănică făcu un gest jignit, privind cu înțeles spre Pascalopol:

— Vezi cum ești dumneata, iubite unchiule, fiindcă pot să-ți spun, îmi ești ca un adevărat unchi, am slăbiciunea asta. Adineauri picai, dar tocmai adineauri, să văd ce mai faci, doar oameni suntem, nu sălbatici. Însă vezi, eu nu mă supăr, dimpotrivă. Vioiciunea dumitale e semn de sănătate. Jos doctorii idioți! Dă-te jos din pat mai bine, să mergem la plimbare, să-ți pui oasele-n mișcare, să bei un pahar de vin bun. Dar poate nu te înlesnești, n-ai bani în casă, se-ntâmplă, te-mprumut eu, cu toată sărăcia mea, îți fac eu rost, doar dumneata ești cel mai solvabil om de pe lume.

La aceste cuvinte, aprehensiunea zugrăvită pe fața bătrânului se șterse în bună parte.

— Când mi-o trebui, o să-ți cer, se văietă el, că n-am bani în casă decât ce-a fost în cutie, o să-ți cer eu, dacă n-oi putea să merg în oraș.

În loc să răspundă, Stănică se-ntoarse spre Pascalopol și zise:

— Domnule, ce toamnă superbă, altădată pe vremea asta ningea. Totul se schimbă, până și clima!

Dar moșierul făcu un semn de adio, cu bastonul, și ieși pe ușă.

În trăsură, Pascalopol medită îndelung, cu bărbia rezemată în mânerul de argint al bastonului, care înfățișa capul unui ogar. Purtarea bătrânului era ca întotdeauna generoasă, sentimentală, însă plină de întortochieri avarițioase, în latura materială. Se putea foarte bine întâmpla ca Costache să moară înainte de a se fi decis să facă o situație fetei. El, Pascalopol, ținea la Otilia până la sacrificiu și se bucura de afecțiunea neanalizată, dar sigură, a ei. Ar fi vrut-o soție, ar fi vrut-o fiică sau ceva între aceste două ipostaze, care să-i asigure dreptul de a o păstra. Prin capul lui Pascalopol trecea chiar și extravaganta idee a unei căsătorii numai de formă, protectoare, cu toate libertățile pentru Otilia. Ar fi putut cel puțin ieși la braț o dată pe săptămână cu o fată așa de grațioasă. Însă cum ar fi fost cu putință acum, în împrejurarea că bătrânul ar fi murit, să se ocupe de Otilia, fără jenă din partea acesteia și fără bârfeală din partea altora? Dacă moș Costache nu-i lasă nimic fetei, el, Pascalopol, nu putea s-o ocrotească și s-o întrețină ca pe fiica lui, nu putea să-i facă nici măcar acele capricii pe care i le satisfăcuse în calitate de vechi prieten al casei, fiindcă Otilia ar fi simțit caritatea și ar fi voit să trăiască prin propriile mijloace. S-o ceară în căsătorie, ar fi fost un mijloc nedelicat. Poate că Otilia, exasperată, iubitoare de lux, ar fi primit, în cele din urmă, dar mereu cu sentimentul constrângerii. El, Pascalopol, nu și-ar fi putut da seama atunci dacă Otilia îl iubea cu adevărat, sau numai accepta asistența lui acoperită. Numai liberă, având o zestre a ei, prietenia sau iubirea fetei era mângâietoare. Atunci o putea chema oricând în casa lui, ca și în vizită, deoarece ea n-ar mai fi avut bănuiala constrângerii prin caritate. Costache vrea cu tot dinadinsul să-i dea bani Otiliei: trei sute de mii e o sumă considerabilă. Chiar și o sută de mii de lei ar fi de ajuns pentru ea, fiindcă doar avea să se mărite. O sută de mii de lei cu cinci la sută dobândă face un venit anual de cinci mii de franci, suficient pentru o fată ca Otilia, care poate da și lecții de pian. Dar dacă bătrânul amână mereu și moare într-o noapte, și vine Aglae și-i găsește banii? „Ce om, ce om, Costache ăsta!” Pascalopol se duse de-a dreptul acasă, își puse halatul chinezesc, ceru o sticlă de Vichy, pe care-l îndulci cu puțin sirop, se plimbă prin casă, cântă puțin din flaut, cu întreruperi, menuetul din D dur-Divertimento de Mozart, apoi trecu la registrele lui, le consultă bine, iar se plimbă, cu mâinile la spate, lovind palmele una într-alta, în prada celor mai adânci preocupări, umplu din nou un pahar de Vichy și trecu hotărât la birou, în fața mașinii de scris, la care începu să bată următoarea scrisoare: „București, 9 octombrie 1910

Onor. Banca „AGRARA”

Loco.

Vă rog, în chip absolut confidențial, să deschideți un cont la Banca d-v. pentru domnișoara Otilia Mărculescu, virând în creditul acestui cont, prin debitul contului meu, lei 100.000, depozit căruia îi veți acorda, sper, același procent de 5%, ca și depozitului meu. Îmi rezerv dreptul de a vă comunica data când veți putea plăti dobânzi sau acorda retrageri de capital posesoarei fondului, pe care nu o veți aviza până atunci. Originea creditului rămâne strict secretă. Voi avea onoarea de a vă da unele lămuriri personal.

Cu deosebită stimă, Leonida Pascalopol”

Leonida trase hârtia din mașină și o iscăli cu mâna, o puse în plic, scrise adresa, apoi puse plicul deoparte. Luă apoi o altă foaie de hârtie, o vârî în mașină și scrise: „București, 9 octombrie 1910

Onor. Banca „AGRARA”

Loco.

Vă autorizez prin aceasta, la data când dispozițiunea vă va fi comunicată de mine personal sau de legatarul meu, să avizați pe d-ra Otilia Mărculescu de existența la Banca d-v. a creditului de 100.000 lei și să-i plătiți procente sau chiar să-i înapoiați depozitul care îi aparține în deplină proprietate, ca fiind făcut din sume numai încredințate mie, care însă îi aparțin de drept.

Cu deosebită stimă, Leonida Pascalopol”

Pascalopol făcu alt plic, sună feciorul, îi dădu întâia scrisoare s-o ducă la bancă și-i ordonă să cheme pentru a doua zi pe avocat. Apoi își luă flautul, se așeză turcește pe sofa, sub candelă, și cântă cu mai multă râvnă Menuetul lui Mozart.

O zi, două după aceasta, moșierul trecea din nou pe la bătrân și-l ruga s-o lase pe Otilia să se plimbe cu el la șosea, ca s-o distreze puțin, după atâta îngrijorare. Mai mult în glumă, Pascalopol întrebă pe moș Costache:

— Hei, când mă chemi să-mi dai zestrea Otiliei?

— Te chem, te chem, zise Costache, cu ochii în jos, răsucind țigări.

— Măi, Costache, glumi Pascalopol, ție ți-e frică să scoți banii din mână. Tu n-ai auzit că oamenii care-și fac coșciugul din viață sau mormânt de veci nu mor curând? Scapă-te de o grijă, trăiește și tu ca un tânăr!

— Dau, dau, bombăni bătrânul, ce-i al ei e pus deoparte!

— Asta așa e, zise Pascalopol, gândindu-se la contul de la bancă.

Costache zâmbi satisfăcut, crezând că e vorba de pachetul de sub saltea.

În trăsură, moșierul luă o mână a Otiliei între mâinile sale și-i vorbi așa, semiglumeț, semiserios:

— Am să-ți fac o comunicare, cu totul confidențială, cu condițiunea să-mi făgăduiești că nu vei spune nimic nimănui. Costache e un om de ispravă, cum m-așteptam, și a făgăduit să-ți pună la o bancă, prin intermediul meu, o sumă de bani mai mult decât bunicică. De case n-ai nevoie, de surpături de celea. În chipul acesta nu te cerți cu cocoana Aglae și nimeni nu face nici o opoziție, neștiind de existența banilor. Mi-a făgăduit, îți zic, dar știi cât e de greoi Costache, deși are inimă bună. Totuși am smuls un acont bun, încă o dată te rog să nu-i spui nimic lui, nici nimănui, altfel strici totul, am căpătat de la el o sută de mii de lei, cu însărcinarea de a-i pune la o bancă pe numele dumitale. Nu te vei folosi de ei, deocamdată, fiindcă dacă vede lumea că ai bani, intră numaidecât la bănuieli și-i bate capul lui Costache să nu-ți mai dea nimic. Dar îi vei folosi exact în momentul când îți va lipsi sprijinul altora. Ești deci o fată independentă, cu zestre deloc neglijabilă. Ce nu poți cumpăra cu o sută de mii de lei? O moșie strașnică. Acum pot să-ți fac curte ca orice pretendent, adăugă Pascalopol, galant, sărutându-i mâna și pe o parte și pe alta. Acum ești o partidă bună. Dacă nu mă vrei ca pretendent, rămân bunul prieten al dumitale de totdeauna cu care nu te sfiești să faci escapade. Poți fi pupila mea, putem să ne aventurăm în lume, cum am mai făcut. Nu mi-ai datora nimic, fiindcă ai avea atâția bani câți trebuiesc pentru întreținerea grațioasei dumitale persoane. Ești mulțumită?

— Bietul papa, zise Otilia, înduioșată, știam eu că el e un om bun! Nu-mi trebuie nici un ban, dar îmi pare bine că se gândește la mine. Deseară am să-i cânt la pian!

Acasă, Felix ședea cu capul în palme, la masă, în fața caietului, în care scrisese, preocupat ca și Pascalopol de problema Otiliei, următoarele rânduri: „Am jignit-o pe Otilia, vorbindu-i mereu de protecție și de bani. Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o, și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezența ei.”