Otilia și Felix coborâră în gara Ciulnița, întâmpinați cu brișca de Pascalopol, care plecase înaintea lor din București spre a pune ordine. Pascalopol era îmbrăcat într-un elegant costum rural-colonial (carâmbi de pânză închiși cu șireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, pălărie de paie largă). Brișca însăși era un vehicul de lux, ușor ca un caic, și cei doi cai negri erau așa de voinici și de nervoși, încât trăsura părea mai ușoară decât era într-adevăr. Otilia se repezi la moșier, care îi sărută prelung încheietura mâinii subțiri și o ridică de subsuori în trăsură. După ce fură așezați câteșitrei pe larga banchetă din față, Otilia stând între Felix și moșier, care luase hățurile, trăsura porni cu un huruit lin. Șoseaua era lutoasă, încărcată de un strat gros de colb uscat, și caii alergau fără greutate. Moșia se afla la vreo cincisprezece kilometri depărtare de Ciulnița, în direcția Dunării, departe de linia ferată, fiind cam la jumătatea distanței dintre Călărași și Fetești. Caii alergau cu o repeziciune de cursă, ridicând într-un stil decorativ picioarele de dinainte, în vreme ce Pascalopol îi atingea numai ușor cu sfârcul unui bici lucrat cu îngrijire, pe cotorul căruia se zăreau împletituri de piele de marochin, întărite printr-un inel de argint. Un vânt cald, masiv ca o undă marină, sporit și de alergătura trăsurii, făcea ca pălăria Otiliei să fluture, deși era ținută bine cu mâna. Otilia și-o scoase în cele din urmă de pe cap și, trecând un braț pe sub brațul lui Pascalopol, rămase cu capul gol, aspirând cu nările desfăcute mirosul câmpului. Vântul îi arunca pletele, ținute într-un pieptene lat, peste urechi, masculinizându-i fața. Câmpia era așa de plată și de întinsă, încât nu i se zărea nici o margine. Fâșii enorme de pământ, care fusese lanuri de grâu, erau acum numai niște întinse miriști isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără oprire, de cosași, vărsați în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii, săreau ca niște stropi mărunți de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, când vru să pună mâna pe insecta de culoarea paiului putred, rămase numai cu un picior minuscul între degete. Când brișca trecea printre semănăturile de porumb, zarea era astupată cu desăvârșire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de insecte și de stoluri de vrăbii. Pluteau pe o mare galben-verzuie, în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului. La încetarea porumbiștilor, reapăreau miriștile sau lanurile, tot atât de lungi, de ovăz, cu paiul scurt și aproape alb de uscăciune. Atunci, din cauza inundării întregului șes cu ovăzuri, contururile priveliștii se rotunjeau, și proporția între lucruri, din lipsa unei unități de măsură, devenea nebună. Prăjina unui puț cu cumpănă îi urmări multă vreme din depărtare, fără să-și poată da seama dacă era o simplă prăjină sau un stâlp colosal. Un cal ieșit pe neașteptate în marginea câmpurilor părea gigantic, copilul care-l mâna din urmă cu o nuia, un ciclop. Multă vreme, lipsa desăvârșită a oricărei așezări omenești dădea călătorilor impresia ieșirii din orice margine posibilă a civilizației și diforma noțiunea de timp. Era un ceas numai de când coborâse din tren, și Felix se simțea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizație fusese distrusă de mult de soare și de ierburi. Lanurile începură după câțiva kilometri să se întunece și se ivi o pustietate stearpă de colburi negre, cu o ușoară mălurire în depărtare. Caii nechezară.
— Uite, colo, pe marginea pârâului, am o grădinărie, zise Pascalopol, arătând cu biciușca.
Nu se zărea însă nici un pârâu și nici măcar vreo salcie. Abia mai încolo, câțiva pomi rămuroși se iviră izolați la distanțe incalculabile, pierduți ca niște trunchiuri moarte pe valurile mării. O roată bizară începea să se contureze pe cer ca un curcubeu de cenușă, și, alături de ea, un om călare pe un cal uriaș. Pascalopol părăsi drumul de căruță, pe care, din cauza unor nămoliri mai vechi, rămăsese șanțuri groase, solidificate, de tină, și o tăie de-a dreptul pe câmp în direcția calului fabulos și a aureolei fumurii. Se distinse pe încetul o roată ca de moară, mereu enormă, și un om călare, apoi roata se micșoră puțin, și călătorii cei tineri își dădură seama că era o roată cu găleți pentru irigații. Undeva prin apropiere se afla probabil un mic pârâiaș. Trăsura fu oprită de moșier departe de viziune, încât Felix nu-și putu da seama dacă se aflau la două sute de metri depărtare sau la câțiva kilometri. Pascalopol făcu un semn prin aer cu biciușca și strigă spre cer, cu un glas profund, pe care aerul îl hohoti:
— Cine ești acolo? Hei!
Calul fabulos se mișcă. Omul din depărtări scrută puțin originea glasului, apoi răspunse ca din fundul pământului:
— Sunt eu, Pătru!
— Sunt pepeni? țipă grozav Pascalopol.
— Este, este!
— Oameni ai? Câți oameni ai?
— Am douăzeci! Douăzeci de bulgari!
— Să trimiți la curte o căruță de pepeni, ai înțeles?
— Țeles. Trăiți! răspunse ecoul.
Pascalopol dădu iar bici cailor, părăsind pe stânga roata și reapropiindu-se treptat de drumul bătătorit de căruțe. Brișca sări deodată, lovindu-se de un mal, căzu într-o albie și se ridică iar pe câmp. Dăduse de pârâu. Nu era decât o șerpuire de șanț mai îngust sau mai lat, în care prezența apei era dovedită doar de noroiul gros mai peste tot și de mici băltoace verzui. Un miros de lintiță trăda un ochi de apă cu broaște.
— A secat de tot pârâul, observă moșierul, nu vine mare decât când plouă mult și se umflă apele.
— Atunci, de unde scoate apă la grădinărie?
— Din puț! răspunse Pascalopol, amuzat de spiritul făcut de natura însăși.
Otilia îl strânse de braț. Șesul uriaș, acoperit cu colburi prinse în smocuri de ierburi, creștea înainte, tăiat în două de drum. Pe orizont se iviră niște pete negre, niște ocoale, niște domuri sumbre cu țepi în vârf. Construcțiile se măriră și apărură în toată sinistra lor sălbăticie. Erau coșare de nuiele împletite, grajduri de nuiele, case de nuiele lipite cu lut scorojit. Ocoalele păreau destinate vitelor, căci bordeiele n-aveau nici o împrejmuire. Domurile erau stoguri de fân scrumit, putrezit, strâns în jurul unei prăjini. Totul alcătuia o ruină tristă, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gândit cu oameni într-însul, confundându-se cu pământul, părând o rană a lui, o mușuroire de furnici gigantice. Și cum totul părea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuiția pustietății scitice, învățate la școală. Aici nimic nu putea fi așezat într-un moment al istoriei, nici un monument, nici o formație a solului nu amintea vreun ev. Totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate. Dacă înaintea trăsurii ar fi răsărit deodată câțiva călăreți acoperiți din cap până-n picioare în sârmă, ca barbarii de pe Coloana Traiană, sau în întregime goi, cu țeste la oblânc și cu suliți cu smoc de păr în mână, Felix nu s-ar fi mirat deloc. Aci punea acum tot ce nu încăpea în istoria lui oficială, tratând despre romani și greci, barbarimea cu nume bizare, sciții, costobocii, sarmații, bessii. Huruitul roților și tropotul cailor spori în conștiința lui într-un chiot prelung, ca și când cercul orizontului s-ar fi umplut de hoarde. Și, într-adevăr, un fum înecăcios începu să se ridice în zare, și aerul răsuna de niște răcnete neidentificabile.
— Ce este? se sperie Otilia.
— Nimic, nimic! o liniști Pascalopol.
Un noroi negru, gros părea că se rostogolește moale dinspre zare spre trăsură, un noroi cald, care fierbe și plesnește, făcând să se miște domol suprafața lui. Bucăți din această lavă pătă câmpul pe ici, pe colo, adunându-se spre centrul invaziei. Strigătele guturale sugrumate crescură în val, și noroiul începu să se prăvale mai cu putere, zguduind pământul.
— Sunt bivolii, zise Pascalopol, și opri brișca lângă marginea drumului. Cum Otilia se îngrijora, o asigură: Nu fac nici un rău.
Colbul crescu ca o furtună și înnegri totul, în inima lui se zărise întâile vite lungi, bituminoase, cu capul aplecat și adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o barcă infernală pe Styx. Apoi veniră mai multe laolaltă plutind, îndesate unele într-altele, pline de nămoale încrustate, bărboase și, în sfârșit, invazia fu atât de generală, încât brișca fu înconjurată de acești zei negri, care trăgeau din nări privind spre Otilia, confundând-o poate cu o buruiană mai înaltă. Toată câmpia părea din pricina colbului cotropită de bivoli. Tropotul, răgetele sugrumate făceau o larmă surdă, în care răsăreau niște urlete sălbatice. Felix și Otilia nu distinseră alt animal; dar Pascalopol, ținând bine caii, care sforăiau, începu să strige:
— Măi, care sunteți acolo?
Un glas se auzi ca de pe lumea cealaltă:
— Aici suntem, boierule.
În curând, printre bivolii mai risipiți dinspre margine, se ivi călare, cu un băț în mână, un om aproape gol, cu pielea tot așa de neagră și de mânjită de noroi uscat ca și a bivolilor. Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care intrase i se lipise în țurțuri de perii fluierelor. Sudoarea, îngroșată cu colb, îi brobona fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă, și semănând cu tichia lui Mercur. Părea Hermes însuși, rătăcit prin nămoluri, cu caduceul rupt.
— Tu ești, măi Lepădat! zise Pascalopol. Unde îi duceți?
— D-apăi îi mânăm mai sus, la jgheaburi!
— N-ați pierdut niciunul?
— Ba nu, numai pe doi i-am lăsat la ocol, că-s răi tare, tune dracu-n pielea lor. Nu trag deloc la jug!
— Să-i trimiteți la iarmaroc, să-i vândă.
Pascalopol dădea porunci liniștite, hotărâte, și Felix admiră ținuta lui de stăpân al câmpurilor și vitelor. Otilia țipă deodată, fiindcă un bivol, indus în eroare de rochia ei albă, își apropiase fălcile lungi și păroase, mirosind-o cu înclinarea de a o rumega. Pascalopol îl lovi cu biciușca peste bot și vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. Și unul din caii de la brișcă necheză la vederea ciurdarului. Turma se scurse încet, ca o lavă groasă, ridicând un fum gros de praf, și reconstitui de cealaltă parte a câmpului acea târâre colboasă. Pascalopol dădu bici cailor și brișca porni.
— Pascalopol, întrebă Otilia (Felix observă familiaritatea), la ce servesc bivolii? De ce sunt așa urâți?
— Sunt buni la jug, răspunse moșierul, au putere mare. Câmpul cel negru, semănat cu smocuri de buruieni, începu să se coloreze din nou. Reapărură lanurile lungi, dar de data asta bine tăiate, unele albicioase, cu ovăzuri, altele verzi, cu porumb. Printre ele, fâșii subțiri și lungi de un verde-închis arătau lanuri de cartofi. Pătrate mari cu miriști și altele cu trifoi geometrizau întinsul chilim. Fundul zării se întunecase și se putea ghici o pânză deasă de sălcii din care ieșea un mic fruct sclipitor.
— Acolo e biserica, arătă Pascalopol cu biciușca.
Cu cât se apropiau de lanuri, cu atât miriștile și fânețele se împestrițau. Toată pânza era stropită cu albăstrele, sau cu galbene flori de sunătoare. Otilia nu mai înceta de a arăta cu mâna în dreapta și în stânga, pretinzând a distinge o floare dintr-un miliard. Câteva berze își plimbau pașnice picioarele înalte. Pascalopol opri brișca, înnodând hățurile în jurul manivelei de frânare, și coborî jos, unde începu să adune, cu fruntea brobonată de sudoare, albăstrele pentru un buchet. Felix se dădu și el de partea cealaltă și începu să culeagă flori. Când se apropie de brișcă, văzu că, din partea opusă, Pascalopol venea cu un buchet gros, pe care-l depuse apoi în brațele Otiliei. Felix se pregătea să întindă și el pe al său Otiliei, care nu-l vedea, dar un amestec de sentimente îl opri. În fața moșierului, gestul lui părea inutil și totdeodată o concurență puțin amabilă din partea unui invitat tolerat. Felix lăsă buchetul să-i cadă lângă roata trăsurii.
— Tu n-ai cules nimic? îl întrebă Otilia când brișca pornise.
— Sunt frumoase numai pe câmp, răspunse el, e păcat să le rupi.
După vreo doi kilometri, Felix văzu că pânza de salcâmi se alcătuia din mai multe perdele lungi, destul de depărtate una de alta. Două rânduri fură trecute, și, deodată, într-un sistem de lanuri bine tăiate, apăru în mijloc un grup de clădiri distribuite în două zone pătrate. Din cauza iluziei de șes, construcțiile păreau enorme, adevărate fortărețe. Pătratul din stânga era făcut din ziduri înalte cu acoperiș țuguiat de țiglă, cel din dreapta, mult mai spațios, era o livadă mare, împrejmuită cu mari uluci sprijinite din loc în loc de stâlpi de zid. Brișca o luă în direcția grupului roșu, apoi, ocolindu-l, se-ndreptă spre livadă, care se zărea așternută pe jos cu un covor de iarbă, și se întoarse spre capătul cel mai din afară al pătratului verde, unde se vedea o poartă mare de zid. Trecu poarta și se aflară pe o alee bătută cu pietriș mărunt, cu stâlpi scurți de piatră de o parte și de alta, în fundul adânc al căreia răsări pridvorul cu boltă al unei mari case albe. Caii zvâcniră mai repede, și curând brișca se opri în fața unor scări. Pascalopol sări jos și, făcând o mică reverență, zise:
— Fiți bineveniți pe domeniile mele.
Otilia se ridică să sară și, cum Pascalopol aștepta cu brațele întinse spre ea, își dădu drumul realizând astfel o scurtă îmbrățișare, pe care moșierul încercă s-o mai prelungească. Ca să atenueze puțin această plăcere evidentă, Pascalopol, rămas în urmă, luă de braț pe Felix și-l conduse pe scară în sus.
— Vezi dumneata, îi zise, aici este, pentru un tânăr, o școală de energie. Vei profita.
Pascalopol dădu invitații pe mâna unei bătrâne servitoare, ca să se curețe de praf și să se spele, și dispăru pentru un sfert de ceas. Când se adunară din nou în sala de la intrare, Pascalopol era îmbrăcat într-un costum de oraș. Le arătă casa. Aceeași căutare din apartamentul de la București se regăsea și aici, într-un chip mai rustic. Doi pereți ai sălii erau acoperiți cu două mari șaluri de cașmir, arme numeroase vechi erau presărate peste tot, de tavanul de grinzi atârnau candelabre cu lumânări de ceară. O vitrină mare conținea pe un rastel numeroase puști de vânătoare. Alături de sală era o cancelarie de moșie, simplă și ordonată. În cealaltă parte se găsea sufrageria. Aceste încăperi dădeau înspre prispa de intrare. Pe o ușă din fundul sălii ieșiră într-un geamlâc ce privea în direcția pătratului cu șuri. Pe acesta se aflau ușile a numeroase alte odăi. Pascalopol le arătă o odaie cu mobilă veche de nuc, care, spunea el, aparținuse mamei sale și rămânea mereu nelocuită. O cameră spre un capăt al coridorului fu destinată lui Felix, alta, la capătul opus, Otiliei. Amândouă erau mobilate cam în același chip, sumbru, masiv și cu o solemnitate rustică, pe care o accentuau grinzile de lemn. Cei trei se întoarseră în sală. Otilia, care o luase înainte, deschisese dulapul cu puști și pusese mâna pe cea mai plină de arabescuri. Într-o clipă, Pascalopol fu lângă ea, cuprinzându-i cu putere brațele.
— Domnișoară Otilia, trebuie să fii mereu supravegheată. Puștile le țin totdeauna încărcate.
Felix nu notă atât primejdia, cât îmbrățișarea lui Pascalopol.
Moșierul îi invită în sufragerie. O masă lungă se întindea aproape de la un capăt la altul al odăii, cu două bănci laterale. Masa și băncile, din blană groasă de stejar, erau lucrate în stil țărănesc, cu încheieturi de așchii. Cuiere de lemn și blidare acopereau pereții de jur împrejur, pline de căni și bliduri țărănești de toate tipurile. O mare plită țărănească cu cuptor, într-un colț, avea un rost mai mult decorativ. Marginea de sus a cuptorului era ticsită cu căni albastre de format mai mare, iar plita însăși slujea de bufet. În sfârșit, lungi culmi roșii atârnau de cele două grinzi laterale ale tavanului. O pânză de în gros era așternută numai într-un capăt al mesei. Pascalopol și Otilia se așezară alături pe o bancă, iar Felix, pe cealaltă dimpotrivă. În loc să aștepte mâncarea, Otilia mușca dintr-un măr mare, găsit pe o tipsie încărcată cu fructe, gustând suplimentar câte un bob de strugure și câte o prună.
— Domnișoară Otilia, o mustră Pascalopol, iar nu ești cuminte. Ai să te-mbolnăvești!
Otilia făcu semn că nu, cu gura plină, și, întorcându-se, se așeză călare pe bancă, cu fața spre Pascalopol.
— Ce păcat că nu e aici cocoana Aglae, să te vadă, zise acesta.
— Cocoana Aglae, pe cât am văzut, observă Felix, mai mult râzând, nu are ochi prea buni pentru Otilia, și mi se pare că nici pentru mine.
— Nu, confirmă Pascalopol, foarte serios. Într-adevăr, cocoana Aglae nu cultivă prea mult virtuțile creștine. Însă dumneata, domnule Felix, ești un om cu desăvârșire independent, și nu văd ce conflicte ai putea avea cu ea. Cu domnișoara Otilia (Pascalopol se întoarse ocrotitor către fată și părea a vorbi numai pentru ea), se schimbă puțin chestiunea. E ceva mai delicat. Dar vom lua măsuri, trebuie să luăm măsuri. Am și vorbit cu Costache. El e un om cam slab, cu ciudățeniile lui, dar bine intenționat, te asigur că e bine intenționat. Nu-l slăbește cocoana Aglae. În sfârșit, vom vedea, îți voi spune eu mai pe larg unele lucruri. Și când te gândești (făcu Pascalopol un gest de reproș amical) că toate astea ar putea să nu te mai intereseze, că eu…
Oricât s-ar fi silit Felix să nu participe la convorbire, fața lui exprima jena de a nu pricepe despre ce vorbea anume Pascalopol. Acesta tăie fraza și, smulgând un măr de la gura Otiliei tocmai când slujnica aducea castronul cu supă, îl aruncă pe un blid ardelenesc de pe masă.
— Produce mult o moșie? întrebă Felix, numai ca să spună ceva.
— Produce, firește, răspunse Pascalopol tehnic, dacă o exploatezi rațional. Eu cultiv îndeosebi oleaginoase, cu comenzi anticipate din Anglia. Culturile specializate sunt mai rentabile. Pentru asta e nevoie însă de inventar și de mână de lucru selectă. Trebuie să-ți mărturisesc că cu țăranii de pe aici nu prea fac treabă; de aceea vei vedea pe moșie foarte mulți ardeleni. Am și câțiva nemți, unguri, chiar și italieni, asta pentru anume specialități. Grădinăria o fac cu bulgari și cu sârbi. După o bună exploatare, toamna târziu, sunt în măsură să export, și atunci mă duc să-mi ridic banii de-a dreptul în străinătate, la o bancă unde mi se face cont. Am și eu dreptul să mă recreez.
— Cum aș vrea să merg în străinătate! se văită Otilia. Pascalopol puse mâinile cu devotament la piept și zise:
— Domnișoară Otilia, poruncește. Am de la moș Costache învoirea să te răpesc oricând.
Otilia nu răspunse la această propunere, deviind chestiunea.
— Ai cai la moșie, pot să devin amazoană?
— Este, este, cum să nu, îți rezerv unul cu totul blând.
— Eu, zise Felix, n-am altă dorință decât să dorm în fân. Am stat numai câteva ceasuri într-o șură, la o excursie, și de atunci otava mi se pare cel mai bun culcuș.
— Dar și eu, sări Otilia, vreau să merg în șură, trebuie să fie foarte nostim.
— O, de asta să n-ai nici o grijă, o liniști Pascalopol, fân avem destul. Însă, sper că nu vei disprețui odaia pe care ți-am pregătit-o. Știi c-avem și un pian, ceea ce n-are șura…
— Pascalopol, admiră Otilia pe moșier, totdeauna ai fost chic!
— Dumneata, zise Pascalopol lui Felix, după ce te odihnești, te poți plimba pe moșie. Dau ordin să-ți dea o brișcă, dacă vrei, îți dau chiar un cal cuminte… Nu te teme… Îți dau ș-o călăuză… Aci devii numaidecât călăreț.
Felix mulțumi, rezervându-și să se gândească, însă nu putu să nu remarce că Pascalopol îi făcea un program deosebit, izolat de al Otiliei. Asta îl indispuse, fiindcă aici i se părea locul cel mai bun de a se apropia mai mult de Otilia. Pascalopol le recomandă să se odihnească un ceas după-masă, până ce el pune puțin la cale treburile moșiei, și, luându-i pe amândoi de braț, îi scoase în coridor. Felix fu condus la odaia lui, dintr-un capăt.
— Acum, zise Pascalopol Otiliei, să te duc și pe dumneata! Când însă, puțin mai târziu, Felix aruncă ochii pe fereastră, văzu că Otilia, departe de a fi în camera ei, se plimba în fundul livezii care despărțea conacul de pătratul șurilor, la braț cu Pascalopol. Acesta părea să râdă foarte voios și-și apropia pe cât putea în mers obrazul lui de al fetei. Felix simți o mare ciudă. Sentimentul că Otilia este o ființă destinată să urmeze foarte de aproape propria lui cale crescuse mult în ultima vreme. Ar fi voit să fie foarte bogat, să fie major, să ia pe Otilia sub ocrotirea lui și să-i ofere tot ce-i oferea cu atâta ușurință moșierul. Își propunea să facă tot ce-l sfătuia Otilia, să ajungă un medic celebru, în sfârșit, orice, dar ilustru. Pe o masă lângă fereastră se aflau o călimară și câteva foi de hârtie, Felix se așeză și începu să scrie caligrafic, privind de departe pe Otilia: „Otilia, Otilia, Tilia, Tili.”
Pe la ora șase toți se reîntâlniră. Pascalopol își reluase ținuta de moșier, dar cu alt costum, cărămiziu, și aștepta în pridvor, în vreme ce trăsura era și ea trasă prin preajmă.
— Vreau să te plimb puțin pe moșie, zise Pascalopol către Otilia, cred că te-ai odihnit de ajuns.
Otilia își schimbase și ea rochia și nu părea deloc să fi dormit.
— Dar tu, Felix, nu vii cu noi? întrebă oarecum surprinsă. Felix își aminti propunerea izolată a lui Pascalopol din timpul mesei și făcu un gest de rezistență.
— O, zise Pascalopol către Felix, mă iartă, credeam că ai fost singur. Brișca te aștepta. Desigur că poți să vii și dumneata.
Acest „poți să vii și dumneata”, tolerant, jigni puțin pe Felix, căruia totuși o rezistență prea accentuată i se păru nepoliticoasă, ostilă, fără rost în casa unui om străin. Se urcă deci și el în brișcă. Caii porniră pe aleea de la intrare, ieșiră pe poartă și, ocolind livada, se-ndreptară spre celălalt pătrat. Aci se aflau șiruri de grajduri și coșare de vite, depozite pentru unelte, case pentru argați, totul astfel așezat, încât, la zăvorârea porții celei mari curtea să rămână închisă. Fiecare grajd se compunea din două componente laterale de zid pentru vite, un șopron central pentru căruță și un pod pentru fân acoperit cu țiglă și de o înălțime considerabilă. Șopronul se încuia pe dinăuntru cu o poartă. Oamenii puteau ieși însă spre câmp printr-o ușă pătrată și cu prag înalt, care se încuia noaptea și prin care, din cauza micii dimensiuni, nu se putea scoate nimic. În schimb, câmpul nesfârșit era tăiat de ușă ca de rama unui tablou, încât priveliștea avea un aer de artificiu. Otilia vru cu orice chip să se urce într-un pod cu fân, spre veselia sfioasă a țăranilor. Nimerise scara tare, cu trepte de nuia groasă de alun, care se afla înăuntrul șopronului pentru căruțe, și se urcă repede, invitând și pe ceilalți:
— Pascalopol, nu vii? Hai, te rog, vino!
Pascalopol se arătă însă puțin contrariat de această invitație și se scuză. Otilia apăruse în fereastra podului și făcea de acolo semne de delicii.
— Felix, suie-te să vezi ce fân moale!
Moșierul, nemaigăsind alt chip de a fi pe placul Otiliei, făcu semn lui Felix să se urce.
— Vai, ce stoguri se văd pe câmp! Ale cui sunt?
— Ale mele sunt, zise Pascalopol, obidit.
— Să mergem, să mergem! țipă Otilia și coborî numaidecât. Trăsura ieși din patrulaterul șurilor și o luă pe câmp, pe un drum indicat de roțile căruțelor. Între două linii paralele până la o distanță considerabilă și depărtate între ele cam cu o sută de metri, se întindea un loc de fânaț, de pe care iarba fusese cosită, uscată și adunată în stoguri pe marginea fâneții. Stogurile aveau forma unor sofale pentru uriași și se aliniau într-o procesiune lungă. Otilia ceru lui Pascalopol să oprească și începu să alerge de la un stog la altul, chibzuind cum să se urce.
— Pascalopol, imploră ea, hai să ne urcăm, fă-mi plăcerea asta.
Pascalopol, silit să alerge, își ștergea sudoarea de pe frunte.
— Domnișoară Otilia, zise el cu o umbră de ironie, la vârsta mea nu mă mai urc pe stoguri. Să se suie domnul Felix.
Felix, atras de nebunia Otiliei, se urcă într-adevăr pe urmele fetei, care se cățărase cu mâinile și cu picioarele. Pascalopol aștepta jos, vădit încurcat, în vreme ce Otilia, cu mâna streașină la ochi, ca un general, făcea de sus observațiuni:
— Vai, ce de mai sunt!
— Pentru Dumnezeu, glumi Pascalopol, n-ai de gând să te urci pe toate stogurile!
Otilia nici nu-l auzise, ci continua:
— Ce se vede, Pascalopol, acolo în fund, lucios, unde sunt pomi?
— E un heleșteu!
— Un heleșteu? Auzi, Felix? Un heleșteu! Hai să mergem! Pascalopol urcă, luând aere de martir, în brișcă, împreună cu ceilalți doi, și porniră. Ieșiseră din raza culturilor, și acum se vedea ceva surprinzător. Pământul scăpat de strânsoarea vegetației era negricios și colbos, încât caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un lichid fumegător. O perdea groasă și scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, și din cauza netezimii solului toată întinderea avea înfățișarea unui smârc, cu deosebirea că adevăratul heleșteu era mai întunecos și lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca niște gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. Și, ca și acolo, un soare uriaș de aramă se lăsa înroșit pe zare.
Priveliștea era sinistră și grandioasă. În apropierea heleșteului, pământul începu să se înnoroieze și să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniștită, sprijinindu-se în fund pe un pâlc de sălcii și, la margini, pe păpuriș tăiat asemeni unei perii. O bună parte din suprafața apei era presărată cu cotoare retezate de trestii și chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că aici fusese o stațiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O spumă groasă, băloasă ruina toată fața apei verzi, și un miros pătrunzător de lintiță umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivolițe și vaci înaintau până la pântece în apă, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din depărtare, și din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaștele. Era o apă mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale și nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul bălții, cu o coasă pe umăr. Umbros, deșirat, cu fața suptă, împăroșată și ceroasă, părea însăși moartea. Otilia voia să guste și aici senzațiile apei și se pregătea, spre spaima lui Pascalopol, să-și scoată ciorapii, când un om călare se îndreptă spre grupul celor trei, ridicând furtuni de praf.
— Ce s-a-ntâmplat, Ciucene?
— Au venit domnii de la societatea pentru asigurări și vă așteaptă!
— Ah, făcu Pascalopol agasat, tocmai acum!
După o scurtă chibzuire, moșierul lăsă pe cei doi în paza omului și, încălecând pe calul acestuia, porni în trap spre curte.
Otilia nu-și părăsi gândul dintâi și, scoțându-și ciorapii, intră în apă cu picioarele ei subțiri.
— Îmi place Pascalopol, zise ea ca pentru sine, în lume e un om încântător, dar nu vrea să se urce în șură.
Otilia își ridicase rochia până la genunchi și înainta pe latura cea mai dulce a heleșteului, îndemnând și pe Felix cu atâta insistență, încât acesta îi făcu pe plac și, descălțându-se, intră și el în apă. Omul de lângă brișcă le semnala zâmbind locurile neprimejdioase.
— Când e cald tare, zise el, și nu e tulbure, apoi vine lumea și se scaldă.
Otilia făcu un astfel de gest, că Felix se sperie că avea de gând să se dezbrace spre a se scălda. Era însă prea târziu, se întunecase de-a binelea și trebuiră să se-ntoarcă, lăsând în urma lor corul de flaute acvatice.
Masa de seară decurse într-o atmosferă apăsată, fiindcă luau parte la ea trei indivizi necunoscuți, cu care moșierul avea treburi în vederea asigurării de incendiu și inundații a unor magazii cu cereale, deși dorința lui vădită era de a sta de vorbă în toată tihna cu Otilia. Indivizii întrebau și vorbeau numai în legătură cu afacerile lor. După-masă, Pascalopol, scuzându-se cu o privire plină de înțeles, intră cu cei trei indivizi în cancelarie, unde se iscă o discuție de specialitate, încordată.
— Felix, zise Otilia tânărului, luându-l de braț, hai să mergem la stoguri.
Și, fără a mai aștepta răspuns, făcând numai un semn lui Pascalopol din pragul cancelariei, trase de mână pe Felix spre ieșire. Livada prin care trecură era înecată în întuneric ca un cimitir, câmpul însă era luminat de lună, și, când scăpară de împrejmuirea șurilor, clăile de fân apărură ca niște mari monumente funerare. Otilia, nerăbdătoare, o luase înainte, și Felix auzi numaidecât o fâșâitură de fânuri uscate, urmată de strigătul: „Aici, aici”. Capul fetei apăru pe o claie, aureolat de lună. Felix și Otilia se culcară pe spate cu mâinile sub cap și priviră cerul. Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate, altele pierdute în depărtări, și țârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început decât un scârțâit confuz, apoi începea să desfacă țârâiturile în infinitele lor componente, distingând semnale și răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar în apropierea urechii, altul răspundea înăbușit din centrul pământului. Țârâitura curgea cu monotonia tictacului unui ceas, neobservată prin obișnuință, huruitoare prin prea multă atenție. Ca printr-o ocultă corespondență, pulberea de stele de pe cer își schimba țesătura mereu, așa cum și-o schimbă o spumă fină de săpun care se topește. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, și mișcarea continua mereu, ca o fierbere. Lipsiți de viziunea pământului, cei doi se simțeau plutind în aer ca pe o navă. Sufletul lui Felix se umplu de o liniște sfântă, de un sentiment de totală desfacere de pământ. În această navigație aeriană luase însă și pe Otilia. Fata contempla alături cerul și, fiindcă tăcea îndelung, Felix crezu că adormise. Deodată, căutându-i mâna, Otilia zise:
— Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri.
Felix înțelese punctul de vedere al Otiliei. Cum ședeau pe spate, aveau senzația că sunt aplecați spre concavitatea cerului.
— Atunci Pascalopol, continuă Otilia gândul ei, ar rămâne pierdut în urma noastră.
— Nu mi-ar părea rău, zise Felix, deși, recunosc că e un om foarte de treabă.
— Nu-l poți suferi? Dar n-ai motiv pentru asta. Bietul Pascalopol, el e așa de modest!
— Crezi? Am impresia că e indispus. Încep să mă căiesc că am venit.
— Ți s-a părut că e indispus? Nu-mi vine să cred. De altfel am să-l descos eu. În orice caz te asigur că nu din pricina ta, fiindcă te stimează, și-apoi tu…
Felix înțelese: „…Și-apoi tu nu reprezinți nici o primejdie”.
— Otilia, își luă inima-n dinți Felix, îmi pare bine, dar, într-un fel, și rău că am venit și aici, și la voi!
— De ce? întrebă simplu Otilia, fără să se-ntoarcă, cu ochii mereu la cer.
— Fiindcă… Fiindcă m-am obișnuit cu tine, și încep să mă tem că voi rămâne iarăși singur.
— Ți-e frică să nu fug cu Pascalopol? Ipoteza aceasta n-ar fi cu totul exclusă. Pascalopol e un om care merită o astfel de bucurie, însă nu vreau să-l părăsesc pe papa și, prin urmare, nu te las nici pe tine.
— Dacă n-ar fi moș Costache, ai fugi, va să zică! O fată ca tine poate să iubească un om cu mult mai în etate?
— Nu m-am întrebat serios asta, dar înțeleg ce vrei să spui. Însă ce tânăr de vârsta mea îți închipui că m-ar iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!
Felix ar fi voit să spună: „Eu!”, însă nu îndrăzni.
— Aș voi odată să-ți vorbesc multe, se mulțumi el să zică, dacă vei putea să m-asculți.
— Te voi asculta! răspunse la fel de simplu Otilia, care în tot acest timp își ținuse mâna pe mâna lui.
Un câine începu să latre violent, apropiindu-se, și un glas bărbătesc se auzi strigând în noapte: „Hei, domnișorilor, acolo sunteți?” Felix și Otilia se dădură jos și, răspunzând la apel, se-ndreptară aproape alergând spre curte. Când se arătară, ținându-se de mână, în fața pridvorului, Pascalopol ședea gânditor la o măsuță. Părea trist.
— V-am așteptat la cafea, zise el, poftiți! Eu, la moșie, nu prea pot fi un tovarăș agreabil pentru niște oameni tineri!
Otilia sări pe marginea scaunului lui Pascalopol și începu să îndrepte gulerul acestuia.
— De ce spui astfel de lucruri? Am plecat numai puțin, ca să poți vorbi în tihnă. Nu te preocupa de noi.
Pascalopol luă mâna Otiliei și o sărută.
Totuși, zile întregi Pascalopol fu absorbit de treburile moșiei, și cei doi invitați rămaseră de capul lor. După vreo două săptămâni, moșierul fu chiar silit să plece la București pentru două zile. În timpul acesta, Otilia, urmată orbește de Felix, născocea tot soiul de distracții, izbutind să capete colaborarea binevoitoare a oamenilor de la curte. De o cracă groasă orizontală a unui nuc bătrân legase un leagăn în care se dădea în picioare, fluturându-și fusta și părul. Intra în toate șurile și dormea în fin. Nu se lăsase până ce nu se scăldase în heleșteu, gonind pe Felix ceva mai departe. Dar petrecerea de predilecție o constituia un soi de cavalcadă specială. Argatul de la grajduri le dăduse doi cai mai ciolănoși, pentru tracțiune grea, un fel de cai normanzi mai zvelți, care se lăsau încălecați cu blândețe și fără șa, ducând pe călăreți încet, la o simplă bătaie cu palma pe spinarea lor. Cei doi, supravegheați la început de argat, se dedaseră binișor la acest sport și colindau singuri moșia. Însă Otiliei îi venise alt gust: să se urce chiar pe calul lui Felix. Calul, masiv, suportă fără obiecție îndoita greutate, și astfel oamenii văzură, crucindu-se, noua arătare, un cal purtând în spinare un bărbat și o fată, care stătea în față, lângă coamă, băiețește, cu fluierele picioarelor scăpate de sub rochie. Otilia găsea că acesta e sportul cel mai chic.
— Simt nevoia, îi mărturisi într-o astfel de cavalcadă Felix, după atâta singurătate, să iubesc pe cineva, să am o tovarășă… Nedespărțită.
— Felix, îi răspunse Otilia, ești încă prea tânăr. Tu nu trebuie să te gândești la iubire, înainte de a-ți face o carieră strălucită. Iubirea, măsură ea vorba, e un cuvânt mare, dar apoi vezi că singură n-ajunge. Dacă un tânăr ar avea răbdarea și bunătatea lui Pascalopol, cum l-aș iubi!
— Pascalopol e și bogat, observă fără nici o intenție ironică Felix.
— O, nu pentru asta, protestă Otilia, însă e adevărat că numai un bogat ca el poate să fie generos și gata de-a face unei femei orice capricii. Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.
— Va să zică, cugetă tare Felix, ca să fiu iubit, va trebui neapărat să devin bogat?
— Poate că da, însă nu-i de ajuns. Papa, să știi, e foarte bogat, și-l iubesc mult, însă nu poate să facă fericit pe nimeni. Mama a murit de supărare.
Pascalopol aduse de la București știri neprevăzute. Stănică se căsătorise de două săptămâni, adică numaidecât după plecarea Otiliei. Toate formalitățile le avea de mult îndeplinite, amânase doar sistematic solemnitatea, pentru a constrânge pe Simion să-i acorde zestrea cerută. Lucrul se putuse deci face repede și într-un „cerc intim”. Dar pe dată ce formalitatea civilă fu îndeplinită (aceea religioasă fu respinsă ca prejudecată învechită), Stănică și Olimpia se năpustiră asupra casei căpătate drept dotă și vrură să intre în stăpânirea ei numaidecât. Casa era însă închiriată, și, cu drept cuvânt, chiriașul nu consimțise să se mute înainte de Sfântul Dumitru. Stănică devenise agresiv, îl amenință, îi găsi viții de executare a contractului, îi trimise somații în numele Aglaei, care, plictisită, se-nvoi cu chiriașul, plătindu-i o despăgubire, și acesta, în sfârșit, permise familiei Rațiu să pună stăpânire pe proprietățile ei. Cei doi n-aveau însă nici o mobilă. Olimpia de o parte și Stănică pe de alta începură să jefuiască amabil pe Aglae, Simion și Aurica, lingușindu-i și sâcâindu-i. Stănică pretinse că nu poate înțelege un cămin fără un document cât de neînsemnat că era ginerele unui artist așa de mare ca Simion. Îi „smulse” câteva tablouri, pe care apoi le aruncă în pod, cerând însă cele trebuitoare mobilării unei săli vrednice de aceste comori. Aglae le dădu tot ce putu. Soții Rațiu, nepăsători acum de posibilele reacțiuni ale lui Simion, veneau cu îndrăzneală, aproape în fiecare zi, și se invitau la masă. În astfel de împrejurări, copilul, numai de două luni, fu cu totul părăsit. Uitat în odaie cu ușa închisă, dar cu un geam de sus deschis, copilul se zbuciumase, poate cu febră, și căzuse jos din patul neîngrădit. Plin de contuziuni muri repede. Olimpia primi lovitura cu mult calm, aproape ca o ușurare, Stănică însă păru desperat. Sosi cu părul vâlvoi în casa Aglaei, repetă scena inimii slăbite, notifică la toți că existența lui era zdrobită. Aurel fusese cel mai inteligent copil de pe lume și prevestea de pe acum o carieră strălucită. Stănică povestea fel de fel de dovezi de precocitate, pretinzând că limbajul însuși se manifestase la copilul său. Refuză să se scoale de pe pat, sfătuind pe toți să se ducă să ajute pe Olimpia, care este tot așa de doborâtă, și mărturisind că, fără ajutorul altora, el nu va fi în stare nici măcar să înmormânteze mortul. Într-adevăr, nu făcu nici el, nici Olimpia nici un gest serios în direcția asta, încât cheltuiala căzu în spinarea familiei Tulea. Stănică ceru chiar bani să comande monument copilului fără pereche, și Otilia bănui că Pascalopol însuși fusese supus unei taxe. La înmormântare, Olimpia fu nepăsătoare, plictisită, Stănică însă plânse cu hohote, câștigându-și simpatia femeilor care se găsesc mai tot timpul prin cimitire. Pascalopol arătă celor doi un număr din Universul, în care se citea la coloana anunțurilor mortuare această compunere patetică:
Otilia zâmbi puțin, apoi, devenind serioasă, zise:
— De Stănică ăsta am avut repulsie chiar de la început. Îl cred capabil de orice și mă tem de el. Papa e slab, cum îl știi, n-ar trebui să-l primească în casă prea des.
— Împărtășesc în totul impresia dumitale, domnișoară Otilia, și am făcut ce am putut să deschid puțin ochii lui moș Costache. Cocoana Aglae și Stănică, iată o tovărășie primejdioasă.
Așa vorbi Pascalopol, trăgând rar câte un fum de țigare. Felix nu-și putu da seama cam ce pericol putea reprezenta, pentru Otilia, Stănică. Întâmplările ce urmară îl întăriră însă asupra dreptății aprehensiunilor Otiliei și ale lui Pascalopol.
Zilele trecură astfel cu mari absențe ale moșierului și cu încercări ale lui de a realiza față de Otilia atracțiile unui om în stare de orice zburdălnicie. Otilia îl copleșea cu calineriile ei, care strângeau inima lui Felix, în vreme ce Pascalopol însuși se adumbrea de ușurința mai tinerească cu care acesta se adapta temperamentului fetei. Felix admiră caracterul bun al moșierului, care oscila nesigur între sentimentul erotic și cel de paternitate, aci detestându-i cordial prezența, aci luându-i cu afecțiune brațul, ca unui fiu mare. Învins de această discreție nobilă, Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat intens de aspectele câmpului și dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure în voie de familiaritatea Otiliei, încredințat pe zi ce trecea că ea nu depășea marginile unui nevinovat joc de salon. Totuși, într-o zi, fu, fără să vrea, pricina unei scene pe care o regretă. Otilia voise din nou să meargă călare și-l invitase s-o ia alături pe același cal. Trecea astfel mândră și veselă prin apropierea curții, când Pascalopol, care nu mai văzuse acest inedit gen de călărie, le răsări înainte.
— A, zise el puțin palid, faceți cavalcadă matinală. Felix făcu gestul de a-l saluta, dar se opri, căci își dădu numaidecât seama de ridicolul situației. Pascalopol o luă înainte spre grajduri, ca și când ar fi fost în mod special ocupat.
— Mi se pare, observă Felix, că Pascalopol e indispus.
— Așa mi se pare și mie, trebui să recunoască Otilia, și, dându-se numaidecât jos de pe cal, o luă repede pe urmele lui Pascalopol. Felix porni spre grajd. În drum, zări pe Otilia și pe Pascalopol de braț, îndreptându-se spre curte. Cel din urmă se arătă cucerit de gingășiile Otiliei, păstrând numai resturile unei supărări amuzate.
— Otilia, spuse Felix în aceeași zi fetei, eu aș vrea să plec de aici.
— Și eu cred că e vremea să plecăm, consimți Otilia. A doua zi se întorceau la București.