Oroarea lui Stănică împotriva studentelor nu era chiar în totul simulată. În fond, el era un sentimental cu instincte casnice, bucuros de a se vedea înconjurat de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o mare lăcomie de a-și face o situație prin familie, de a moșteni, de a căpăta. În ascendența lui se aflau, pe cât se putea ghici, albanezi veniți de-a dreptul de peste Dunăre și numiți, mai dulce, „arnăuți” sau, cu totul eufemistic, „macedoneni”.
— Moșii mei au fost negustori, oameni de acțiune, de la ei am eu groaza de a sta pe scaun, la un birou. Jos funcționarismul!
Raza operațiilor acestor moși se deducea din vorbele lui Stănică a fi fost Oborul. El vorbea câteodată, copleșit de amintiri, de cuptorul plin cu pâini, de șuri cu saci de grâu, de cai, de harabale, de câmpul lui Eliade. Se putea presupune, fără greutate, că părinții și moșii lui fuseseră brutari. Apoi rămăsese orfan, el și cu mulții lui frați, și pomenea de un mare morar, cu nume tot balcanic, care i-ar fi crescut. Ba chiar lui personal i s-ar fi făcut propuneri strălucite.
— Domnule, unchiu-meu a vrut să mă trimită la Paris, cu copiii lui, să fac școala acolo, și n-am primit. Prostie. N-am vrut să mă înstrăinez, fiindcă aveam suflet curat. Unde mai sunt încă o dată copil, c-aș ști acum ce să fac! Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș!
Adevărul este că Stănică avea simț familial și că familia lui împărtășea acest sentiment. Din numele pe care le pronunța reieșea că avea încă frați și surori în număr mare, precum și numeroase rude de a doua categorie. În convorbirea lui, expresiile „unchiu-meu”, „mătușă-mea”, „moșu-meu”, „soră-mea” apăreau cu nota fanatismului. De sărbători, Stănică arunca la cutie un pachet de felicitări și primea el însuși un morman. În casă la el, însă, nu venea nici o rudă. Pentru ce? Olimpia dovedise un caracter acru și declarase de la început că e sătulă de rude. Astfel, Stănică nu fusese în măsură de a o prezenta multelor sale rubedenii, ceea ce îl jigni în adâncul sufletului. Lipsind această formalitate de deferență, rudele lui, surori, frați, unchi, mătuși, cumnați și cumnate, refuzară să-l viziteze, fără ca totuși să-i facă vreo aluzie oricât de puțin malițioasă asupra Olimpiei, și amintind mereu în chip cordial, în corespondență, și de ea. Poate că unele dintre rude ar fi consimțit în cele din urmă să-i calce în casă, dar Stănică rezista el însuși și nu invita, ceea ce pentru educația excesiv formalistică a familiei lui era decisiv. De fapt, lui Stănică îi era rușine să-și publice căsătoria și, oricât el însuși ar fi fost fără prejudecăți, sângele vorbea în el ca în toți ceilalți. Iar pentru toți ceilalți, căsătoria unui bărbat trebuia să fie condiționată numai de avere. Fetele, ca să ușureze pe părinți, puteau să se mărite și mai rău, dar un bărbat ca Stănică, cu carte, niciodată. Acest punct de vedere, devenit disciplină, pact al neamului, era susținut cu îndărătnicie, mai cu seamă de femei. Prin urmare, Stănică, în ciuda sincerității sentimentelor lui pentru Olimpia, la început, fie și sub formă nestabilă, se simțea vinovat de a fi călcat regula și se temea să înfrunte ochii ironici ai rudelor. Casa pe care o luase de la Simion era o dărăpănătură. Prin avere se înțelegea în familie lucruri fabuloase. Nu toți în familie erau bogați, unii erau chiar cu desăvârșire scăpătați sau de o condiție mai mult decât modestă, mulți erau însă bine situați, mari industriași sau moșieri, sau, în sfârșit, în posturi de comandă bine retribuite, mai degrabă în mari întreprinderi decât la stat. Erau printre ei magistrați, politicieni, dar nici un ofițer. De serviciul militar căutau printr-un straniu atavism să scape toți. Lucru notabil, indiferent de situația lor materială, rudele se aveau bine între ele și nu se disprețuiau. Cei bogați veneau măcar o dată pe an în casa celor săraci, în oraș ruda cu mari relațiuni își lăsa tovarășii de convorbire și întindea mâna rudei cu haina roasă, mic impiegat. Stănică era foarte mândru de rudele lui și circula, cu știrea sau fără știrea Olimpiei, de la unul la altul. Îl opreau la masă oriunde se ducea și, cum rudele lui erau foarte numeroase, ar fi putut mânca două luni în șir gratis, fără să intre de două ori în aceeași casă. Astfel se explică necesitatea pe care o simțea Stănică de a sta de vorbă cu multă lume, de a trece de la o familie la alta, de a afla tot ce se petrece peste tot. Deși sărac, Stănică nu avea grija viitorului, cu atâtea rude solidare. E drept că acestea nu-i dădeau bani decât foarte puțini, fără știrea Olimpiei, fiindcă în genere ele nu admiteau ca unii să trăiască pe socoteala altora. Perfect egali în evenimentele capitale ale vieții, naștere, nuntă, moarte, aniversări, unde se adunau în număr considerabil, țineau să rămână despărțiți prin avere. Dar averea nu le dădea orgoliu. Dimpotrivă, cei bogați doreau ca cei săraci să se procopsească și le căutau mijloace, fără să-i silească. Familia avea cultul inițiativei personale. Dacă Stănică ar fi dorit să-și găsească o meserie mai sigură, ar fi căpătat-o fără îndoială. Însă el se mulțumea cu mediocritatea lui liberă și sigură, în așteptarea unei lovituri. Rudele nu-i cultivau lenevia, întreținându-l, dar socoteau foarte legitimă așteptarea lui de a-și face o situație mare și neprevăzută. Familia lui Stănică avea foarte multă asemănare cu familiile domnitoare din Europa. Din acelea fac parte regi și ofițeri săraci, împărătese și obscure soții de conți provinciali. Regii în activitate dau rudelor numeroase un ajutor neînsemnat, câteodată, care nu le scoate din mediocritate, dar le onorează apartamentul sărac cu vizita lor și le acordă cu prisosință atributul de „unchi” sau de „văr”. Și acolo meseria lucrativă e socotită ca o eroare, iar legăturile de familie se pun la cale după un examen colectiv. Situația aceasta are avantajele și dezavantajele ei. De pildă, spre a se putea căsători cu Olimpia, Stănică a trebuit să se pună în conflict cu familia, dar aceeași familie îi dădea siguranța pe lume.
La Stănică, lăcomia și versatilitatea nu obtenebrau observația morală. Că un bătrân trebuie să moară și să lase averea tânărului, asta înțelegea foarte bine. Ba chiar avea o listă de rude, care, prin decese sistematice, puteau să-l pună și pe el în măsura de a moșteni, deși din cauza prolificității familiei el rămânea o rudă veșnic colaterală. Dar să arunci în spital un bătrân sau să privezi un copil de succesiune, asta i se părea o infamie. Aglae era pentru el o „viperă”, iar Olimpia pierduse mult în ochii lui prin indiferența arătată față de accidentul lui Simion. Și purtarea lui moș Costache, care strica orice previziune, îl irita. Când era în joc interesul lui, Stănică găsea, nu-i vorbă, argumente suplimentare. Dacă din înlăturarea lui Simion ar fi tras un profit, ar fi susținut că se făcuse „tot ce era uman posibil” și că acum trebuiau apărate „legitimele drepturi ale copiilor frustrați de uzul bunurilor ce li se cuveneau”. Câteodată se înduioșa la gândul absurd că moș Costache putea să-i lase și lui ceva, și atunci admira „jertfa oamenilor vechi”, care se privează de bucuriile vieții ca să facă cu putință „înălțarea tinerilor”.
O problemă începuse să devină pentru Stănică, de la o vreme, Olimpia. Dacă o iubea sau nu, este greu de spus, întrucât lui Stănică îi lipsea expresia mai analitică a sentimentelor. Din purtările lui nu se puteau desprinde decât emoții și o concepție. De bună seamă că atunci când se căsătorise cu Olimpia fusese emoționat. Încercase în mândria lăuntrică de-a face un gest necugetat, romantic, în dauna intereselor lui. Nu mersese până la căsătorie, fiindcă, își zisese că, după atâta sacrificiu, se cădea să judece matur și să apere existența „fiului său și a mamei fiului său”. A urmat ceea ce știm. Când vorbea de dragoste, de căsnicie, Stănică era totdeauna emoționat exterior. În fundul sufletului, simțea o inexplicabilă plictiseală, o vină imensă, nedeterminată. La drept vorbind, gestul de a se căsători cu Olimpia nu era romantic decât momentan. Stănică crezuse că face un calcul de maestru care nu se uită la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai târziu. Informațiile lui, despre moș Costache îndeosebi, erau strălucite. Nu aflase însă despre Otilia decât ca de o fetiță crescută de milă, dimpotrivă, i se spusese că toată averea era destinată fetelor Aglaei.
Stănică devenise romantic prin eșec și acum era trist, așa de trist, încât i se păru că încearcă toate emoțiile prin care trece un mare izbit de soartă. Gândul obscur de a se scăpa de Olimpia și a încerca o altă lovitură, de data asta bine controlată, cu ajutorul rudelor, îl mai invadase adesea. Nu aproba nici temperamentul Olimpiei. N-o putea învinovăți de nimic, însă admirația lui era pentru femeia sprintenă, sociabilă, pe care o înțelegea ca pe Otilia, și ar fi scuzat-o ca pe Georgeta. Ar fi vrut o femeie care „să-l împingă”. A scăpa de Olimpia însemna divorțul. Să dea însă divorț fără motiv era, după concepția lui, o „canalierie”. Olimpia era „mama îngerașului lui mort”. Imposibil. „Nu se întemeiază o patrie fără fidelitate conjugală”. Așa spunea el față de lume. În schimb, întrevedea despărțirea în două chipuri pe care și le prezenta cu plăcere și consolare mental. Se întorcea acasă și găsea pe Olimpia în brațele unui individ. Scena îl zguduia, îl mișca chiar în imaginație. Antipatia lui, visa el, de acolo venea, din presimțirea că Olimpia este o nemernică. El, omul de viitor, căruia i se făcuse propuneri strălucite, făcuse idealism, luase „din dragoste” o fată fără nimic, cu rude mizerabile, punându-se în conflict cu propria lui familie, ca apoi să fie terfelit. Ipoteza aceasta era frumoasă în imaginație. Din păcate, Olimpia, placidă, nu-l înșela. Stănică încerca pentru o clipă remușcarea de a bănui o soție atât de pură. A doua ipoteză pe care o visa era ca Olimpia, ghicindu-i nemulțumirea, să-l cheme și să-i țină acest discurs: „Stănică, tu nu ești făcut pentru viața asta. Ție-ți trebuie o femeie de lume, cu bani, care să te ajute în carieră. Câtă vreme am avut copilul, am tăcut. Acum însă văd că nu mai merge. Nu vreau să te am pe conștiință. Mă retrag cu Aurica. Puținul cât îmi trebuie să trăiesc am.” Tot în închipuire, Stănică încerca să protesteze patetic: „Nu, nu, nu se poate să te las. Tu ești mereu mama copilașului nostru, a lui Relișor. Doar dacă tu nu ești fericită cu mine! Atunci, firește, mă sacrific, mă dau îndărăt din fața norocului tău. Nici așa nu-ți închipui că te voi părăsi. Nu, îmi fac o datorie sfântă să-ți dau și mai departe, de la distanță, ocrotirea mea.” Atât de mult înduioșau pe Stănică aceste ficțiuni, încât se simțea bun la suflet, victima chiar a bunătății lui. Liberat prin aceste două ipoteze de Olimpia, făcea apoi planuri mărețe, fie că noua nevastă era o femeie „consumată”, fie că, mai bătrână, avea o considerabilă avere. Nici Georgeta nu-i displăcea. Era frumoasă, cu relații care erau mai degrabă folositoare decât dezonorante, cu putințe admirabile de a-l împinge. Firește, Georgeta contrazicea conceptul lui de femeie sfântă, dar dacă în fundul nemărturisit al sufletului tocmai calitatea de curtezană cu trecere îl atrăgea, la lumina conștiinței își zicea că face o faptă minunată: „ar înălța-o pe Georgeta până la el”.
Toată ciuda lui Stănică venea din faptul că Olimpia nici nu-l înșela, nici nu-i propunea să divorțeze, dimpotrivă, îl privea ironic și bănuitor, și, noaptea cel puțin, îl urma în toate escapadele lui.
În ziua când calendarul ortodox prăznuiește pe sfânta martiră Agripina (zi de lucru de altfel), Stănică își aduse aminte că are o mătușă Agripina, la care obișnuia să treacă o dată pe an. Ca să se mai smulgă din preocupările-i grele și ca să ia un contact tonic cu familia lui, fără să spună nimic Olimpiei, porni chiar de dimineață în oraș și se urcă în tramvaiul cu cai din Calea Rahovei, care mergea pe Calea Moșilor. Se dădu jos la Bariera Moșilor și se îndreptă spre Șoseaua Mihai Bravul, spre strada Fundătura Vaselor. Trecu printre butoaie noi și alte ustensile de dogărie, scoase în fața prăvăliilor, printre mormane de rogojini, pe dinaintea prăvăliilor cu lână și plăpumi, și intră în Fundătură, ocolind prin strada Vaselor și strada Mașinii, ca să se gândească mai bine ce felicitare să-i facă bătrânei. Atunci și-aduse aminte că nu i-a adus nimic. Se căută prin buzunar, unde găsi câțiva franci, strâmbă din gură și se întoarse spre Barieră. Acolo dibui o simigerie, intră înăuntru și ceru o pungă cu alune americane prăjite și câțiva covrigi uscați, cu susan, dintre aceia în forma unui inel de lanț, care se sfărâmă în gură. Aceste produse ale cuptorului plăceau cu deosebire mătușii Agripina. Stănică se întoarse din nou în strada Fundăturii Vaselor, de astă dată pe drum neocolit, și se opri în fața a două case fără etaj, destul de mari și cu tencuiala scorojită, stând de o parte și de alta în fruntea unei ogrăzi enorme, ca două corpuri de gardă în fața curții de onoare a unui palat imperial. Una din case, cel puțin, cu aer de părăsire, deși încă impunătoare, se ghicea că fusese prăvălie, din cauza obloanelor trase. Forma ferestrelor și un pervaz lat de lemn în fața lor, ca o tejghea, dovedeau că fusese o brutărie. Între cele două case, ar fi trebuit să fie un gard, dar nu era decât o poartă în aer, într-o parte. Curtea avea înfățișarea unui han cu case de jur împrejur, vechi și cu încăperi ce se ghiceau prea mari. Latura din fund a patrulaterului avea o tindă pe stâlpi de lemn, prefăcută în geamlâc. Curtea era plină de butoaie, de doage, de scânduri scurte de stejar, de papură, fiindcă într-o parte ședea un dogar. Erau și câteva căruțe țărănești cu coviltir. Într-un colț, un individ potcovea un cal prins între trei bare în chip de uluci. Un fel de boltă fusese refăcută și folosită ca potcovărie. Stănică își aduse aminte că, pe când era copil, curtea era plină de căruțe pentru pâine. Mătușa Agripina era sora mamei lui și era măritată după un brutar. Toată curtea era proprietatea ei, și el se juca cu copiii Agripinei, verii lui, ascunzându-se prin unele odăi care slujeau ca depozit de făină și grâu. Lucrătorii le dădeau voie să intre în sala unde dospea aluatul, și le făceau mici pâini pentru fiecare. Lui Stănică i se păru chiar că miroase a cuptor.
„Te pomenești, gândi el, că a luat cineva brutăria și scoate pâine!”
Constată însă că miroseau covrigii din buzunarul lui.
„Cum zboară averile! murmură el, nemulțumit. Toate astea erau ale Agripinei, și acum ea stă cu chirie într-o odaie a caselor ei. Am avut rude putred de bogate, și eu sunt un pârlit, când puteam să fiu milionar.”
Ceea ce murmurase Stănică era adevărat. Agripina vânduse casele ca să-și crească progenitura, și acum trăia din ajutorul pe care i-l dădeau cu regularitate copiii și chiar celelalte rude. Din casa ei însă nu voise să iasă. Îi plăcea la Obor.
Ajuns în fundul curții, Stănică văzu două trăsuri luxoase. Căută cu ochii prin curte și descoperi unul din vizitiii particulari.
— A venit și văru-meu Panait, măi Vasile?
— A venit numai conița, explică vizitiul.
„Sigur, își zise Stănică, e bine când ai copii ajunși sus.”
Panait era directorul unei mari fabrici de zahăr și senator sub regim conservator. Stănică se urcă pe trepte în geamlâc, deschise o ușă și pătrunse într-o săliță în care mirosea grozav a năut și a cafea prăjită. Apoi bătu puțin într-o ușă, enorm de înaltă și vopsită așa de demult, încât se bășicase de uscăciune, și intră. Atunci văzu acest lucru, care pentru el de altfel nu era o surpriză, că odaia, mai înaltă decât adâncă, era plină de lume. Se duse întâi la un fotoliu cu speteaza foarte înaltă, pe care ședea o bătrână cu fața pătrată, însă cu bărbia ascuțită ca un supliment triunghiular. Bătrâna avea pe cap o scufie împodobită cu jeuri, iar un ochi îl avea stricat de albeață, din care pricină privea pieziș și zâmbea în permanență.
— Sărut mâna, mătușă, o firitisi tare Stănică, sărutându-i afectiv mâna ridicată în acest scop, cele dorite și să ne îngropi pe toți.
— Ba să mă ferească Dumnezeu! Dar ce miroși așa a pâine caldă? Parcă sunt pe vremea când scoteam cuptorul!
— Ei, ce miroase? zise Stănică cu umor. Ți-am adus covrigii tradiționali. Ce poate să-ți aducă un pârlit ca mine, ajuns la covrigi? Uite și alune.
Bătrâna luă covrigii, foarte încântată, și începu să ronțăie monoton.
— Ia să văd, cine mai e pe aici? continuă Stănică ridicând capul.
Pe un pat bătrânesc, înalt și lat, cu multe suluri și perne, dar fără tăblii, ca paturile țărănești, ședeau îngrămădite vreo cinci fete de vârste felurite, de la cincisprezece la douăzeci de ani. Fetele erau îmbrăcate bine, chiar luxos, iar după față arătau a duce o existență fără griji. Erau nepoate de ale Agripinei, fiice a feluriți copii, toți foarte bogați, crescându-și copiii cu guvernantă. Însă copiii nu se rușinau să vină la Agripina, unde de altfel părinții îi obligau să facă măcar o vizită anuală. Fetele râdeau și mâncau năut, amestecat cu alune, dintr-un fel de grea cupă de aramă.
— Ce faci, Lili, ce mai faci, Lucia, ce faci, Lică? întrebă familiar, făcând semn cu mâna, Stănică, satisfăcut.
— Bine, unchiule! Dar dumneata n-ai mai venit pe la noi.
— Nu pot, dragă, se posomorî Stănică, viața mea trece prin momente decisive. Ori, ori…
— Tu totdeauna treci prin momente decisive. Așa ești tu, cu gura mare. De când te-ai însurat, te-ai înfundat nu știu pe unde, la soacră-ta. Vino să-ți facă Costică un loc la fabrică.
— Nu mă fac eu, dragă, slugă, la vârsta asta. Poate dă Dumnezeu și dău o lovitură.
Persoana căreia îi vorbea Stănică era o cucoană mai degrabă tânără, dar bine hrănită, îmbrăcată cu lucruri scumpe, care nu speriară pe avocatul nostru. Doamna, dimpotrivă, tăcu, ca să nu-l supere. Hotărât, Stănică avea autoritate în familie. În mirosul de năut, el distinse efluviile unui parfum.
— Cine miroase așa a parfum? Tu? se adresă el doamnei bogate, care-i era verișoară. Cu ce dai?
— Uite cu ce dau! Și doamna scoase din săculeț o sticluță ca un bloc de cristal.
— Ad-o-ncoace! comandă Stănică și, punând mâna pe sticluță, o vărsă pe haină.
— Stănică, țipă doamna, ești nebun? Cu asta se dă numai puțin.
Stănică însă voia să se bucure o dată și bine de bețiile parfumului scump.
— Ce vă pasă, zise el ironic, vă jucați cu banii. Mama ei de viață! Când oi da de filon, mă scald în șampanie. Dați-mi niște bani, că mi-am cheltuit ultimele resurse pe covrigii tantei Agripina.
Agripina asculta mulțumită discuția și ronțăia.
— Cât să-ți dau, Stănică? întrebă verișoara.
— Ce să-mi dai? Am zis și eu, așa. Parcă tu ai bani? Bărbatu-tău te ține din scurt. Să-ți văd geanta.
Stănică luă într-adevăr geanta, privi în ea, mișcă admirativ din cap, luă câteva piese pe care și le strecură în buzunar și-apoi înapoie geanta verișoarei, decretând:
— Nu minte, are!
Pe un scaun ședea, în apropierea unei ferestre înalte ce dădea înspre pălimar și curte, și care revela grosimea extraordinară a zidului, un domn bine îmbrăcat, cu o perlă în cravată. Era ceva mai în vârstă decât Stănică și amintea puțin pe Pascalopol, fără să aibă finețea aceluia. Era proprietarul unei mori, milionar și senator. Stănică văzându-l, îi făcu semn fluturător cu mâna și-l întrebă foarte familiar:
— Ce faci, mă Toadere?
Interpelatul nu se supără și răspunse simplu:
— Bine, Stănică, dar tu?
Stănică făcu semn cu mâna că e dezastru și privi către ceilalți din odaie, făcându-le salutări cu mâna, fără să-i mai onoreze cu vorba.
— Ascultă, mătușă Agripina, zise Stănică, privind prin odaie, tot nu te mai descotorosești de vechiturile astea?! Și începu să examineze odaia.
Zugrăvită cu mari flori de un verde-întunecos, învechit, odaia, prea mare, părea goală. La fereastră erau câteva ghivece cu cerceluși, rezemați de câte o scăricică de așchii. Cea mai mare parte din peretele de la răsărit era acoperită de icoane de toate mărimile, în fața cărora atârnau, cu sârme legate de tavan, trei mari candele de biserică. Peretele din dreptul patului era acoperit cu două imense rame care colectau mulțime de fotografii format vizit, de nuanță cafenie, în genere făcute de Waber și de Gerstl. În șiruri egale, ca niște fronturi, erau de față acolo toți membrii numeroasei familii. Stănică, aplecându-se asupra patului și sprijinindu-se cu mâinile de umerii fetelor, examină cu atenție un cadru, până ce descoperi ceea ce căuta.
— Uite, Lili, zise, ăla sunt eu!
Și arătă un băiețaș cu pantaloni scurți, trecând de genunchi, cu surtuc de om matur, cu părul lins, despărțit printr-o cărare laterală, însă cu capetele inegale, parcă smulse. Părea un băiat timid, curățel.
— Erai drăguț, unchiule! zise fata.
— He-hei, se mândri Stănică, eu am fost ceva în viața mea! Peretele dimpotrivă ferestrei era acoperit, până sus, cu un raft ca acelea pe care se pun pâinile în brutării. S-ar fi zis că Agripina îl scosese chiar din prăvălie, dacă lemnul gol n-ar fi fost mascat de bucăți de cașmir vechi și de broderii grele. Rafturile erau pline cu vase, pahare, ustensile de bucătărie chiar, cărora însă vechimea lor și materialul le dădeau aerul unor obiecte de lux sau cel puțin de muzeu. Într-adevăr, cratițele erau niște tingiri mari de aramă, cu capace conice ca niște scuturi. Numeroase tăvi de aramă, puse una într-alta, în ordinea mărimii, ibrice, căni, bizare piulițe, toate de aramă sau alamă, făceau din raft o vitrină de muzeu. Erau acolo, așezate în vrafuri, farfurii cu fine desene negre în tuș, semănând cu niște litografii. O serie înfățișa un soi de păuni zburători, amestecându-se cu fluturii în foile unor trandafiri. Marca de serie a acestor farfurii era „Asiatic Pheasan”. Unele farfurii întinse, de servit, frumoase ca niște dantele, reprezentau înăuntru un lac pe care trecea o barcă cu ornamente rococo, dusă, cu șase vâsle lungi de galeră și, în același timp, cu o prăjină venețiană, de câțiva marinari în costume englezești, stil 1820. În barcă se afla un pavilion chinezesc. În loc de nuferi, pe lac creșteau trandafiri. Barca se îndrepta spre o fântână rococo, în marginea căreia, pe o scoică, ședea un Neptun întunecat, încoronat ca un rigă de cărți. În fund, se zăreau o peluză englezească și un castel. O statuie, înfățișând un ins cu redingotă, ridica mâinile spre pajiște. Un podeț venețian ducea de la peluză către o insulă, unde se ridica o biserică de cel mai pur stil gotic anglican. Marca de serie era „Fountain Scenery”. Câteva cuvinte arabe dedesubt rămaseră nedescifrate de Stănică. Erau și altele ceva mai noi și mai stângace, însă tot așa de ciudate. În locul trandafirilor, atârnau ciucuri de flori verzui de laur. Pe o lagună trecea un fel de gondolă încărcată cu marinari, părând niște piei-roșii și având unelte de pescuit. De jur împrejurul lagunii se ridicau creste mari de munți înzăpeziți, poate niște fiorduri. Nori grei se îngrămădeau în jurul lunii pline. Iar pe o insulă, o mare biserică gotică cu turnuri moscovite își înălța vitraliile albite de lună și zidurile negre în mijlocul unei vegetații luxuriante, în ciuda răcelii de Septentrion a priveliștii. Alte farfurii erau așa de înflorite cu albastru-intens de Prusia, încât apăreau ca niște enormi iriși. Recipientele de băut ale Agripinei erau și mai curioase. Stănică începu să le cântărească în mâini.
— Uite, așa se făceau lucrurile altădată! constată ca și în anul celălalt, în aceeași împrejurare.
Agripina nu mai avea un serviciu întreg de cristălărie, dar avea unele exemplare din toate. Avea, de pildă, pahare grele, ca făcute dintr-un singur bloc șlefuit pe câteva laturi, pahare groase cu pereții găuriți de ochiuri mari în chipul fagurelui, cupe de cristal, cu coadă, asemeni unor bombe, tăiate în flori și grătare, aducând aminte de fructul ananasului, părând mai degrabă operă de bijutier decât de sticlar. Cele mai frumoase ședeau pe o bază masivă de cristal, tăiat în ovule clasice, se subțiau apoi și se redeschideau ca un crin. Rozete de cristal pecetluiau cele opt zone. Apoi, desene fine roșii poleiau tot paharul, conturând tăieturile și desfășurând festoane de trandafiri caligrafici. Stănică nu se mulțumi numai cu cântărirea paharelor, ci le și mirosi. Agripina se slujea de pahare ca de niște borcane, punând în ele, după cum îi venea la îndemână, ținte, sfoară, stafide, nuci curățite. Paharele mirosite de Stănică acuzau enibaharul și scorțișoara. O chesea mare cu capac de sticlă ce s-ar fi putut zice sculptată, și care semăna cu o urnă funerară, era plină de cuișoare.
— Mătușă Agripino, zise Stănică, aș mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.
— Ce mâncare? zise Agripina, mărind pupila unicului ochi valid.
— Ei, ce mâncare? Iei carne tocată, fără vine, și fără miez de pâine sau ou, ca pentru cârnați de vacă (Stănică făcu buze lacome), pui frumușel usturoi tăiat bucățele, sare, piper mult, boia de ardei, enibahar pisat, chimion și puțină apă să fiarbă.
— Nu apă, Stănică, întrerupse doamna bogată, zeamă de supă și grăsime.
— Exact. Am pus-o eu pe nevastă-mea, dar n-a făcut nimic. Pentru asta se cere să ai instinct, să te naști cu sentimentul enibaharului.
Fetele de pe pat strâmbară din nas.
— Ce, sări Stănică, faceți mofturi? Știți voi ce e mirodenia? Ați mâncat voi pătlăgele vinete cu scorțișoară?
— Vai! se scandalizară fetele.
— Ba e bun, zise Agripina. Stănică ține minte. Bunicii noștri așa găteau, numai cu untdelemn, cu mirodenii și în tingiri de aramă cositorite. Și mâncau mai mult pește și carne de oaie. Pătlăgelele așa se fac: cureți vinetele de pieliță, ca de obicei, le dai în undă, le scurgi de apă, le toci, le prăjești în untdelemn, pui și puțină ceapă tocată mărunțel, pe urmă le așezi în tingire cu apă, sare, piper, ce-i trebuie, pătrunjel, scorțișoară și unt de nucă (cum se mânca odată), și înăcrești cu zeamă de lămâie. Și lași să fiarbă.
— Și pe urmă, adaugă Stănică cu apetit, presari pe deasupra tot scorțișoară pisată!
— Așa mâncam noi, bătrânii! încheie simplu Agripina, ronțăind alune americane.
Stănică își continua ancheta prin rafturi. Se uita acum la ceștile de cafea, multe și desperecheate. Una plină de stafide o deșertă pe gât. Cele mai delicate aveau forma unor boluri de ceai chinezesc, erau mici și zugrăvite cu ramuri subțiri, înflorite. Neavând mâner, erau vârâte în niște picioare ovoluide de aramă, căpătând astfel înfățișarea unor candele.
— Mătușă, zise Stănică, ce faci cu atâtea cești, dă-mi și mie două, să le țin ca amintire, să arăt și eu urmașilor cum bea lumea cafea altădată.
Aceasta era formula tipică cu care Stănică împuțina rafturile Agripinei. Fără să aștepte răspunsul, el și strecurase ceștile în buzunar. Agripina făcu o invitație enigmatică:
— De, Stănică, cum crezi și tu! Astea le mai am și eu, și pe urmă nu mai am din ce bea!
— Să fii dumneata sănătoasă, o încurajă Stănică, băgând repede în buzunarul umflat încă două cești.
Stănică sărută mâna Agripinei, făcu semne de diferite nuanțe celorlalți și dădu să iasă. Toader declară că merge și el, și că-l duce cu trăsura până unde vrea. Avocatul acceptă, se sui în trăsură, alături de Toader, și primi alături de el, aproape în brațe, și pe Lili, fata lui Toader și nepoata lui, în jurul mijlocului căreia întinse brațul, de altfel de prisos, ca și când ar fi voit s-o susțină să nu cadă. Vizitiul de casă plesni ușor biciul pe deasupra cailor, și trăsura se rostogoli dulce, fiindcă avea roți cu pneuri. Era un vehicul elegant, căptușit cu velur maron, prevăzut cu saltele moi de divan garnisite cu broderie. Părul fetei, înfoiat în chip florentin pe umeri, își arunca unele fire pe obrazul lui Stănică, gâdilat în mod plăcut. La început, Stănică strânse talia fetei automatic, indiferent, acum începu s-o palpeze mai atent cu vârfurile degetelor, simulând jocul barabanei.
„O fetiță, o scârbă, gândi el, și ce șolduri, ce talie! Domnișoară de măritat în regulă. Serie nouă. Așa e când huzurești. Hrănite bine, plimbate, cum să nu crească?”
— Câți ani ai tu, Lili? întrebă el tare, strângând-o acum cu brațul, oficial.
— Șaisprezece!
— Ia taci! se miră Stănică. Ești bună de măritat.
— Chiar vreau s-o mărit, spuse Toader liniștit.
— Serios? sări Stănică.
— Ce te miri? E destul de mare. Și mamă-sa tot la vârsta asta s-a măritat. I-am dat atâta educație câtă trebuie unei femei, și acum să mă lase liniștit să văd și de ceilalți copii.
Nu era o concepție originală. În toată familia lui Stănică fetele se măritau foarte tinere, cu bărbați desemnați de cei bătrâni. Când o fată ajungea la vârsta de paisprezece ani, vorbea în mod liber de măritiș. Atât de tradițională era această normă, încât nici o fată nu se simțea nefericită, dimpotrivă, orice întârziere o neliniștea. Fetele înțelegeau trebuința căsătoriei, nu se îndrăgosteau nebunește și iubeau numaidecât pe bărbatul ales pe calea rațiunii. Nu sufereau de altfel nici o constrângere și, dacă nu le plăcea un tânăr, îl refuzau fără nici o discuție. Luau însă parte, împreună cu familia, la procesul de alegere, își dădeau părerea, o ascultau pe a altora, așa cum faci când cumperi o stofă scumpă. În acest chip, toate se măritau cu oameni bogați sau în stare să devină, preferând aproape cu strictețe marii industriași, marii restauratori sau hotelieri, magistrații care aveau și moșie, mai rar un ofițer, de la colonel în sus, niciodată un profesor, niciodată un intelectual. Fetele erau umblate prin străinătate, vorbeau câte o limbă străină, știau să se conducă în lume și erau încredințate de valoarea clasei lor, nu citeau însă nimic, nu aveau nici un fel de cunoștințe artistice sau literare. Orice intrare pe domeniul acesta era socotită, în chip tacit, ca o dovadă de prost-gust, de proastă origine, și individul imprudent era privit cu mirare, de la picioare spre cap, spre a i se descoperi semnele mizeriei. De aceea, în numeroasa familie, femeile, de la douăzeci și cinci de ani în sus (căci domnișoare de vârsta aceasta nu puteau exista), erau mai degrabă antipatice, prin suficiență burgheză și totală, impertinentă mirare în fața cui depășea mijloacele intelectuale sau era sub mijloacele lor materiale. Stănică însuși nu le cam înghițea, fiindcă, deși el nu avea prea mari înclinații intelectuale, afecta totuși a fi „boem”, om ratat „de prea multă simțire și dor de ce e frumos în vată”. Fetele, de la paisprezece la nouăsprezece ani, însă, erau toate drăguțe și simpatice, fiindcă, pe de o parte, prin educație, depășeau nivelul fetelor obișnuite, iar pe de alta, nefiind intelectuale prin tradiție, erau modeste. Lili, de pildă, cu părul ei căzut în cascade pe umeri, cu pălăria de paie largă, cu ochii ei negri, uniți prin îmbinătura sprâncenelor, prin tenul măsliniu, grecesc, era cu adevărat grațioasă. Era un fel de Otilie oacheșă, care însă prevestea că avea să evolueze spre burghezie.
Stănică mai pipăi puțin pe Lili, lăsând tamburinarea dinspre coapsă înspre genunchi.
„Hm, comentă el mental, ce nepoată plinuță am! Ferice de ticălosul care-o s-o ia. Știu că am rude frumoase! Cu așa familie, mă pot mândri!”
— Ei, continuă iarăși tare, ai pus cumva ochii pe cineva, jucăm la nuntă?
Lili ascultă aceste vorbe liniștită, cu naturalețe, doar cu o notă de mulțumire. Toader explică:
— N-am găsit până acum, dar o să găsim. Mi-au dat a înțelege c-ar lua-o vreo doi oameni cu stare, de treabă, dar sunt cam în vârstă. Mă gândesc și la asta. O fată de șaisprezece ani nu stă bine lângă un om de patruzeci și cinci. S-a cam dus obiceiul ăsta. Mi-a spus doctorul de casă că n-ar cam fi potrivit, știi, pentru progenitură. Înțeleg ca fata să facă copii.
— Ai perfectă dreptate, aprobă Stănică, strângând iar mâna, nu e bine bătrân, dar nici tânăr de tot. Așa în floarea vârstei, când e omul cu entuziasm și cu experiență, așa ca mine, Toader.
Stănică nu gândise nimic extraordinar spunând aceste vorbe, dar apoi fu străbătut de o idee insidioasă. „Ce mai nevastă, își zise, ar fi «o fată ca asta» (evită înadins, din scrupul, preciziunea), grecoaică de-a noastră, sănătoasă, fără maimuțăreli. Și ce mai avere are fata asta! Ah, Doamne, de ce m-ai făcut unchi?!”
— Nici nu ne gândim, urmă Toader, numaidecât la un om cu avere. Îi dau zestre destulă. Mai bine un tânăr sărac, dar care să vrea să muncească, să-l țin eu din scurt, să-l introduc în morărit. Face el avere.
Precum se vede, Toader admitea „le jeune homme pauvre”{9}, numai în branșa morăritului și industriilor agricole.
O idee fulgeră scurt prin creierul lui Stănică, pe care însă n-o exprimă: „Oare mitropolitul-primat nu poate să dea dezlegarea de căsătorie între o nepoată și un unchi, vorba vine unchi, când sunt în joc interese mari, păstrarea forței unei familii, consolidarea sângelui? În definitiv, ce dacă e fata copilului surorii mamei? Ei și? Dar sângele ei nu s-a înstrăinat prin alianța părinților? În familiile domnitoare asta e ceva curent. Dă-le dracului de prejudecăți, de-aia scade natalitatea. Cu asta și cu paralele ei eu aș popula patria, aș face România Mare.”
Stănică strânse peste brațe sânul fetei și-i zise cu aer părintesc:
— Vezi, Lili, cum ești? Ai ajuns fată de măritat, și pe la unchiul tău nu treci să-l rogi să se intereseze de viitorul tău. Am și eu relațiile mele, experiența mea.
Ideea de a pune la cale viitorul fetei înduioșă atât de brusc pe Stănică, încât îl făcu să deteste numaidecât gândul nemărturisit dinainte. „Sunt un păcătos, își zise, auzi la ce mă gândesc! N-am decât o scuză, că n-am avut parte de ceea ce meritam.”
Stănică lăsă mâna jos, cast, și zise cu taină lui Toader:
— Mă Toderiță, ce nu mai aruncați și voi rugina? Tot moară, tot moșie, tot fabrică de zahăr. Numai avere și avere. Mai sunt pe lume și alte bunuri, morale, mă-nțelegi. Lumea evoluează, se subțiază. Să dai tu perlă de fată pe mâna unuia care stă în tărâțe! Mă, am un băiat unic, un giuvaer, rușinos ca o fată mare, deștept, de viitor, băiat de familie bună, băiatul, mă rog ție, al doctorului Sima. Cine n-a auzit de doctorul Sima? Face și el medecina, și e în anul al treilea (Stănică minți intenționat). Are și avere bunicică. Mă, s-au speriat profesorii de el, scrie cărți, are să fie cel mai mare doctor. Ăla ajunge sigur la Universitate și la Academie. Mă, și e frumos, de pică. Să am fete, i-aș da două deodată. Tu știi cât câștigă un doctor mare? Colosal! Și ce face? Te-ascultă nițel ici, nițel colo, și-ți ia banii. Pe urmă, cinstea. Madam doctor Sima, profesor doctor Sima. Înalți nivelul familiei, că m-am plictisit tot de moșieri și de directori de fabrici. Să dăm, ceara mă-si, un Eminescu. E tocmai ce-ți trebuie ție, un doctor.
— Pe nevăzute nu pot să mă pronunț! zise cu comică gravitate Lili.
— Știi că-mi placi! Păi când l-oi vedea, pici jos. Ăla sucește mintea fetelor într-un minut (Stănică simți că se contrazice și atenuă), vreau să zic sucește fără să facă nimic, că e băiat serios. Primejdia e să nu vrea el, dar am încredere în gustul lui fin. Când te-o vedea, nu se poate să nu-i placi. Știi, băiatul ăsta e puțin sub conducerea mea morală, eu îi dau directive în viață, așa că m-ascultă, se lasă sugestionat. Hai să provocăm o întâlnire…
— N-ai decât, zise Toader, n-are ce strica.
Stănică încruntă sprâncenele în chip de adâncă meditație, apoi zise hotărât:
— S-a făcut. În curând aveți știri de la mine. Oprește, mă, că mă dau jos.
Trăsura trasă de cei doi cai lucioși ajunsese în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe. Stănică întinse mâna spre tovarășul de călătorie și zise grăbit, fără timiditate:
— Mă Toderiță, dă-mi repede ceva parale, că nu prea am procese. Să beau și eu din diurna unui senator.
Toader scoase repede o hârtie mototolită pe care o ținuse pregătită și i-o dădu zâmbind, fără strâmbătură de neplăcere și fără emfază. Stănică o luă, sări jos, făcând cu mâna la cei doi, și se-ndreptă spre Lipscani, fără alte ceremonii. De-abia după o sută de metri de mers, scoase hârtia din buzunar și o privi. Era o bancnotă de o sută de lei. Stănică visase absurditatea de a primi o mie de lei.
— Poftim, zise el cu pofidă, aruncă suta, cum aș arunca eu o băncuță. Bani nemunciți.
Stănică cumpără prăjituri de la o cofetărie și porni spre casă. Învârtindu-se cu mintea tot în jurul ideii de căsătorie, se înflăcăra de Olimpia. Mâna pe care o retrăsese cu sentimentul vinovăției de pe Lili voia s-o întindă legal spre nevastă-sa. Credea că o înțelege. În sărăcie, marile sentimente nu se pot dezvolta. Olimpia era și ea femeie, avea nevoie de lux, de rochii, de blănuri. E adevărat că nu era vina lui și că o femeie trebuie să aibă zestre, însă nici vina ei nu era vina că avea părinți denaturați. Câtă deosebire între fetele din familia lui și cele din familia Tulea! Sărăcia te face posac, acru. Biata Olimpia! O trăsură să fi avut și făcea din ea regină. Cu aceste sentimente generoase, Stănică intră pe poarta „proprietății” lui, înlăturând, pe cât cu putință, privirile de pe fațada strâmbă, culcată pe-o rână, a casei. Voi să intre în marchiza de lemn, aplicată ca o gheretă peste ușa principală, dar se răzgândi și merse spre fund, unde era bucătăria. Îi era foame și voia să știe ce se gătește. Bucătăria era închisă, goală. Pe fereastră văzu mașina de gătit, fără foc. Simți o primă nemulțumire. Intră pe dindos în sufragerie, unde constată că masa era nepusă. Pe Olimpia o găsi în dormitor, îmbrăcată ca de oraș, uitându-se în oglindă.
— Bau! făcu Stănică, cu voință optimist.
Olimpia îl privi liniștită, aproape senină. Stănică îi întinse pachetul de prăjituri:
— Uite, iubito, mi-am permis o mică atenție. Nu te uită Stănică.
— Ce-ai adus acolo? întrebă Olimpia.
— Ce-ți place ție, prăjituri cu cremă.
— Bine-ai făcut! aprobă Olimpia fără exagerare. Cuprins de un val de sentimentalitate, Stănică se așeză în spatele ei, cu fața spre oglindă, scoase capul mustăcios de după coafura ei și o strânse de mijloc.
— Olimpia mea scumpă, tot ce văd mă întărește și mai mult în convingerea că nimic nu e mai înalt ca misterul căsătoriei. Iubirea eternă, pentru care părăsești familie, bogății, onoruri.
— Mă strângi prea tare, reproșă moale Olimpia.
— Te strâng ca să simți că ai îndărătul tău un apărător dezinteresat, devotat, pe soțul tău, pe tatăl fiului tău. Pe cine altcineva poți conta? Iubita ta mamă, și soacră mie, vinde tot ce are în casă, vrea să petreacă și să nu mai rămână și altuia un capăt de ață. Socru-meu abia ți-a dat baraca asta, ca să ne asigurăm un adăpost, sub demnitatea ta. Dar n-avea grijă, nu cer decât un pic de iubire, și las' că-ți realizez eu toate dorințele tale. Rudele? Îți dau voie să le disprețuiești, să rupi definitiv cu ele. Ce-ai avut și ce-ai pierdut? Amândoi, prin iubire, facem un bloc.
Stănică strânse încă de un grad cercul brațelor și sărută pe Olimpia pe lobul unei urechi.
— Și, barem sunt proaspete prăjiturile? Că de obicei le iei stătute! observă ea, fără schimbarea glasului.
— Îmi pare rău. Le-am comandat special pentru tine. Numai pentru tine, comoară scumpă. Uite, ți-am cumpărat de la anticar patru cești de cafea antice, notează bine, de-ale strămoșilor, pe care am pus de mult ochii. Vreau să strângem de pe acum lucruri de preț pentru căminul nostru cel nou.
Când Stănică vru să sărute pe Olimpia și pe obraz, aceasta arătă puțină plictiseală:
— Dragă, mă-nțepi cu mustățile. Lasă-mă puțin, că sunt supărată!
— Dar ce ai? se alarmă Stănică, așa faci tu totdeauna, la bucuriile și durerile tale eu nu particip niciodată.
Olimpia desfăcu pachetul de prăjituri, luă o bucată și începu s-o mănânce încet.
— Ce faci, scumpo, îți strici apetitul. Nu mergem la masă?
— N-am gătit nimic, servitoarea e dusă la mama. Mănâncă și tu prăjituri.
— Dar ce s-a întâmplat, dragă? observă Stănică, în sfârșit, cam iritat, dând drumul Olimpiei.
— S-a întâmplat că Titi iar a fugit de acasă. Unde, și cu cine, știe Dumnezeu!
— Nu mă-nnebuni! exclamă Stănică, lăsându-se pe pat, plin de toate voluptățile senzaționalului.
Și luând și el o prăjitură, începu s-o mănânce, clătinând mereu din cap.