Capitolul XIX

— Nu știu ce-am să mă fac cu Costache ăsta, zicea Aglae la masă, unde erau adunați toți ai ei, inclusiv Stănică, niciodată n-am fost supărată ca acum. Moare, Doamne ferește, mâine-poimâine, căci la altceva nu te poți aștepta când un om a căzut o dată lovit de dambla, și eu nu știu deloc cum stau lucrurile lui. El a vândut localul lui Iorgu, ce-a făcut cu banii? Unde-i ține? Dacă i-a pus la vreo bancă, cine-o știe? Ori îi ține în casă și-i fură cineva, în zăpăceală. Pe Marina nu pun eu temei, e în stare să și fure, am mai prins-o eu. Te făceai tare și mare, domnule, zise Aglae către Stănică, că afli toate, și văd că n-ai făcut nici o ispravă.

— Recunosc, spuse Stănică, modest ca niciodată, n-am putut să aflu nimic.

— Pe urmă, aș vrea să știu și eu, a făcut vreun testament, n-a făcut?! De unde să-l iau eu testamentul, dacă el nu spune nimic? Dacă nu-l găsesc sau i-l fură cineva?

— Atunci dumneata, mamă-soacră, zise Stănică, fiind unică moștenitoare de drept, iei tot, vreau să zic tot ce se vede.

— Lasă-mă în pace, se răsti Aglae, ca și când Stănică era vinovat de lipsa testamentului, iau casa, că nu-mi închipui c-o să aibă neobrăzarea s-o lase pe mâini străine, dar banii, bănișorii pe care i-a cules el vânzând bunătate de acareturi, cine-i ia?

— Îi ia Otilica! declară Stănică, imperturbabil și cu diminutiv intenționat.

— Ba te rog să lași gluma, e în joc viitorul, viitorul copiilor și al Olimpiei dumitale. Dacă ai fi mai conștient, n-ai face haz.

— Eu nu sunt conștient? observă cu umor Stănică. Îmi pare rău! Eu păzesc zi și noapte, dar nu pot să fac imposibilul în definitiv, am și eu puțină jenă, sunt uman, ce vrei, nu pot să mă duc să-i vorbesc bătrânului de testament și de moștenire. E ca și cum l-aș întreba cum vrea să-i fie coșciugul.

Aglae nu se lăsă de loc impresionată de parada umanitară a lui Stănică și dădu noi ordine:

— Să nu slăbiți din ochi nici o clipă casa de dincolo. Unul să stea tot prin curte pe lângă gard, că doar e cald ca și vara, și altul să se ducă din când în când pe dincolo, să întrebe pe Costache cum îi mai este, dacă vrea ceva. Să băgați de seamă să nu ia nimeni nimic din casă, să nu iasă nici c-un pachețel. Să mă chemați pe mine numaidecât. Bine ar fi să-l trageți de limbă pe Costache, dar fin, dacă a făcut sau nu testament.

Titi, incapabil de subtilități, se mulțumi să se plimbe prin curtea vecină, făcându-se că ia schițe sau să privească pe pereții din odăi ca să copieze în acuarelă un tablou ori o fotografie. Bătrânul nu-i dădu însă voie să stea decât lângă el în sufragerie, trimițându-l cu Felix să aleagă și să se înapoieze. Într-o zi, plictisit, îl puse să-i povestească ce-a văzut la cinematograf, unde el nu fusese niciodată. Titi, narator din plăcere, începu:

— Întâi arată un puț cu roată, pe urmă vine o fată cu o găleată mare, apoi apar doi bătrâni, un moș și o babă care vorbesc între ei, pe urmă arată cum trage fata găleata după ea, baba se răstește la ea și moșul o lovește cu un bici, apoi arată pe fată închisă într-o odaie goală, mâncând un codru de pâine, apoi e noapte și fata deschide geamul.

— Ce-i asta, ce înseamnă asta? întrebă iritat moș Costache. Așa e la cinematograf?

— Așa e! răspunse naiv Titi.

— Dacă e așa, e urât! constată bătrânul și nu vru să mai asculte.

Bătrânul nu bănuia că Titi nu înțelegea afabulația filmelor și le confunda cu o succesiune de imagini, a căror sinteză nu era în stare s-o facă, fiindcă nu pricepea nici inscripțiile în franțuzește. Când filmul îi plăcea mai mult, atunci Titi își procura un program cu desene sau fotografii de actori din colecția Pathé-Frères și le copia în pastel sau în acuarelă.

Olimpia nu știu să vorbească bătrânului decât de Aglae, Aurica și ceilalți care „țin foarte mult, unchiule, la dumneata”, ceea ce nu provocă din partea lui moș Costache decât niște mormăituri incredule. Aurica îi vorbi de tragedia fetelor fără noroc și-i povesti întâmplarea unei fete „nici frumoasă, nici deșteaptă, căreia un unchi bogat i-a făcut zestre, înlesnindu-i măritișul”. Moș Costache tuși violent și supse țigara, dar nu-și dădu nici o opinie asupra datoriei unchilor. Aglae înțelese că marea chestiune trebuia dezbătută direct între ea și bătrân, și într-o zi se așeză gravă ca un judecător în fața lui și-i făcu această predică:

— Costache, trebuie să-ți vorbesc ca soră, fiindcă văd că tu nu ești prevăzător. De acum încolo suntem în vârstă, și mult nu mai avem de așteptat. Este și viață și moarte. Ce speranță să mai am eu: ca mâine sapa și lopata (bătrânul se făcu palid). Omul cu cap își pune lucrurile în regulă, se mai îngrijește și de suflet. Doamne ferește, vine o moarte, ai văzut cum ai căzut jos…

— La-la-lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace, strigă sugrumat bătrânul către imposibila Aglae.

— Ce să te las în pace, spun ce-i adevărat! Dacă mori, nu știe omul unde să caute banii să-ți facă cele creștinești. Oamenii bătrâni mai merg pe la biserică, se mai spovedesc, își pun bani de înmormântare deoparte, haine curate…

— La-la-lasă-mă-n pace, că n-am murit! Pleacă de aici, că n-am murit! strigă, din nou livid, Costache.

— Degeaba te superi, ca soră sunt datoare să-ți spun ce-i bine. Tu ai avere, ai case, ai bani. Eu sunt soră și nu știu de loc de rosturile tale. Unde-s actele tale de proprietate, unde ai pus banii luați din vânzare, ce avere ai, ce datorii, toate astea nu le știu. Poate și un străin să-ți ia tot, și eu ca soră nu pot să zic nici pis, fiindcă n-am cunoștință de nimic. Gândește-te că ai nepoți, e Titi care trebuie întreținut până-și face un rost, iar Aurica nemăritată, Olimpia și ea stă ca vai de lume. Eu de unde să le dau, că știi ce am. Pensia lui cela, pe care nu vreau să-l numesc? Fleac. Datoria ta e să lași tot familiei tale, să-i dai numai acolo două-trei mii de lei și fetei ăleia, să aibă și ea un ban până și-o găsi un rost, că doar e fată mare. Nu ești dator tu să ai grijă de o fată care nu e a ta. Nici nu-mi trece prin gând că ai să faci altfel, însă pentru asta trebuie să faci o regulă, să-mi spui toate socotelile tale, să știu de unde să le iau, la un caz de nevoie. Nu trebuie să te sperie asta, fiindcă nu moare nimeni dacă pune ordine în afacerile lui. Dimpotrivă, am văzut oameni care s-au împărtășit, și-au făcut testamentul, și pe urmă au trăit ani de zile. Ascultă, Costache, spune-mi mie, ai făcut vreun testament, ceva, ori te-ai gândit să-l faci?

— Treaba mea dacă l-am făcut sau nu, zise supărat moș Costache.

Încercările de felul acesta rămânând infructuoase, Aglae se mulțumi, din prudență, să amintească lui Costache că e foarte bine pentru un bătrân „să-și vadă de suflet din când în când”.

— Vax, suflet! zise Stănică, față de toți ai familiei, strânși în jurul canapelei lui moș Costache în ziua de Sfântul Dumitru. Prostii, prejudecăți, ca să se îndoape popa cu băncuțe. Fugiți de-aici. Azi suntem în secolul progresului, al luminii, râde de astea și copilul din albie.

Aglae se închină, în semn de protest, iar Olimpia se arătă vădit scandalizată, fără să fie în stare să spună vreun argument. Moș Costache, morfolind țigara în dinți, era atent și încruntat.

— Ce e aia suflet, întrebă Stănică cu ironie victorioasă, spuneți-mi ce e aia suflet? Sufletul e suflul, adică suflarea, respirația, anima, cum zic latinii; sufli? Ai suflet! Nu mai sufli? Te-am dus la gunoi. Cum adică, puiul de găină pe care-l mâncași să n-aibă și el suflet, iar dumneata, mamă-soacră, să te duci în rai? Ori supraviețuim toți, de la râmă până la om, ori nu e nimic. Dar vă spun eu, pe onoarea mea, că Dumnezeu are alte treburi decât să păzească sufletul dumitale. Să-ți spună amicul (Stănică arătă pe Felix) ce e omul. Pe mine, când eram student, m-a dus un prieten medicinist la morga unui spital. Ce să vezi dumneata? Într-un fel de magherniță cu geamuri mari erau vreo câteva mese de brad cu scândura subțire, puțin îndoită și cu o gaură la partea din mijloc, iar dedesubt o găleată. Un om cosea repede cu o undrea pieptul și pântecele unui mort. Mațele erau violete ca niște găitane bine împăturite, iar coastele erau date frumușel de o parte și de alta și aveau seu pe dedesubt. Pe urmă am văzut cu ochii mei cum îl aruncau în camion. Unul îl ținea de cap, altul de picioare, îl legăna puțin pentru ca să-i dea vânt și îl arunca deasupra, ca la abator. Asta e omul. Sufletul? Unde e sufletul? În cap? În piept? În picior? În ce e sufletul?

— Mai las-o, Stănică, cu prostiile tale! îl mustră Olimpia, făcând un semn cu ochiul că asta face rău bătrânului.

Încăpățânat, Stănică izbucni cu flacără mai mare, ca un foc stropit cu gaz.

— Să-ți spun eu unde te duci după moarte, c-am fost când dezgropa un mort să-l pună în loc de veci. Ia, niște oase acolo pline de pământ și părul, că părul rezistă.

Moș Costache, înspăimântat, își trecu mâna peste cap, dar, neîntâlnind nici un fir de păr, respiră ușurat, ca și când ar fi fost scăpat de moarte.

Stănică nu stătu mult pe poziția de esprit fort și trecu la extrema opusă, când fu singur cu bătrânul. Era limpede că, inconștient, trădându-și preocupări lăuntrice, ori intenționat căuta să-i vorbească bătrânului numai de moarte.

— Iubite moșule, are și religia rostul ei, că doar n-ar fi luptat pentru ea atâția oameni superiori. Deunăzi am vorbit și eu așa, ca să-i fac sânge rău soacră-mei, dar, în fond, să-ți spun drept: cred. Am văzut oameni de știință, savanți, care merg la biserică. Așa să știi: religia și știința merg mână în mână, și amândouă descoperă cu mijloacele lor, credința și rațiunea, puterea lui Dumnezeu. De când a murit Relișor, am meditat adânc, mi-am scrutat sufletul și am zis: nația noastră s-a apărat cu credința de turci, de tătari și de toți dușmanii. Românul e creștin ortodox. Eu sunt român, deci mă rog lui Dumnezeu. Și apoi știi ceva? Există forțe misterioase, domnule, pe care nu le poate pătrunde nici cel mai mare savant! Parcă ce suntem noi față de atotputernicia lui Dumnezeu? Vax! Am văzut oameni cu piciorul în groapă pe care-i condamnau toți doctorii mari și au scăpat cu slujbă bisericească. Mă bat cu pumnul în piept că n-am făcut maslu pentru îngerașul meu. Ce vrei, domnule, cel mai mare intelectual, și e înfrânt de misterul universului și se întoarce la înțelepciunea poporului. În adâncul sufletului meu am fost totdeauna creștin ortodox, dar de-aici încolo devin practicant: am să postesc, să țin tradiția, să dau exemplu eu ca intelectual, ca om luminat ce sunt, noilor generații. Asculți, unchiule? Îți comunic ceva confidențial. Mi-a spus un preot bătrân, om învățat, om sfânt, că nimic nu întărește sufletul mai mult decât confesiunea. Mister mare, dar așa e, și eu pot să-ți dau și rațiunea științifică. He, hei, Stănică e profund, degeaba încercați dumneavoastră să-l luați peste picior. Vrei să-ți spun rațiunea științifică? Orice om are conștiință morală, căci asta ne deosebește de animale, care ne apasă, oricât am căuta să facem noi pe pezevenghii. Bunăoară, am avere și am lăsat pe altul să sufere, atunci conștiința mă muncește fără voia mea și-mi intoxică sângele. Dacă însă spun duhovnicului: preasfinte, am făcut pe cutare să sufere, sunt un păcătos, se descarcă conștiința, se purifică sângele, pe legea mea! D-aia trăiesc babele atâta. Apoi mi-a mai spus părintele și altele, și în adevăr că are dreptate: omul strânge până la o vreme, dar apoi nu mai are nici un sens să adune. Ce-o să mai trăiești? Să zic cincisprezece-douăzeci de ani („ca mâine te-ngrop”, gândi Stănică în sine). Copii n-ai, purcel n-ai, cățel n-ai! Aruncă, domnule, banii în dreapta și-n stânga, petrece, fă-ți poftele, căci și asta e creștinesc, fiindcă trăiește un negustor român după dumneata și te binecuvântează. De altfel e și o lege economică: bogăția înseamnă circulație. Intră în circulație, domnule. Adică ce urmărești dumneata, hai? Ca după o viață de economii, ca după o existență călugărească să vie soacră-mea să-ți ia tot și să petreacă cu averea dumitale? Evident, e sora dumitale, dar ea a avut partea ei, și dumneata ai avut-o pe a dumitale. Fiecare a avut talantul lui, cum zice la Sfânta Scriptură. Dumneata ai fost om muncitor, de ispravă, ai sporit talantul, deci e meritul dumitale. O să vie Titi să se răstoarne picior peste picior în fotoliurile dumitale și-o să mănânce cu femeile ce-ai strâns o viață întreagă prin muncă cinstită. Așa e viața.

Bătrânul înțelegea foarte bine manevrele, și ale Aglaei, și ale lui Stănică și nu se lăsa intimidat sub raportul pecuniar.

Veșnica amintire a morții însă începuse să-l înfricoșeze. O dată cu limpezimea creierului, dispăruse euforia și se încuibase spaima. Nu se gândise niciodată la moarte, nu mersese la biserică, n-avusese nici o convingere nici într-un fel, nici într-altul, deoarece sufletul tot îi fusese absorbit în realitatea existenței. Moș Costache credea în adevărul cărămizilor din curte, al tutunului, al banilor din pachet și nu-și putea închipui nici raiul fără aceste elemente. Frica lui era obscură, instinctivă și era însoțită mai ales de ipoteza halucinantă că s-ar putea să vină o clipă în care toți să-l jupoaie, să-i ia totul, să-l scoată din casă, în vreme ce el vede și nu se poate mișca. Astfel se înfățișa moartea lui moș Costache: ca un furt total agravat cu paralizie integrală și eternă. O mai mare pedeapsă decât să vezi asta și să nu poți face nimic nu i se părea că poate fi. Noaptea visa că vrea să fugă, dar e ținut în loc de noroaie vâscoase sau de o stranie înțepenire a membrelor inferioare, ori visa că se ceartă cu Aglae și cu copiii ei. Visa că hoți îi legau picioarele cu frânghie, că pica de sus cu capul în jos. Mai des visa gândaci mulți, mari și negri. Când se culca după-amiază, vedea mereu un dric cu mulți cai trecând peste el.

Deși la începutul lui noiembrie vremea se strică, și ploi mărunte, fumegoase întristară orașul, moș Costache, devenit tare din frică, își puse în gând să iasă din casă. Pentru asta avea nevoie de precauții mari, ca nimeni să nu-i fure banii. Găsi într-un dulap un fel de pânză tare, cam ca aceea din care se face foaia de cort și o dădu Otiliei să-i facă în săculeț bine cusut cu un cordon la gură. Tot Otiliei îi dădu însărcinarea de a-i face în spatele pantalonilor un buzunar interior închis cu trei nasturi. Lucrul Otiliei era foarte satisfăcător, însă spre mai multă siguranță bătrânul mai trase o cusătură cu sibiaș, străbătând chiar stofa. În pungă răsturnă mărunțișul de argint pe care-l ținea de obicei în casă, în cutia de tinichea, pentru nevoile zilnice, iar în buzunar îndesă pachetele cu hârtii. Ca nu cumva să se desfacă nasturii, prinse deschizătura de sus a buzunarului și cu două ace de siguranță, iar peste mijloc se legă cu o curea lată (nu purta niciodată bretele). Așa ieși în oraș de mai multe ori moș Costache. Seara, însă, își punea săculețul sub pernă și pantalonii sub saltea. Văzând că bătrânul pleacă de acasă, Stănică se hotărî să-l pândească, mai mult din curiozitate decât din vreun interes, și avu norocul să prindă momentul când bătrânul ieșea din casă. Deși erau orele cinci, afară era întuneric, și ceața udă împiedica vederea la distanțe mari. Învelit într-un palton gros și verzui de vechime, pășind mărunt, bătrânul mergea cu capul în jos, privind când la dreapta, când la stânga. O luă spre Sfinții Apostoli, apoi ieși la pod, stătu puțin la îndoială. („Te pomenești, ghiujul, își zise urmăritorul, că merge după aventuri erotice!”) O luă pe Calea Victoriei înspre Poștă. („Se duce la o bancă, l-am prins”, gândi Stănică.) Apoi urcă pe bulevard în sus, trecu la statuia lui Brătianu și se opri în fața unei case cu etaj, peste drum de Ministerul de Domenii și Agricultură, privind ceva pe zid. („Ce dracu caută ăsta? se miră Stănică, te pomenești că are vreun avocat!”) După oarecare ezitare, bătrânul dispăru înăuntru. Stănică se apropie iute de casă și văzu că pe zid se află firma unui doctor. („Ei, comedie!”) Fără a mai sta la îndoială, se urcă hoțește pe scări și ajunse la vreme, spre a vedea că bătrânul intrase chiar în apartamentul doctorului și nu în altă parte. („Îmi pun capul că are o boală ascunsă, din tinerețe, și se tratează!”) Încântat de descoperire, Stănică nu mai așteptă ieșirea bătrânului și se-ntoarse repede cu tramvaiul acasă, adică la Aglae.

— Nu știți unde se duce moș Costache? întrebă el, ațâțător.

— Unde?

— La doctor! Să știți că are o racilă secretă!

— N-are nimic, îl asigură Aglae, îl cunosc eu bine. Toată viața a fost sănătos. A devenit grijuliu!

Bănuiala Aglaei era cea adevărată. Începând să iubească viața, bătrânul voia să știe bine ce boală are, și fiindcă avea impresia că doctorii aduși în casă îl mințeau, își puse în gând să consulte el un neprevenit. În același scop întrebase pe Felix ce doctor e mai bun și mai ieftin. Doctorul la care intră plăcu bătrânului. Avea mina serioasă, ușor încruntată, a unui om de cincizeci de ani, vorbea puțin și grav, dar cu multă politețe și chiar bunătate.

— De ce suferi dumneata? întrebă el pe moș Costache.

— Nu-nu sufăr de nimic. V-r-r-reau să știu, fiind în vârstă, dacă sunt sănătos și ce trebuie să fac ca să nu mă îmbolnăvesc.

— Foarte frumos. Sunteți prudent. Vă rog, dezbrăcați-vă. Doctorul examină atent pe moș Costache, dar fără amănunțimi exagerate. Făcu o auscultație sumară, palpă și percută ficatul, ascultă inima și zise:

— N-aveți nimic la examenul somatic, și după toate aparențele sunteți un om sănătos. Doar un tonus mai accentuat al inimii.

— Va să zică, n-am nimic? vru să se asigure mai bine bătrânul.

— Ai vârsta, râse doctorul, care e și ea o boală! Dar dă-mi voie, adăugă el, privind în ochi pe bătrân, n-ai avut nici un accident, așa, vreo pierdere de cunoștință, dureri mari în țeastă?

Prins în ușa întrebării, bătrânul mărturisi:

— Ba-ba a-am căzut jos de aprindere la cap!

— Ei, vezi? Să nu se mai întâmple! Trebuie să ții dietă, să nu fumezi, să nu bei alcooluri, să duci un regim descongestionant. Am să-ți dau o rețetă, dar să știi că totul depinde în primul rând de regim. De altfel, de acum încolo evită supărările, distrează-te calm, fără iritații. Ai vreo avere?

— A-a-am ceva… Puțin. Cât îmi trebuie am! se bâlbâi moș Costache, punând instinctiv mâna în buzunarul pantalonilor.

— Cu atât mai bine!

— Și… Și n-am nimic? mai întrebă moș Costache.

— Nimic, domnul meu, zise blând doctorul, decât un organism care trebuie menajat. Eu însumi, dacă aș comite o imprudență, aș fi primejduit să fac o congestie. Deci măsură, ca să te folosești și mai departe de fizicul dumitale rezistent.

— Și… Să fumez n-am voie?

— Nu!

Bătrânul își strânse bine haina la piept și merse spre ușă, urmărit de ochii calmi ai medicului. Acolo își aduse aminte că trebuie să plătească. Felix îi spusese că doctorul ia douăzeci de lei. După mari căutări prin buzunare, moș Costache scoase două piese de cinci lei, depuse una pe biroul doctorului, reținând pe cealaltă în podul palmei și așteptând un gest de aprobare. Dar medicul era impenetrabil. Atunci lăsă și piesa cealaltă și porni mărunt pe ușă afară, fără să privească înapoi.

Doctorul dăduse bătrânului o rețetă, și acum acesta, după oarecare îndoieli, se hotărî s-o facă. Se lăsă în jos pe bulevard și se opri la o farmacie, peste drum de cinematograful „Minerva”.

„Aici trebuie să fie scump!” gândi moș Costache, după ce dădu câteva târcoale prin fața ușii, impresionat de dulapurile baroce și bocalele de porțelan. Merse mai jos, unde întâlni o drogherie. Socotind că drogheria vinde mai ieftin, intră înăuntru. Droghistul regretă. I-ar fi făcut una mai simplă, cu prafuri, dar aci era un lichid de băut, pentru care n-avea toate elementele. Moș Costache o luă pe Calea Victoriei, înspre Poștă, în Lipscani știa o farmacie. Intră, dădu rețeta și fu invitat să aștepte. Farmacistul puse tocmai mâna pe flacon când bătrânul, înspăimântat, întrebă:

— Vreau să știu întâi cât costă.

Farmacistul îl privi puțin cam mirat, căută într-un repertoriu, făcu o mică socoteală și declară că doctoria asta costă doi lei și cincizeci de bani.

— E-e-e prea scump! Mai ieftin nu se poate?

— Nu se poate, ce vorbă e asta? Dumneata nu știi că aici prețurile sunt fixe?

— Așa? Atunci, se răzgândi moș Costache, n-o mai fac. Farmacistul îi aruncă rețeta și se îndreptă spre alt client.

Bătrânul merse încet până în strada Sfinții Apostoli, unde era o altă farmacie. Acolo întrebă pur și simplu:

— Cât ar costa să-mi faci rețeta asta?

— Doi franci și optzeci! răspunse farmacista, după oarecare contemplare a foiței.

Moș Costache luă rețeta, ieși în stradă, stătu pe gânduri, apoi, încet-încet, se întoarse din nou în Lipscani, la întâiul farmacist și comandă doctoria. Economisise treizeci de bani. La întoarcere, observă lumina în mica bisericuță de lângă Societatea de tir și, obosit, găsi cu cale să intre înăuntru. Câteva babe dădeau acatiste și se închinau lung pe la icoane, sărutându-le zgomotos. Un dascăl moțăia într-o strană, scoțând pe nas litanii fără sfârșit. Moș Costache, fascinat de sclipirea altarului și de îngânatul cântărețului, se simți pătruns de evlavii și începu să se închine larg, cu mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga își pipăia locul banilor. Se gândi că Dumnezeu nu se putea să nu-l vază pe el, care se gândea la viitorul Otiliei și-i făgăduise atâția bani, și mai ales n-avea să-ngăduie ca el să moară înainte ca Otilia să aibă un rost, fiindcă mai bună decât banii e tot ocrotirea părintească. De pildă, un om cu o experiență, ca el, ar fi depus suma la o bancă și ar fi pregătit Otiliei, cu vremea, din dobândă, un adevărat nou capital, fără să se atingă de fond. Nu s-ar fi supărat niciunul, nici Aglae, căreia i-ar fi rămas capitalul, nici Otilia, care s-ar fi folosit de el. Moș Costache ieși ușurat din biserică, după ce se închină cu evlavie, mergând de-a-ndăratelea, și se simți cu duioșie bun. O babă îmbrobodită până peste gură întinse mâna văietându-se:

— Fă-ți milă și pomană, să-ți ajute Sfânta Vinere de azi și Maica Domnului!

Bătrânul vârî mâna în buzunar, scoțând câteva monede, însă văzând că n-are decât piese de zece și douăzeci de bani și deloc de cinci bani, afară de o para, rușinându-se să dea paraua, zise:

— Crede, babo, n-am mărunte!

— Eh, zise baba agresiv, n-ai, dumneata, boierule, să n-ai! Dacă n-aveți dumneavoastră, boierii, cine să aibă, eu? D-aia nu v-ascultă Dumnezeu.

Înspăimântat, mai mult de ideea că cerșetoarea ar fi putut să știe că are parale la el, îi dădu zece bani, pe care baba îi luă nemulțumită și bodogănind un „bogdaproste” mai mult disprețuitor.

Moș Costache predă în taină doctoria Otiliei, rugând-o să i-o dea regulat, după cum scrie în rețetă. Pretinse că era trebuitor să țină dietă și consultă pe Felix, punând mereu întrebări explicative, ce se înțelegea prin dietă. Se făcu chiar ceva mai înțelegător în privința cheltuielilor și oferi pentru masă o sumă mai rezonabilă. Își făcu o voluptate de a întreba în toate chestiunile privind sănătatea pe Felix și pe Otilia, aștepta ca fata să-i întindă lingurița la gură și râdea de plăcere când aceasta îl îmbrățișa. Totuși, bătrânul punea pe recomandațiile medicului un preț abuziv. După fiecare doză de doctorie aștepta optimist, închipuindu-și că ea avea să-și facă un efect brusc, să-i dea o tărie nemaiavută. Lacom din fire, înțelegea regimul ca un medicament. Mânca legume, dar multe, până la îndopare, crezând că ele au o putere curativă. Felix încercă să-i explice că dieta îi era recomandată spre a odihni organismul și că, la vârsta lui, nu mai avea nevoie de atâtea alimente. Bătrânul se încăpățână. Auzise bine pe doctor când îi spusese că sunt „bune” pentru el legumele, zarzavaturile. Dacă erau bune, trebuia să mănânce cât mai mult, „ca să-și facă efectul”. Efectul fu că moș Costache începu să se îngrașe. Stănică îl aprobă în totul în această interpretare:

— Mănâncă, unchiule, dacă ți-a spus doctorul, știe el ce știe. Poftă de mâncare să ai, asta e totul. Uite, eu n-am!

— De-de ce n-ai? întrebă moș Costache, interesat de toate chestiunile de sănătate.

— De ce n-am? izbucni Stănică. N-am poftă de mâncare, fiindcă n-am poftă de viață! La ce să trăiesc, pentru cine să trăiesc? Rostul omului e să aibă o familie, să aibă copii în care să retrăiești, care să-ți ducă mai departe numele. Dumnezeu mă pedepsește, mă osândește la sterilitate sau poate îmi deschide ochii și-mi zice: „Stănică, fii brav, nu te lăsa răpus de sentimentalisme, gândește matur.” O să mă gândesc până am s-o fac într-un fel.

Stănică întreținea pe bătrân într-o continuă teroare, împărtășindu-i decesuri:

— Moș Costache, nu știi una? Colonelul, colonelul Constantinescu, cel din sus de lângă Arionoaei, de la care ai cerut burghiul.

— Ei?

— Ei, a murit azi-noapte!

— De ce-a murit? întrebă îngrozit bătrânul, sperând într-un accident imposibil de repetat.

— De ce moare orice om cu constituția lui. L-a lovit damblaua. Trăsnit, nu altceva. A stat la masă până la unsprezece noaptea cu niște invitați și, când s-a sculat, pac. Mâine îl îngroapă. Las' că mă duc eu să mai aflu câte ceva.

Stănică se ducea într-adevăr și venea cu alte știri:

— Anul ăsta a fost nefast! zicea el scârbit. Îi cară cu zecile, cu sutele. Tot copilași și bătrâni. Toamna face rău grozav la plămâni, la cap. A murit băcanul din colț de la care am luat untdelemn. Nici nu l-am văzut bolnav vreodată. Așa, din senin. Nu vrei să vii să-l vezi? Nu știu ce Dumnezeu o fi având că s-a făcut ca un tăciune la față, e de nerecunoscut. Spune nevastă-sa că s-a luptat trei zile cu moartea.

Moș Costache făcea sforțări să scape de evocările lui Stănică, dar acesta le dădea drumul cu o viteză satanică.

Bătrânul începu să fie superstițios și hipocondru, să se vaiete de dureri adevărate sau închipuite. I se părea că-i pocnesc urechile, că nu mai are stomac bun, că inima i se oprește deodată, fiindcă el n-o mai aude. Luă purgativele cele mai respingătoare, stând ore întregi cu gravitate pe recipientul destinat ușurării lui, în chiar mijlocul casei. Găsea pe cale deductivă cauzele tulburărilor și mijloacele de îndreptare și-și alcătuise un meniu fantezist. Sfârșindu-i-se doctoria, nu voi s-o mai repete, sub cuvânt că doctorul nu i-a spus, dar se decise să vadă iar medicul, când, într-o noapte, visă că toate cărămizile din curte se vărsau peste el în sunetul muzicii militare.

— Ce să mai fac, domnule doctor? întrebă el pe medic.

— Cum, ce să faci? Nimic! Să duci viață așezată. Bătrânul povesti toate suferințele lui. Doctorul zâmbi și bătându-l pe umeri îl încurajă:

— Nu e nimic. Mizerii de-ale vârstei noastre. Ca să nu le mai bagi în seamă, plimbă-te, distrează-te, întovărășește-te cu oameni tineri, stai ziua, când e frumos, în aer liber, în Cișmigiu, la Șosea, cu condiția să nu răcești.

Moș Costache ascultă recomandațiile cu religiozitate, puțin nemulțumit că nu i se dăduse și doctorii. Otilia, pusă la curent, se hotărî să distreze pe bătrân, și așa se întâmplă că, prin amabilitatea nedezmințită a lui Pascalopol, moș Costache și Otilia se plimbau aproape zilnic cu trăsura, întâlnindu-se foarte adesea și cu moșierul. Felix se adumbri iarăși, mai cu seamă că Pascalopol, cu scopul distrării bătrânului, făgăduise să vină din nou să joace cărți. Cu spiritul ei feminin, în care lipsa de orice prejudecăți se alia cu superstiția, Otilia intui că bătrânului îi trebuia o atmosferă de încredere într-un factor stabil. Intră în fosta odaie a mamei sale, unde lângă câteva icoane ședea o candelă de argint, mereu nefolosită, o curăță, o mută în sufragerie, unde moș Costache își stabilise domiciliul ca să facă și economie de combustibil, o umplu cu untdelemn și o aprinse. Bătrânul se uită surprins la ea, nu aprobă nimic cu vorba, dar nu protestă și într-o zi veni singur la fată și-i spuse îngrijorat:

— S-a stins candela, trebuie s-aprinzi candela!

Când, prin consumarea untdelemnului, flacăra atingea stratul de apă și începea să sfârâie, Costache se înspăimânta ca de un limbaj cu înțelesuri sinistre. Toate aceste mici mizerii psihice nu făceau din bătrân un abătut. Nu. În fundul sufletului era încredințat că sentința doctorului trebuie interpretată în modul cel mai favorabil și că un om nu poate să moară, când un medic spune că e sănătos. De altfel, n-avea nici o cunoștință de medicină, nici o noțiune, măcar empirică, despre boale, și în ceea ce i se întâmplase nu vedea decât „o sfârșeală”, un efect al căldurii sau al oboselii. Își aducea aminte că, copil fiind, se îmbolnăvise de o boală cu călduri (nu știa anume ce), și se făcuse sănătos, și-și închipuia că acum, că a luat doctoria, este iarăși în putere. Noțiunea mai complexă a uzurii organismului n-o înțelegea. Planurile pe care le rumega în tăcere erau din ce în ce mai vaste și se întindeau pe zone mari de timp.

Felix își căpătase în sfârșit majoratul (atunci văzuse că Aglae făcea parte din tutelă), și acum își putea ridica singur veniturile capitalizate la o bancă și realizate de un avocat care ciupea cam mult ca onorariu, fiind cel puțin onest în linii generale și de o solicitudine încercată. Fusese trist, ca de-o izgonire, dar bătrânul se grăbise să-i arate convingerea că va sta mai departe la el, „tot cu atât”. Otilia nu se amestecase numai de rușine, și Felix își chinuise mintea, ca să se convingă că nu poate fi și alt motiv la mijloc, până ce, leal, fata îi mărturisise:

— Papa te speculează puțin. E o mică slăbiciune foarte urâtă a lui, de care nu pot să-l vindec, acum la bătrânețe. Fiindcă ai rămas, acum îți spun că-mi pare bine.

Felix îndrăznise s-o sărute pe obraz.

Fiindcă tutelatul de până ieri nu făcuse nici o obiecție asupra gestiunilor trecute, care arătau toate o completă utilizare a creditelor, moș Costache se socoti proprietarul de drept și de fapt al cuielor, grinzilor și cărămizilor și începu din nou să le miște de la locul lor. Descoperi doi lucrători cam zdrențăroși, cu priviri cam încurcate, cu care se ascunse în odăile din față și intră în lungi conferințe arhitectonice, cu tot gerul ce se lăsase la începutul lui decembrie. Ce voia să facă? Se văzu când oamenii se puseră să care mobilele din salonul din față și altă odaie alăturată și să le grămădească într-o încăpere din aripa laterală. Moș Costache dăduse naștere unui plan economic, care consta în împărțirea prin pereți de jumătăți de cărămidă a două odăi din față, spre a le preface în patru, și divizarea sălii de intrare printr-un paravan de lemn, pentru ca apartamentul din față să aibă o intrare separată. Își făcuse socoteala că ar fi putut închiria camerele ca mobilate cu măcar patruzeci lei pe lună, luând pe an aproape două mii de lei chirie. Două mii lei înmulțit cu zece (adică cu zece ani) dădeau douăzeci de mii de lei. Pentru Otilica, gândea el, era o sumă bună, adăugându-se mai târziu și venitul de la banii pe care i-ar fi depus la bancă. Oamenii începură lucrările, murdărind toată casa, făcură zidurile despărțitoare, dar, fie din cauza frigului, fie din aceea a materialului, pereții rămaseră uzi, pătați de un fel de bube roșcate. Casa era trainică, într-adevăr, însă dușumeaua era așezată pe grinzi de lemn, care, oricât de tari, erau slăbite de vechime. Greutatea neașteptată așezată în mijlocul odăii îndoi grinzile sau le făcu să roadă pragurile de moloz pe care ședeau, încât după câteva zile dușumeaua devenise concavă și elastică, asemeni unei șele, și aderența zidului cu tavanul se stricase, lăsând un interstițiu curbat. Moș Costache se înfurie, declară pe meșteri „pu-pungași”. Se iviră și conflicte bănești, bătrânul descoperind cu indignare că i se cere mai mult decât crezuse el că prevedea învoiala. Lucrătorii plecară nemulțumiți, înjurând, iar moș Costache decisese ca în primăvară, când o fi vreme bună, să găsească alți meșteri mai cumsecade și să colaboreze cu mâinile lui. Supărat de pierderea pe care socotea că o suferă prin îndepărtarea momentului comercial, bătrânul își munci capul să găsească aiurea o compensație. Otilia îl surprinse la vreme, făcând lui Felix, care asculta încurcat, niște propuneri:

— E-e bine să fa-facem un contract pentru un an, doi, în folosul dumitale, ca să fii sigur că nu pierzi odaia. Dacă vine altul să ți-o ia, dând mai mult? Po-pot să-ți dau încă o odaie, alături sau în față, ca să stai mai bine, mai plătești patruzeci de lei.

Adevărul este că Felix plătea o pensiune scandaloasă și ar fi putut cu câteva zeci de lei să trăiască foarte bine oriunde, dacă nu l-ar fi reținut slăbiciunea pentru Otilia.

— Papa, papa, zise aceasta bătrânului, rușinată, dar cu glas de blând reproș, din milă pentru starea lui, de ce faci lucruri de astea, papa? Îi iei atâția bani lui Felix și îi mai pretinzi și contract? În loc să stea aci ca oaspetele nostru? Mi-e rușine să vin la masă, când mă gândesc că plătește numai el.

Bătrânul se arătă deocamdată plin de căință, curând însă se porni iar pe chibzuiri. Aflase de undeva că sunt bănci care fac asigurări pe viață, în favoarea moștenitorilor. Plătești niște anuități și, cu începere de la un anume termen, moștenitorul indicat poate ridica, în caz de deces al asiguratului, o sumă de bani. I se păru o afacere admirabilă și se învârti prin casă de satisfacție, la ideea combinației. S-ar fi asigurat pentru o sumă oarecare, în beneficiul Otiliei, pentru viitorul căreia era sincer preocupat, și în chipul acesta nu mai avea nevoie să-i dea nici un ban direct. Banii i-ar fi folosit să înalțe case de speculă cu apartamente mici și ieftine, care aduc mai mult decât apartamentele mari. La bancă însă îi râse în nas fără nici o jenă:

— La vârsta asta, asigurare?

Bătrânul plecă mirat, neînțelegând de ce un om la vârsta lui nu se poate asigura. Atunci îi intră în cap că avea prea multe lucruri în casă și că trebuiau vândute. Câteva izbuti să le dea pe la cumpărătorii de vechituri. Dar când un samsar ovrei veni chiar în casă, insistând să cumpere în total, apăru deodată Aglae, c-o falcă-n cer și una pe pământ:

— Da, ce faci aici, Costache?

— Cum, ce fac?

— Asta te-ntreb și eu! Te-ai apucat să vinzi lucrurile din casă?

— Și ce dacă vând? Am să dau socoteală cuiva?

— Am dat un preț așa de bun! zise onctuos samsarul.

— Ieși afară de aici! zbieră Aglae la ovrei, ce-i aici, hală de vechituri?

Samsarul fugi, iar Costache se înfurie așa de tare, încât i se vedeau vinele strânse pe frunte, ca nervurile pe o mare foaie de varză. Țipă cu glas ascuțit, întrerupt de răgușeli, ridicol de groase:

— N-am eu voie, în casa mea, să fac ce vreau? Ce poftești dumneata?

— Poftesc că nu vreau să arunci mobile vechi, de la părinți, la un nespălat de samsar, care ți le ia pe nimic!

— Și ce te privește pe dumneata dacă le ia pe nimic?

— Mă privește!

— Nu te privește!

— Ba mă privește, că sunt soră!

— Și dacă ești soră, ai vreun drept să mă epi… Să mă epitropisești?

— Am dreptul să te împiedic, dacă nu mai ești în toate mințile și faci prostii, învățat cine știe de cine.

Moș Costache simți că se sugrumă.

— Eu prost? Eu nu sunt în toate mințile? N-am eu voie să fac ce vreau în casa mea, cu lucrușoarele mele, nu pot eu să vând ce vreau și cui vreau? Tot am să vând, și casă, și lucruri, tot am să vând și n-am să las nimic la nimeni. Mai bine le dau la un spital.

Aglae, cam speriată de amenințare, se îmblânzi.

— Nu ți-am spus că n-ai voie să vinzi, am zis că lași să te tragă pe sfoară mizerabilii ăștia de samsari. Dacă vrei să vinzi, vinde, că eu nu te-mpiedic, dar barem să găsim niște familii, prin vorbă, care să cumpere cu preț mai ca lumea. Eu vreau să-ți fac binele!

— N-am nevoie de binele dumitale! se împotrivi moș Costache, pe jumătate convins totuși.

Din aceste conflicte răsări în capul bătrânului o idee neașteptată. Otiliei îi așezase viitorul (așa își închipuia, luând intenția drept fapt), era încă în putere și sănătos (cum zisese doctorul). Să rămână „toată viața” singur, însemna să se expună dezolării, bolii, amestecului Aglaei. Bătrânul se crezu în putere de a-și lua ceea ce numea el o „menajeră”. Avea o veche cunoștință, pe care-o frecventa de pe când era văduv și care îl mulțumea prin aerul de modestie materială. Se gândi că ar putea s-o ia în casă „ca pe o nevastă”, ca să-i închirieze odăile, să-i vadă de gospodărie. La căsătorie nu cugeta deloc, nu numai fiindcă îi era frică de cheltuieli, dar fiindcă își zicea că o femeie care trăiește în casă e prin chiar aceasta o adevărată soție. Ideea legalității era cu totul străină de mentalitatea bătrânului și acesta era motivul pentru care nu adoptase pe Otilia, ținând-o totuși în familie cu fidelitate. Într-o bună zi, Otilia și Felix se treziră în casă cu o femeie, după înfățișare mai degrabă simplă, curat îmbrăcată, cu părul strâns bine într-un conci solidificat cu un mic pieptene și cu ace. Părea să aibă vreo patruzeci-cincizeci de ani, era slabă prin oase și rotunjită puțin din bunăstare, și fața avea o antipatică nuanță pergamentoasă. Femeia fu numaidecât odioasă celor doi, din cauza blândeței mieroase și interesate. Se amesteca în toate, suferind cu ipocrizie orice aluzie, arăta o solicitudine ridicolă pentru bătrân, care însă era așa de mulțumit, încât râdea cu toată întinderea gurii. Când bătrânul se așeză la masă, „menajera”, căreia îi zicea Paulina, îl legă la gât cu un șervet înnodat la ceafă, ca pe copii.

— Vezi, așa, observă ea cu o blândețe cerească, în care intra și puțin reproș la adresa altora, așa nu mai cade șervetul jos.

Otilia pufni de râs, în indiferența studiată a Paulinei, care alergă la bucătărie și se-ntoarse cu Marina, căreia îi dădea numeroase instrucțiuni, primite cu ochi disprețuitori. Paulina adusese lui moș Costache ouă fierte, și acesta, lacom, întindea mâna să le ia, dar quasinevasta nu-l lăsă. Ceru o farfurie mică Marinei („Repede, repede, madam Marina, domnul nu trebuie să aștepte!”), o puse înaintea bătrânului, și cu o linguriță începu să răstoarne conținutul găoacei. Nerăbdător, bătrânul se repezi să vâre pâinea în gălbenuș, dar Paulina îl opri cu un gest blând, de infirmieră, ca să-i pună puțină sare, cernută printre degete.

— Vreau și piper, ceru moș Costache.

— Piper nu e bine, suflete, zise Paulina, îți face rău! Marina, oprită în ușă, privea ca la panoramă, dar bătrânul era încântat. Paulina nu se așeză la masă decât după ce moș Costache isprăvi de mâncat, apoi ciuguli și ea pe apucate, aruncând ochi atenți asupra protejatului ei. Cu maniere blânde, adulatoare, femeia încercă în chip evident să-și câștige un fel de autoritate în casă. Otilia însăși fu îndepărtată, cu multe semne de prefăcută delicatețe, de a vedea pe moș Costache, într-o dimineață, sub cuvânt că „dânsul” pierduse o parte din somn și trebuia să se mai odihnească. Otilia simți că în curând nu se va mai putea reține și va da un brânci nesuferitei intruse, însă domnia Paulinei fu scurtă. După ce se crezu instalată în simpatia bătrânului, Paulina începu să-l întrețină treptat cu nevoile ei:

— Lumea e rea, bârfește, trebuie să ne ferim. Sunt văduvă, am și eu nevoile mele. Să am și eu o mulțumire, să știu că n-am îngrijit degeaba un om. S-au mai văzut bărbați care au înșelat femeile după ani de zile de răbdare.

— Și ce vrei? o întrebă moș Costache, intrigat, după câteva insinuări de soiul acesta.

— Vreau și eu o mulțumire cât de cât, acolo, cum să zic, dacă nu altceva, să mă treci la testament.

Bătrânul recăpătă nervurile de foaie de varză pe frunte și răguși complet:

— Ce testament? Eu nu fac nici un testament! N-am nimic de lăsat! Ce testament? N-am murit încă!

— Nu trebuie să te superi, am zis și eu așa, știu eu că dumneata ești un om bun.

Moș Costache, îngrijorat și așa de prea marea consumație de alimente, se înfricoșase, însă nu știa cum să scape de Paulina. Lașitatea lui înnăscută îi răpea orice inițiativă. Privi deci cu mulțumire pe geam numai mimica unei scene pe care n-o putea auzi, și în care se vedea cum Marina, fioroasă, dă brânci Paulinei afară din bucătărie și o amenință cu făcălețul. Menajera stătu în casă doar atât cât să-și întărească la loc conciul, și apoi dispăru pentru totdeauna. Felix și Otilia râseră, moș Costache îi privea cu mina comică a unui vinovat care își dă seama de neghiobia lui, în schimb Stănică înflori dincolo incidentul, din toată seva imaginației lui.

— Îți dau cuvântul meu de onoare că moș Costache are un copil cu ea, am văzut eu copilul, să nu vă mirați dacă o să-i lase ceva avere, de hatârul progeniturii. De ce crezi c-a gonit-o Marina? A fost pusă la cale de Otilia și de Felix, care n-au nici un interes să fie concurați. A bătut-o măr, am auzit chiar că s-a internat în spital.

Otilia, așezată pe genunchii bătrânului, îi mângâia chelia de porțelan.

— Papa, zău, tu ești bătrân și n-ai nici o minte. Ce nevoie aveai s-o aduci în casă pe individa aia? Nu te îngrijim noi, nu-ți facem toate gusturile?

Bătrânul ședea cu o buză lăsată-n jos, în cea mai perfectă poză de căință.

— Las' că am eu grijă de fe-fetița mea, zise el, cu gândul la speculațiile lui fanteziste, am eu grijă.

— Papa, nu te mai îngriji de mine, ți-am spus, eu n-am nevoie de nimic!

Spunând acestea, Otilia era cu desăvârșire sinceră, fiindcă uitase de banii de care vorbise Pascalopol că s-ar fi depus pe numele ei.

Marina vârî în cap lui moș Costache că e bine să facă sfeștanie în casă pentru gonirea duhurilor rele, fiindcă de aceea se abăteau atâtea necazuri de la o vreme. Nu mai călcase popa de nu ținea minte, ca la păgâni, în cele din urmă, ideea fu primită și părintele veni într-o dimineață, însoțit de un dascăl și de popa Țuică. Acest popă Țuică fuse preot mai înainte la biserica părintelui, și acum bătrânul rămăsese supranumerar. Avea șaptezeci de ani, o barbă ascuțită și vânătă, ca o bidinea, și bea multă țuică, de unde și porecla. Ocăra, pronunțând foarte des numele necuratului, se văieta chiar în biserică, la lume, de bătrânețe și dureri prin încheieturi și spovedea copiii, care-i râdeau sub patrafir, întrebându-i dacă au mâncat fasole și varză acră. Cânta mormăind, sughițând, trecând repede de la cele mai grave registre la un schelălăit înfricoșat spre hazul credincioșilor tineri. Babele îl mustrau de la obraz, dar îl venerau, și de altfel și el le certa, împroșcându-le cu numiri nemaiauzite de sfinți. Părintele titular îl ocrotea dintr-o omenie pe care o declara tuturor plin de emfază și de prefăcută îngrijorare pentru prestigiul bisericii. Sfinția-sa era un bărbat înalt, rotund, roșu la față, cu barbă mare, albă, răsfirată pe tot pieptul. Râdea din tot pântecele, rezista la cele mai grozave insinuații păgâne, parând cu glume prudente loviturile, ferindu-se de a se compromite.

Părintele, asistat de dascăl, făcu sfeștanie, umplând casa de fum de tămâie și stropind pereții cu agheasmă. Popa Țuică scotea din când în când câte un ison izolat, privind cu coada ochiului, să vadă dacă nu se pregătește ceva băutură. Când sfinția-sa stropi pe cei de față cu agheasmă (moș Costache se îndoi din șale, plin de evlavie), dădu ochi cu Stănică, pe care-l cunoștea prea bine, și râse cu înțeles către el.

— De unde mai ieșiși, satană? îl întrebă părintele cu umoare, când sfârși slujba, în vreme ce-și trăgea epitrafilul pe deasupra cozii.

— Păi ce, sfințitule, obiectă Stănică bisericos, eu n-am voie să iau parte la sfânta slujbă a sfeștaniei, să mă-ngrijesc de suflet?

— Ba ai, cum să n-ai, porc de câine, chiar te laud că te-ai dat și tu pe brazdă și pășești către cele bune. Te-aștept la spovedanie și la sfânta împărtășanie.

Părintele tutuia pe toți, socotindu-i „fii duhovnicești”, iar cu cei mai intimi își îngăduia porecla „porc de câine”. Moș Țuică întrebă, plictisit de așteptare, pe Otilia:

— Ascultă, găinușa taichii, n-ai cumva niște țuiculiță, că nu ș'ce mă ține-n gât, de azi de dimineață?

Și, ca să confirme suferința, bătrânul emise o tuse pe două note, făcând unison.

— Moș Costache, zise Stănică, trebuie să dai și dumneata un aperitiv, acolo, niște vin, niște mezeluri, așa e obiceiul!

— Mai bine țuică! mărturisi inocent popa Țuică. Costache se uită foarte încruntat spre Otilia, iar Stănică forță lucrurile:

— Scoate, unchiule, un pol, să cinstim fețele bisericești. Părintele titular auzi instrucțiunile date de Stănică Marinei și interveni cu preciziuni:

— Ascultă, bre, porc de câine, spune-i să ceară de la Cristache din vinul cela de care-mi dă mie și să ia și nițeluș cașcaval. E bun cu vinaț.

— Să ia și niște țuică, moțata taichii, s-o beau fiartă! se rugă popa cel bătrân.

Otilia, amuzată, îi făcu hatârul. În așteptare, sfinții părinți se așezară pe scaune, după ce trimiseră pe dascăl acasă cu obiectele bisericești.

— E bine, din când în când, câte o sfeștanie, zise părintele titular, ca să se afle în vorbă. Să ne mai gândim și la Cel-de-sus, care ține toate în slăvita lui mână.

— Și să bem și oleacă de vin! adăugă Stănică.

— Și vinul e bun, porc de câine, pară părintele lovitura, că e hărăzit de Domnul, spre binefacerea și bunăstarea făpturilor sale. Însă cu măsură.

— Ninge al dracului, observă părintele anexă, mi-a intrat zăpada și-n gură. N-a mai nins așa de-acum cincisprezece ani, din 1895, când a viscolit în noiembrie. Se vede că și-a vârât dracu coada, să mă răgușească pe mine!

— Bre, cuvioase, îl mustră, cu prefăcută indignare, părintele titular, ți-am spus să nu mai pomenești pe ucigă-l-crucea. Ce păcatele, doar ești preot bătrân! Doar atâta iertare să ai pe lângă Domnul milostiv.

Stănică deveni provocător:

— Așa sunteți dumneavoastră. Pe alții îi sfătuiți să nu bea, să nu ocărască, dar sfințiile-voastre faceți tot ce poftiți. Cum să mai creadă lumea?

— Darul! zise popa Țuică, apucându-și cu mâna toată mica lui barbă. Creștinul respectă în mine darul dumnezeiesc, nu pe mine, care sunt păcătos.

— Măi, porc de câine, protestă părintele titular, se vede că ești în mâinile satanei azi! M-ai auzit pe mine vreodată hulind, luând numele Domnului în deșert? Cuvioșia-sa e bătrân, săracul, își mai dă în petic, căci plini de păcate suntem toți. Zici că beau, satano? Gust și eu un păhărel de vin, cât e îngăduit și de scripturi, căci zice Solomon în Pildele lui: „De vei ședea la masa celui puternic, înțelepțește mănâncă din cele ce ți se pun înainte”.

Popa Țuică cântă pe nas: „Mănâncă miere, fiule, că este bun fagurul, ca să se îndulcească gâtlejul tău.” Apoi întrebă, îngrijorat:

— Oare, tăiculiță, mai stă mult cu țuica aia? Că mult nu mai am de trăit!

— Hei, cuvioase, nu ne e dat nouă, păcătoșilor, să știm cât vom trăi și nu se cade să mâniem pe Dumnezeu cu trufia noastră. Domnul vede.

— Asta-i acum, observă Stănică în liber-cugetător, crezi că Dumnezeu stă cu răbojul să ne ție socoteala vieții?

Părintele făcu un gest de oroare și amenință pe Stănică cu pumnul:

— „Pus-am gurii mele pază, când a stătut păcătosul împotriva mea.”

Marina și Otilia veniră cu proviziile și le întinseră pe masă. Părintele aruncă ochii asupra aperitivelor, se închină, făcu semnul binecuvântării și zise:

— „Caută, Doamne Isuse Cristoase, preste mâncările cărnurilor și le sfințește pre ele, precum ai sfințit mielul, carele ți-a adus ție Avel, spre jertfă, așijderea și vițelul cel gras… Că tu ești hrana cea adevărată, și dătătorul bunătăților, și ție mărire înălțăm, împreună cu Părintele tău cel fără de început, și cu Preasfântul Duh, acum, și pururea, și în vecii vecilor, amin!” Apoi se închină din nou, plescăi din buze și puse mâna pe o bucată groasă de salam.

Popa Țuică, indiferent la mâncare, strânse paharul în mâini și în așteptarea țuicii cântă:

— „Nu fi bețiv, nici te întinde la sfaturi și la cumpărături de cărnuri.”

— Bată-te să te bată, porc de câine, așa-i zău, zise părintele, trăgând pielița altei felii de salam, „că de vei da ochii tăi spre urcioare și spre pahare, la urmă vei umbla mai gol decât pilugu”.

— He, he, he! râse popa Țuică, văzând că Otilia făcea haz de glumele lor. Râzi, porumbița taichii! Îți mai aduci aminte când te-am vârât în cristelniță? Phii! Era și atunci un ger al dracului. A fiert țuica aia? Că tare mă dor încheieturile! „Precum oțetul la rană și fumul la ochi nu folosește, așa boala, căzând în trup, mâhnește inima.”

— Da' dumneata, fiule, nu mănânci? întrebă părintele pe moș Costache. Bea colea din vinul ăsta. Are porc de câinele cela de Cristache un vin dumnezeiesc, de pus în grijanie.

— Tata a fost cam bolnav, explică Otilia, nu are voie să abuzeze.

— Așa?! se miră părintele, dând vinul din pahar pe gât, n-am știut. Însă a uza nu e a abuza. Vinul bun se dă și la boală, așa știu din bătrâni. Decât că eu, ca duhovnic, nu mă pricep în cele trupești. Să dea Dumnezeu sănătate și minte la cei păcătoși. Amin!

— Ascultă, fiico, mai e blestemăție de ceea cu scorțișoară? întrebă popa Țuică pe Otilia, că de-abia-i simții gustul. Toarnă colea, să am păcate mai multe, ca să mă smeresc Domnului când mă va chema. „Mărturisi-mă-voi ție întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu!”

— Apropo de alăută, zise Stănică, ăsta e vin de chef cu lăutari, nu cu aperitiv. Păcat că sfințiile-voastre nu puteți juca!

— Da' de ce, porc de câine, să nu putem juca? „Saltă și te bucură, Sioane”, zice Scriptura. La Sfânta taină a căsătoriei nu dănțuim? Orice petrecere cinstită, cu suflet curat, este îngăduită omului. Mi se pare mie, Stănică, de nu mă-nșel, că ești de ăștia noi, care strică legea, îmbolnăviți de spurcăciunea ateismului. „Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu.”

Părintele mușcă dintr-o bucată de cașcaval, iar popa Țuică, partener obișnuit în astfel de nevinovate dialoguri sfinte, privi cu tristețe la ceașca goală de țuică pe fundul căreia se vedea un bob de piper și aruncă ochii dezgustat la mezelurile de pe masă, cântând: „Pâine îngerească a mâncat omul, bucate le-au trimis lor din destul”

— Asta așa e, cuvioase, mare este mila Domnului! confirmă părintele, închinându-se larg.

Popa Țuică, dăruit de Otilia cu o altă ceașcă de țuică, întrebă pe fată dacă mai are „Țambalul” cu care o auzise cântând o dată. „Țambalul” era, după el, pianul. Moș Costache, care altă dată ar fi fost foarte mâhnit de consumația prea mare de vin și de alimente, în casa lui, acum părea preocupat de alte gânduri. În cele din urmă izbuti să întrebe, în șoaptă aproape, pe părinte:

— O-o-oare crezi că este lumea cealaltă?

— Nici vorbă, cuvintele Mântuitorului ne-nvață; căci zice el: „Fericiți cei săraci, căci a voastră este împărăția lui Dumnezeu, fericiți cei care aici flămânziți, căci vă veți sătura și celelalte, căci multă este răsplata voastră în ceruri!”

— Atunci slabă speranță să intrăm noi în rai, părinte, fiindcă suntem sătui, observă Stănică.

— Taci, măi porc de câine, că nu e vorba numai de săturarea pântecului, ci de îndestularea cu toate fericirile, și ce muritor, satano, se poate lăuda că e fericit și fără lipsă, căci ce-i omul? „Omul, ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Și apoi, tu nu pui în cântar mare mila Domnului, care și de șapte ori șapte de vom greși ne va învrednici cu milostivirea lui?

Răpus de marele efort oratoric, părintele dădu pe gât un alt pahar de vin, și apoi zise cu glas profund:

— „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea.”

Popa Țuică îi dădu replica dăscălește:

— „Doamne, buzele mele vei deschide, și gura mea va vesti lauda Ta!”

Și numaidecât bău țuica. Părintele, scuturându-și fărâmiturile de pâine de pe antereu și privind la ceas, găsi că e vremea să plece:

— Să ne sculăm, cuvioase, să mergem, că s-a făcut amiază. Domnul să binecuvânteze această casă.

Moș Costache, foarte serios, întrebă:

— Și sufletul vede și aude ca și în viață?

— Of, Doamne, zise părintele, silindu-se să scape de preciziuni compromițătoare, acestea sunt taine înfricoșătoare, de care nu se cade să ne apropiem, dată fiind puținătatea minții noastre. De bună seamă că Domnul, în mare mila Sa, a îngrijit de toate.

Popa Țuică chicoti ca un copil, înecându-se în tuse:

— Oale și ulcele, hi, hi, hi, ulceluțe ne facem. Stănică, limbut, nu slăbi pe preot:

— Stai, preasfinte, nu fugi așa. Moș Costache ți-a pus o întrebare foarte serioasă, pe care ți-o repet și eu. Pe mama mea îți spun că țin la credința strămoșească și vreau să mă pregătesc sufletește, ca să devin creștin adevărat, nu așa, numai de formă.

— Să-ți ajute Dumnezeu! aprobă părintele, găsind că nu e de demnitatea lui să ironizeze convertirile.

— Ei, dar eu sunt om, am problemele mele capitale la care vreau să răspund, altfel cad în brațele filosofilor atei.

— Mântuitorul nostru a răspuns la toate! declară părintele, puțin îngrijorat de discuție.

— Întâi să-mi spui de ce nu e dreptate pe lume? De ce păcătosul se lăfăie nepedepsit și dreptul cade la fund?

Părintele amenință amical, volubil pe Stănică, vrând să-l facă prin glumă să bată în retragere:

— Cum se cunoaște, porc de câine, că nu calci în casa Domnului! Păi, tu, fiu nevrednic, aici vrei să te catechisesc, între paharele cu vin? Venit-ai tu la biserică, s-asculți cuvântul dumnezeiesc, venit-ai tu la mine să te spovedești? Atunci vedeai că la toate e răspuns. Să nu scoți, măi, spurcăciuni din gură, că Dumnezeu are răsplată și pedeapsă în ceruri pentru toate faptele bune și pentru toate fărădelegile. „Mare este Domnul nostru și mare este tăria Lui, și priceperii Lui nu este număr.”

— Și este lumea cealaltă? insistă, în chip curios, Costache.

— Dacă ar fi, zise Stănică, reeditând vechea discuție cu bătrânul, ar fi venit până acum unul să ne vestească.

— Iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune, se rugă părintele, teatral, ridicând mâinile spre tavan.

— Ascultă, preasfinte, e adevărat că Dumnezeu e bun?

— Tu zici, fiule! confirmă părintele, evitând orice participare la dispută.

— Apoi, dacă e așa, cum îți explici, sfinția-ta, că ne zbatem de mii de ani în îndoială și nu ni se dă nici o dovadă de nemurirea sufletului, când ar fi așa de simplu să vină bunăoară unul care a murit, să ne spună, uite, este așa și pe dincolo? De ce tace Dumnezeu în privința asta?

Părintele luă aere îngrozite:

— Bine a zis psalmistul: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n-a stătut, și pre scaunul pierzătorilor n-a șezut”. Păi bine, bre, porc de câine, ce fel de creștin ești tu care nu cunoști elementele credinței noastre strămoșești? Păi ce dovadă mai vrei tu după ce Mântuitorul nostru s-a jertfit pentru noi și a înviat din morți?

— Ei, și cum e acolo? întrebă provocator Stănică, în vreme ce moș Costache asculta cu mare interes.

— Lasă c-ai să vezi tu, împielițatule, cum e. „Și iată, zice la Apocalipsa, voi veni în curând; și răsplata mea cu mine este ca să plătesc fiecăruia după fapta sa. Eu sunt alfa și omega, începutul și sfârșitul, întâiul și cel din urmă”, și celelalte. Haide, cuvioase, să plecăm, că e târziu.

Și părintele porni pe ușă, urmat de popa Țuică, spărgând o dispută care nu-i plăcea.

— Am vorbit și eu așa, declară Stănică părintelui în poartă, ca să stimulez pe bătrân, să-l fac să se gândească la cele sfinte, cât despre mine, te asigur că sunt cel mai bun creștin, de Paști am să vin să mă grijesc.

— Taci, porc de câine, glumi părintele, că știu eu cât îți face pielea. Așa sunteți voi ăștia, oamenii noi. Cu sănătate.

Aglae se miră când află de sfeștanie și se-ntrebă dacă e un semn bun, sau un semn rău, dat fiind indiferentismul obișnuit al bătrânului. În orice caz, fu pentru ea un prilej de a călca din nou în casa lui moș Costache, sub pretext de a-l lăuda pentru ideea cea bună. Făcură o adevărată reuniune postmeridiană, la care luară parte Stănică și Olimpia, Aurica, Titi. Mândria cea mare a Aglaei era că Titi se-ndeletnicea din ce în ce mai asiduu cu o vioară, cu care umplea de lamente oribile toată casa. Mânuia vioara cu pasiune, cu încăpățânare, dar fără nici o metodă, în vreme ce Aglaei îi intrase în cap că va putea dovedi Otiliei că Titi al ei cântă mai bine decât „zdrăngănește” ea. Titi era înconjurat de atâta simpatie geloasă din partea mame-sei și surorilor, încât, dacă progresul lui ar fi fost în dependență numai de asta, ar fi ajuns în curând un Paganini. Din nefericire, nu avea nici o îndemânare și nici deșteptăciunea de a învăța corect. Cineva îi recomandase un caiet de Klenck și niște exerciții de Sitt, dar Titi se plictisi iute de monotonia studiilor (care de altfel dezamăgiseră și pe Aglae) și căzu iar la ariile după ureche sau chiar după note, însă din motivele cunoscute, banale. Cu pasiunea lui pentru munca manuală, se consacră tot mai obstinat unei adevărate industrii. Ceru note de pe la prieteni, cu muzică populară, romanțe, chansonete pentru pian, vioară sau voce, indiferent, își confecționă hârtie de note cu ajutorul cunoscutului său pieptene cu cinci dinți, pe care-l apăsa pe un număr de foi de hârtie sub care așezase hârtia de carbon, copiind apoi, cum îl tăia capul, partea primă. Titi putu cânta după mari și sfâșietoare munci, spre satisfacția Aglaei, Vals din Vânzătorul de păsări, De ce nu vii, Colea-n grădiniță, Coroana femeiască, Cât te-am iubit, Mimi d'amour, Malgré toi, Reviens, Valsul vânătorilor, Si tu veux, Marguerite, Serenada lui Braga, Sous les ponts de Paris, Tu ne sauras jamais, Ochii căprii, Serments de femme, Călugărul, Nu pot crede, Marsilieza și altele. Prin urmare, Aglae, care venise cu ceva de lucru în mână, pretinse că era bine ca Titi să-l distreze pe moș Costache, cântându-i cu vioara. Titi nu se lăsă mult rugat și începu să cânte jalnic și fals o romanță de Em. Drossino, Te duci. Moș Costache nu se arătă deloc încântat de producție, deși nu avea pricepere în muzică, în schimb femeile ascultară pe Titi cu religiozitate. Aurica începu s-o fredoneze în tovărășia viorii, apoi intră în corul improvizat și Olimpia, și, în sfârșit, ca un fel de încurajare a activității muzicale a lui Titi, Aglae însăși, care își relevă glasul pițigăiat, tremolat, în contrast cu agresivitatea ei baritonă de toate zilele. În cele din urmă, Aurica izbucni într-un plâns zgomotos.

— Dar de ce plângi și tu așa? zise Olimpia. Bea puțină apă! Întristată, bău un pahar plin de apă, oftă și declară:

— Așa-mi vine câteodată, când aud muzică! Când văd pe alții fericiți, și eu…

— Lasă, o mângâie Aglae, că mai e timp și pentru tine. S-o îndura Dumnezeu.

Ca să vindece tristețea Aurichii, Titi o dădu în Issa-Issa pe care-l execută cu mare gravitate, îngânat de glasul satisfăcut al Aglaei:

— Dulce instrument e vioara! decise Aglae, pianul nu l-am putut suferi niciodată. În aceste împrejurări, Weissmann pică în casă în căutarea lui Felix, care nu era acolo. Îndatoritor ca întotdeauna și sociabil, studentul se interesă de sănătatea bătrânului, îi luă pulsul, se prefăcu a-l consulta și a rămâne foarte mulțumit. Moș Costache îl privea cu mare stimă, ascultându-l ca pe un oracol:

— Ți-țiu dietă strictă, zise el, nici de fumat nu mai fumez. Aurica se grăbi să ofere un ceai lui Weissmann, care îl primi fără mofturi.

— Sunteți cam palidă, observă studentul, ar trebui să faceți o serie de injecții cu cacodilat sau cu stricnină. Vă surmenați, sau aveți nemulțumiri de origine sentimentală?

Aurica lăsă capul în jos, cu exces de modestie.

— Ia să-ți vedem pulsul, domnișoară! Hm! Slab, abia perceptibil! Anemie mare. Știu eu ce-ar trebui să faceți!

— Ce? întrebă avidă Aurica, cu mâna rămasă încă în mâna lui Weissmann.

— Amor! zise Weissmann, cu cinismul lui profesional, amor practicat intensiv, ca o gimnastică sanitară, ca o disciplină a nervilor. Ați avut legături amoroase până acum, aveți cumva un prieten viguros?

— Vai! Ce vorbe spuneți! se pierdu de rușine Aurica, încântată totuși de ineditul convorbirii.

— Dar ce-ți închipui dumneata, domnule, zise Aglae, că fetele mele se poartă ca studentele dumneavoastră, pe acolo pe la medicină?

— Și cu toate astea, insistă Weissmann neînțelegând sau făcându-se că nu înțelege, e absolut necesar. Virginitatea, de la o anume vârstă, e o cauză de autointoxicare, ce poate duce la demență, la isterie. Ce vârstă aveți, domnișoară?

— Ca un cavaler ce ești, îmi pui o întrebare la care nu se răspunde. Dumneata cât îmi dai?

— Știu eu? Douăzeci și cinci, douăzeci și șase! minți Weissmann.

Aurica fu încântată de evaluare:

— Cam atât, consimți ea, văd că te pricepi la vârstă.

În realitate, fața Aurichii era a unei femei slabe de patruzeci de ani, deși nu împlinise această vârstă, pergamentoasă sub stratul lucios de unsori amestecate cu pudră și încrețită în jurul ochilor. Părul rărit îi era îngreuiat de prea multe chignoane. Umbre violete îi înconjurau ochii, dându-i înfățișarea tipică a apașelor, iar dinții desfăcuți în râs trădau nervozitatea dorințelor.

— Ca să-ți păstrezi mereu vârsta asta, ai nevoie, pe de o parte, de exercițiul funcțiunilor dumitale specifice, sunt clar, nu? Pe de altă parte, de îngrijiri particulare. Bun! Ia să vedem obrazul! Cu ce dați dumneavoastră pe obraz!

— Cu… Lanolin!

— Banal, primejdios. Recomand seara curățirea obrazului cu apă de trandafir, amestecată cu alcool camforat, părți egale, apoi faceți masaj facial ca să activați circulația sângelui.

— Cum, domnule Weissmann? întrebă avidă Aurica.

— Uite așa, stimată domnișoară!

Weissmann netezi de zece ori gâtul Aurichii cu partea laterală a arătătoarelor, apoi îi frecă de câteva ori bărbia cu dosul palmei, îi ciupi de câteva ori gușa, îi masă obrajii de la nas spre gură, de la nas spre tâmple, sub ureche, și apoi îi frecă cu degetele porțiunea dintre sprâncene.

— Apoi, iubită domnișoară, procedați la gresarea obrazului cu cremă. Eu v-aș recomanda însă un lichid gras, compus din ulei de parafină, ulei de ricin, ulei de migdale dulci, untdelemn și ulei de mușețel. De dat ușor cu un tampon de vată.

— Vai, câte știți, domnule Weissmann, vă rog să-mi scrieți rețeta, ca să n-o uit.

Aurica rămase nu numai încântată de caracterul îndatoritor al lui Weissmann, dar, ca de obicei, se aprinse până la marginea de a-și închipui că poate să intereseze pe student, îl lăuda la toată lumea că e „cavaler” și-i încredință pe toți că un astfel de tânăr, oricât de sărac, avea să facă pași mari în viață. Fu de părere chiar că trebuia ajutat. În familia Aglaei nu exista nici o noțiune de antisemitism. „Cu ovreiul îți faci treaba mai bine decât cu al tău”, era un dicton general. Căsătorii de evreice cu români, îndeosebi cu ofițeri, fiindcă era la mijloc dota, se făceau destul de des. Nu însă și contrariul. Ca un ovrei să se căsătorească cu o creștină, asta părea un lucru curios, și ce este curios e și reprobat. Aurica începu să invite pe Weissmann, să se intereseze de familia lui, și într-o bună zi, sub un pretext oarecare, merse chiar acasă la el, unde stătu de vorbă cu mătușa studentului și cu surorile lui. Mizeria nu o înspăimântă. Găsi argumente în favoarea lui Weissmann, zicând că cu atât mai mare e meritul lui, cu cât are de luptat cu sărăcia, în sfârșit, începu să profeseze pe față o toleranță masivă față de evrei. Aglae o ironiză întâi, pe urmă o întrebă mirată:

— Vrei să te măriți cu un ovrei? Nu ești sănătoasă la cap! Mai întâi că el nici nu se uită la tine, și e un băiețaș. Dar să zic că s-ar uita. N-am nimic cu el, fiecare însă cu neamul lui. Așa ceva nu s-a văzut niciodată în familiile noastre.

După aceea, Aglae își văzu de treabă și, solidară cu orice se făcea în familia ei, pe cât de ostilă față de ce se petrecea la alții, începu să îngâne teoriile Aurichii. Aceasta găsi de cuviință să ceară lămuriri la preot și, cum îi era rușine de părintele oficiant, apelă la popa Țuică, pe care-l convocă la biserică pentru mărturisire. Era frig, afară ningea și biserica era rece. Popa Țuică își târâia pașii pe lespezi, stârnind ecouri haotice, și tușea cu un abandon agresiv râcâiturii din gât.

— M-a omorât iarna asta, tăiculiță, bat-o Maica Precistă, mă-njunghie prin oase toți diavolii. Doar cu țuiculiță fiartă îi mai sperii puțin. Și zici că vrei să te mărturisești, găinușa tatei, ai ceva păcate pe suflet?

— Orice om are păcate, se tângui evlavioasă Aurica.

— Are, tăiculiță, are, că lucrează blestematul ăl împielițat, dar-ar gerurile-n el, cum mă junghie el prin genunchi!

Popa Țuică merse așa tușind, chițcăind și bodogănind până-n altar, de unde veni cu epitrafilul pe el, ale cărui poale, așezându-se lângă o strană, le aruncă în capul Aurichii, îngenuncheată lângă el.

— Păi, ce să te-ntreb, taică, zise bătrânul, punându-și pe nas niște ochelari legați cu sfoară, ce să te-ntreb, că sunt bătrân și nu mai am ținere de minte!

Popa Țuică deschise un agheasmatar și, scuipând sonor în degete, răsfoi filele, ajungând la Rânduiala mărturisirii, apoi începu să facă cruci înspre icoana Mântuitorului și să cânte nazal:

— „Binecuvântat este Dumnezeul nostru… Miluiește-ne pre noi, Doamne, miluiește-ne pre noi” și alte de acestea, pe care Aurica nu le distingea, fiindcă descoperise, sub epitrafil, că popa Țuică purta în picioare niște șoșoni umpluți cu hârtie și cu sfoară, fără ghete. „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, cânta bătrânul, subțire, carele prin prorocul tău Nathan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui, și ai primit rugăciunea lui Mânași pentru pocăințele lui, însuți și pre robul tău…”

— Cum te cheamă, găinușo? întrebă popa Țuică, plecându-și ochii pe sub epitrafil.

— Aurelia!

— „Și pe roaba ta Aurelia, care se căiește de păcatele ce a făcut, primește-o cu obișnuita iubirea Ta de oameni…”

Părintele bolborosi mai departe vorbe ininteligibile, apoi tuși îngrozitor, blestemă toți dracii din infern și întrebă pe Aurica:

— Știi tablele legii, porumbița taichii? Că așa zice la carte, ca să te-ntreb.

— Știu, părinte, că le-am învățat la școală.

— Ei, atunci e bine, e bine de tot! Dar Crezul îl știi, porumbițo?

— Îl știu, părinte!

— Și asta e bine. Tot osul mă doare, nu mai merge decât să mă frec cu gaz și să beau niște rachiu de drojdie. Stai să văd ce scrie aici, că mi-au căzut ochelarii de pe nas. Spune-mi, puică, n-ai mărturisit strâmb? N-ai călcat vreo făgăduință, care te-ai făgăduit lui Dumnezeu?… Aș, de unde să faci tu de astea, găinușo, că ești crudă! Spune-mi, nu ți-ai stricat fecioria ta cu… hm… Vorbă tare, asta e pentru bărbați, bogheana taichii, stai să vedem ce mai vine, mda! N-ai căzut cu cineva din rudenii, sau cu vreo oarecare față, sau cu cumătra ta? N-ai umblat cu femeie de altă lege, n-ai făcut strâmbătate vreunei fete-fecioare, bată-te norocul să te bată, asta e tot pentru bărbați… Ia stai, uite colea, spune-mi, fiică, n-ai băut buruieni ca să nu faci copii? Sau nu ți-ai otrăvit pântecele ca să lepezi copiii, sau, grea fiind, ai umblat fără rânduială?

— Sunt domnișoară, părinte, declară Aurica.

— Ești fată-fecioară, bată-te norocul, zi așa, nu cumva ai… ai… Urâtă vorbă… ai greșit de fată-mare sau când ai fost logodită… Ei, și dacă ai greșit, găsi chiar popa Țuică justificarea, ce-i? Dumnezeu iartă, că bărbatu-i porc; nu te împodobești sau te sulimenești, sau cu alte feluri de mirosuri te ungi, puind în gândul tău să înșeli pre mulți tineri spre râvna păcatului?

— Dau cu pudră, ca toate femeile, mărturisi Aurica cu sentimentul unui mare act spiritual.

— Dă-i, tăiculiță, să trăiască și negustorul și să se bucure dracii, he, he, he! Ei, păi ce să te mai întreb? Fasole mănânci, acritură în zilele de post? Anul ăsta nu mi-a ieșit varza, s-a făcut toată neagră și băloasă ca melcul strivit.

Popa Țuică puse repede mâna în capul Aurichii și începu să cânte din adâncul plămânilor lui:

— Domnul și Dumnezeul nostru Isus Cristos: cu darul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pre tine, Aurelio, și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, amin. E un frig de te pătrunde la oase. Gata, taică, și când ai avea niște țuiculeană bună, să mă dezlegi și pe mine de tusea asta. Și să faci și niște mătănii, că nu-i rău, se mai îmblânzește necuratul.

— Părinte, zise după oarecare codire Aurica bătrânului, care se grăbea să plece și sufla în degete de frig, eu aș vrea să mai mărturisesc ceva.

— Zi, tăicuță, repede.

— Iubesc!

— Iubește, porumbițo, că acum ți-e vremea, și să vii să-ți țin cununiile.

— Vezi, că iubesc un om care nu știu dacă se cade…

— Doar n-o fi însurat? Se-ntâmplă și de astea, căci coada lui satan nu se odihnește o clipă.

— Nu e însurat, dar nu e de-o lege cu mine.

— Aha, o fi catolnic ori protestanți de ăștia care n-au nici cruce la biserică, bătu-i-ar junghiurile. Da' vezi că sunt și ei un fel de creștini și se mai îngăduie.

— Nu e creștin, părinte!

— Da' ce dracu e, Doamne iartă-mă? Turc?

— Este israelit!

— Vai de mine, se sperie popa Țuică, prost te-ncearcă necuratul! Doar n-oi fi păcătuit cu păgânul?

Aurica tăgădui din cap.

— Ce să-ți spun, porumbițo, așa caz n-am prea întâlnit, ar fi bine să faci rugăciuni, să te lumineze Cel-de-sus. Eu însă zic că, dacă îl aduci pe păgân la legea creștinească, se cheamă că ai câștigat un suflet pentru rai. Dar altfel, greu lucru.

— Am să-ncerc, părinte, să știi c-am să-ncerc! promise veselă Aurica.

De aci încolo, Aurica făcu tot mai dese aluzii lui Weissmann, pe care-l invita de câte ori găsea câte un prilej.

— Eu, zicea ea, n-am nici un fel de prejudecăți. Dacă aș iubi un israelit, l-aș lua de bărbat, orice-ar zice lumea. Bineînțeles, sper că ar trece la religia noastră sau măcar să nu mai țină la a lui.

— Și ce-are de-a face religia în toată chestia asta? întrebă Weissmann.

— Are! Dacă tânărul e cavaler, îmi închipui că e vesel să se lepede de tot ce poate fi o piedică.

Când văzu că studentul nu se arată deloc încântat de ideea convertirii la creștinism, Aurica crezu că e mai bine să se înlăture problema religioasă.

— În definitiv, declară ea, fiecare om cu credința lui. N-aș avea nimic de zis, dacă n-ar fi o piedică la căsătorie. S-ar putea face numai cununia civilă. Poate că nu e tocmai bine, așa se zice, sunt superstiții, ce vrei, în care noi femeile credem, dar amorul calcă în picioare orice.

— Eu, zise Weissmann, începând să înțeleagă unde bate Aurica, nu profesez decât amorul liber. Orice altă formă de amor mi se pare o rămășiță din timpurile barbare.

Aurica plânse singură în odaia ei, interpretând spusele studentului ca o dorință de a răspunde amorului ei, însă fără obligații. Petrecu o noapte agitată, erotică, apoi căzu într-o stare sublimă, ca aceea pe care o încearcă oamenii pregătiți pentru sacrificii mari. Avea să primească, în ciuda omenirii, amorul lui Weissmann, fără cununie, măcar cu jurământul unei fidelități statornice.

— M-am gândit bine la ce mi-ai spus, zise ea studentului, am petrecut o noapte de chinuri, fiindcă, oricum, mă costă să fac pași greșiți, însă m-am decis…

Weissmann, înspăimântat, zise repede:

— Nu pot să stau, venisem să-l caut pe amicul Felix; am să vin în altă zi, nu e nimic.

Și ieși grabnic pe ușă afară.

— Să nu te superi, zise el lui Felix, dar domnișoara Aurica este o fată așa periculoasă. Trece printr-o criză sexuală. Trebuie neapărat să profeseze amorul liber.

Câtăva vreme Aurica fu prada unei nebunii mute, calme. Apoi căpătă o fizionomie desperată, patetică, își despleti părul în fața oglinzii și începu să cânte lugubru Te duci de Drossino. Pe urmă se potoli, se vopsi și mai violent pe față și-și începu turneele pe Calea Victoriei.

Felix văzuse și la ea, ca și la ceilalți mai bătrâni, unele fenomene care-l impresionase. Evoluția organismului se putea citi pe obrazul fiecăruia la date fixe. Otilia, care era tânără, avea schimbări ce încântau. Dacă slăbea, căpăta o siluetă fină, de ogar alb, dacă se îngrășa, fața se lustruia, ochii se făceau mai pătrunzători, creșterea îi dădea mișcări feminine, lăsându-i mereu aerul copilăresc. Dimpotrivă, Aurica se schimba în chip sinistru, și fiecare prefacere o arunca înspre bătrânețe, cu toate fardurile ei. Părul i se făcea moale, mort, ca de perucă, grăsimea îi reconstituia prematur masca senilă a Aglaei, slăbirea îi scotea în evidență oasele capului. Mușchiulatura nu mai avea tărie, cădea făcând unghiuri și umbre, și obrajii se umpleau de vinișoare. Moș Costache, deși bătrân, mai îmbătrânea. Fusese, până înainte de boală, un tip de chel, fără vârstă. Acum, îngrășându-se, căpătase sub bărbie fălci de buldog și toată acea greutate a senilității inerte.

Pascalopol, ținându-se de cuvânt, veni într-o după-amiază să joace cărți. Vechea reuniune, minus Simion, se reîntocmi de astă dată în sufragerie, de unde bătrânul nu voia să se miște în ruptul capului. Veni și Stănică cu Olimpia, dar erau cam supărați, și Stănică luă pe moșier ca arbitru:

— Domnule, zise el, te rog să-mi răspunzi sincer, ce crezi dumneata, care este rostul familiei, este sau nu să perpetueze rasa, să producă copii?

— În genere, da.

— Ce-nțelegi dumneata prin „în genere”?

— Înțeleg că așa se petrece cu lumea obișnuită. Sunt însă oameni care muncesc cu creierul, care creează, și pe care îi putem scuti de greutățile familiei.

— Este și nu este cazul, noi vorbim de familia normală, pe care se bizuie patria.

— Atunci, consimți Pascalopol, sunt de acord.

— Văzuși, doamnă? se întoarse Stănică spre Olimpia. Trage consecințele!

— Dar ce conflict aveți între dumneavoastră așa grav? întrebă zâmbind moșierul.

— Un conflict fundamental, care sapă temelia însăși a matrimoniului. Olimpia nu mai vrea să procreeze!

— Se poate, doamnă? vorbi Pascalopol Olimpiei, cu reproș glumeț.

— Boicot în regulă! Sabotarea operei de înmulțire a nației. Înțeleg, foarte bine, l-a făcut pe Relu, am zis bravo, m-am bucurat. Dacă a murit, a murit, nu pot să-l mai înviez. Să facă altul, să facă doi, să facă zece, să facă, domnule, în fiecare an unul, că asta e datoria femeii. Eu datoria mea mi-o fac.

— Ia mai taci din gură, Stănică, cu prostiile astea, îl mustră Aglae, că sunt și fete tinere aici, ce te-a mai apucat și cu copiii acum?! Se vede că ai prea multe parale.

Stănică se înfurie:

— M-a apucat, fiindcă eu sunt un sentimental, un individ cu patima familiei, cum am apucat de la părinți. Vreau eu să am casă plină, să aud gălăgia copiilor, să-mi asigur nemurirea prin urmași, să-mi poarte și mie cineva numele Rațiu mai departe.

— Ei, și ce vrei tu să facă Olimpia? Ce, este vina ei? Doar a făcut o dată un copil. Ți-aș spune ceva, dar mă sfiesc de tinerii ăștia.

— Astea sunt insinuații care nu se prind la mine, protestă Stănică. Familia noastră e cea mai prolifică. Nu e altceva decât rea-voință la mijloc.

Olimpia căscă, agasată, fără să privească la bărbatu-său, pe ale cărui vorbe nu punea nici un temei niciodată. Spuse doar:

— Nu mai țipa așa tare, că mă doare capul!

În sfârșit, Stănică se potoli și începură să joace. Aurica, cu o țigară în gură, își privea emancipată cărțile din mână. Bătrânul nu voia să scoată bani, făgăduind că îi va depune oricând va fi nevoie. Căutându-se prin buzunar, Pascalopol trase batista afară.

Atunci se auzi pe jos rostogolirea unei monede. Moș Costache sări cel dintâi, ca ars, și începu s-o caute pe sub masă. O găsi însă Aurica (era o monedă de doi lei) și făcu gestul de a o înapoia lui Pascalopol de la care își închipuia că picase. Moș Costache făcu însă niște ochi speriați și întinse mâinile.

— E-e-e a mea, a căzut de la mine. Dă-o-ncoace! Aurica stătu nedumerită, și toți urmăriră scena, curioși. În sfârșit, Pascalopol zise liniștit:

— Nu e a mea, n-am avut în buzunar nici o monedă. Eu le țin în portmoneu. Probabil că a căzut de la Costache.

Râzând din toți mușchii feței, bătrânul întinse mâna și apucă moneda pe care o ascunse în buzunar, nevrând s-o pună măcar ca miză.

Vorbiră în timpul jocului de toate, ca de obicei. Aglae, văzându-l pe Titi că stă deoparte, nemișcat, îl întrebă cu intenție:

— De ce nu te mai duci și tu să cânți la vioară, stai așa ca o statuie?

Titi îi mărturisi că se simte bine așa, altfel s-ar plictisi. Ședea în picioare lângă dulap și, la observația de imobilitate, începu să se legene.

— Nu știu cui o semăna copilul ăsta, zise Aglae. Dumnezeu i-a dat talente, pictează, cântă, dar e molatic, n-are curaj, barem să am ceva mai multă avere, nu mi-ar părea rău. Aurica, la fel!

Veni vorba de muzică, fiindcă Pascalopol întrebase pe Titi ce cântă. Aglae tună și fulgeră împotriva muzicii clasice, din care nu înțelege nimic, și le împărtăși că-i place ca omul să cânte „cu inima, național”. Ghicind punctul sensibil, moșierul schimbă vorba, fără să scape, căci Aurica îl întrebă de ce nu se-nsurase nici până acum.

— De aceea stau bietele femei nemăritate, zise ea cu necaz, din cauza egoismului dumneavoastră, care preferați să petreceți cu femei de teapa Georgetei, ca să nu aveți nici o grijă pe cap. Am să mă fac și eu ca Georgeta.

— E greu, observă ironic Stănică, ca Georgeta n-ai să fii niciodată.

— Și de ce, mă rog? întrebă atinsă Aurica.

Stănică rectifică observația, făcând cu ochiul lui Pascalopol:

— Pentru că trebuie să fii și pentru asta născută, să ai natural. Tu ești din familie onestă, cinstea e zugrăvită pe fața ta. Tu nu poți să fii decât o bună soție.

— Așa e! recunoscu Aurica, aruncând o carte și începând în același timp să plângă, tremurând din toți mușchii feței.

— Pentru numele lui Dumnezeu, o sfătui Pascalopol, nu-ți mai face sânge rău. Ascultă un sfat de la mine, care sunt destul de în vârstă față de dumneata ca să-mi pot permite să-ți dau un consiliu. În genere, omul preocupat prea mult de problema succesului nu izbutește. Bărbaților le plac femeile care nu umblă după ei, nepăsătoare. Când o mamă face prea mare vâlvă cu intenția de a mărita o fată, ratează chestia, fiindcă pretendenții se sperie. Mi s-a întâmplat foarte adesea să văd bărbați, invitați într-o casă pentru una din fete care voia cu orice chip să se mărite, cerând pe alta și luând-o numai fiindcă li se părea mai inocentă. Îmi vorbiți de Georgeta, o cunosc, cum să nu, e o fată foarte inteligentă, pe care foarte mulți vor s-o ia de nevastă.

— Exact! zise Stănică, uitând cu cine se află și gândindu-se că Georgeta ar fi bună pentru el.

— Ce vrei să spui, îl întrebă mirată Olimpia, nu cumva vrei s-o iei tu, ca să-ți facă copii?

Stănică îi făcu semn să tacă, spre a nu întrerupe pe Pascalopol.

— Foarte mulți vor s-o ia de nevastă, continuă moșierul, fiindcă nu cere nimănui nimic și e mândră.

În momentul acesta, Titi, care se legănase lângă dulapul lui, din ce în ce mai nervos, deschise ușa și plecă din odaie, vădit îmbufnat.

— Dar ce are junele? se miră Pascalopol. Nu l-a supărat nimeni cu nimic!

Stănică se bătu pe frunte:

— Nu știi că era mai-mai să ia de nevastă pe Georgeta! În același timp, Felix se cobora de sus și intra în sufragerie.

Fu foarte uimit când auzi numele Georgetei.

— Georgeta voia să se mărite cu Titi? Vezi, asta n-am știut! exclamă Pascalopol.

Felix se înroși, crezând că fusese vorba și de dânsul și, prefăcându-se că are treabă, plecă de asemeni.

— Îl vezi? zise Stănică, cu aere confidențiale, și Felix a avut o combinație cu Georgeta, fată faină, mie-mi spui?!

Pascalopol bătu palmele a mirare, râse, apoi se prefăcu adâncit în examinarea cărților de joc, ca să nu mai stârnească o discuție, pe care o ghici primejdioasă.

După un răstimp de tăcere, Aurica, luându-și fizionomia seducătoare, vorbi lui Pascalopol:

— Domnule Pascalopol, dumneata de ce nu te-nsori?

— Nu mi-a venit ceasul! glumi moșierul, ca să scape de interogatoriu.

— Dumneata, un bărbat așa elegant! N-ai avut niciodată o pasiune mare, nu te-a iubit nici o femeie? Dumneata trebuie să fii idolul sexului frumos.

Pascalopol zâmbi, oftă către tavan, în chip de comentar la opiniile Aurichii, apoi aruncă o carte.

— Sex frumos, minciuni convenționale, zise Stănică, numai bărbatul e frumos, cu figură nobilă. De ce mă doare pe mine inima, c-am pierdut pe îngerașul? Când se naște un băiat e bucurie, când se naște o fată, e pacoste. Asta în credința poporului e sfânt.

— Tu ești frumos! îi zise ironic Olimpia.

— Chiar și sunt, afirmă îndrăzneț Stănică.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, domnule Pascalopol! se tângui Aurica moșierului, care profitase de intervenția lui Stănică pentru a se preface c-a uitat de chestiune.

— Ce să-ți răspund, domnișoară, la vârsta mea nu mai am astfel de preocupări.

— Așa spui dumneata, dar eu știu bine că vii aici mai ales pentru cineva, știi dumneata pentru cine, doar pentru mine nu.

Pascalopol se afundă și mai tare în evantaiul de cărți.

— Dacă iubești pe Otilia, continuă implacabilă Aurica, de ce să n-o iei de nevastă? Ar fi o ingrată să nu primească, după câte ai făcut pentru ea.

Moșierul se încruntă, apoi zise serios:

— De ce nu ești dumneata cuminte, domnișoară Aurica, și nu lași în pace pe Otilia? Știi bine că nu sunt decât un prieten bătrân, care n-are o familie, și vine din când în când să vă vadă pe toți, cu egală dragoste. Uite, nici n-ai pus cartea jos. Nu e așa, cocoană Aglae?

— Vorbește și Aurica din capul ei, observă Aglae.

— Ei, mamă, vorbesc și eu ce văd, spuse Aurica, plină de parapon, dar simulând gingășia. Pe mine nu m-ai luat nici la moșie, nici la Paris. N-am nici o pretenție, eu nu mai cer nimic de la viață, atâta zic, că numai din prietenie nu face un bărbat atâtea sacrificii. Din partea dumitale e frumos!

Pascalopol apucă de braț pe Aurica și-o mustră încet, părintește:

— Taci din gură, nu spune comedii. Pe Otilia n-am luat-o eu la Paris, am întâlnit-o întâmplător acolo, unde a avut o bursă.

— Ei, bursă, la naiba, ia taci, Pascalopol, sări Aglae, că mă faci să râd.

Moșierul juca comedia spaimei de a fi încolțit de toți, de fapt foarte iritat. Stănică, pricepând situația, făcu pe generosul și aruncă în convorbire altă idee, care era și ea o indiscreție:

— Nu știi că moș Costache al nostru a fost la doctor, pe furiș, pe onoarea mea. Ține dietă, se îndoapă cu doctorii, e lucru mare. Și a căzut și la eresuri. Au fost aci doi preoți, de-au făcut slujbă.

— Arată mult mai bine la față, constată Pascalopol.

— Și nici nu mai fumează! completă Stănică.

Moș Costache părea foarte mulțumit de aprecieri și râdea ca la fotograf, simțindu-se mai sănătos când i se spunea că e sănătos.

— Hei, zise Stănică, nu-l plâng eu pe moș Costache, mă plâng pe mine și pe cei tineri. Dumnealui e de rasă bună, om vechi, călit, cine a trăit până la vârsta asta înseamnă că a învins toate bolile, s-a ales dintre ceilalți. Dumnealui o să trăiască o sută de ani, o să ne-ngroape pe toți. Nu vedeți dumneavoastră ce om e dumnealui? Uite, colo, față, ca de prunc (Stănică apucă de bărbie pe bătrânul, care se lăsă docil la demonstrație), uite, colo, fălci (Stănică arătă fălcile), uitați-vă, colea, dinți (Costache deschise gura), să spargi pietre-n ele, nu altceva (propriu-zis, bătrânul era cam știrb), ia priviți, mușchi (Stănică îl apucă de bicepșii slăbănogi), poftim, piept sănătos (îl lovi cu palma în piept), picioare puternice, care n-au știut ce e trăsura, tramvaiul (moș Costache exulta de plăcere), dar mai ales ascultați ce aparat digestiv are (Stănică îl lovi peste pântece).

Atunci se auzi un zornăit grozav de monede, rostogolite pe dușumea. Moș Costache îngălbeni, se ridică repede de pe scaun și se pipăi, în culmea agitației, în jurul curelei. I se rupsese fundul săculețului, în care ținea banii de metal.

— Banii! Ba-ba-banii! se bâlbâi el și se repezi sub masă. Stănică, Aglae, Aurica se aplecară și ei, cu capul pe jos, începând să caute cu febrilitate. Numai Pascalopol rămase nemișcat la locul lui și-și aprinse o țigară, fericit c-a scăpat de interogator.