Capitolul XII

Peste câteva zile, Felix primi o carte poștală ilustrată care-i făcu să-i tresară inima la-nceput, și-apoi îl cufundă în tristețe și mai mare. Pe o vedere de la Paris (eternul Turn Eiffel), recunoscu scrisul Otiliei. Fata îi trimitea scurte salutări din Franța, unde nu spunea cu cine se află, întreba de moș Costache și de el și-l ruga să-i scrie, dându-i un număr oarecare pe rue de la Michodière. Lucrul acesta nu l-ar fi bănuit niciodată. Ce căuta Otilia la Paris, mai ales cu cine? Fără îndoială, cu Pascalopol. Sufletul i se umplu de amărăciune. Dacă Otilia s-ar fi dus la moșie, asta ar mai fi mers. Era un gest de plictiseală care se scuza, mai ales că moșia era un loc de delectare primăvara. Dar la Paris, era altceva. Otilia petrecea, se bucura, dormea poate în aceeași cameră cu Pascalopol, trecea drept soția lui, dacă nu era, legal sau nelegal. La Paris, Pascalopol înceta de a mai fi un simplu protector patern. Un om în vârstă, care duce minorele în străinătate, e un corupător. Felix îl urî. „Ce fată fără suflet, în orice caz, Otilia asta! se gândi el. Pleacă de atâta vreme de acasă și nu scrie un rând lui moș Costache, pe care spune că-l iubește.” Felix luă o fotografie a Otiliei și o privi îndelung. Ciudat, ochii limpezi ai fetei dezmințeau proastele lui opinii. Cine știe dacă nu erau și alte motive la mijloc în această familie ciudată, pe care n-o cunoștea îndeajuns?! Moș Costache nu se purtase în așa chip încât să merite recunoștința fetei. Felul cum îl tutela pe el, speculându-l, era o dovadă. Rămânea însă excesul de intimitate cu Pascalopol. Mărturisi că nu înțelegea nimic și se simți descurajat. O iubise pe Otilia, dar purtarea ei nu-i dădea nici o speranță. Era zadarnic să se mai înșele.

Felix comunică scrisoarea lui moș Costache, care o înregistră cu un răgușit „Daaa?” lipsit de semnificație hotărâtă, părând mai degrabă mândru de aventura fetei, acesta spuse vestea Marinei, și Marina o trecu mai departe. Aurica chemă palidă pe Felix la portiță.

— Domnule Felix, e adevărat că ai primit o scrisoare de la Otilia?

— Da, îmi scrie de la Paris.

Aurica rămase cu gura căscată. Apoi fugi iute în casă și, vânătă la față, vorbi cu glasul sugrumat cu care se vestesc catastrofele:

— Mamă, ai știut asta? Otilia e la Paris.

Aglae suferi și ea o scurtă convulsiune a mușchilor feței, dar nu-și schimbă poziția pe scaun. După puțin timp, rezumă numai într-un cuvânt toată firea ei:

— Scârbă!

— Deșteaptă fată! comentă Stănică știrea, când o află. Știu că se descurcă-n viață!

— Dumneata numești deșteptăciune, zise Aurica, să pleci fără rușine cu un bărbat în străinătate?

— Da! decretă Stănică. Numesc deșteaptă o femeie care sucește capul bărbaților. Ăsta e rostul femeii.

Aurica privi țintă în dușumea, pătrunsă de argument. Suferința feței sale dovedea că în fond era de aceeași părere.

Felix, noros, se duse ca un om care vrea să se sinucidă la Georgeta și se purtă în așa chip, încât fata, inteligentă, înțelese tulburarea și dorința lui ascunsă și-i ușură cu îndemânare manifestarea. Felix se bucură din plin de darurile pe care i le putea oferi fata, dar, cu toată frumusețea excepțională a acesteia, îl uimi mai cu seamă simplitatea cinismului ei, grația firească cu care putea să treacă de la gesturile cele mai îndrăznețe la convorbirea prietenească. Simți pentru ea recunoștință, dar înțelese totdeodată că numai pe Otilia o iubea. Pentru Otilia avea o spaimă mistică și nu și-ar fi închipuit-o niciodată în atitudini scabroase. Sufletul lui, capabil de exaltări, era puțin jignit de indiferența blazată cu care se oferise Georgeta, de lipsa de importanță pe care o dădea întâmplării. Ea îl privea cu simpatie și curiozitate, îndepărtându-i de pe ochi o șuviță de păr, sărutându-l, însă cu acel aer de detașare profesională al femeilor care se amuză de orice nouă cucerire. Georgeta îl puse pe Felix pe programul ei:

— Îmi placi foarte mult, îi zise, poți să vii când vrei să mă vezi, dar niciodată seara și nici sâmbăta. Nu trebuie să te întâlnești cu generalul meu.

Felix ședea totuși încurcat, și Georgetei i se păru că ghicește motivul luptei lui interioare.

— Te aleg ca pe un fel de logodnic simbolic. Vreau să cunosc și eu tulburările unei fete oneste. Să nu-mi faci nici un fel de cadou, că mă supăr. În schimb, uite, îți dau eu un ac de cravată, ca să nu mă uiți! Nu te teme! Proprietarul lui a murit. Trebuie să știi că sunt relativ, o! Relativ, așa de onestă, încât poți fi într-adevăr mândru de cucerirea ta, și-ți dau voie să ți-o trâmbițezi la lume, fiindcă generalul meu nu crede nimic. Nu fi prost, adăugă ea, sărutând încă o dată pe Felix, pe fața căruia plutea o ușoară incredulitate, dacă auzi pe câte un tip spunând că vine la mine, că sunt așa și pe dincolo, să știi că se laudă. E paradoxal, dar așa e: nu sunt o… (Georgeta suflă cuvântul în urechea lui Felix). Însă, te rog, să nu te îndrăgostești de mine, nu vreau să te am pe conștiință. Am gânduri nebune matrimoniale, dar nu mi-aș ierta să te stric. În definitiv, e mai bine să te porți cu mine cum te-ai purta cu o… (și îi suflă din nou cuvântul în ureche).

La plecare, Georgeta își aduse aminte de ceva:

— Ascultă, zise, treci neapărat pe la Iorgu, la restaurant! Vrea să-ți vorbească urgent, nu știu ce. Fă-mi negreșit acest serviciu, fiindcă Iorgu e un om de care noi, „artistele”, avem nevoie.

Felix ieși de la Georgeta mai optimist, cu o încredere în viață mai solidă. O mândrie virilă liniștită îi regulariza bătăile inimii. Georgeta era întâia femeie pe care o cunoștea carnal, lucru pe care se străduise să-l ascundă Georgetei însăși, din vanitate. Nu și-ar fi putut închipui că o cucerire poate fi atât de simplă, fiindcă nu se îndoia de sinceritatea Georgetei. Timiditatea de până acum i se vindecă aproape toată, dintr-o dată, și simți că cu altă femeie ar ști să se poarte de-aci încolo cu alt tact. Lucru curios! Otilia îi apăru din nou scuzabilă și se învinovăți de a fi avut bănuieli nedrepte asupră-i. Pascalopol era un om de un mare bun-simț și nu se putea ca el să fi fost așa de lipsit de respect față de moș Costache, încât să-i răpească fata ca pe o întreținută oarecare. Își refăcu fața Otiliei, buclele ei, aruncate peste urechi cu ajutorul pieptenului, râsul ei și simți că nimic nu era comun între ea și Georgeta, deși amândouă erau foarte inteligente și fine. Otilia era îndrăzneață, dar inocentă în toate vorbele ei, de o bruschețe de soră. Dacă ar fi avut-o din nou alături, ar fi îngenuncheat, și-ar fi pus capul în poalele ei, s-ar fi ferit să-i spună și cel mai neînsemnat cuvânt dubios. Otilia era de o ștrengărie atât de castă, că îndoielile lui, acum vedea, erau ridicole. El însuși observă acest lucru ciudat. În loc ca întâmplarea cu Georgeta să-i fi deșteptat cinismul viril, să-l fi făcut mai pozitiv în plăceri, dimpotrivă, îi limpezise spiritul, îl făcuse mai apt pentru dragoste. Se hotărî să scrie numaidecât Otiliei. Luă o hârtie și așternu aceste cuvinte: „Dragă Otilia, Plecarea ta neașteptată, hoțească a zdruncinat în mine, la început, toate credințele. Aveam o rațiune în viață și îmi îndeplineam datoria cu sfințenie față de ea. Și tocmai tu m-ai înșelat, așa cel puțin mi s-a părut. Mă iubești sau nu mă iubești, mi-e frică să te mai întreb, după cum mi-e frică să-ți cer să-mi spui cu ce prilej ești la Paris și cum trebuie să te numesc eu de aci înainte. Însă cred iarăși în tine, și eu, din partea mea, mă voi ține de cuvânt, voi face adică așa încât să te fi meritat, dacă tu ai avut vreodată de gând să-ți arunci ochii asupra mea. Moș Costache e sănătos.

Felix”

Felix aruncă scrisoarea la cutie și se îndreptă spre restaurantul lui Iorgu. Acesta îl primi cu mare ceremonie. Frecându-și mâinile, îl vârî într-un fel de birou, îl întrebă dacă dorea să consume ceva și, la negațiunea timidă a lui Felix, comandă din proprie inițiativă siropuri, prăjituri, asigurându-l că sunt de cea mai bună calitate. Felix era curios să afle motivul chemării și nu izbutea să găsească o ipoteză oricât de puțin valabilă. Iorgu, cu multe gâfâituri și frecături de mâini și o dificultate ieșită din dorința de a vorbi distins, își expuse cazul:

— Domnule Felix, te-am chemat, și să mă ierți c-am îndrăznit, te-am chemat fiindcă știu ce om de treabă sunteți și sunteți și rudă cu domnul Giurgiuveanu. (Iorgu amesteca persoana a doua singulară cu a doua plurală, după impresiile momentului.) Domnule Felix, dacă ai vrea să-mi faci un serviciu, ți-aș mulțumi ca la un frate. Noi am vârât capital mare în afacerea asta și nu zic că nu merge, nu vreau să supăr pe Dumnezeu (Iorgu se închină superstițios), dar e negoț delicat, din orice se strică. Aici totul e să ai vad, să știe lumea de unde să te ia. Dacă mă mut, sunt un om pierdut. Domnul Giurgiuveanu e proprietarul localului, cum știi și dumneata, și nu pot să mă plâng. Am plătit cinstit și am rămas. Dar acum am aflat că unchiul dumitale vinde casele. Îmi vin samsari mereu. Dacă vine alt proprietar, ce mă fac eu? Îmi mărește chiria, asta nici vorbă, aș da și mai mult, deși ș-așa e greu. Dar umblă concurența. E cineva care vrea să mă scoată de aici și să deschidă el restaurant. Domnule Felix, nu te uita la noi că părem oameni cu stare, avem riscurile noastre. Uite, eu am copii mari, unul, să-mi trăiască, e ca dumneata, student la Drept, aș vrea să-l cunoști, ne face onoare mare. Eu trebuie neapărat să stau aici. (Iorgu împreună mâinile și vorbi lui Felix în așa chip, încât se părea că tratează cu el.) Domnule Felix, cumpărăm noi casa, dăm cât se cere, ne împrumutăm, în fine, facem ce facem, suntem negustori români, cinstiți, dumneata ai auzit de Iorgu. De ce s-o ia altul, când noi am lăsat atâția bani ca chirie?

— Eu, se apără ușor Felix, am toată bunăvoința, însă moș Costache nu prea vorbește de astea cu mine.

— Domnule Felix, urmă Iorgu, mai cu aprindere, nu-ți cer mare lucru. Să vezi cum stau lucrurile și te rog să nu te superi de ce-am să-ți spun. Eu am vorbit cu domnul Stănică de chestia asta, i-am dat și onorarii și mi-a făgăduit marea cu sarea. Da nu mi-a adus nici un răspuns, mă tot poartă cu vorba. Un chelner de la mine mi-a spus că l-a văzut cu amicul care mă sapă pe mine. Știi, să nu te superi, dar domnul Stănică e un om, cum să zic…

— Nu mă supăr, protestă Felix, zâmbind, însă ce trebuie să fac?

Iorgu se înveseli.

— Să-i vorbești domnului Giurgiuveanu, poate nu i-a spus nimic, așa bănuiesc eu, să-i spui că vreau eu să cumpăr, că dau cât cere, să mă cheme să stăm de vorbă. Eu aș fi venit, dar n-am vrut să mă vază lumea, am crezut în domnul Stănică.

Felix făgădui, și Iorgu, în culmea satisfacției, se repezi să-i ofere fel de fel de lucruri, îi strecură în buzunar țigări exotice, bomboane.

— Am să mă uit la dumneata ca la un tată, pardon, ca la un frate!

La colțul străzii, Stănică răsări ca din pământ.

— Ha, ha, tipule, te-ai dezghețat bine, frecventezi localurile de perdițiune! Bravo, te felicit. Dar ce cauți la ora asta? Te-am văzut cu Iorgu. Spune-mi drept, ce-ți spunea? Ești tânăr încă, naiv, ăsta e vulpe bătrână, își face treburile cu dumneata. Spune-mi drept (Stănică îl privi pe Felix în ochi), te sondează în chestia localului, ți-a spus ceva de contract, de vreo vânzare?

— Nu! minți Felix, devotat lui Iorgu, din instinct. Stănică se uită incredul.

— Zău? Dar e în stare! Să nu te uiți la el. Ăsta e un pungaș care a făcut milioane, pe spinarea mea, a dumitale, a cui vine să-și lase banii aici. Ce-ar vrea el? Să ia un local splendid pe nimic? Moș Costache nu vinde, mi-a spus mie, pe cuvântul meu de onoare. De ce să vândă? Să risipească averea? Ar fi o dobitocie. Tot ce are lasă Otiliei, ascultă-mă pe mine. (Stănică zgâlțâi pe Felix de haină.) E în interesul dumitale. Ai s-o iei pe Otilia de nevastă, nu spune nu, doar nu vrei s-o iei goală. Nu fi prost! Interesul nostru e ca moș Costache să nu vândă nimic. Nici nu sufla vorbă bătrânului de asta, că se supără foc. Nu-i place să-i bați capul. Astea sunt escrocherii de-ale lui Iorgu, care-și închipuie că ar putea să dea o lovitură, și cu câteva chirii să devină proprietar. Să vrea să facă asta moș Costache, și dumneata, ca tânăr cinstit, viitor ginere, să-i spui: Nu, moșule.

În timpul vorbirii, Stănică, zărind ceva în buzunarul lui Felix, vârâse mâna:

— Ia te uită, pezevenghiul! El ți-a dat astea? Astea-s țigări de contrabandă, eu i-am făcut afacerea.

Și Stănică vârî una în gură, lăsând pe celelalte în buzunarul lui Felix. Apoi se răzgândi.

— Parcă nu fumai!

— Nu!

— Atunci, dă-mi-le mie, nene, e păcat să te joci cu ele, ca copiii mici.

Felix îl asigură că va fi discret și dădu să plece, dar Stănică îl ținu de haină.

— Stai, frate, unde fugi așa? Ai mai fost pe la Georgeta? Acel „mai” familiar dovedi lui Felix că Stănică era în curent cu vizitele lui la fată. Nu putu să mintă.

— Am fost o dată, în treacăt!

Stănică îl strânse tare de haină, cu amândouă mâinile, confidențial.

— Amice, sunt vinovat față de dumneata. Da, sunt vinovat! M-am purtat neleal. Eu ți-am făcut cunoștință cu Georgeta și te-am îndemnat, mă-nțelegi… Am făcut foarte rău. Am o răspundere cu dumneata. Te rog eu s-o ocolești pe fata asta. Îți spun în interesul reputației dumitale, al fericirii dumitale! Ce știi cine e asta? Am știri rele de tot despre ea. Mi-a spus cineva lucruri grozave, că ar fi ieșit dintr-un șantan de la Brăila, șantan de marinari. Azi să n-ai încredere în nimeni. Fata asta poate să-ți fie nefastă, poate să-ți transmită, pricepi… Ești băiat inteligent, ce naiba, viitor doctor. Dumneata trebuie să te păstrezi ca un crin pentru Otilia. Las' că-ți găsesc eu altă fată, mai faină. Georgeta, îți spun între patru ochi, e o escroacă. Are un general, pe care-l toacă…

Uitând imaginea lilială de la început a Otiliei, Stănică adăugă:

— Fiindcă ai fost prost… Să fi fost eu în locul dumitale, azi Otilia era metresa mea, și aș fi stat eu cu ea acolo frumos în brațe, în locul lui Pascalopol.

Felix fugi fără să mai asculte, deși Stănică îl strigă, desperat:

— Stai, frate, am ceva să-ți mai spun.

Felix comunică seara lui moș Costache dorința lui Iorgu, făcându-i acestuia un portret din cele mai măgulitoare, așa, din scrupul amical, deși nu-și făcea iluzii asupra prestigiului său pe lângă moș Costache. Bătrânul bulbucă ochii mari.

— Ți-a spus el că cumpără? Auzi dumneata, și cât dă?

— Dă cât ceri. Vrea să discutați!

— Păi, nu mi-a trimis el vorbă prin Stănică zilele trecute, când l-am întrebat, că nu e amator? Spunea că a cumpărat în altă parte.

— Să știi că nu e adevărat. Domnul Iorgu l-a trimis pe Stănică la dumneata tocmai ca să te roage să-i vinzi casele, i-a dat și bani pentru asta. I-a dat și mai înainte două sute de franci de față cu mine, ca să-i prelungești contractul.

Moș Costache răguși brusc și ridică mâinile spre Felix, ca spre singurul vinovat.

— Pungaș, ticălos, să nu-l mai văd în casa mea! I-am dat cinci franci, înțelegi! I-am dat cinci franci pentru trăsură, să mi-l aducă pe Iorgu aici, și-l aștept de trei zile. Măgarul! Mă vinde dușmanilor! Hai acuma acolo! Să mergi cu mine acolo!

— Unde?

— La Iorgu!

Felix primi cu bucurie propunerea, satisfăcut să îndatoreze pe acela în care vedea un tată al Otiliei. Își puse alte haine, îndreptă cravata roasă a lui moș Costache și ieșiră. Fiind cam departe, întrebă pe bătrân dacă nu vrea să ia un tramvai sau o trăsură. Dar moș Costache protestă:

— Ești obosit? Pentru mine, nu! Mergem încet-încet.

Tot drumul, bătrânul bombăni, ocărând în surdină pe Stănică: pungaș, escroc etc. Ca să-i facă o plăcere lui Felix, găsi cu cale să cumpere de pe drum un fișic cu alune americane, pe care le ronțăi aproape numai el. Sosiți în fața restaurantului, moș Costache trimise pe Felix înainte, spre a preveni pe patron. Felix se strecură cam stingherit printre mese, fiindcă începuse să se strângă lumea (erau orele zece), căutând din ochi pe Stănică, pe care-l bănuia la pândă. Îl dibui pe Iorgu, care, jubilând, se precipită spre ușă, urmărit de Felix, și găsi pe bătrân în marginea trotuarului, mâncând alune americane.

— Coane Costache, te voi binecuvânta toată viața pe dumneata și pe nepotul dumitale!

Restauratorul îi împinse într-un gang îngust și obscur și-i scoase, pe scări întortocheate și coridoare neașteptate, în birou. Dindărătul unei uși se auzi un râs ascuțit de femeie și scârțâitul apăsat al unor ghete. Era un „separeu”. Moș Costache rumega alune și pipăia pereții, lemnăria, clanțele, mulțumit de ele.

— Am vârât o avere, coane, în reparații, îi zise Iorgu, ți-am îngrijit localul ca pe casa mea. Și acum s-o văd în mâinile dușmanilor?

Felix, ajuns în birou, fu cuprins de un scrupul. I se păru că e o indiscreție să asiste la dezbaterile celor doi, mai ales că-l vedea pe moș Costache cam stânjenit și-și zise chiar că nu-i de demnitatea lui să se amestece în astfel de lucruri. Îi era foame. Fugise acasă fără să mănânce, iar moș Costache îl luase prea repede. Domnul Iorgu, auzindu-i dorința, dădu ordine strașnice să i se întindă într-un separeu masa și să i se ofere tot ce va pofti, în contul lui. Doi chelneri explicară lui Felix, cu răbdare și vădită simpatie, calitățile tuturor mâncărurilor, discutară între ei, se trimiseră, pe rând, unul pe altul la bucătărie și-l hrăniră pe tânăr cu ceea ce socotiră ei a fi cinstea casei, turnându-i, într-un batalion de pahare, felurite vinuri. Amețit, pătruns prin tot trupul de o senzație de bună stare, după acest chef de unul singur, Felix se gândi deodată la evenimentul de peste zi. Trăise azi o zi nouă în existența lui, cunoscuse plăcerile vieții. Fără să-și dea seama cum, se auzi întrebând:

— Dar domnișoara Georgeta nu e aici?

Chelnerul se repezi pe ușă și se-ntoarse curând cu știrea că domnișoara tocmai venise și-și dregea coafura în odaia econoamei. Prin sufletul lui Felix trecură vanități de bărbat cu amante frumoase și cu avere. I se spuse că domnișoara, auzind de el, trimisese vorbă că vine și ea, numaidecât. Ceea ce se și întâmplă. Georgeta intră într-o rochie de satin negru, inundând odaia de parfumuri, iar chelnerul ieși discret pe ușă.

— Tu, dragule, zise ea, dar ce s-a întâmplat? Tu începi să te strici? Vai, ce de vinuri!

Georgeta luă capul lui Felix între palme și-l privi serios în ochi. Apoi gustă din unele vinuri.

— Vinuri tari, observă ea. Ai să te-nveți rău! Eu credeam că tu dormi acum! Așa înveți tu carte? Să știi că nu te mai iubesc, dacă te apuci de chefuri. Mi-a spus mie ceva Stănică.

Felix se cam supără de morală. Îl agasa aerul matern. Se simțea bărbat în toată firea. Îi explică Georgetei că venise cu moș Costache pentru niște treburi și că mâncase, pur și simplu.

— Așa? Ei, atunci, iartă-mă. Știam eu că ești băiat cuminte. Înțelegi că nu pot să am iluzia unei logodnice cu un stâlp de șantane. Nu știi însă ce rude ai! Stănică al tău e o perlă. De-abia am scăpat de el. Cum ai plecat de la mine, a venit și mi-a făcut o morală strașnică. Întâi mi-a spus că te stric, că el are răspunderi, că moș Costache te-a dat în paza lui. Apoi a întors foaia, văzând că râd. Mi-a spus că tu ești un stricat, că ai sedus pe Otilia, care din cauza ta și-a luat lumea în cap, și pe o cumnată a lui. Aurora, Aurica, așa ceva, pe care n-ai mai vrut s-o iei de nevastă, în sfârșit, că de la Iași te-a dat afară din școală pentru scandaluri amoroase. Înțelegi? Tu ai fi o vietate de apă, cum se zice în argoul nostru, care te dai numai la fete întreținute, ca să le toci banii. Otilia avea pe Pascalopol, iar eu pe general. Ce zici?

Lui Felix i se făcu un vârtej în cap și se ridică, împleticindu-se, de pe scaun.

— Domnișoară Georgeta, zise el, cu glasul tremurat de mânie, e adevărat că am dormit cu dumneata azi, dar eu te respect și te rog să mă respecți, la rândul dumitale.

Georgeta îi puse repede mâna albă și plină de inele la gură:

— Taci, pentru numele lui Dumnezeu, că te aude lumea! Uf! Ce emoții am! Sunt, în sfârșit, obiectul unor indignări romantice. Felix dragă, dar eu n-am vrut să te jignesc, eu nu cred nimic din toate astea, tu ești un băiat delicios. Eu îți spun vorbele lui Stănică, așa, ca să cunoști lumea.

Georgeta puse un obraz al ei pe obrazul lui Felix și, cuprinzându-l cu mâna de mijloc, îl legănă, îngânându-l ca pe un copil:

— Prost ce ești! Înțeleg de ce te iubea Otilia! Stănică e un tip rar, nu-l știu eu? Acum i-a intrat în cap că trebuie să divorțeze de nevastă-sa și să se însoare cu altă femeie, mai de lume. S-a oferit să mă ia de nevastă, propunându-mi să cer generalului să-mi facă o casă pe numele lui. Spune fel de fel de prostii: să mergem în Argentina, nu știu mai unde, în fine, aiurează. M-aș mărita cu oricine, bineînțeles nu cu un băiat ca tine, să-i stric rosturile, cu oricine, îți zic, așa, de ochii lumii, chit că apoi voi da divorț. Dar Stănică nu e serios, și apoi nu mi-aș ierta să fac să sufere o biată femeie. Ticăloși sunt bărbații, canalii!

Georgeta stărui ca Felix să se ducă acasă, spre a nu fi pândit de Stănică, și, spre mai multă siguranță, îl duse în biroul lui Iorgu, unde moș Costache, foarte mulțumit, mânca alune dintr-o farfurie plină vârf. Iorgu părea în culmea satisfacției și arunca lui Felix priviri recunoscătoare. Cei doi plecară, însoțiți până în ușa gangului de Iorgu, care-i sui într-o trăsură, dând ordine birjarului cunoscut să-i ducă în contul lui.

— V-ați învoit? întrebă Felix.

— Hâhî, mormăi Costache, ronțăind din alunele cu care-și umpluse buzunarele. Apoi își dezvoltă gândul între două mestecări. „Dacă nu mai sunt legi în țara asta și nu poți să lași ce-i al tău cui poftești, vând mai bine. Dau eu cui vreau, și dumnealor să ia vântul.”

Și bătrânul scuipă afară din trăsură o pieliță de alună și-și suflă apoi, zgomotos, nasul.

„Poate că bătrânul, medită Felix când fu în pat, nu e chiar așa de rău cum îmi închipui. Avariția lui e mai mult o manie, dar o iubește pe Otilia și se gândește mereu la ea.”

Luă un tratat, îl desfăcu și începu să citească, gândurile însă îi zburau departe. Ducea o existență cam agitată, puțin potrivită studiului. Prea multe senzații tari încerca în vremea din urmă. Nu era un an de când picase aici dintr-un mediu provincial și monoton și cunoscuse dragostea spirituală și pe cea fizică, răutatea oamenilor, lăcomia, nepăsarea, invidia, ambiția. Era liber, și totuși neliniștit, lipsit de ocrotire. Se simțea mai degrabă singur pe lume, părăsit. Crezuse în Otilia, și Otilia îl trădase. Georgeta era „o fată faină”. Ea însăși îl sfătuia să n-o ia în serios. De vreme ce nu avea nici o legătură aici, ar fi putut în anul următor, când devenea major, să plece în Franța și să-și urmeze acolo studiile. Cu ce ar fi scos din casa din Iași ar fi putut trăi. Felix ridică din nou cartea în fața ochilor, când deodată auzi glasuri feminine, printre care i se păru că distinge pe cel al Marinei, apoi un zdupăit pe scări. Un pumn lovi violent în ușă.

— Domnule Felix, domnule Felix, striga un glas subțire, în panică.

— Cine e?

— Sunt eu, Aurica. Moare tata! Vino, te rog, repede jos… Felix sări zăpăcit din pat, își aruncă o haină pe el și-ntredeschise puțin ușa. Zări pe Aurica tremurând, cu un pardesiu aruncat peste cămașa de noapte.

— Vino, te rog, că i-a venit rău, am trimis pe Marina după doctor!

Felix începu să se-mbrace repede. Graba îl întârzia și mai rău. Pe când își dibuia lucrurile, dădu de caietul lui Simion și-l deschise în treacăt. Era plin de cuvinte fără legătură între ele, cele mai multe din domeniul Bibliei, scrise caligrafic, regulat, însă cu mari tremurături. Părea caietul de exerciții la caligrafie al unui școlar. Întâmplarea îl indispuse. Când se gândi că mai târziu, ca doctor, îl vor chema așa, în mijlocul nopții, cariera nu-i surâse deloc. Își zise că se va dedica cu totul științei. Se dădu, în sfârșit, jos. Costache ieșise și el în cămașă, cu un surtuc deasupra și cu un fes de lână pe cap. Era comic, în toată puterea cuvântului, încât Felix nu putu să nu zâmbească. Fuma și scotea fumuri groase pe întuneric, care dădeau aerului luciri albe.

— Du-te, zise moș Costache, du-te să vezi ce are bietul Simion!

Felix trecu în curtea cealaltă, intră în casă, și-n sufragerie, unde se vedeau încă vestigiile nestrânse ale mesei de seară, dădu de Stănică, care fuma, întors cu spatele și ochind prin dulapuri. „Omul acesta, gândi Felix, e inevitabil.” Când îl zări, Stănică îi făcu cu ochiul și-i spuse în șoaptă:

— E rău de tot, se curăță babalâcul. Apoplexie, cu siguranță. L-a lovit damblaua. Am stat aici cu el la masă până pe la unsprezece, pe urmă a plecat și am auzit pe Aurica strigând că-i vine moșului rău.

Aglae apăru și ea, încruntată, părând mai mult mânioasă decât speriată.

— Parcă și-a mai venit în fire, zise ea, l-am frecat cu oțet aromatic. A mâncat ca un bivol, asta e tot. Sunt moartă de oboseală. Omul ăsta o să mă bage în pământ. Și nu mai vine toanta aia de Marina cu doctorul! Trebuia să se ducă Titi. Nici nu știu cui seamănă băiatul ăsta, așa de nesimțitor e. Nici n-a vrut să se scoale! Doarme dus.

— E chestie gravă, comentă Stănică, din plăcerea de a vorbi. La vârsta asta, pierderea de cunoștință ce poate să fie decât dambla? De trezit, se trezește el, dar e de văzut cum. Poate i s-a paralizat un braț, un picior, astea sunt accidente clasice.

— Ba să mă ferească Maica Domnului de așa pacoste. Decât așa, mai bine să-l ia Dumnezeu.

— Îl ducem la spital.

Aglae privi pe Stănică în ochi, încruntat.

— Că doar n-o să-l țin aici, unde sunt copii! Păcatele lui, el și le cunoaște.

Felix se căi că venise. Se auziră de afară pași, și un bărbat cu barbișon, înalt, grav intră înăuntru, călăuzit de Marina. Era plictisit, cu privirea fără interes, profesională, vădit contrariat că fusese sculat din somn.

— Unde e pacientul? întrebă el.

Aglae îl duse în dormitor, urmată de Stănică. Acesta făcu semn cu ochiul lui Felix, să intre și el. Marina închise convoiul, așezându-se în pragul ușii. Dormitorul, spațios, semiobscur, avea între ferestre două paturi mari cu tăblii de nuc, cu voluminoase suluri de lemn. O lampă cu abajur strejuia pe o noptieră. Olimpia ședea pe marginea unui pat și ținea mâna bolnavului încă nevăzut. Aurica privea galbenă, spălată de dresuri, mai de departe. Un miros pătrunzător de oțet aromatic se amesteca cu o duhoare neplăcută de dormitor închis. Doctorul făcu semn să se deschidă un geam și se așeză pe marginea patului, pe locul părăsit de Olimpia, în vreme ce toți ceilalți, plini de curiozitate, făcuseră cerc în jurul patului. Acum, Simion se vedea răsturnat pe spate, cu ciocul în sus, răsuflând încet. Pieptul, descoperit, îi lăsa afară o perie de tuleie, un picior gol, vânos ieșea din plapumă. Doctorul îl luă cu amândouă brațele și-l așeză bine pe pernă, îi desfăcu pleoapele și-i privi ochii, apoi îi luă pulsul. În timp ce număra mintal, întrebă:

— Cum i-a venit?

— S-a sculat de la masă și s-a dus să se culce, și atunci a căzut jos. Eu nu l-am văzut. A mâncat prea mult. Mănâncă prea mult, domnule doctor. Cineva mi-a spus că ar avea diabet.

Doctorul nu dădu nici o importanță vorbelor Aglaei și-și pregăti o seringă.

— I-ați făcut analizele?

— S-a făcut, domnule doctor, sări Stănică.

Aglae întinse o hârtie, doctorul o examină mahmur, apoi zise aspru:

— N-are nici un diabet.

Când acul se înfipse în una din fesele concave ale lui Simion, acesta gemu puțin, apoi începu să miște capul și să privească pe doctor pe sub gene.

— Cum te simți? întrebă acesta. Simion îl scrută atent, dar nu răspunse.

— Nu poți să vorbești? strigă doctorul. Ia ridică-te. Simion se ridică puțin, zâmbi prostește, mișcă puțin buzele și tăcu.

— Probabil afazie, vorbi doctorul, ca pentru el.

— Ce este aia? întrebă Aglae.

Doctorul o privi cu dispreț și zise:

— Și-a pierdut graiul, deocamdată, așa cred.

— Cum așa? E grav? întrebă Aglae, scandalizată și plictisită.

— Depinde de cauză. Asta n-o putem ști acum. Să stea liniștit în pat și mai ales să-l păzească cineva, asta e esențial. Și să mă chemați.

Doctorul ceru să se spele pe mâini, făcu operația cu răceală, aruncând pe sub pleoape ochiri în jurul lui, spre a vedea dacă i se aduce onorariul. Stănică o luă de braț pe Aglae și o duse în odaia vecină:

— Trebuie să-i plătești doctorului vizita de noapte. Dă-mi, că-i dau eu, un pol. De câte cinci, ca să pară mai mult.

— Câât? se indignă Aglae.

— Doctor mare, motivă Stănică, nu primește mai puțin. Aglae scoase banii, bodogănind:

— L-a găsit acum să se-mbolnăvească, tocmai când sunt mai supărată cu copiii ăștia.

Stănică îi luă banii din mână, fără s-o mai asculte, și ieși în întâmpinarea doctorului, care se pregătea să plece. Îl luă ceremonios de braț și-l scoase pe ușă, într-un chip cam caraghios, căci gesticulația lui afectată contrasta cu afectarea cu care doctorul își păstra rigiditatea. Afară, Stănică strecură doctorului onorariul în mână și se crezu dator, ca de obicei, să ia informații.

— Domnule doctor, ne dăm seama foarte bine că e grav, dar suntem tari, pacientul e în vârstă, de acum încolo ne așteptăm la orice. Spuneți-mi verde, tăiați în carne vie, doar sunt bărbat, ce Dumnezeu!

Doctorul căută să scape de orice preciziune pășind repede spre poartă, în vreme ce vorbea, ceea ce jigni pe Stănică.

— Este un ictus, cu atac afazic, așa mi se pare, în aparență foarte ușor. Tocmai astea sunt primejdioase. Nu pot să mă pronunț până nu fac examenul amănunțit al bolnavului. Poate să fie și altceva. Nu pot să anticipez. Trebuie să-l supravegheați, să vedem cât durează criza.

— Atunci e grav, domnule doctor?

Doctorul ridică din umeri și, înălțându-și gulerul hainei, fiindcă sufla un vânt subțire, porni fără să răspundă.

„Pungași de doctori! Îți iau banii degeaba.”

În fond, Stănică era impresionat, și o tremurătură îi străbătu tot trupul. Va să zică, Simion putea să moară. O duioșie nespusă îi trecu prin suflet, de care fu, în același timp, mândru.

„Ce canalii sunt oamenii! gândi el. Aglae, soacră-mea, e o vrăjitoare, n-are inimă nici de un gram. Îi moare bărbatul, și se tocmește cu doctorul. Și e plină de bani. Iar Olimpia asta stă ca o dobitoacă, nu cere nimic, nu descoperă nimic, o să moară toți, și n-o să-i rămână nici un ac. Mi-am legat viața de o insensibilă. Firește, moare ta-su, și Titi se leagănă. Ce idiot!”

Până în casă, Stănică trecuse printr-un șir întreg de asociații, al căror punct de plecare îl uitase. Olimpia se pregătea să plece. La fel făcea și Felix. Simion adormise, și Aglae era de părere să-l „lase dracului în pace” că n-are nimic. Indigestie!

— Unde te duci? întrebă Stănică pe Olimpia.

— Acasă, unde să mă duc? Până când am să stau pe capul altora?

— Tocmai acum, când e tată-tău bolnav? N-ai auzit că trebuie supravegheat?

— Are cine să-l supravegheze, n-avea grijă. E Aurica, e Titi. M-am plictisit să tot fiu pe drumuri. De altfel, și dumneata să faci bine să mai stai pe acasă. Eu sunt femeie măritată, sau ce sunt?

— Dragă Olimpia, se încercă Stănică să-și împace nevasta, care privea în sus, marțial din cauza fălcilor prea pline, tu știi cum e un avocat, trebuie să alerge, să fie pretutindeni. Dacă n-avem și noi avere ca alții! Nu e așa, domnule Felix?

— Ce ai cu domnul Felix? Eu vorbesc cu tine. Am să-l rog pe domnul Felix, care te întâlnește mai des, să te pună sub observație, să-mi spună cu ce femeie te întâlnești mereu, cine e Georgeta ceea de care tot aud.

— Poftim! se miră Stănică, privind pe Felix. Iată o femeie care nu înțelege situațiile. Eu sunt ca un doctor, înțelegi? Eu am contact cu toate clasele sociale. Dacă o artistă îmi cere concursul, pot să-i întorc spatele?

— Ce artistă, ce artistă? îi tăie Olimpia vorba. E o… Stănică se arătă pudic și indignat:

— Iubito, niciodată n-ai fost așa nervoasă. E de față domnul Felix, avem un caz nenorocit în familie, acum te-ai găsit să-mi faci scene? Ai și tu dreptate, vom discuta acasă.

Cei trei ajunseră în curtea casei lui moș Costache, fiindcă Stănică ținuse să-l conducă pe Felix. În dreptul casei auziră un pârâit grozav și o șoaptă cavernoasă, care-i făcu să tresară:

— Ei! Ce s-a întâmplat?

Era moș Costache, care împinsese ușa gotică și întreba. Stănică intră numaidecât înăuntru, gata să se sustragă reproșurilor Olimpiei.

— Ce s-a întâmplat? I-a venit rău puțin, dar ce are, Dumnezeu știe!

— Doctorul ce-a zis? întrebă moș Costache.

— Doctorul! se supără Stănică. Un pungaș. Vine, te pipăie și spune că nu știe precis. Ți-ai ales meserie bună, amice! A spus că să vadă mai târziu. Icter, ictus, așa ceva.

— Ictus, confirmă Felix.

— Asta. Pentru asta cere douăzeci de lei. Îi dau proștii. I-am dat numai zece.

Stănică scoase din buzunar două piese de argint și le jucă puțin în mână, apoi le vârî în buzunar.

— Dă-le încoace! zise Olimpia, avidă.

— Lasă, acasă! protestă Stănică.

În sfârșit, cei doi plecară. Felix se întoarse în odaia lui și luă un tratat de Patologie generală, pe care îl avea de la tatăl său. Răsfoi prin el, în scopul de a găsi cazul lui Simion. Atacul afazic putea fi un aspect al unei simple congestii cerebrale, dar putea fi și altceva. Acest altceva, Felix refuză să și-l închipuie măcar. Era cu neputință. Un molâu ca Simion! Luă iar caietul bătrânului și privi cuvintele scrise în el. N-aveau nici o legătură logică între ele, totuși, un fir asociativ părea să le înlănțuie. Probabil că Simion făcuse exerciții de caligrafie, ca unul căruia îi plăceau lucrările manuale. Însă i-l dăduse ca o contribuție la binele omenirii. Greșise caietul, bătea câmpii?

Otilia spusese despre Simion că fusese în tinerețe un om aventuros. Felix trebui să recunoască sincer că, dacă ceilalți n-ar fi afirmat că Simion se purta așa totdeauna, ar fi jurat că nu e în toate mințile. Această idee începu să-l preocupe. Se dădu repede jos din pat, cu picioarele goale, și scoase din dulapul lavoarului un morman de fascicole cu cursul de psihiatrie al profesorului care-l remarcase. Nu era obligat să urmeze acest curs, totuși îl frecventase și-și cumpărase coalele litografiate. Începu să citească lecțiile din primăvară, tocmai acelea în care se aflau elementele pe care le căuta, și o ipoteză începu să i se contureze. Avu satisfacții de detectiv. Se culcă târziu după miezul nopții, răpus de emoțiile zilei, și se deșteptă abia la prânz, când soarele era sus pe cer. Peste noapte visase că făcuse cu Otilia ceea ce i se întâmplase cu Georgeta și fu profund mâhnit. I se părea că profanase o imagine sfântă. Se spălă ostentativ cu apă rece, încercă să înăbușe toate emanațiile răutăcioase ale visului. Să meargă în oraș, nu mai era vreme. Se dădu jos în curte, să se plimbe. Abia atunci își aduse aminte de Simion.

— Cum îi mai este bătrânului? întrebă el pe Marina.

— Eh, bătrânul! zise aceasta, disprețuitoare. Ai mai văzut dumneata drac mort? Uite-l, bătrânul se plimbă prin curte.

Felix rămase înmărmurit. Aruncă ochii peste gard și într-adevăr zări pe Simion, care se plimba cu mâinile la spate și cu capul în pământ, foarte agitat. Crezu de cuviință să treacă dincolo, să se intereseze de sănătatea lui. Simion îl văzu și sări spre el cu agilități de felină.

— Ai văzut? zise el, s-a întâmplat o mare minune! Mort am fost și-am înviat.

— Într-adevăr, observă Felix, ești foarte bine!

În realitate, bătrânul, cu fața suptă și cu părul foarte albit, avea o privire fanatică, de-o fixitate supărătoare. Vorbele părură, totuși, tânărului rezonabile. Dar bătrânul continuă într-un chip cam sibilinic:

— Am înviat din nou. Asta nu s-a mai întâmplat de o mie nouă sute zece ani. Am să-ți spun o taină mare, ssst! Să nu ne-o omoare cineva, am să-ți spun o taină mare, anume cine sunt eu…

Felix se prefăcu grăbit și dădu să intre în casă.

— Să vii să-ți dau talanții! îi strigă Simion de departe. Ideea că bătrânul nu e în toate mințile se înfipse în capul lui Felix. Pusese în seara trecută un diagnostic și aștepta curios să vadă desfășurarea lucrurilor. Avea de gând, de altfel, să întrebe pe profesor. Aglae îi spuse nepăsătoare că Simion n-are nimic, că așa se maimuțărește el totdeauna. Când Felix căută să-i strecoare bănuiala că ceva e schimbat în felul lui de a fi și că ar fi trebuit totuși să se cheme doctorul, Aglae râse disprețuitor:

— Dumneata nu-l cunoști pe Simion. Totdeauna a fost nițel scrântit. Dacă m-aș lua după doctori! I-a venit rău, și atâta tot.

Totuși purtarea lui Simion începu să pună pe Aglae pe gânduri. Simion își examina hainele și le găsea prea scurte, dibuia prin toate dulapurile, scotea afară rufăria și hăinăria și se văita că dușmanii „omoară” hainele, le bat, le taie și le chinuie, persecutând astfel spiritul ascuns în ele.

— Ești nebun, striga Aglae, eu nu știu ce-o să mă fac cu tine. Mi-ai pus toată casa cu josu-n sus. Nu ți-a scurtat nimeni nici o haină, așa au fost ele.

— Le chinuiți! se căină Simion.

Aglae era în fond singura plictisită, fiindcă Aurica își reîncepuse turneele pe Calea Victoriei, iar Titi, placid, privea neînțelegător, legănându-se cu spatele rezemat de sobă și cu mâinile împreunate catolic. Când scandalul devenea mai mare, Aglae îl îndemna să se ducă în odaia lui, ca să fie liniștit. Simion pomenea mereu de duhul sfânt, de Isus, de persecutarea lui Dumnezeu în lume și alte de acestea, însă nu ducea niciodată divagația până acolo, încât să fie prins în delirare. Convorbirea obișnuită era normală, și toate actele vieții îndeplinite cu o relativă regularitate. Mânca vârtos și dormea tun. Felix își puse în cap să-l descoase, din interes psihologic. Simion fu încântat de convorbire.

— De ce te vaieți mereu, întrebă el, cine te supără?

— N-ai văzut, scurtează hainele, bat lucrurile Domnului. Când le bate pe ele, pe mine mă bat!

— Cum se poate să crezi dumneata una ca asta, că lucrurile neînsuflețite suferă și-ți aduc dumitale vreo atingere?

Simion îl privi pe Felix serios și ca și mirat că acesta îl socotea așa de neînțelept, ceea ce intimidă pe tânăr.

— Ce-a zis Cristos apostolilor pe munte în Galileea? Iată, eu sunt cu voi, în toată ziua, până la sfârșitul veacului, amin. De atunci, Cristos e răspândit în toate, unde nu-l aștepți, dar lumea îl urmărește, și-l schingiuie, și-l răstignește. Așa mă răstignește pe mine și hainele mele!

Felix fu silit să recunoască o anume logică în panteismul extravagant al bătrânului. Cine știe? Era un maniac cu vechi teorii mistice. Îl ispiti mai departe:

— Atunci dumneata faci parte din Dumnezeu? Simion păru nedumerit de subtilitate.

— Eu sunt purtătorul cuvântului dumnezeiesc, Isus etern, care înviază mereu. Ieri am înviat. „E nebun, gândi Felix, nebun de legat.”

— Acum înțeleg eu, zise el tare, ești Isus Cristos. Simion îl privi mirat, jignit, ca un om care e luat peste picior. Felix, deconcertat, crezu că s-a înșelat și a făcut o gafă.

— Drept cine mă iei, amice, he-he, ești șiret. Am fost Isus, toți am fost Isus, după ce duhul s-a răspândit din nou în lume. Dar, persecutat, a fugit de pe pământ și nu se mai întoarce decât la judecata de apoi. Acum toate sunt goale, moarte. Eu, hainele mele, iarba au rămas fără duh sfânt în ele.

Curios. Extravaganța dialectică a lui Simion încântă spiritul lui Felix. Desigur, Simion bătea câmpii, dar parcă era o logică în vorbele lui. Dumnezeu se revelase prin Isus, omenirea răstignise această ipostază a divinității, prin sacrificiul Mântuitorului, acesta se risipise în lume, făcând să participe toată făptura la divinitate, însă omenirea ignorase caracterul divin al creației și izgonise cu totul spiritul din univers.

— Deci crezi că redempțiunea a fost zadarnică? E interesant!

— Ha? exclamă uluit Simion, neînțelegând. Mi-au omorât hainele, îmi fură toate vorbele.

„Hotărât, își zise Felix, e nebun.”