Ceea ce-l întuneca pe Felix, dându-i oarecare doză de mizantropie, era indiferența tuturor, chiar a colegilor de universitate, pentru orice atitudine intelectuală, pentru orice înflăcărare ce n-avea un scop imediat, terestru. La Iași, în internat, discuta cu aprindere cu colegii, chiar în pat, după stingerea luminii, probleme pe care câteodată nu le înțelegea nimeni bine, dar care îi îmbătau, dându-le mândrii de filosofi. Problemele erau formulate îndeosebi în chipul întrebărilor (ce e viața? Ce e moartea?), așa cum le întâlneau prin broșuri. Unul pusese o dată problema: „ce e femeia?” și toți se străduiră să dea soluțiile cele mai extravagante, nimeni nu făcu nici cea mai mică glumă indecentă și nici măcar vreo aluzie la problema sexualității. Erau unii care puneau mâna pe reviste și-și scoteau din ele teme necunoscute celorlalți, pe care le dezlegau cu soluții tot din revistă, spre ciuda colegilor de dispută, care voiau să știe de unde furaseră ideile. Într-o noapte, discutară despre Dumnezeu. Afară ploua cu găleata și tuna, și unii din băieți, mai fricoși și mai puțin dialecticieni, tremurau de frică și chiar se închinau pe sub pătură, încredințați că o astfel de discuție poate fi primejdioasă pe așa vreme. Răspunse câte unul cu idei de manual, înflorite (studiau puțină istorie a filosofiei, abia în clasa ultimă): Dumnezeu este cauza dintâi și scopul din urmă. Prin el, noi ne explicăm tot ce întrece puterea noastră de explicație și dăm un sens vieții. Un băiat de popă zise că Dumnezeu „e o dogmă care nu se discută”, și că „noi trebuie să credem în tot ce e absurd”. În sfârșit, cel care stârnise discuția strâmbă din buze disprețuitor.
— Spune tu, mă, atunci, dacă ești mai deștept! se supărase băiatul de popă. Ia te uită la el! Ce te strâmbi așa, parcă tu știi!
— Mă, zise filosoful, Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiți pe loc și în timp (asta se zice „în timp și spațiu”), pe când Dumnezeu e nesfârșit!
Nimeni nu râsese de această soluție ușor de caricaturizat, rămânând toți tulburați. Afară fulgera. Numai unul întrebase incredibil:
— De unde ai luat tu asta, că n-ai inventat-o tu?! Feciorul de popă făcuse această obiecție, care multora le păruse foarte întemeiată:
— Bine, mă, noi socotim pe Dumnezeu ca fiind de o bunătate nesfârșită, opus răului, adică diavolului, care e un răzvrătit, tăgăduind pe Tatăl nostru din ceruri. Păi, dacă lumea toată e Dumnezeu, atunci se cheamă că și ucigașul e o părticică din Dumnezeu, și ce face, face cu voia lui. Se poate așa ceva? Ești un „eretic”.
Fiul de teolog spusese această vorbă cu mare orgoliu, dar celălalt filosof recunoscuse sincer ignoranța lui:
— Vezi că eu nu m-am gândit la asta. Trebuie să fie și aici o socoteală. Eu, unde am citit, am aflat că filosofia asta se cheamă panteism.
Atunci se hotărâră cu toții să întrebe pe profesorul Dumbravă, în care aveau mai multă încredere, fiindcă era sfătos, blând și dispus la problemă. Era un bătrân cu părul tare și negru, cu bărbuța maioresciană și care vorbea cu accent moldovenesc excesiv.
— Domnule Dumbravă, se ridicase unul din ei (era în clasa a VI-a), colegii mei vă roagă, prin mine, să ne explicați ce este Dumnezeu.
Dumbravă rămase înmărmurit.
— Da ci, bre, voi v-ați zărghit? Valeu! D-apăi aveți răbdare, bre, până la anul măcar, când v-o veni mintea. Ci vrai, și mă bat cu părintele?
Totuși le schițase câteva aspecte ale problemei.
Felix își aminti acei ani și se simți trist; în el clocoteau idealuri mari, probleme și energii. Otilia îi plăcuse de la început, pentru aerul ei de intelectuală blazată, care nu vrea să spună ce știe, și în același timp pentru subțirimea ei delicată, botticelliană. Ei, Felix i se putea dedica, consacra. Otilia i se înfățișase de la început ca o finalitate, ca un premiu, mereu dorit și mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei și pentru Otilia. Depărtarea de fată nu-l supăra în sine, ba într-un fel îi convenea, fiindcă gusta, ca un călugăr, bucuria de a se înfățișa mai târziu Otiliei perfecționat sufletește. Îl supăra însă că plecase cu Pascalopol. Asta întuneca puțin figura Otiliei. Fecioara Maria este venerată de toți și nu e a nimănui. O fată care primește omagiile unui om în vârstă și se plimbă cu el în străinătate e suspectă de aspirații comune, de obtuzitate pentru marile sacrificii bărbătești. Ar fi vrut-o pe Otilia călugăriță, refuzându-se tuturor. Atunci ar fi rămas și el ascet în onoarea și adorarea ei. Pe Georgeta, Felix n-o disprețuia. Își mărturisea chiar că-i place și că o dorește. Îl supăra însă că, fiind mai redusă intelectualicește decât Otilia, nu căzuse în capătul de jos al valorilor feminine. Ar fi dorit o Georgetă frumoasă ca și aceasta, dar de un cinism mai accentuat, mai inconștient. Ar fi voit-o căzută, rătăcită, ca prostituatele din romanele lui Dostoievski, care în abjecțiune mai au o licărire de conștiință morală. Atunci i s-ar fi sacrificat invers decât Otiliei, salvând-o, ridicând-o până la el, vindecând-o trupește și sufletește. Așa, Georgeta îl irita puțin. Era încântătoare de frumusețe și sănătoasă tun, imorală, dar cu luciditate, cu principii burgheze și bun-simț. Nu numai că n-avea nevoie de salvatori, dar îl privea pe Felix matern, îngrijorându-se de studiile și reputația lui, acordându-i favoruri din caritate. Raportul acesta era insuportabil, cu atât mai mult, cu cât, în ochii fetei, Felix credea că zărește o sclipire de ironie. Râdea oare Georgeta în sine de naivitatea lui Felix, care o privea ca pe o sfântă, sau, dimpotrivă, era mai onestă decât își închipuia, și atunci ea observa cu maliție orientările lui în lumea femeilor?
Felix simțea, mai mult decât nevoia fiziologică și psihologică de a avea femei și de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a-și găsi un punct de vedere metafizic, în care să-și ordoneze viața sentimentală. Îl plictiseau eternele apostrofe și insinuări triviale ale colegilor: „Te-am văzut cu o damă bine”, „Ai dat o lovitură”, „Faci ceva?”, „Sper că nu e numai platonic!”
Bântuit de astfel de gânduri, mergea încet de-a lungul Cheiului Dâmboviței, când îl opri cu brațele larg deschise colegul Weissmann. Vorbea puțin cu el, abia îl cunoștea de fapt, totuși nu rămase deloc surprins de familiaritatea studentului.
— Ce mai faci! îl întrebă Weissmann. Te plimbi gânditor, ești pierdut în contemplări. Faci poezii?
— Aș! protestă Felix.
— Și de ce să nu faci? Crezi că eu n-am făcut? Ce, e rușine? Am făcut caiete întregi de poezii, eram așa de sentimental într-o vreme!
— Publici? întrebă Felix.
— Ce să public? Le-am citit unui prieten al meu, băiatul cel mai inteligent de pe lume, cel mai delicios; el mi-a citit pe ale lui, și eu le-am aruncat pe foc pe ale mele. Băiatul ăsta are cel mai mare talent, e mai tare ca Heine.
— Cum îl cheamă?
— Cum îl cheamă? Barbu Nemțeanu! Trebuie să-l cunoști, e de pe acum un poet celebru.
Felix mărturisi că nu-l știe, ceea ce miră pe Weissmann, care nu-și luă totuși aere de suficiență.
— Amice Sima, pe băiatul ăsta trebuie să-l cunoști numaidecât, este cel mai mare poet contemporan. Îți fac eu cunoștință. Am să-ți aduc revistele în care publică el, să-ți dai și dumneata seama. De ce să te privezi de o asemenea beție lirică?
Weissmann vorbea cu un entuziasm extraordinar și gesticula, oprindu-se din când în când și rezemându-se de balustrada cheiului, spre a demonstra mai bine și a-i declama unele versuri, persuasiv, în șoaptă, trăgându-le cu mâna din gură și sugând din buze voluptuos, ca după mușcarea unei piersici. Îi puse lui Felix repetate întrebări, dacă nu cunoaște cutare sau cutare poet român sau străin, și Felix trebui să recunoască rușinat că nu era atât de informat.
— Ascultă o poemă delicioasă:
Il est d'étranges soirs où les fleurs ont une âme, Où dans l'air énervé flotte du repentir, Où sur la vague lente et lourde d'un soupir Le coeur le plus secret aux lèvres vient mourir.
Il est d'étranges soirs où les fleurs ont une âme, Et ces soirs-là, je vais tendre comme une femme.{4}
Weissmann declama prelung, cântând aproape, apropiindu-se și depărtându-se de urechile lui Felix, așa cum fac violoniștii țigani în Ungaria și Austria.
— Cum? Nu-ți place, poate?! Așa un poem minunat! Cred că știi de cine e! Cum, nu știi?! E de Albert Samain, cel mai mare poet francez, mai mare decât Lamartine. E o celebritate.
De Samain Felix auzise și-și aduse chiar aminte că văzuse între cărțile Otiliei un volum destul de vechi, Au jardin de l'Infante. Dar nu-l citise fiindcă nu-l atrăsese până acum poeziile. Îl interesau romanele care înfățișau cazuri de energie virilă, de tenacitate în ambiție, biografiile oamenilor mari, în genere toate cărțile care tratau despre problema educării voinței. În anul acesta întâi de facultate citise puțină literatură și foarte multe cărți de medicină. Mai mult decât risipirea, prefera profunditatea într-un lucru hotărât. Acum, însă, sufletul îi era sonor. Declamația lui Weissmann, care oprea în loc pe trecători, îi plăcea și se decise în gând să citească acasă pe Samain.
— Ai iubit vreodată? întrebă brusc studentul, după ce-l aruncase inutil prin poezia rusească, prin Nekrasov și Balmont.
— Cred că da! răspunse după puțină ezitare Felix. Weissmann îl privi incredul, apoi se porni, cu obișnuita frenezie, pe confesiuni.
— Ca mine n-ai iubit! E imposibil. Eu am iubit fenomenal, așa cum numai o dată un om iubește într-un secol. Am material sufletesc să fac bucuria unui poet mare. Am iubit o fată extraordinară, un adevărat înger, o fată nervoasă, impresionabilă, o fată, îți zic, al cărei suflet vibra ca o vioară scumpă sub arcușul unui Enescu, o adevărată Marie Baskirtscheff. Am petrecut cu ea ceasuri divine, ne-am topit în beția sfântă a cărnii. Apoi am vrut să ne sinucidem amândoi. Ne-am închis în casă și-am dat drumul la gaz. Fata s-a speriat la sfârșit și a țipat, și atunci a venit o mătușă a ei cu vecinii și au spart ușa.
— Și de ce ați vrut să vă sinucideți?
— De ce am vrut să ne sinucidem? șopti tainic și grav Weissmann. Tu nu cunoști durerea cărnii, desperarea de a fi ajuns pe culmile beției, de unde nu mai e nici o fericire posibilă? Când ajungi o astfel de culme, imediat te năvălește urâtul. Ne-a fost silă de viață, am vrut să prelungim clipa în eternitate.
Lui Felix Weissmann i se păru cam prea teatral de subtil, dar seriozitatea cu care își făcea tragedii strict gratuite îl încânta. I se redeșteptau în suflet emoțiile nopților de dispută de la Liceul Internat.
— Mă întrebi de ce am voit să ne sinucidem? continuă Weissmann. Tu ai citit Weininger, marele Weininger, cel mai teribil gânditor contemporan?
Felix trebui cu ciudă să mărturisească că nu citise nici pe Weininger și fu umilit de puținele lui cunoștințe și uimit de informația colegului.
— N-ai citit? Te-ai privat de cel mai delicios festin al intelectului. Îți fac eu rost de cartea lui; știu eu de unde să ți-o cumperi cu un rabat inimaginabil. Când ai ceva de cumpărat în materie de cărți, spune-mi mie, și-ți cumpăr mai ieftin ca oriunde.
— Cine este acest Weininger? întrebă Felix plin de curiozitate, dorind sincer să se informeze.
— Weininger? Weininger este cel mai grozav critic al femeii, din care cauză s-a și sinucis. După el, femeia este numai sexualitate, pe când bărbatul e sexual numai temporal. La ea sexualitatea e întinsă pe tot corpul. Eu și iubita mea, care prin excepție avea un suflet viril de intelectuală, am rămas înspăimântați când am citit cartea, și ea mi-a dat ideea să ne sinucidem, scârbită de realitate, care contrazicea idealul ei.
— Vreau să citesc această carte! zise Felix.
— Vrei să citești Geschlecht und Charakter? Admirabil. Dă-mi un franc și ți-o procur eu.
Felix îi dădu francul. Merseră câtăva vreme tăcuți unul lângă altul, fiindcă Felix, deși iubitor de discuții, se simțea stingherit să facă mărturisiri. I s-ar fi părut o necuviință să pomenească numele Otiliei, și chiar al Georgetei, față de un altul, și chiar să facă oricât de mici aluzii la existența lor. Ca să nu pară plictisit, întrebă pe Weissmann cum trăiește, ce scopuri urmărește, dar se căi numaidecât, având sentimentul că cere altuia indiscreții pe care el nu ar voi să le facă. Weissmann nu păru deloc contrariat și se porni pe confesiuni fără nici o umbră de rușine:
— Trăiesc ca un câine, ca un desperat. Am pe capul meu trei surori mici și o mătușă bătrână, pe care trebuie să le întrețin eu, și stăm cu toții într-o odaie mizerabilă, un fel de cameră de vizitii, deasupra unui grajd, unde ne suim pe o scară de lemn mobilă. Eu trebuie să plătesc chirie, eu trebuie să găsesc de mâncare.
— Și cum faci?
— Cum fac? Fac ce pot. Asist pe un dentist, fac injecții ieftine pe la lucrători, sunt redactor la o gazetă socialistă, traduc cărți pentru un editor, dau lecții particulare, asta fac. Eu sunt un proletar care așteaptă mântuirea clasei mele prin dialectica istoriei.
— Ești socialist?
— Eu socialist? Ce e aia socialism? Toate spiritele mari fără prejudecăți, din lume, cugetă ca mine. Eu sunt socialist științific. Susțin colectivizarea mijloacelor de producție și moralizarea dragostei prin eliminarea venalității: dragoste neconstrânsă.
Felix, cu toate că era lipsit de prejudecăți, simți o stingherire în fața acestor formule. În sufletul lui se simțea burghez și admira liniștea, independența autoritară și rafinamentul lui Pascalopol.
— Crezi, întrebă el, că la noi sunt potrivite astfel de reforme?
— Nu cunoști chestiunea, ripostă Weissmann. A demonstrat-o la noi cel mai mare critic român.
— Maiorescu?
— Ce Maiorescu? Maiorescu e un pigmeu, Maiorescu e ceva ca degetul mic de la un picior al lui Brandes. Eu îți vorbesc de Dobrogeanu-Gherea, cel mai mare critic român, care a scris despre G. Coșbuc un articol excepțional, Poetul Junimii. Trebuie neapărat să-l citești.
Weissmann vorbea cu atâta pasiune și convingere, că trecătorii întorceau capul. Felix nu-i împărtășea nici o idee, dar era încântat de frenezia lui ideologică, așa de absentă la alții.
— Am să mai stau un an, doi în România, unde nu pot să gândesc liber, până îmi mărit surorile și plasez pe mătușa la vreun cumnat, și apoi mă expatriez. Mă duc în Franța.
Felix îi mărturisi că și el avea de gând să plece la Paris, pentru a-și desăvârși studiile, dar că simțea ca o datorie de onoare să se întoarcă apoi în țară, spre a contribui la progresul ei. Îl întrebă dacă pe el nu-l mișca la fel acel obscur devotament pe care îl are orice om pentru pământul în care s-a născut.
— Tu poți să vorbești așa, fiindcă ești creștin. Eu sunt evreu, suspectat în sentimentele mele patriotice. Și dacă am să-ți spun că și mie îmi răscolește sufletul doina românească, ai să mă crezi? Mi-e teamă că n-ai să mă crezi nici tu. Mulți ne atribuie exclusiv obstinația de a vedea peste nații, de a pregăti răsturnări. Mirabeau, Danton, te întreb eu, au fost evrei, au lucrat ei contra patriei franceze? Toți cei care cugetă la binele de mâine al omenirii și văd peste prezentul îngust sunt calificați nepatrioți de către privilegiații prezentului. Eu sunt patriot român, însă în numele țărănimii și al proletariatului, alături de orice bun român care nu exploatează. Azi, în societatea burgheză, toți cei care gândesc ca mine, evrei sau creștini, fără deosebire, sunt trădători. Ce-s eu de vină că frecventez spiritele cu viziunea viitorului? Am sau n-am eu dreptate?
— Poate ai dreptate, zise Felix, logic vorbind. Dar sufletul meu nu poate depăși datele experienței imediate. E totuna cum mi-ai spune că e zadarnic să iubesc o fată, fiindcă peste atâția ani va fi bătrână și va muri. Eu iubesc pe cea de acum, singura care există pentru mine, irațional.
— Sofism, sofism, ești un escroc al logicii! vociferă Weissmann gesticulând, gata să dea năvală cu alte argumente. Felix însă ajunsese aproape de casă și trebuiră să se despartă. Weissmann îl întoarse din drum, îi privi hainele, le pipăi stofa cu mâna și se arătă nemulțumit, deși costumul lui Felix era foarte bun, numai puțin cam gros pentru anotimp.
— Vrei să porți un costum elegant, cum poartă numai Demetriad de la Național? Dă-mi costumul ăsta vechi și douăzeci de franci, și eu îți procur un costum nou, cum n-ai mai purtat toată viața.
Felix se codi, dar Weissmann îi vârî în mână o adresă pe o carte de vizită.
— Ține asta, parcă ce pierzi? Când ai să te decizi, ai să te duci și-o să-ți pară bine!
— Să-mi aduci pe Weininger! îi strigă de departe Felix, făcându-i un semn amical cu mâna.
Ajuns acasă, intră de-a dreptul în odaia Otiliei și căută poeziile lui Samain. Le răsfoi, se lăsă pe un scaun cu ele în mână, apoi se-ntinse pe sofa. Atmosfera aceea vaporoasă, mătăsoasă îl umplea de înfiorări noi. Nu-i plăcea în fond poezia, o găsea prea prețioasă, dar pricepu prin ea reveriile Otiliei, tumulturile ei tăcute de fată. Pe marginea mesei zări un degetar și o păpușă de stofă. Din paginile volumului căzu un mic ac de păr ondulat și o panglică verde. Otilia îi apăru ca o ființă fragilă, suferind la o muzică prea tare, ca o floare respirând în întuneric umiditatea. O fată care citea astfel de fluidități nu putea fi o ființă diabolică, ci contemplativă, victimă a oricărei mișcări pasionale prea tari, dependentă de cel care ar fi fascinat-o. Urî pe Samain. Se duse în odaia lui și luă o carte medicală în care se vorbea tocmai de conformația femeii și autorul sublinia, cu oarecare patetism, destinul ei de pasivitate. Felix îl căută în zilele următoare pe Weissmann și nu-l lăsă până nu căpătă pe Weininger. Îl citi cu pasiune, dar amărăciunea acelui original sinucigaș nu-l contamină. Dimpotrivă, rămase cu convingerea și mai întipărită că femeia e o ființă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească și să-i împrumute personalitatea lui. Contactul cu Weissmann și cu problemele sale dezvălui lui Felix o latură care-l rușină. Da! Citise multe lucruri pentru vârsta lui, însă dăduse cu prea mult orgoliu atenție numai pregătirii tehnice. Nu-și cercetase sufletul, nu-și pusese probleme, fusese un animal ambițios. Viața avea aspecte multiple și era stăpânită de legi interioare, sub apăsarea cărora orice om își avea iertarea lui. Fusese un înfumurat egoist, mulțumit că are o stare, necunoscând nici o mizerie, purtându-se cu lumea rece. Desigur, Titi era un băiat mediocru, dar avea și el un suflet. Îl umilise prin pretențiile lui savante și-l jignise în amorul propriu, purtându-se indiscret în afacerea cu Georgeta. Aglae era rea, dușmănoasă, dar fiindcă își iubea copiii. Cu Pascalopol se purtase fără nici o delicatețe, deși n-avea nici un drept asupra Otiliei. Îndeosebi, Felix își scrută atitudinea lui față de cele două fete și se găsi profund vinovat. Pe Otilia o urmărise, înainte de a se încredința că fata îl iubește, compromițându-i, agravându-i situația, iar pe Georgeta o vexase pur și simplu. Era și ea o ființă ca toate ființele, care voia să aibă un cămin și să fie stimată. Chiar dacă nu era decât o fată ușuratică, nu se cădea să fugă în chipul acela laș din patul în care ea îl primise cu atâta vădită sfială, cu un respect care-l măgulise. Ea îl iubea, fără îndoială, și-l socotea mai presus de ea. Felix se hotărî ca, pe dată ce-și va fi trecut examenele, să facă unele lecturi de documentare mai generală în domeniul vieții și să se scruteze mereu, spre a-și surprinde și sugruma orice impulsiune orgolioasă, și orice cruzime față de alții. Ca să nu uite, își luă caietul și scrise neted: „Voi căuta să fiu bun cu toată lumea și modest, și să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios.”
Felix, după multă luptă cu sine însuși, ajunse la concluzia că „trebuie” să se ducă la Georgeta, spre a repara impresia de răceală pe care o lăsase fetei. Îl tulbura însă faptul că sila pe care și-o făcea îl bucura lăuntric. Lua deci drept hotărâre ceea ce nu era decât slăbiciune? Și apoi, nu cumva nu mai iubea îndeajuns pe Otilia? Căută să se analizeze sincer și crezu că descoperă această dualitate. Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare soție, Georgeta îi era trebuitoare fiziologicește. Îl tulbura, o dorea, dar nu se temea că ar putea să se îndrăgostească de-a binelea de ea. Se duse deci la Georgeta, care-l primi cu o plăcere întristată. I se păru chiar curios lui Felix că o fată așa de jovială și deliberată în tot ce face, exprimând prin perfecțiunea de mare păpușă de porțelan femeia crudă, indiferentă, e atât de preocupată de cazuistica morală.
— Domnule Felix, îi zise ea, îmi pare sincer rău de Titi. N-am vrut deloc să-l fac să sufere. Dumneata nu înțelegi că e perfect absurd ca eu?… În sfârșit, e ridicol. E de vină numai Stănică. Dar sunt și eu vinovată, că m-am jucat. Generalul a aflat, tot Stănică trebuie să-i fi spus, cum are obiceiul, și mi-a făcut aluzie. Nu din gelozie, închipuie-ți, din bunătate. E un om bun.
Lui Felix i se păru ciudată și această bunătate a unor oameni cu o situație morală atât de independentă. Se gândi și la Aglae, și la Pascalopol și-și făcu mintal socoteala că ființele dezlegate de cătușele familiei, trecute prin toate plăcerile vieții, sunt mai îngăduitoare. În tot cazul, fu înduioșat de judecata Georgetei și o privi lung.
— Ascultă, zise aceasta, eu am pretenția de a fi frumoasă, seducătoare, știi, nu sunt îngâmfată, dar o femeie își dă seama numaidecât de felul cum e privită de bărbați. Și, apoi, în tagma mea sunt de o castitate aproximativă, pot să inspir tulburări romantice. M-am întrebat: ești un timid, sunt eu lipsită de interes pentru un om cult? Spune-mi drept, nu mă supăr! De ce fugi de mine?
Sub imperiul hotărârii lui disciplinare, Felix se apropie de Georgeta și-i sărută mâna. În fond, era tulburat și se temu că nu va fi consecvent. Simți că o forță naturală, imperioasă cere ca relații de acest fel cu femeia să devină normale. Georgeta îi văzu obrazul înroșit și ochii vinovați și-l luă de bărbie (în sine, Felix fu iar înciudat).
— Ce curioși sunteți voi, tinerii, îndrăzneți și plini de ascunzișuri! De ce-ai fugit atunci?
— Trebuie să înțelegi că e jenant pentru mine să lipsesc noaptea de acasă. Moș Costache e un om bătrân, merită respect. Apoi, Otilia…
— O iubești, nu?
Felix găsi o deosebită mulțumire să se mărturisească și i se păru chiar foarte firesc ca să-și dovedească astfel prietenia față de Georgeta:
— O iubesc, într-adevăr.
Georgeta îl strânse repede de un braț și-l sărută.
— Dar la mine ce cauți atunci, așa iubești tu pe Otilia? Felix se dădu înapoi, dezarmat de argument. Georgeta redeveni serioasă.
— Nu, zise ea, glumesc, desigur. Iubești într-adevăr pe Otilia și o fericesc. Nu faci o crimă dacă vii la mine, oricărui bărbat îi e îngăduit asta.
— Nu-i așa? se prinse Felix de precept. De Otilia sunt legat de mult, din copilărie. Și pe tine te iubesc… Altfel. N-am avut nici o intenție rea atunci, îngăduie-mi să repar greșeala.
— Ah, râse Georgeta, ce șiret ești! Vrei iarăși să-l trădez pe generalul cu tine? Ei bine, am să fac și asta, fiindcă sunt o fată bună și, de altfel, am prins slăbiciune pentru tine, dar fără manifestări casnice. Ai dreptate, în definitiv, însă află că în cele din urmă devin primejdioasă. Un tânăr s-a sinucis din cauza mea! Iubește-mă pe furate, nu te zăpăci!
Pe Felix, această morală îl supără iarăși, lucru pe care Georgeta îl remarcă. Fata se așeză pe genunchii lui Felix și-i înconjură gâtul cu un braț.
— Sunt o proastă că-ți fac atâta morală, iartă-mă, inspiri atâta respect, încât am devenit pedantă. La drept vorbind, îmi placi, asta-i principalul! Fă cum crezi!
Ca un fulger trecu prin mintea lui Felix iarăși imaginea Otiliei. Hotărârea de a-i fi absolut credincios îi întârzia spontaneitatea plăcerii de a se simți alături de Georgeta, apoi se simți profund ridicol ca în asemenea împrejurare să stea să mai cântărească sentimentele. Se lăsă cu totul în voia simțurilor, și atât el cât și Georgeta fură fericiți în acest joc care avea savoarea primejdiei, fără a fi propriu-zis amenințați. La plecare, Georgeta îl privi pe Felix cu o simpatie adâncă și-i șopti cu un galeș reproș:
— Felix, să nu te îndrăgostești de mine! Fii impertinent, așa trebuie să fie un bărbat! Ți-o spun pentru binele tău.
Felix se simțea fericit. Era absurd să tăgăduiască acest lucru. Se simțea mai ales ocrotit de toate împrejurările și de oameni ca de o conjurație a favorii. Otilia îi păstra un gând de departe și el avea voluptatea de a o iubi, Georgeta îi dădea cu mari gingășii ceea ce era în puterea ei. Era însă nemulțumit de el însuși, de această luptă lăuntrică între impulsurile momentane și nevoia congenitală de a-și face un program în viață. Dacă se va duce mereu la Georgeta, va fi un profitor, lipsit de orice capacitate de asceză în numele unei iubiri mai pure, dacă nu se va duce, va fi un ridicol cazuist, timid. Otilia și Georgeta ședeau foarte bine laolaltă, lucrul era limpede, cu toată îndărătnicia de a găsi vreo antinomie. Mai degrabă îl supără facilitatea relațiilor lui. Parcă nu el cucerise pe Georgeta, ci ea îl cucerise pe el. Și Otilia îl privise ca pe un factor de a cărui inițiativă nici nu se cădea să se informeze. Felix avu în treacăt ideea, pe care n-o lăsă să se dezvolte din pudoare, că spre a-și controla voința și capacitatea lui de a urmări un scop ar fi trebuit să încerce să cucerească experimental o altă fată, inaccesibilă. Însă examenele îl absorbiră cu totul și câtăva vreme uită și de Otilia, și de Georgeta.
Pe când citea un curs, străduindu-se să memoreze pagină cu pagină, moș Costache, după ce dădu câteva târcoale prin fața odăii lui, crăpă ușa și își vârî înăuntru capul lui ca o bilă.
— Nu-nu-nu te-te duci nicăieri azi? întrebă el.
— Nu. Am de învățat. Dar de ce? Ai vreo trebuință de ceva?
— Nu. Am zis că e frumos afară, e soare, ți-ar face bine să mai iei aer. Eeee întuneric aici!
— Îți mulțumesc, zise Felix. Am să ies mâine. Azi vreau să citesc cursul.
Moș Costache scoase capul din întredeschizătura ușii și dădu să plece. Ezită însă, și după câteva târcoale îl vârî din nou.
— Nu-nu-nu ieși din odaie, nu-i așa? Pe jos e urât, fa-fac niște reparații.
— Nu ies! răspunse Felix.
— Bi-bine faci! se bâlbâi moș Costache, vesel.
Deși întrebările bătrânului erau cam fără rost, Felix nu le luă în seamă, dar rămase cu sugestia vremii frumoase. Într-adevăr, i-ar fi plăcut să se plimbe puțin la Șosea, să-și mai consolideze prin odihnă terminologia în memorie. De jos se auzi un huruit ca de mobilă târâtă pe dușumea și apoi bătăi de ciocan. Își aruncă ochii prin ferestrele geamlâcului și văzu că în curte nu era nimeni. Ușa de la odaia Marinei era închisă cu lacătul, ceea ce însemna că bătrâna nu era acasă. Moș Costache apăru deodată în curte cu un ciocan în mână. Privi înspre poartă, în fundul curții, în toate părțile, uitând să arunce ochii în sus, apoi se întoarse, călcând în vârful picioarelor chiar pe pământ, ca un hoț. Se auziră din nou huruituri și scârțâituri ca de lungi cuie trase greu cu un clește. Felix se decise să plece în oraș. Tot trebuia să mănânce undeva, de vreme ce Marina nu era acasă. Se dădu jos pe scară fără să fie auzit. În sufragerie însă fu oprit în loc de o scenă pe care n-o aștepta. Marele bufet era dat la o parte, iar moș Costache ședea îngenuncheat în fața unei găuri în dușumea, făcută prin scoaterea unei bucăți de scândură. În ea, Felix zări, fără să vrea, o cutie de tablă de-ale Regiei, în care luceau monede, și un pachet cu hârtii, după toată aparența, bancnote. Bătrânul se silea, cu mâinile tremurătoare și pline de sudoare, să pună repede deasupra bucata de scândură. Felix voi să se strecoare îndărăt pe ușă fără a fi văzut, dar dușumeaua trosni sub pașii lui, și moș Costache sări galben în picioare cu ciocanul în mână:
— Ci-ci-cine e? Nu intra!
— Eu sunt, moș Costache! Am venit să-ți spun că mă duc în oraș. Dacă voiai să repari dulapul, trebuia să-mi spui mie, să-ți ajut.
Felix mințise intenționat, dar moș Costache îl crezu sau se făcu că-l crede.
— Nu-nu nu-i nimic. S-a rupt puțin o scândură, îl repar eu, că mă pricep.
Felix se strecură pe ușă cu ochii în tavan, ca să dovedească bătrânului că nu vede nimic. Pe dată ce ieși, auzi cheia răsucindu-se în broască. Ieșit în stradă, întoarse instinctiv privirea și văzu că moș Costache pândea la fereastră să vadă dacă a plecat. Bătrânul îi făcu un semn de adio cu mâna, ca să fie sigur că pleacă.
— Imprudent bătrân, își zise Felix, dacă află Stănică, e un om mort.
Stănică nu află, dar extraordinarul lui simț pentru tot ce se petrecea în umbră pe raza intereselor lui îl făcea neliniștit și căutător ca o pisică în preajma unei fripturi. Felix nu-și putea da seama, în definitiv, ce urmărea Stănică, și nici acesta nu i-ar fi putut explica într-un acces de sinceritate. Stănică nu urmărea nimic special, aștepta numai, înfrigurat, lovitura care să-i schimbe cursul vieții. Această relativă gratuitate a activității lui îl făcea fecund în idei și ascuțit în intuiții, ca pe un adevărat artist. Stănică era pretutindeni, întreba de toate, dădea sfaturi în toate direcțiile, era frate, părinte, consilier pentru oricine, înduioșându-se de propriile lui improvizații sentimentale. Felix îl surprindea adesea privind pe fereastră în odaia lui moș Costache sau cotrobăind prin casă. Totdeauna întorcea astfel vorba, încât indiscreția lui părea un lucru firesc și neînsemnat. Felix îl găsi într-o zi chiar în odaia lui. Îl văzuse bine cum scotocește prin cameră, dar, când intră, Stănică ședea pe un scaun lângă masă și contempla atent o pagină dintr-un tratat.
— E foarte interesantă chestia asta, zise el, bătând cu degetele în carte, ca și când era limpede că pentru carte venise. Când termini examenele, să mi-o dai și mie s-o citesc, vreau să mă informez și eu. Știință exactă, asta a fost pasiunea mea. N-am avut părinți…
Felix îl privise totuși așa de surprins, încât Stănică simți nevoia de a mai da o îndreptățire prezenței lui acolo:
— Domnule, mă uitam la Marina asta, a îmbătrânit rău, săraca. Știi că le e cam rudă dumnealor! Ai dracului oameni!
Să-ți fie rudă, și s-o faci servitoare. Și nici nu-ți închipui în câte familii bune, mă-nțelegi, există porcăria asta! O soră nemăritată, o mătușă, așa puțin mai cretină, spală rufele celorlalți gratis. Să zic că Marina nu prea face cine știe ce treabă, dar, oricum gratis, e o afacere. Eu aș lua-o bucuros, s-o scap din mizeria asta, dar te lasă dumnealor? Culmea, nu vrea nici ea. Domnule, Marina asta trebuie să aibă parale, pe onoarea mea, asta i-a împrumutat o dată lui moș Costache două mii de franci. Unde dracului i-o fi ținând? Cunosc o familie care ținea o decrepită de asta numai pentru că știa că are bani. Când a murit însă, n-au găsit nimic. Știi de ce? Ia să văd dacă ai fler! Felix ridică din umăr.
— Avea amant, puiule, avea amant un cocoșat, cu care făcuse și doi copii admirabili, cel puțin ca ten. Nu știu ce învățați dumneavoastră la medicină, dar cocoșații fac copii albi, planturoși, cu pielița ca de chiparoasă și crin, ca de plantă ținută în pivniță. Mor însă matematic după un an. Ei, eu mă întreb la cine rămâne Marina dacă, doamne ferește (lucrul e inevitabil), moare Costache? Cine se păcălește sau se procopsește? În locul dumitale, eu aș pipăi terenul, aș trage-o de limbă (am văzut că Marina ține la dumneata), să văd ce bani are. Dumneata ai putea s-o iei foarte bine, ca student ai în ea o comoară, fără nici un ban, pentru puțină țuică. Și pe urmă, șmechere, rămâi cu banii. Dar e vorba, are, sau nu are? Dumneata ce zici?
— Niciodată, răspunse Felix, nu m-am gândit la asta, și chestia mi se pare inactuală, bineînțeles pentru cel interesat. Ar trebui să moară moș Costache, apoi ea, sunt prea multe evenimente de așteptat. Mi se par foarte solizi.
— Bine, bine, noi lucrăm cu probabilitățile. Ia să presupunem că eu, care am experiență, și dumneata, la care țin ca la un frate mai mic, facem un pact. Dumneata observi, eu pilotez, apoi împărțim beneficiile. Evident, e o loterie, dar o loterie cu toate numerele câștigătoare. Trebuie numai răbdare. Numai cu asta nu trăiești, dar dacă mai joci și la alte loterii de astea, poate veni vremea când toate să se tragă deodată.
Atunci trebuie să fii pregătit. Dumneata ești doctor, pentru numele lui Dumnezeu, și știi. Ce e viața? Vax. Ai trecut de o anumită vârstă, încep beteșugurile: ba un reumatism, ba o gută, ba inima, ba rinichii. Într-o bună zi, pac, și nu pică unul, ci toți de vârste apropiate. E statistic, e științific. Ieri l-a pocnit pe Simion (se curăță la sigur, fac prinsoare), mâine pe moș Costache, și nici ceilalți n-o să trăiască o mie de ani. E rândul nostru, al tinerilor, să ne așezăm la masa vieții. Da, dar trebuie să fim pregătiți, să nu lăsăm lucrurile de azi pe mâine. Bătrânii sunt șireți, escroci, ți-o spun eu, ca avocat, au dușmănie declarată pe moștenitori. Un bătrân care toată viața n-a știut să se folosească de averea lui, gelos pe tineri, face farse, de pildă, lasă averea la o biserică sau la alte instituții și mai neprevăzute. E frumos ca Otilia să-și fi consumat aici tinerețea și apoi să rămână pe drumuri, tocmai când e mai încântătoare și are nevoie de lux?
— Nu cred eu că moș Costache n-are să aibă grijă de ea, spuse Felix, puțin atins.
Stănică îi surprinse momentul de slăbiciune.
— E în stare, e în stare, nu-ți face iluzii, bătrânii au psihologia lor. E de datoria dumitale, dacă zici că o iubești pe Otilia, să pui umărul să creăm aici o atmosferă sănătoasă, pentru ca succesiunea, când o fi, să se deschidă în mod echitabil. Ori vrei să pună mâna soacră-mea pe toate, pe averea în fond a Otiliei? Dumneata știi că restaurantul a fost cumpărat de moș Costache cu zestrea nevestei lui? Era, de fapt, dreptul fetei.
Felix făcu un gest de protest la injustiție. Stănică atacă problema mai adânc:
— E din partea dumitale o faptă de moralitate. Fata asta dulce, delicioasă trebuie ferită de primejdii, de ispite. Fără nimic și nimeni pe lume, știi ce face Otilia, ce e îndreptățită să facă? Se aruncă în brațele lui Pascalopol, asta face! Și-i dau dreptate.
Stănică, încredințat că a pus punctul pe i, închise cu zgomot tratatul de medicină. Felix se întunecase mai mult, iritat de readucerea în chestiune a cazului Pascalopol.
— Ce pot să fac eu? zise el plictisit. Nu pot și n-am căderea să m-amestec. În curând voi fi major, și prezența mea în această casă va trebui să înceteze.
— Nici nu trebuie să faci nimic. Să ai numai încredere în mine, să-mi ușurezi misiunea, să mă lași să fac fericirea Otiliei și a dumitale. Eu aș voi să-l ajut pe moș Costache, să-l învăț cum să facă bine lucrurile. Nu vezi ce prostii face? A vândut două imobile până acum, cu sume mari. I-a primit banii în mână, știu sigur asta, doar am vorbit cu cumpărătorii. Ei bine, ce-a făcut moș Costache cu banii? I-a pus la bancă? Nu cred! Îți închipui că eu n-am colindat peste tot? Bătrânii, domnule, nu depun banii! Ei vor să fie siguri de ei, să-i aibă în labă, de aceea și vând. Vor să-i manipuleze, să păcălească pe moștenitori. Bătrânii îngroapă, amice. Eu fac prinsoare cu dumneata că moș Costache a îngropat undeva banii. Dar unde? Asta-i chestiunea. N-ai mirosit nimic, nu bănuiești nimic?
— Nu, nici nu m-am gândit la așa ceva!
Stănică îl scrută neîncrezător și râse tactic, cu capul lăsat pe umăr.
— Hoțule, nu zău! Nu-mi prea vine să te cred. Am ajuns la convingerea că ești fin de tot. La dame, cel puțin, ești maestru. N-am făcut în doi ani cu Georgeta ce-ai făcut dumneata în cinci minute. Ăștia care au succes la dame se pricep și în lucruri bănești, contrar părerii comune. Dar să zic că n-auzi, nu vezi. Eu te întreb așa, să văd, dumneata cum judeci? Unde să-i fi ascuns?
— În casă nu cred că-i ține, zise Felix, dintr-un sentiment de solidaritate cu bătrânul. Avarii îngroapă banii prin grădini.
— Ei, asta în povești, nu pe aici pe la oraș. Crezi că eu nu m-am plimbat prin grădină? Nici eu n-aș crede că-i ține în casă. Însă să știi că aici sunt ascunzișuri pe care numai el le știe și soacră-mea, ascunzișuri de casă veche. Ai să vezi că bătrânul nu face iarna foc, să-l tai, în cutare sobă, ceea ce înseamnă că-i e frică să nu-i ardă bănetul ascuns prin apropiere. În definitiv, treaba lui, vorba dumitale, cum își așterne, așa doarme. Eu, unul, n-am nici un interes. Mă ocupam și eu, așa ca filantrop, pentru binele lui, și puțin și pentru Olimpia. Am, ca să zic așa, un mandat moral, să apăr interesele generației noi față de cea veche.
Fiindcă Felix dădea oarecare semne de plictiseală, Stănică se ridică și chiar trecu pragul, dar se întoarse din nou.
— Ceea ce vrusesem să-ți spun, tocmai aia nu ți-am spus. Te invită Iorgu mâine seară la nouă la restaurant. Vine și moș Costache. Are omul o fată căreia îi rupe turta, și a găsit pretext ca să dea o masă cunoscuților, în vederea că a devenit proprietar. Mai mult pentru asta. Tocmai dumneata, care ai mijlocit, ca să zic așa, afacerea, și moș Costache sunteți eroii serii. Vin și eu, nici vorbă.
— Nu cred că am să pot merge!
— Refuz nu se poate. Am ordin să te aduc. Mai dă-le dracului de examene! Mi se pare c-o să-ți arăt o fată faină.
Încredințat că a aruncat argumentul suprem, Stănică ieși pe ușă maiestuos. Într-adevăr, Felix se duse la restaurant, fiindcă moș Costache ținu neapărat să fie însoțit, și apoi pretindea că trebuie să închidă casa peste tot cu cheia, fiindcă a aflat că umblă niște hoți care se introduc prin case și așteaptă acolo, ascunși, până când pleacă lumea. În „șambrul” în care Iorgu oferea, plin de mulțumire, masa, Felix avu surpriza și neplăcerea să întâlnească indivizii cei mai puțin acordabili. Venise Georgeta, generalul, Olimpia și chiar Titi, adus s-o însoțească, explicau ceilalți, pe Olimpia până la sosirea lui Stănică, și să facă portretul lui Iorgu. Era și Weissmann, studentul (care îl lămuri pe Felix că făcea dantura familiei pe un preț absurd de avantajos). Nevasta lui Iorgu era o femeie grasă, enormă, cu fața severă, hindenburgiană, și părul roșcat adunat într-un coc ridicol de ascuțit. Părea binevoitoare, cuviincioasă și de origine germană. Fata, care da pretext sărbătorii, nu era de față. Fusese culcată de mult. Mai participau câteva figuri necunoscute, un frate al lui Iorgu, un ofițer cu râs încântat, ostentativ optimist, o soră a doamnei Iorgu, doi bărbați maturi, corect îmbrăcați, dar cu aere de flăcăi bătrâni. Unul se prezentase ca maestru caligraf, și Iorgu comunicase asistenței că arta musafirului constă în a face inscripții, afișe, liste de mâncare, în felurite caractere. Situația lui Felix fu din cele mai penibile. A săruta mâna Georgetei față de Olimpia și de general i se arăta ca o operație desperată. Însă atât Georgeta, cât și generalul avură purtările cele mai cordiale. Georgeta îl primi cu aclamații, și generalul voi cu orice chip ca Felix să se așeze lângă el. Titi nu dădu nici un semn de supărare. Făcu el însuși un salut din mână lui Felix, cu obișnuitul aer placid și timid, părând a fi uitat cu desăvârșire incidentul. Cât despre Olimpia, ea nu făcu nici o dificultate morală, ocupată să admire multele brățări ale doamnei Iorgu, care își scotea greoi și cu multă amabilitate bijuteriile, spre a face plăcere musafirilor. Totuși, Felix era tulburat. Titi se afla exact în fața lui, de cealaltă parte a mesei, cu niște bucăți de hârtie de bloc, pe care își propunea, probabil, să treacă la nemurire agapa. Să stea de vorbă, cu o familiaritate pe care nu și-o putea reprima, cu oricâtă sforțare la ipocrizie, între privirile lui Titi și ale generalului, i se păru lui Felix un chin nou. În ochii lui Titi nu citi decât o mahmură, enigmatică lipsă de gândire. Generalul fu încântător în chipul cel mai jenant. Își vârâse un braț după acela al Georgetei, și altul după al lui Felix și făcea legătura de unire între ei, vorbindu-le încet:
— Mon jeune ami{5}, zise, am așteptat să te mai văd, și nu te-am mai întâlnit. Păcat! Muncești mult, îmi închipui. Însă, te rog eu, nu exagera. Ai timp. Ce zici, întrebă el pe Georgeta, muncește mult?
— Așa cred! răspunse Georgeta.
— Vezi? reproșă generalul. Totuși e frumos, e foarte frumos ce faci! Nu e nevoie însă să-ți părăsești prietenii pentru asta. Domnișoara Georgeta mi s-a plâns, sunt dator să-ți spun, că ai neglijat-o. Est-ce qu'on néglige une beauté comme ça?{6}
— Generale, ești un galant incorigibil, am gust să te sărut.
— Faites, faites{7}, aprobă acesta, mângâindu-și mustățile terminate în bilă. Apoi se mărturisi la urechea lui Felix: E o fată delicioasă, o fată bună, plină de virtuțile antice.
— Papa! reproșă Georgeta în glumă.
— Zic virtuți, corectă generalul, în sensul de perfecțiune. E femeia perfectă, totală, nu o matroană, pentru Dumnezeu!
— Va să zică, noi suntem matroane, bietele femei măritate! Crezu Olimpia că trebuie să obiecteze, pentru întreținerea convorbirii.
— Oh, madam, deloc. N-avem dreptul să calomniem femeile înainte de a le cunoaște posibilitățile.
Georgeta fu cam îngrijorată de această conversație, ce putea degenera în altercații cu o femeie ca Olimpia, și, ca să înlăture răspunsul generalului, luă o bucățică de șvaițer și-l vârî cu vârful degetelor în gura acestuia. Generalul prinse șvaițerul și, în treacăt, sărută și degetele Georgetei. Fata se pregătea să-i mai astupe gura cu o altă bucată, făcând și ea la fel, în scopul stimulării, când sosi Stănică. Primejdia era înlăturată.
— Să mă iertați c-am întârziat, dar de-abia am scăpat de socru-meu. Olimpia, ce să-ți spun, iubitul tău tată e imposibil. A aruncat pernele pe fereastră, a sfâșiat cearșafurile, a făcut un tămbălău grozav.
— Ce are? întrebă madam Iorgu. Stănică râse.
— Are gărgăuni, madam Iorgu, ce să aibă? I-a intrat în cap că duhul sfânt, prigonit de oameni, s-a ascuns în cearșafuri, și se supără când bați cu bățul plapuma și celelalte. Astă-seară n-a vrut să se culce, fiindcă rufele n-aveau duh, fiind spălate cu leșie și persecutate. M-a văzut pe mine cu batista asta și striga zor-nevoie că duhul sfânt s-a ascuns în ea și să i-o dau să doarmă pe ea. De-abia l-am potolit.
— De ce nu-l duce într-un sanatoriu? observă madam Iorgu. Ofițerul râse zgomotos.
— Ce sanatoriu? Balamuc! Nu și-a făcut injecțiile. Această ieșire neghioabă făcu pe toți să tacă, din respect pentru Olimpia, care încruntase sprâncenele. Felix reținu totuși banala calomnie cu injecțiile, și un raționament îi străbătu repede, obscur prin minte.
— Hai mai bine să ne veselim, îndemnă Stănică. Toată lumea să trăiască, și în special eroii serii, am numit pe iubitul nostru conu Iorgu cu familia sa și pe simpaticul meu moș Costache et compania. Ce gândiți dumneavoastră? Conu Iorgu a devenit proprietarul celui mai rentabil local de noapte, iar moș Costache a încasat parale bune. Spune drept, moș Costache, erau noi hârtiile, frumoase? Unde le-ai ascuns?
— Unde le-am ascuns eu, nu le găsești dumneata! glumi cu maliție moș Costache.
— Doar nu le-ai depus la vreo bancă, să dea faliment. S-au pârlit mulți.
Stănică examină fața lui moș Costache, spre a-i surprinde reacțiunile, dar acesta înghițea de zor, cu lăcomie aperitivele.
— E bine să fii bogat, dar e bine să fii și sărac. Fiecare stare cu avantajele ei. Azi, dacă ai bani, nu știi ce să faci cu ei. La bănci nu sunt siguri, acasă te pradă hoții, să-i cheltuiești te îmbolnăvești, să nu-i cheltuiești, la ce-i mai ai?
— De asta, se vede, observă Olimpia ironic, nu faci tu avere, ca să nu-ți bați capul!
— Să știi că da! zise Stănică, prefăcându-se că o ia în serios. Nici nu știi ce se poate întâmpla! Iată un caz tragicomic. Unul are câteva sute de mii de lei pe care nu vrea să-i depună la bancă și-i ține în casă. I-a pus pe undeva prin sobă, sau într-un dulap, între două scânduri, așa ceva. Spune dumneata, moș Costache, unde se țin banii de obicei?
— Unde nu-l taie capul pe ticălosul de moștenitor!
Toți râseră, iar Stănică, în gândul lui, făcu pe bătrân pezevenghi.
— În sfârșit, i-a pus pe undeva prin casă, unde poți doar să-i pui, în pivniță, în pod, sub saltea etcetera. Ei, și servitoarea a șters parchetul cu benzină, uitând să deschidă geamurile, un chibrit aprins a căzut pe dușumea, și vaporii de benzină au luat foc, și toată casa a fost scrum în două ceasuri, cu bani cu tot. Morala: Nu pune banii de unde nu poți să-i scoți imediat.
Stănică încercă să fixeze în ochi pe moș Costache, care continua a părea nepăsător, însă mânca cu o repeziciune cam nervoasă, evitând să ridice privirea.
„Să știi, își zise Stănică detectivistic, că l-am prins pe moș. Îi are în casă banii!”
— Domnule, zise el tare, sunt oameni care strâng o avere în lăzi, și nu prind de veste când moneda iese din circulație, rămânând ca tinichea goală. Dar o să iasă acum o lege, am auzit eu, teribilă. Statul are nevoie să circule capitalurile. Dacă le ții în ladă, frustrezi societatea de posibilitățile închise în ele. Ei bine, statul te forțează să declari ce parale ai, chemându-te să preschimbi bancnotele. Nu le-aduci, treaba dumitale, îi pierzi, dacă însă îi aduci, atunci ești obligat să împrumuți statul cu atât, contra titluri.
— Ești deștept dumneata! Cine a inventat legea asta? zise moș Costache cu o indispoziție abia acoperită.
Stănică deveni elocvent:
— Asta e o metodă clasică de a pune mâna pe paralele particularului. Numai un război să vină, cum se aude, și nu te-ntreabă nimeni dacă-ți convine ori nu. Dar dacă m-ai întreba pe mine cum să te aperi, eu ți-aș spune.
— Cum? întrebă moș Costache, sarcastic, dar mâncând mereu.
— Trecând-o asupra moștenitorilor, în câteva părți, ca să nu atingi minimul impozabil. Sau, dacă vrei, le lași obligațiunile statului, și dumneata mănânci banii.
Moș Costache era gata să declare supărat că „n-are nimic”, însă Iorgu se afla în fața lui ca cea mai bună dovadă că primise bani. Se mulțumi să glumească:
— Când ești tânăr, n-ai bani, și când ești bătrân, dacă i-ai strâns, te pândesc rudele!
— Asta așa e! aprobă generalul. De aceea eu am hotărât să-i cheltuiesc cu tinerețea.
Zicând acestea, strânse de braț pe Georgeta și pe Felix, dar mai mult pe cea dintâi.
— Mon général, prinse ocazia Georgeta, când îmi cumperi o blană?
— Întrebarea e improprie! răspunse galant generalul. Cumpărătura e de mult făcută! Vrei să spui, când să te însoțesc ca să ți-o alegi!
Olimpia privi pe Georgeta cu invidie și cu o curiozitate infinită, ca și când aceasta ar fi fost un animal apocaliptic.
Printr-o firească asociație, convorbirea începu să se desfășoare asupra copiilor, pentru care părinții strâng bani privându-se de toate bunurile, ca apoi ei să-i risipească.
— Noroc că am fată, zise madam Iorgu, fetele sunt mai cuminți!
— Pe fete nu trebuie să le măriți? observă Olimpia. Uneori e mai greu ca cu băieții. Știu asta din familie.
— N-o silesc să se mărite! Dacă are noroc, mărite-se, dacă nu, e bine și așa!
— Perfect, zise Weissmann, va practica iubirea liberă, pentru plăcerea proprie.
În afară de Georgeta, Felix și generalul, care pufniră de râs, ceilalți priviră uimiți la Weissmann. Olimpia îndeosebi îl contemplă ca pe un monstru.
— Cum, țipă aproape Stănică, să ții fata nemăritată? E o crimă dublă împotriva vigoarei nației și a economiei. Cum, să stea fata sterilă, să piară nația românească, să scadă populația? Și cu averea ce faci? În definitiv, ea e numai un împrumut al societății, care trebuie restituit…
— Bravo! aprobă Weissmann. Trebuie restituit comunității. Weissmann fu iarăși contemplat cu mirare.
— Dă-mi voie, corectă Stănică, nu umbla cu socialisme de ale dumitale. Bunurile trebuiesc redate societății prin mâinile copiilor, ca să se folosească și generația nouă.
— Bați câmpii, Stănică, zise Olimpia, asta e de la sine înțeles că copiii au să moștenească.
— Firește, făcu voluminoasa doamnă Iorgu.
Iorgu însuși se aplecă înspre locul unde ședeau generalul, Felix și Georgeta și mărturisi cu un gest generos din mâini:
— Îi las fetei avere împărătească! Mititica! Stănică auzise.
— Nu m-ați înțeles, strigă el, dacă mă împiedicați să vorbesc! Nu e de-ajuns să-i lăsați fetei avere, trebuie s-o măritați, ca de avere să se folosească și altul.
— O mărităm, o mărităm, zise împăciuitor Iorgu.
— Întrebarea este, cu cine o măriți?
— Eu aș vrea ofițer sau doctor, zise madam Iorgu.
— Doctor, sări Stănică, uite doctor! Și întinse mâna spre Felix. Lucica are opt ani acum, peste șase ani e nubilă, și atunci dumnealui este tocmai doctor proaspăt. Băiat fain.
Atât Iorgu, cât și nevasta lui priviră cu simpatie și modestie la Felix, care găsea scena foarte penibilă și blestema în gând limbuția lui Stănică. Olimpia însă părea nemulțumită, și pe Felix îl surprinse asemănarea ei cu Aglae.
— Fata dumneavoastră, zise ea, cu o maliție molatică, trebuie să aibă aspirații mai înalte, un magistrat, un ofițer superior.
Stănică pufni de râs, fără să explice cauza. Iorgu, împăciuitor, închise discuția:
— Ce-o fi, nu ne uităm, să fie numai tânăr de ispravă, să muncească, cum am muncit și eu, care m-am ridicat de jos. Însă, ce să vorbim acum degeaba, că fata e mică. Mai bine să bem în sănătatea ei și a tuturor.
Chelnerii, mobilizați la spatele invitaților, umplură paharele și toți băură. Generalul se amețise de-a binelea, păstrând totuși dignitatea. Voia cu orice chip să vadă relațiile între Felix și Georgeta mai cordiale.
— Mă rog matale, insistă el pe lângă Felix, care se simțea jenat, Georgeta e o perlă, e o fată adorabilă, pe care țiu s-o cultivi, te invit s-o cultivi. Îmi datorești această finețe. Predau în mâinile dumitale o pupilă scumpă.
În tot acest timp, moș Costache, mulțumit că scăpase de insinuațiile lui Stănică, mânca harnic și bea mereu, sugându-și buzele groase, privind numai în farfurie. Madam Iorgu, căzând cu ochii asupra lui, crezu de datoria ei să fie amabilă:
— Domnule Giurgiuveanu, am auzit că aveți o fată, domnișoară, să vă trăiască, s-o vedem măritată. Unde e acum, de ce n-ați adus-o?
Moș Costache mormăi ceva, cu gura plină, în imposibilitate de a articula. Stănică luă cuvântul în locu-i:
— Otilia? Unde e ea acum, n-are nevoie de noi. E la Paris. Stănică spuse ultimele vorbe triumfător, rotindu-și privirile asupra întregii asistențe. Inocentă, madam Iorgu întrebă pe Olimpia:
— Studiază?
Olimpia făcu o strâmbătură, pe care Stănică o remarcă.
— Studiază muzica, zise el, făcând totuși cu ochiul spre grupul din jurul generalului.
— Așa? exclamă madam Iorgu, fără să intuiască jena celorlalți. Trebuie să cheltuiești, domnule Costache, multe parale… Cu întreținerea.
Moș Costache bâlbâi ceva în paharul de vin pe care tocmai îl ducea la gură. Stănică, făcând iarăși cu ochiul, explică:
— Are bursă. A remarcat-o un profesor, care a stăruit pentru specializare și a condus-o personal, notați bine, personal, la Paris.
— Foarte frumos! aprobă madam Iorgu. Ofițerul, imprudent, intră pe neașteptate în vorbă:
— Parcă plecase cu unul Pascalopol, moșier mare. Așa auzeam vorbindu-se, doar o cunosc pe duduia, fată superbă.
Felix se simți înăbușit. Georgeta voi să salveze situația:
— Sunteți informat greșit, domnule locotenent. Otilia mi-a fost colegă de conservator. Este o pianistă excepțională.
Olimpia, care dădea mereu semne de plictiseală, încercă să reteze discuția:
— Nu înțeleg de ce ne pierdem vremea cu astfel de nimicuri. Otilia nici nu ne este rudă, nu e fata lui moș Costache, e o…
N-apucase să sfârșească. Moș Costache, înroșindu-se brusc, bâlbâi violent:
— Să-să-să nu spui prostii, de-despre fa-fa-fata mea! Stănică își însuși indignarea bătrânului:
— Vezi ce comedii faci, iubito? Cum poți să spui asemenea prăpăstii, când nu cunoști lucrurile? Așa e, o scuză Stănică față de ceilalți, când o fată e crescută în idei greșite și în dușmănii. Familiile dumnealor nu prea se au bine, mă înțelegi, și de aci toată povestea.
— E rău când nu e unire în familii, zise madam Iorgu, mereu placidă și nepricepând situația.
Felix fu foarte deprimat de această scenă care îl atingea direct, deși cei de față nu se gândeau o clipă că el ar fi în cauză. Atunci își dădu seama că tot ce privea pe Otilia îl preocupa, cu toate sforțările de indiferență pe care încerca să le facă. Georgeta însă observase asta de la început și, împreună cu ea, din finețe și din experiență, și generalul. Amândoi se străduiau să atragă pe Felix, folosindu-se și de Weissmann, într-o convorbire străină de obiectul conflictului:
— Am auzit, domnule Felix, că la balamuc, vorbea Georgeta, sunt bolnavi foarte interesanți. Mi-ar plăcea să văd o dată.
Weissmann interveni:
— Te duc eu, domnișoară. Optzeci la sută din bolnavi provin nu din infectații sanguini, ci din cei morali. Constrângerea, în materie erotică, zdruncină creierul. Dumneata, care ești o fată fără prejudecăți, dispunând liber de posibilitățile dumitale sexuale, ai să vezi dezastrele societății burgheze.
Georgeta, deși cam încurcată de libertatea de limbaj a lui Weissmann, îl ascultă în interesul lui Felix, fără să-i pese de ochirile celorlalți, aprobată de zâmbetul cordial al generalului. Felix era, în chip învederat, distrat. Generalul găsi că ar fi potrivit ca Felix să se retragă și, cu aprobarea recunoscătoare a acestuia, cei trei se ridicară. Moș Costache declară posac că vine și el. Familia Iorgu se arătă mâhnită:
— Puteai să stai, măcar la prăjituri.
Într-adevăr, chelnerii aduceau pe tăvi lungi de argint mormane de prăjituri și de fructe. Pe fața lui moș Costache se dădu o scurtă luptă de tonuri, apoi lăcomia învinse, și bătrânul rămase pironit pe scaun. Georgeta și generalul conduse pe Felix pe strada pustie, ținându-l fiecare de un braț și silindu-se, într-un chip care în altă împrejurare ar fi fost comic, să-l învioreze. Generalul părea afectat:
— Fetița mea, dar tânărul nostru mi se pare că e îndrăgostit.
— Așa mi se pare și mie, confirmă Georgeta în șoaptă, cu grija unei mame de a nu deștepta copilul.
— O! Dar atunci e îngrozitor! Te invit să ai grijă de dânsul. Felix simți nevoia de a rămâne singur, își luă rămas bun de la cei doi, care-l părăsiră cu cele mai atente gingășii. Apoi o luă înainte cu o necesitate neînfrântă de a merge; străbătu toată Calea Victoriei, pustie, și se înfundă în Șosea, până la Hipodrom. Pe măsură ce mergea și obosea, sufletul i se calma și începea să aibă o viziune mai obiectivă a lucrurilor. Adunarea la restaurantul lui Iorgu îi apăru de o hibriditate caricaturală. Moș Costache, avarul care vânduse localul, mânca la masa cumpărătorului. Stănică și Olimpia, hiene avide de moșteniri, făceau pe moraliștii. Georgeta, curtezană, și generalul, stricat bătrân, îl ocroteau pe el, care avusese legături cu Georgeta. Politețea, mai mult, delicatețea lor erau indiscutabile. Se vede că numai oamenii fără legi în viață erau în stare să perceapă situațiile fine. Totuși, ce penibilă postură! Și în mijlocul acestei adunături, el suferea și se indigna de calomnierea Otiliei, care plecase într-adevăr în Franța, însă nu pentru studii, cum pretindea, cu onctuoasă perfidie, Stănică, ci ca să se plimbe cu moșierul Pascalopol, așa cum afirma necioplitul locotenent. Moș Costache se arăta atins de ponegrirea Otiliei, dar el însuși nu o ajuta cu nimic să-și clarifice situația, ba chiar o împingea, lacom, la combinații cu Pascalopol. În această societate, mai de treabă era tocmai aparent teribilul, cinicul Weissmann, care, limitându-se la orori verbale și la paradoxuri, le făcea totuși mici și discrete servicii medicale. Obosit, Felix se lăsă pe o bancă. Aerul se învineți, apoi se albi, și lucrurile căpătară contururi. Un hârșâit monoton de târn se auzi pe undeva, și două faetoane de lăptari matinali se îndreptară spre oraș. Se făcuse dimineața. Sufletul lui Felix se umplu de elanuri și hotărâri mari. Experiența lui nu se prefăcu în deprimare, ci într-o mare voință de a se ridica deasupra tuturor. Își puse în gând să facă astfel încât să nu depindă de nimeni, să nu fie silit să sufere trivialitatea nimănui. Nădăjdui orbește că Otilia se va păstra mândră, până ce el va fi liber de el însuși, ca atunci, plin de mărinimie și fără nici o răsplată, să-i întindă mâna. Liniștit de această hotărâre, se ridică de pe bancă și se îndreptă spre orașul care începea să fiarbă.