În ziua următoare, Felix nu merse în casa Aglaei, fiindcă Marina aduse știrea că Simion e „rău”. Otilia lămuri lui Felix într-un chip foarte vag cum stau lucrurile, cu o discrețiune care se dovedi mai târziu felul ei propriu de a fi, afară de clipele de umoare sarcastică. Simion, omul așa de blând și părând chiar stupid, care broda, cu o broboadă în spate, avea din când în când toane, considerate ca „păcatele lui”, și atunci „dezgropa morții”. Făcea scandal, și toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinerețe alt om decât cel care se vedea, avusese o viață agitată, aventuri de dragoste, scandaluri.
— În sfârșit, încheie Otilia scurta notiță biografică, ai să vezi tu mai târziu!
Într-o zi, când nici Otilia, nici bătrânul nu erau acasă, Aurica răsări în fața lui Felix.
— Vrei să vii la noi? întrebă ea pe Felix.
La lumina zilei, cu tot părul împletit în jurul capului, i se păru tânărului mai stridentă. Fața palidă și suptă îi era pudrată prea tare, și în toată făptura se recunoștea o intenție de imprudență cu atât mai stângace, cu cât fizicul ei era lipsit de orice atracție feminină. Felix consimți cu capul. Atuncea Aurica îl conduse spre fundul grădinii, deschise o portiță din stânga și pășiră în curtea vecină, care era până la un punct asemănătoare cu cea de dincoace, cu deosebirea că tot pământul era împărțit în straturi de o exactitate și o supra-decorație supărătoare. Apoi intrară într-o sală și de aci într-o odaie, care trebuia să fie un soi de salon, în care se afla o sofa largă cu prea multe perne și un număr de fotolii de rips verde, de stil vechi și neprecis, cu brațele de asemeni încărcate de perne. O curățenie și o ordine de sanatoriu înghețau totul, iar atmosfera era încărcată de un miros pătrunzător de ulei. Proveniența mirosului era, precum văzu Felix, pe dată ce se așeză pe un fotoliu la invitația Aureliei, de la un număr incalculabil de tablouri în ulei, puse în rame grele bronzate, care acopereau aproape în întregime pereții anticamerei și ai salonului. Felix, care se aștepta să fie chemat spre a face cunoștință cu Titi cel corigent, văzu că Aurica arăta predispozițiuni de a-l trata ca pe un musafir al ei, propriu. Simțind parcă o obiecție, Aurica se scuză:
— Titi s-a dus cu mama în oraș, să-și cumpere vopsele. Trebuie să sosească în curând.
Urmă o clipă de tăcere, în care Felix căuta cu mintea un câmp de convorbire. Însă Aurica avea unul dinainte.
— Te simți bine la moș Costache?
Întrebarea era pusă într-un chip așa de compătimitor, încât includea și un răspuns. Felix răspunse cu franchețe:
— Mă simt foarte bine.
Aurica nu înregistră această declarație și-și continuă sentimentul ei, pregătit dinainte.
— Dumitale, cum ești fără părinți, ți-ar trebui o familie așezată, în care să te simți ca acasă.
Lui Felix, căruia orice aluzie la faptul că era orfan îi era supărătoare ca o umilire nedreaptă, i se păru curioasă insinuația domnișoarei cu bărbia ascuțită.
— La unchiul Costache sunt ca acasă, și domnișoara Otilia mi-este… ca o soră.
Aurica boți puțin buzele și, după oarecare trecere de timp, spuse blând, lăsând a se înțelege numeroase laturi grave:
— N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falsă. Cel puțin întrucât mă privește.
Felix, rănit mai mult decât s-ar fi așteptat, minți cu vioiciune:
— Mă mir că spuneți asta. Otilia are numai cuvinte bune despre dumneata.
Domnișoara zâmbi cu neîncredere malițioasă și, lăsând capul în jos, vorbi ca și când ar fi fost silită de fapte să se destăinuie:
— Vezi că… Se spun multe lucruri grozave despre purtările Otiliei… E de vină moș Costache, care o râzgâie. Așa sunt fetele fără căpătâi și fără părinți.
Sângele năvăli în obrajii tânărului. Indignarea se amesteca și cu temerea ca insinuațiile domnișoarei să nu fie adevărate, după câte lucruri neobișnuite văzuse în câteva zile. Chipul Otiliei, care îi răsărea în minte, îi spunea însă că bârfeala era neîntemeiată. Surprins totuși că Aurica numea pe Otilia fată fără căpătâi și fără părinți, se pregătea să cerceteze pe ascuțita domnișoară, când se auziră pași gravi, și Simion apăru în pragul ușii. Privea cu ochi care vor să intre în vorbă, dar nu deschidea gura. Aurica făcu prezentările:
— Îți prezint pe tata.
— Tulea! explodă deodată bătrânul și întinse o mână viguroasă.
Fiindcă Felix rămase consternat, neînțelegând sonurile, Aurica explică:
— Tata se cheamă Tulea, Simion Tulea, nu știai?
— I-ai arătat pernele mele? întrebă preocupat Simion.
— Tata lucrează de mult perne de etamină, ca să-și omoare timpul, explică Aurica, face lucruri foarte frumoase. Tot ce vezi aici e făcut de el. Tata și pictează.
Aurica luă una câte una pernele și le puse sub ochii lui Felix, în vreme ce Simion le urmărea mișcările plin de o vizibilă mândrie. Broderiile erau făcute cu foarte multă îndemânare, însă cam bătătoare la ochi și de un desen banal. Felix fu purtat apoi prin fața tablourilor, care, precum i se spuse, erau opera lui Simion și a lui Titi. Simion avea numai câteva și începu să le arate cu degetul către Felix, căutându-i cu insistență aprobarea pe față.
— Ce zici de ăsta, dar de ăsta?
Îi povesti împrejurările în care le-a pictat pe fiecare și de unde-i venea ideea. Picturile lui Simion și ale lui Titi, mai cu seamă ale acestuia din urmă, erau de o dexteritate indiscutabilă. Mâna știa să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, și în chiar diformitățile unor portrete se simțea vocația unor mâini de probabili artiști. Nu erau în nici un caz picturile stridente care se confecționează prin pensionatele de fete. Cu toate acestea, atât în forma, cât și în cantitatea picturilor se vădea un ridicol, la început inexplicabil. Grație comentariilor lui Simion și unui examen mai atent, taina fu lămurită. Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărți poștale ilustrate, clișee de prin cărți de calitatea cea mai proastă uneori și mai puerilă, și un ochi expert ar fi descoperit și cauza unor stranii efecte de stângăcie. Desene în peniță neagră erau tratate de cei doi artiști în ulei de două tonuri, negru și alb, pastelul sau acuarela de asemenea erau imitate servil în culori grase. Ochiul pictorului avea o însușire înnăscută de a combina armonios liniile și culorile, dar inteligența lui nu putea să discearnă în nici un fel rațiunea structurii modelului și să interpreteze din nou. Petele rumene din obrajii unei fetițe zugrăvite, probabil în acuarelă, deveniseră, în ulei, prin neînțelegerea procesului real de difuziune a luminii, niște lacuri de rubin fără nici o legătură cu restul, dar de o țesătură coloristică nu lipsită de grație. Felix ocoli pereții celor două odăi cu bizarele colecțiuni și se arătă, din politețe, foarte încântat, spre mândria tuturor. Între timp își făcuse apariția în anticameră un alt Simion, tânăr și mai slab. O clipă făcu mișcarea, văzând un străin, de a se strecura îndărăt pe ușă, dar Aurica merse după el și-l aduse înapoi, făcând noi prezentări:
— Iată-l și pe fratele meu Titi, cred c-o să vă împrieteniți.
Titi Tulea părea și era într-adevăr mai în vârstă decât Felix, cu câțiva ani. O ușoară mustață și bărbia despicată în două, în care câteva tuleie mai lungi schițau barbișonul lui Simion, îi dădeau un aer matur, care făcea din uniforma școlară un adevărat veșmânt militar. Era un tânăr blând și cu înfățișare modestă, care plăcu numaidecât lui Felix, gata să pună la îndoială temeinicia judecății Otiliei. Titi, foarte respectuos față de Felix, cu toată deosebirea de vârstă, îi arătă culorile pe care le cumpărase, îi destăinui planurile de lucru, scoțând un pachet de ilustrate englezești și altele cu trandafiri și fructe, semnate Klein. Voia să le trateze pe toate în ulei. Toate acestea erau spuse cu o pasiune ordonată, calmă. Felix îl întrebă de ce nu picta după natură, dar Titi rămase nedumerit de această propunere, al cărei sens nu păru să-l înțeleagă, explicând că nu-i place să zugrăvească decât după modele. Felix îi vorbi de talentul lui și de interesul de a-i da o îndrumare originală. Titi strânse din sprâncene și reveni la detaliile lui. Vocabularul lui Felix îl supăra în chip vădit. Titi îl întrebă apoi cum a călătorit, unde a făcut liceul și începu să-i povestească întâmplări din școală, să-i facă portretul profesorilor într-un stil naiv, dar comunicativ. Îi spuse fără înconjur că a rămas repetent de câteva ori și corigent, punând totul pe socoteala absurdității profesorilor și a programului. Felix îl întrebă asupra cărților citite și, trăit în atmosfera de la Iași, mai informată, îi ceru opiniunea asupra unor scriitori moderni care colaborau la noua revistă Viața românească. Titi rămase cam indispus de aceste întrebări, mărturisind că nu are timp de citit și că lectura îi dă dureri de cap, că totuși, dacă i s-ar procura „o carte frumoasă”, ar încerca s-o citească. Felix îi făgădui una. Aurica lămuri lui Titi scopul venirii lui Felix:
— Titi, domnul Felix s-a oferit să-ți ajute să te prepari pentru corigență.
Titi aprobă supus din cap, fără să arate nici o repulsie de a primi îndrumări de la cineva mai tânăr decât el, însă când Felix se arătă gata să înceapă prepararea, îl rugă să amâne pentru după-amiază ședința, acum nesimțindu-se bine dispus. Aurica privea cu mare afecțiune pe acest vlăjgan molatic și crezu de cuviință să dea lui Felix această explicație:
— El e foarte debil, și mama nu vrea ca el să se obosească prea mult. Destul își bate capul cu pictura.
Simion aprobă din cap.
— Ei, strigă Otilia din mijlocul sofalei, unde, șezând turcește, cosea ceva, când Felix trecu prin fața ușii deschise a odăii ei, spune-mi drept, cum m-a ponegrit Aurica? Am auzit că te-a chemat în lipsa mea!
Felix se opri lângă ușă, încurcat.
— Intră înăuntru, vino aci lângă mine.
Și Otilia își strânse puțin picioarele subțiri, ca și când Felix ar fi trebuit să se așeze alături în aceeași poziție.
— Desigur că ți-a spus că sunt zăpăcită!
— Mai rău! mărturisi Felix.
Otilia ridică ochii puțin cam palidă și puse o mână pe brațul tânărului.
— Și tu, Felix, crezi?
— Nu! răspunse acesta după un scurt examen de conștiință.
— Dar ce ți-a spus? Desigur, prostii despre Pascalopol! Felix tăcu puțin, apoi, hotărându-se, întrebă:
— Aș vrea să știu, pentru ce îți vin scrisori pe numele Otilia Mărculescu? Eu te-am numit totdeauna Giurgiuveanu!
Otilia examină serioasă pe Felix.
— Va să zică, asta era! Ți-a spus că sunt o străină!
— Tu, o străină! Nu înțeleg. Însă m-a supărat că ți-a zis fată fără căpătâi și fără părinți. Dar tu ai părinți…
Otilia împunse cu acul lucrul, oarecum agasată.
— Ei, da, tanti Aglae și cu Aurica nu pot să mă sufere fiindcă le e teamă că au să piardă moștenirea… Aurica își închipuie că o să se mărite spunând că are un unchi bogat… O pocită… Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun… Mama a mai fost căsătorită înainte, și când a luat pe papa, eu eram de câțiva ani… Privește! Uite pe mama și pe tatăl meu adevărat. (Și Otilia întinse lui Felix o fotografie puțin ruptă, în care o Otilie din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier și cu un mare zuluf căzut peste umăr ținea de braț un bărbat gras, și el cu ochii Otiliei.) Dar papa mă iubește, și apoi… E îndatorat să aibă grijă de mine, fiindcă mama i-a dat o mulțime de bani, fără nici un act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui… Dacă nu murea pe neașteptate mama, ar fi fost altfel… Papa voia să mă adopteze… Și acum ar voi, însă nu-l lasă tanti Aglae… În sfârșit, mizerii care cred că-ți sunt indiferente.
Și Otilia oftă, dând un final umoristic gestului.
— Nu-mi sunt indiferente, spuse Felix încet. Mărturisirea Otiliei explica acum misterul numelui, dar aducea un element neplăcut. Moș Costache nu era așadar tatăl fetei. Familiaritatea Otiliei cu el, satisfacția lui nu făceau parte din sentimentele nesuspectabile. Felix urî și pe Pascalopol și, deși stima lui pentru Otilia creștea pe măsura conviețuirii lui cu ea în aceeași casă, vorbele Aurichii îi răsunau în urechi: „se spun multe lucruri grozave…”
— Felix, încercă Otilia să deplaseze convorbirea, ce-ai făcut cu Titi?
— L-am văzut numai, și a rămas să începem după-amiază. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale.
— N-am zis altfel, confirmă Otilia.
— I-am făgăduit să-i dau o carte de citit. Acum n-am niciuna la mine. Îmi dai voie să aleg de la tine? Mă tem numai că pe ale tale le cunoaște.
Otilia râse neîncrezătoare.
— Ți-a spus Titi că vrea să citească? Mă mir! Poți să iei câte poftești, te asigur că n-a citit niciuna, și să-mi spui și mie efectele pedagogiei tale!
După-amiază, Felix alese o ediție ilustrată din La chartreuse de Parme și merse la Titi. Acesta îl aștepta în grădină. De acolo intrară în casă, însă, când treceau prin sală, Titi făcu semn lui Felix să meargă mai încet, fiindcă Simion dormea (cu cămașă, ca peste noapte, afla mai târziu Felix). Ajunși în odaie, Titi trase cutia lată a unei mari mese, în care Felix zări cărți, creioane, pachete de ilustrate, puse într-o ordine militară. Toate cărțile și caietele erau învelite cu o grijă meticuloasă și semnate caligrafic pe un portativ tras ușor cu creionul. Văzând admirația lui Felix, Titi se crezu dator să-i arate și alte dovezi de industrie. Avea albume în care copia cu o caligrafie armonioasă fel de fel de poezii cu inițiale figurate și colorate. Legătura și cartonarea albumelor erau opera lui. În loc să-și cumpere hârtie de muzică, inventase un pieptene cu cinci picioare de creion cu care linia hârtia velină simplă. Își făcuse o cutie pentru păstrat desenele din carton lipit cu îngrijire cu o hârtie cafenie și apoi ornamentat în peniță cu fluturări gotice. Manualul de limba latină îl imitase pe de-a întregul, fabricând legătura, cartonajul, reproducând desenele și scriind caligrafic textul.
La întrebarea lui Felix dacă făcea asta ca să economisească banii pentru cumpărarea cărților, Titi spuse că nu, dar „că-i plăcea” așa. Avea și o vioară, pe care i-o cumpărase tanti Aglae, dar nu putea să cânte decât câteva linii de exercițiu elementar. Mai mult decât muzica propriu-zisă îl pasionase colectarea materialului. Își făcuse un album de muzică, în care copiase tot ce-i picase în mână: arii populare, romanțe italiene, fragmente de operă pentru partea cântărețului solist, cântece populare nemțești.
— Când ai ceva frumos, zise Titi lui Felix, te rog să-mi dai să copiez.
— Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de la Iași și notele, am caietele lui Mazas, propuse Felix.
— Nu acum, refuză hotărât Titi, acum mă exercitez cântând lucruri ușoare și după ureche. Mai târziu, peste câțiva ani! (Avea douăzeci și doi de ani.)
Felix avu în gând o clipă intenția de a-i demonstra că metoda e greșită, dar se stăpâni spre a nu părea pedant. Întrebându-l în ce putea să-i fie de folos, Titi ceru să i se arate la limba latină. Voia numai traducerea, și anume, să i se spună cuvânt cu cuvânt în românește, pentru a-l scrie deasupra textului. Orice sugerare a unei alte metode fu respinsă, și Felix trebui să-i dicteze, privind cartea pe deasupra umărului lui, în vreme ce el scria atent traducerea, făcând să i se repete câte o vorbă. După o jumătate de oră, Titi declară că s-a plictisit și că-l doare capul și nici măcar nu arăta dorința de a urma numaidecât a doua zi, spunând pur și simplu:
— Să lăsăm pe altă dată.
Felix se ridică să plece, și atunci își aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l lăsase în colțul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul, luând cartea ca pe un album de preț și răsfoind-o atent cu degetele ușor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.
Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieșise de câteva ori în oraș, luase unele informații cu privire la universitate și colindase anticăriile așezate pe cheiul Dâmboviței. La început, ceruse voie lui moș Costache să iasă, obișnuit cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să lipsească și ziua, și noaptea… Chiar și noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine. Într-o zi, Aglae, la o ședință de joc de cărți, apelă din nou la el:
— Tinere, văd că nu mai vii pe la noi să-l ajuți pe Titi al meu. Poți să vii neinvitat, Titi e puțin cam lăsător, trebuie îndemnat.
Felix vizită dar din nou pe Titi, care îl primi cu bonomia lui placidă și-l întrebă, ca să nu trădeze de la început scopul didactic al vizitei, dacă a citit La chartreuse de Parme. Atunci Titi scoase din cutie cartea, pe care Felix n-o recunoscu la început, fiindcă era îmbrăcată, cu îngrijire, în hârtie albastră. O mulțime de zăloage chibzuite de hârtie arătau locuri de interes. Taina lor se lămuri repede.
— Mi-au plăcut mult desenele și am copiat câteva!
Și Titi scoase de la sfârșitul volumului un pachet de hârtii pătrate, pe care desenase cu acuarelă vreo douăzeci de ilustrații.
— Dar romanul te-a interesat, nu-i așa?
— N-am avut vreme să-l citesc, spuse calm Titi, înapoindu-i definitiv cartea, altă dată poate ți-o cer!
Felix își aminti vorbele ironice ale Otiliei și începu să se încredințeze că ele porneau nu din răutate, ci dintr-o lungă experiență. Fiindcă Titi povestea tot soiul de mărunțișuri din viața zilnică sau cea școlară, fără să acuze vreo intenție la studiu, Felix îi mărturisi că era însărcinat de Aglae să-i dea concursul. Titi admise doar să i se mai dicteze traducerea unei scurte bucăți. Colaborarea nu dură însă mult, și Titi, devenind deodată palid, se ridică în picioare, cu mâna dreaptă în sus și capul plecat pe spate, și zise speriat:
— Îmi curge sânge din nas!
Într-adevăr, un fir de arnici roșu se prelingea pe șanțul adânc al buzei de sus. Cum hemoragia nu se oprea și Titi făcuse o figură de teroare, Felix deschise ușa și ieși în sală. Atrasă de zgomot, Aglae veni și, informată de Felix, irupse zgomotoasă în odaie.
— Iar ai hemoragie, drăguță, se văită ea, să-ți dau vată. Scotocind prin casă, veni cu un tampon mare de vată, pe care îl vârî în nara lui Titi, punându-i în același timp o mână pe frunte.
— Asta este numai din pricina oboselii, bombăni ea. Mai dă-o în plata domnului de carte, că n-am să te fac filosof. Cine citește prea mult, se scrântește.
Aceste cuvinte fură spuse cu o umoare acră, ce părea intenționată și care jigni pe Felix, fiindcă Aglae avea aerul să învinovățească pe Felix de surmenarea lui Titi, deși ea însăși îl chemase. Din acea zi, Felix încetă iarăși de a se mai duce pe la Titi, până ce într-o zi Aglae îl îmbie din nou:
— Domnule Felix, mai ocupă-te puțin de Titi al meu, am văzut că ai răbdare.
Felix mergea acum foarte des pe la Titi, cu care se familiarizase, dar nu-l îndemna la lucru decât când acesta însuși îl solicita, ceea ce se petrecea foarte rar. Titi era un tânăr foarte de treabă, dar de un caracter bizar. Îi plăcea să povestească lui Felix tot ce i se întâmplase peste zi, tot ce zărise pe stradă, subiectul desenelor pe care le văzuse. Dacă venea din oraș, Aglae îl întreba ce observase pe Calea Victoriei, și Titi, docil, nara față de toți ceea ce văzuse. Când însă Felix încerca să discute cu el vreo problemă, Titi se arăta rezistent și încruntat, iar Aglae, dacă era de față, privea pe Felix cu dușmănie, ca pe un atentator la creierul fiului ei. Tot ce spunea Titi era sorbit de Aglae și Aurica și aprobat muțește de Simion.
— Titi, propunea Aglae, ia povestește-ne tu cum ați copiat la istorie.
Atunci tânărul de douăzeci și doi de ani începea să depene istoria naivității profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înșelat de un grup de școlari isteți, care, știindu-i ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz și privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraș pe Titi, și întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarășului. A doua oară însă refuză cu încăpățânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cișmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării și comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le știa titlul. Căuta apoi cu orice chip să-și procure „notele”, spre a le copia în albumul său. Erau însă zile în care Titi refuza cu îndărătnicie orice propunere de deplasare, sub cuvânt că-i este urât. Atuncea ședea pe o bancă, ascuțind cu atenție creioanele colorate, tăcând cu desăvârșire. Aceste crize de apatie erau aprobate de Aglae ca dovezi de cumințenie, și când Felix invita pe Titi la plimbare și acesta refuza sub cuvânt că-i este urât, Aglae sărea:
— Unde să se ducă băiatul, să bată ulițele ca toți pierde-vară? Să stea acasă!
Titi mai avea și altă ciudățenie. Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezența oamenilor, spunea:
— Mă duc să mă legăn!
Atunci se așeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei sobe și, cu mâinile împreunate în modul catolic, se legăna neîncetat de la dreapta la stânga și invers. Alteori se așeza întins pe spate și, cu mâinile la fel împreunate, pe canapea sau pe pat, se clătina într-o parte și-ntr-alta. Insatisfacție în copilăria joasă, sau amintire prea profundă a acestei copilării? Felix nu-și putea explica. Pentru Aglae și ceilalți, purtarea lui Titi părea foarte firească, și însăși Aglae își îndemna fiul, câteodată:
— Dacă te-ai plictisit, du-te și te leagănă!
Într-altă zi, Felix găsi pe Titi așezat pe o bancă, cu o mână în dreptul inimii și aplecat cu bustul peste pântece, ca și când ar fi fost chinuit de o mare durere lăuntrică. Fața îi era tânguitoare, iar Aglae și Aurica ședeau îngrijorate în juru-i, îmbărbătându-l:
— Dar n-ai nimic, omul lui Dumnezeu, de unde ți-a mai venit și asta?
— Așa spui dumneata, se căina Titi, dar eu știu că sufăr de inimă. Uite, mă doare aici.
— Unde te doare? Fleacuri! făcea Aglae, expertă, punând mâna pe locul arătat de Titi.
— Și tata suferă de inimă. Familia noastră toată a suferit.
— Ăsta ți-a vârât în cap prostiile, arătă Aglae cu dispreț către Simion. El, bolnav de inimă! Mănâncă toată ziua ca un trântor. Poate ai citit mult – arză-l-ar focul de citit – și ți s-a pus un junghi.
Amândouă femeile fricționară pe posacul tânăr cu alcool camforat pe la tâmple și pe piept, și hipocondriacul începu să se lase convins. Titi redeveni din nou comunicativ și asiduu la industriile lui. Totuși, într-altă zi declară la toți, dezolat și cu un zâmbet amar în colțul gurii – efect al unei lecturi întâmplătoare de cărți de chiromanție – că el n-avea să trăiască mult, fiindcă linia vieții îi era scurtă și n-avea decât un inel în jurul pulsului. A fost de trebuință ca Aglae și Aurica să-i arate că și ele aveau liniile în chestiune foarte rău conformate și că totuși trăiau. Încrederea lui Titi în chiromanție fu zdruncinată și buna dispoziție reveni.
Dacă Titi era afabil, dar reținut, Aurica, dimpotrivă, arăta față de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretențios în bluze albe și foi negre, minuțios plisate, și se pudra pe față în chip bătător la ochi, carminându-și prea tare pomeții slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune și cu repetiție același itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de școală militară, indus în eroare de ținuta ei, se luă după ea și o urmări până acasă. Aurica năvăli în curte în culmea agitației și spuse Aglaei:
— Maman, maman, vine un ofițer.
Ofițerul însă, intimidat de ținuta onestă a casei și de lipsa de atracții sigure, după câteva plimbări prin fața imobilului, dispăru. În acea seară, Aurica nu veni la masă și se închise în odaia ei. Aurica avea despre bărbați o concepție mistică, în care și impertinențele deveneau calități. Simpla prezență a unui bărbat, mai cu seamă tânăr și necăsătorit, o emoționa.
— Maman, vine Pascalopol!… Maman, trece Filipescu!
A fi acostată de un individ mai bine îmbrăcat pe drum nu i se părea necuviincios. Nu răspundea, firește, dar iuțea pașii, cu o mare surpriză pe față, în așteptarea unei asiduități mai flagrante. Aurica vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca și când ar fi fost unicul scop serios în viață. O căsătorie, oricât de banală, i se părea pentru o fată „un noroc”. Se informa despre toate nunțile cunoscuților, mergea la toate, măcar în tinda bisericii, cerceta pe eroină înainte și după eveniment și arăta în fața bărbatului respectivei recente mirese o stimă pierdută. Colecționa beteală de la nunți și consulta cărturăresele cu frenezie.
— Închipuie-ți, maman, ce noroc, a luat-o fără nici o zestre, spunea câteodată ea despre vreo prietenă.
— Lasă, că-ți ajută Dumnezeu și ție, o consola Aglae, că tu ai tot ce-ți trebuie, numai fii și tu mai înfiptă, fiindcă azi îți iau înainte zăpăcite de-astea tinere!
Și Aglae arătă cu capul, dușmănos, spre curtea Otiliei.
Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix și-l invită numaidecât să o întovărășească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea brațul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecție, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăși prins și trebui să ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agățat de brațul Aurichii, ca un câine de un lanț scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lângă ei, și o mână le făcu un mic semn.
Abia după ce trăsura era departe, Felix își dădu seama că era Otilia, împreună cu Pascalopol. Aurica spuse cu glas invidios:
— Ai văzut? Pascalopol o plimbă în fiecare zi și-i dă fel de fel de cadouri. Ce noroc! Ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?
Felix rămase încruntat, mai mult de informațiile asupra raporturilor dintre cei doi. Aurica înțelese altfel.
— Oare crezi că Otilia poate să placă cuiva? Felix se dezmetici.
— Mi se pare că ești nedreaptă, domnișoară. Otilia e foarte frumoasă, și apoi e cultă, talentată.
— Crezi? se îndoi Aurica.
— Și apoi, de ce bănuiești numaidecât, pipăi Felix situația, că între domnul Pascalopol și Otilia ar fi vreo legătură? Domnul Pascalopol e singur, fără copii…
Aurica râse malițioasă.
— Cum se cunoaște că n-ai experiență! Otilia e șireată, caută numai bărbați în vârstă, bogați. Numai de-ar lua-o în căsătorie… Însă nu cred să fie Pascalopol așa lipsit de gust. Dumneata ce zici?
Felix arătă prin tăcere că nu are nici o opinie în privința asta.
Văzând că Felix o evită pe stradă, nemaitrecând pe Calea Victoriei sau neieșind decât când se încredința că nu a părăsit casa, Aurica începu să invite pe Felix la ea, chemându-l personal, sub felurite pretexte, chiar sub ochii celorlalți. Aglae nu se arăta potrivnică acestor manevre, ba chiar le ajuta prin priviri galeșe față de Felix sau prin dispariția la vremea oportună. Începuse a nu-l mai primi în salonul cu picturi, ci, sub pretextul de a-i arăta ceva special, îl chema în odaia ei de dormit și-l punea să stea în apropiere de ea. Aurichii îi intră în cap, de la o vreme, că Felix era lipsit în casa lui moș Costache de plăcerile gastronomice ale unei bune gospodării.
— Eu mă întreb cum poți să stai, se înduioșa Aurica, Otilia nu știe nimic, iar Marina e o leneșă.
Aurica întrebă odată pe Felix dacă îi place plăcinta cu cireșe. Nebănuind nimic sub această întrebare banală, tânărul răspunse afirmativ. A doua zi era tras cu mister în odaia Aurichii, unde pe o măsuță se afla o tipsie încărcată cu prăjituri. Aurica sili pe Felix să mănânce, fiind sigură că-i face plăcere. După plăcintă urmă în altă zi dulceață de coacăze. Felix începuse să audă cu groază glasul molatic al Aurichii, și odată fugi pe poartă repede în oraș, când simți că se ivește Aurica prin fund. Ca să nu-și greșească ținta, aceasta începu să vină chiar în timpul mesei și să-l tragă cu insistență pe la sfârșitul ei. Când, într-o astfel de manevră, Felix făcu o încercare de rezistență, agățându-se cu privirile de Otilia, care era de față, Otilia, pufnind discret de râs, agravă situația.
— Du-te, Felix, n-o refuza, Aurelia este tare în prăjituri.
— Te rog foarte mult, insinuă tenacea Aurica lui Felix, să nu vii niciodată prin față, ci numai pe portiță. Știi, reputația, dumneata ești cavaler, poți să-mi faci rău.
Cu alt prilej, insinuația fu adâncită într-un fel care înspăimântă pe Felix.
— Situația noastră e foarte grea, se văită Aurica, nu știi cu cine vorbești. Noi, domnișoarele, suntem slabe, nu putem refuza „avansurile”, dar apoi, dacă lucrurile nu merg mai departe, rămânem compromise. Am avut o prietenă care primea „avansuri” de la un tânăr pe care-l credea sincer. L-a admis în casă, în odaia ei, în văzul părinților și cunoscuților, și apoi tânărul n-a fost parolist. Lumea e rea, vorbește, de aceea e bine ca un bărbat să spună de la început ce intenții are.
Felix tăcu câteva clipe, într-atât aluzia părea îndreptată către el, apoi, devenind hotărât din cauza primejdiei, zise:
— Domnișoară Aurica, ceea ce spui trebuie să fie adevărat, deși eu nu am experiență. Dar eu cred că personal nu pot să-ți aduc nici un neajuns, fiindcă nimeni nu se va gândi că un tânăr ca mine, care abia acum intră la universitate, urmărește să se căsătorească.
— De ce nu? zise Aurica, galbenă și cu oarecare ațâțare de reproș în glas. Știu mulți tineri studenți care, spre a putea urma studiile, se însoară. Când este și zestre…
— Ai făcut bine, în orice caz, că mi-ai atras atenția; fiindcă altfel ți-aș fi făcut rău fără să-mi dau seama. Dumneata m-ai chemat. N-am să mai viu…
— Ba eu te rog să vii, domnule Felix, în definitiv, ce ne pasă nouă de lume, înclinațiile se nasc cu încetul.
— Dar eu, se bâlbâi Felix, n-am nici o încli… N-am nici o vină!
Și se strecură pe ușă afară, bolborosind câteva scuze confuze.
— Otilio, ai avut dreptate, se mărturisi Felix, Aurica a înțeles greșit vizitele mele. Cum s-o fac să mă lase în pace?
— Aurica nu se lasă cu una, cu două, spuse Otilia; în tot cazul, cum nu cred că ai de gând s-o iei de nevastă, îți va păstra o ură eternă.
Tot Otilia îi comunică mai târziu că Aurica s-a plâns lui moș Costache că el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, că i-a dat brațul în văzul tuturor pe stradă și a intrat de atâtea ori în odaia ei, inducând-o în eroare că ar avea intenții serioase. Moș Costache i-a explicat răbdător, cu multă terminologie specială, că Felix e deocamdată minor și, ca atare, încă iresponsabil.