Felix visă înspre ziuă diguri lungi, pe care se spărgeau mari valuri, debutând cu urlete și scurgându-se sfărâmat cu zornăitul unei grindini de sticlă. Apoi apele se retraseră cu totul, târâtoare ca fumul, și lăsară descoperit fundul mării, care se vedea plin de creste inegale. Coborându-se din zbor asupra lor, Felix văzu că vârfurile de stâncă erau de fapt turle de biserici în care se clătinau clopote de toate mărimile, scoțând valuri de sunete, mai apropiate sau mai îndepărtate. Clopotnițele se prefăcură în dansatori, acoperiți din cap până în picioare de zurgălăi, în fața cărora Otilia se învârtea cu niște castaniete în mână. Felix știa că doarme și visează, și se silea să oprească mai mult fiece metamorfoză. Deodată, însă, ochii îi fură loviți de suliți de lumini, și se recunoscu în patul lui, deși nu rupsese toate legăturile cu visul. Curios, valurile de sunete răsunau mai departe, alcătuind frazele din Folies d'Espagne de Corelli. Felix își strânse și mai tare ochii ca să se bucure de vis, însă simți în picior răceala tăbliei patului. Printre genele obosite de atâta strângere silnică, se zăreau contururile camerei decolorate de prea multă lumină. Simți că era treaz și valul de sunete e o realitate. Sări din pat. O mână ușoară, furtunoasă execută partea allegro moderato, scoțând picurături vitroase. Inima lui Felix bătu să se smulgă din loc. Mâna aceasta obișnuită cu fraza clasică, exercitată la muzică înaltă, pasionată în geometrie, era numai a Otiliei. Își apucă lucrurile să se îmbrace, și de nervozitate și le puse pe dos, întârziind operația. În cele din urmă, de bine, de rău, fu îmbrăcat. Fără să se mai spele, cu părul vâlvoi, alergă jos pe scări, apropiindu-se de sursa din ce în ce mai sonoră de armonie. Ușa odăii cu pianul era dată de perete. Înăuntru, ghemuită pe taburet, îmbrăcată însă ca de oraș și cu pălăria pe cap, Otilia în persoană își legăna moale mâinile pe deasupra claviaturii, îmbătată de sunete, subliniind câte o măsură cu pan, pan, pan.
— Otilia! strigă aproape fără voie Felix.
Sunetele muriră deodată, și taburetul, printr-o mișcare bruscă, se suci pe axă înfățișând-o pe Otilia stând turcește.
— Felix! răspunse fata și sări în picioare.
Tânărul se apropie exaltat de ea, și Otilia întinse brațele spre el. Când mâinile îi atinseră umerii, fata se opri puțin intimidată de timiditatea lui Felix. Apoi îl sărută ușor pe un obraz, ușor pe un altul și, în cele din urmă, pe gură. Moș Costache scoase o clipă capul pe ușă și fugi. Otilia îl ținea strâns pe Felix la oarecare distanță ca să-l poată privi bine:
— Felix, mi-era dor de tine. Ce-ai făcut tu atâta vreme? Otilia merse înspre taburet, reașezându-se pe el și trăgând după sine și pe Felix, care se lăsă jos pe covor, cu capul în poalele ei.
— Felix, uită-te la mine, ce-ai făcut în lipsa mea? Și fata, apucându-l de bărbie, îi ridică în sus capul.
Felix își reînfundă obrazul în poalele ei. Era copleșit de emoție, dar devenit mai matur acum, mai capabil de a-și analiza sentimentele, se sculă și făcu recapitularea liniștit:
— Otilia, ce eram să fac? Te-am așteptat. Eu am crezut că tu mă iubești, am avut încredere în tine, și de aceea când ai plecat pe neașteptate cu… Cu…
— Cu Pascalopol, preciză râzând Otilia.
— Da. Când ai plecat, am fost amărât. Nu te-am uitat niciodată, toate gândurile mele au fost numai pentru tine, însă eram demoralizat. Plecarea ta, trebuie să recunoști, era ciudată, nu mi-ai explicat niciodată nimic. Cu toate că o speranță absurdă îmi spunea altfel, în ultima vreme nu credeam că ai să mai vii.
— Ce prost ești!
— Eu am crezut în tine, am fost devotat cuvântului dat (aici Felix avu un scrupul și se opri puțin). Poate am greșit o clipă, sunt gata să-ți mărturisesc, dar n-a fost nimic serios. O eroare, mai puțin decât atât, o desperare, fiindcă tu nu-mi scriai nimic. Otilia râse.
— Știu eroarea, te iert solemn!
— Ce știi? De unde știi?
— Ei, mi-a spus Stănică! Nu știu cum a aflat că vin, și azi-noapte a fost la gară cu un buchet mare de flori. Bineînțeles, mi-a spus lucruri pentru o săptămână. Mi-a spus și de o aventură a ta cu Georgeta, însă tu știi că eu pot deosebi ce e adevărat de ce e palavră în vorbele lui Stănică. N-am crezut nimic.
— Era totuși adevărat, până la un anume punct.
— Ah, Felix, rămâi mereu un copil! Nu poate fi nimic adevărat din punctul de vedere care ne privește. Ți-am spus că te iubesc, nu sunt dădaca ta.
Otilia îl trase pe Felix de o mână, așa cum ședea cu genunchii pe taburet, îl sărută, apoi cu cealaltă mână zdrăngăni fantezist pe pian, încheind:
— Va să zică, totul e în regulă! După puțină gândire, Otilia zise:
— Apropo, am primit o scrisoare foarte caraghioasă de la tanti Aglae et companie, însă cineva semna în ea: Isus Cristos. Probabil, în bătaie de joc. Cine să fie? Pe Titi nu-l cred în stare de astfel de originalități.
Felix fu de părere că nu putea fi decât Simion, care devenise, într-adevăr, Mântuitorul. Otilia se arătă profund impresionată de nenorocirea bătrânului, fricoasă chiar.
— Felix, întrebă ea, e posibil ca cineva să înnebunească așa, dintr-o dată?
Felix asigură că nu, și că Simion era, propriu-zis, bolnav organic. Otilia păru convinsă și adăugă:
— Așa spune și Pascalopol. Tânărul se încruntă:
— Otilia, zise el, eu n-am nimic cu Pascalopol, dimpotrivă, îi sunt chiar îndatorat. E un om așa de simpatic, încât nu mi s-ar părea deloc nepotrivit ca o fată ca tine să-l iubească.
— Aha! făcu ironic Otilia.
— Însă, recunoaște și tu că totul e ciudat și că cea mai tare credință șovăiește. Te-ai dus la Paris și ai stat atâta vreme cu Pascalopol. În ce calitate? Îl iubești? A crede asta înseamnă să nu mai cred în vorbele tale. În tot cazul, el trebuie să te iubească. Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă. Și Pascalopol, și eu suntem îndreptățiți să credem că ne iubești și, totuși, nimeni nu știe sigur. Te rog, Otilia, spune-mi sincer, nu mă face să sufăr! De ce te duci mereu cu Pascalopol, de ce te porți cu el în așa fel încât să-i trezești speranțele?
Otilia se răsucise încet pe taburet și cânta la pian, fără să răspundă.
Felix lăsă capul peste claviatură, cu băgare de seamă, ca să nu rănească degetele încăpățânate ale Otiliei, și îngenunchind lângă ea, îi cuprinse picioarele.
— Otilia, te rog, e adevărat ce spune lumea, că te-ai logodit cu Pascalopol?
Fata se uită blând și lung, cu ochii ei albaștri, în ochii lui Felix, și spuse simplu și liniștit:
— Nu e adevărat, Felix. Acum ești mulțumit?
— Ar trebui să fiu mulțumit, și totuși, este ceva care mă lasă în îndoială. Va să zică, tu ești capabilă să dai unui om ca Pascalopol credința că-l poți iubi, fără să fie adevărat.
— Pascalopol, zise Otilia, puțin cam iritată, nu crede că-l iubesc. El se poartă cu mine așa cum s-a purtat de când eram mică, de cinci ani. Mi s-ar părea curios să fie altfel. Am venit acasă veselă, și mă întristezi din nou.
— Otilia, regretă Felix, iartă-mă, n-am voit să te supăr. Ți-am spus cu sinceritate ce-am gândit în lipsa ta.
— Felix, imploră Otilia, de ce nu vrei tu să fii cuminte? Am atâtea să-ți spun! Haide cu mine sus.
Și fata, apucându-l de mână, ca de obicei, îl trase și începu să alerge cu el pe scări în sus.
În odaia Otiliei, pe pat, erau deschise două geamantane noi. Fata aruncă cu furie toate lucrurile de deasupra, spre a găsi ceva, și în sfârșit scoase un morman de cravate și unul de fotografii. Cravatele le aruncă pe toate în jurul gâtului lui Felix, care însă n-avu vreme să le admire, fiindcă Otilia îi trecea, una câte una, fotografiile, în care erau fixate momentele mai tipice ale petrecerii ei în Franța. Curios, Pascalopol lipsea sistematic din aceste scene, ceea ce se explică, spunea Otilia, prin faptul că fotograful era chiar Pascalopol. Bucuria intimității le fu tulburată de apariția lui Stănică.
— Ei, zise el triumfător lui Felix, nu ți-am spus eu că are să se întâmple ceva extraordinar în curând? He, hei, Stănică e totdeauna bine informat. Știți c-am făcut pe detectivul. L-am găsit pe Titi.
— Unde e?
— E acasă, îl tratează soacră-mea cu zeamă de lămâie. Stănică povesti scurta odisee a lui Titi. Nu fusese decât o banală escapadă. Titi se întâlnise cu Sohațchi, care îl bătuse pe umeri amical și-i făcuse teoria obiectivității. Între ei, zise el, nu putea fi nici un conflict. Ce fusese între Titi și soră-sa, nu-l interesa. Sunt lucruri care se întâmplă des, fără ca prin asta să se rupă legăturile dintre prieteni. Ei, în definitiv, n-aveau decât păreri bune despre el, și chiar Ana, „pe onoarea mea”, a regretat că s-au certat. Cum? Un bărbat cu o femeie, care au trăit împreună o vreme, trebuie să-și scoată ochii? Sohațchi reînvie amintirile de școală, ce plăceau atât de mult lui Titi, îl trată cu vin și-l ameți atât de bine, încât îl duse acasă la ei, la fostul lui cămin. Acolo, culmea, dădu ochii chiar cu Ana, care îl primi foarte jovial. Era măritată din nou, dar soțul avea casă în oraș. Acum avea să vină și el aici s-o ia. Titi se sperie, însă toți îl asigurară că nu e nimic, că, dimpotrivă, noul soț zisese: cum se face că nu cunosc eu pe domnul Tulea, fostul tău bărbat? Aș fi onorat, am auzit că e pictor de seamă și băiat de familie bună. Ana merse până acolo încât, în grabă, oferi lui Titi câteva mici atenții de ordin erotic, de care acesta era atât de lipsit de multă vreme. Veni și soțul, se arătă încântat și generos, comandă de băut, se scandaliză la ideea ca Titi să plece așa de repede și, când după o noapte de băutură, constatară că s-a făcut ora patru dimineața, toți sfătuiră pe Titi să rămână până se face bine ziuă. Soțul dispăru, și Titi avu, pentru două ore, iluzia că este iar căsătorit. Ce urmărea Ana? Stănică pretindea că sunt la mijloc planuri infernale. În fond, se pare că nu era nimic altceva decât o lipsă de ținută morală, de mică burghezie, amestecată și cu speranța ascunsă de a trage un mic folos. După ce se despărțise de Titi, Ana începuse să se slujească de amintirea lui ca de o distincție. Fiindcă auzise vorbindu-se de Otilia, de moș Costache și de ceilalți cu nuanță de respect burghez, se simți datoare să explice lumii că-i cunoaște, doar a fost căsătorită cu domnul Tulea, dar a fost nevoită să se despartă prin bună înțelegere, fiind interese mari de moștenire, care nu se pot spune. Ana inventă fel de fel de absurdități în privința asta. Noul soț, care era un om de aceeași mentalitate, îi bătea în strună. Erau toți oameni pentru care orice cunoștință era prețioasă, fiindcă poți să te lauzi c-o ai, și a căror unică petrecere în viață era de a vizita azi pe unul, mâine pe altul. Sohațchi ar fi socotit cunoștință și pe acela cu care s-ar fi bătut, după terminarea conflictului, atâta sociabilitate era în el. Odată, călcat pe picior, înjurase pe drum pe un individ, care răspunsese și el cu multă culoare argotică. Sohațchi uită incidentul, dar ținu minte figura, și într-o zi apucă pe individ de braț, vorbi cu el, îl invită într-o bodegă mirându-se mereu de unde-l cunoaște. Chestiunea se lămuri, dar rivalii efemeri rămaseră prieteni. Familia Sohațchi era, cu toate ridicările prin profesii, încă de structură mahalagească, recalcitrantă la răceala protocolară, încât e foarte cu putință ca numai acesta să fi fost tot misterul reținerii lui Titi. Însă Aglae, puțin complicată sufletește, dar cu purtări de familie veche, fu implacabilă. Pe Titi nu-l învinovăți deloc că acceptase invitația, ci blestemă pe Ana și toată stirpea ei c-au îndrăznit să amețească un băiat slab, scăpat de sub ochii „mamei lui”. Îl sui pe Titi care, în fond, satisfăcut fiziologicește, se simțea bine, în pat, îi puse în jurul capului felii de cartof, îi dădu tisane și-i recomandă ca, altă dată, să fie mai prudent. Aglae luase în stăpânire desăvârșită pe Titi, având aerul de a spune că, fără ea, Titi e un nefericit.
Otilia râse și întrebă ce fac ceilalți. Stănică îi comunică cum că toți o iubesc superlativ și regretă c-au jignit-o, și mai ales îi transmise dorința Aurichii de a o vedea. Otilia n-avea nici un fel de fiere și uita repede răutățile altora. Consultă din ochi pe Felix și zise că niciodată n-a fost supărată, ceea ce determină pe preagrăbitul Stănică să dispară numaidecât și s-o aducă pe Aurica. Toată extraordinara revoluție sufletească a lui Felix, la apariția ca din vis a Otiliei, începu să fie amărâtă de aceste întrevederi, care îi răpeau ceva din drepturile lui. Otilia intui nemulțumirea lui Felix și-l mângâie repede și pe furiș pe o mână, în sensul că de el va avea ea grijă mai târziu. Aurica intră în odaie aproape umilită, sărută pe Otilia pe amândoi obrajii și păru să nu mai aibă nimic din răutatea ei. Slăbise și mai tare, gropi mari, vinete îi înconjurau ochii, și era o mizerie s-o vezi vopsită violent pe față, ca să pară tânără. Otilia fu pe loc înduioșată și, fiindcă simțea lipsa până și a răului dacă se obișnuise cu el, revederea verișoarei o bucură. Îi mulțumi de cartea poștală și de scrisoare, făcând-o să-și lase capul în jos, și atunci Stănică și Felix își dădură seama că Aurica scrisese pe furiș o scrisoare Otiliei. Scoase din geamantan niște nimicuri, o sticluță de parfum, un guler scrobit de broderie (se purta atunci) și le dădu generos Aurichii, deși nu avusese intenția aceasta, și lucrurile le cumpărase pentru ea. Aurica începu să plângă, urâțindu-și toată fața. Nu plângea de căință, ci din nervozitate. Dacă s-ar fi analizat, ar fi descoperit că invidia pe Otilia ca întotdeauna, însă acum invidia se prefăcuse în sentiment de înfrângere, în casa ei. Apăsând, fără tact, pe partea cea mai dureroasă a sufletului ei, Stănică îi declamă aceste inepții:
— Aurico! Nu mai plânge, că Stănică veghează. Viitorul tău abia acum începe. Am pentru tine niște partide strălucite.
Aurica, însă, încetase numaidecât să plângă și examina cu lacomă curiozitate obiectele Otiliei. Acum fu ea aceea care aruncă o vorbă neplăcută:
— Și când sunteți deciși să faceți nunta? întrebă în mijlocul unui oftat cu tril, ca după plâns.
— Nuntă? Cu cine? întrebă mirată Otilia, observând paloarea subită a lui Felix.
— Cu… Pascalopol! zise, cu o reală nevinovăție, Aurica.
— Ah, se supără Otilia, m-ați înnebunit cu Pascalopol ăsta! Am început să-l urăsc, săracul! Cine v-a spus că mă mărit cu Pascalopol? E o vorbă fără sens. Înainte nu vă mirați deloc când Pascalopol mă ținea pe genunchi, și acum, că sunt nubilă, trebuie neapărat să vedeți lucruri suspecte. S-a obișnuit cu mine și cu noi toți, cum ne-am obișnuit și noi cu el. Asta e tot. Nu mă pot lipsi de el, cum nu mă pot lipsi de papa. Dacă asta trebuie neapărat să ducă la nuntă, atunci nu mai știu ce e prietenia și mai ales respectul. Aș vrea să descopăr că mama îl înșela pe tata, că Pascalopol e tatăl meu adevărat. Atunci aș fi, în sfârșit, eliberată. Aș putea să-l iubesc în tihnă pe bietul meu Pascalopol, fără insinuații.
— Să fac eu cercetări! se oferi Stănică.
Otilia strigă lui Felix:
— Dragă, dă-i o cravată, din partea mea, ca să nu mă mai persecute.
— Cum! sări Stănică. Ai cravate?
Și smulse tot mormanul de pe umărul lui Felix:
— Faine! Minunate! Adevărat pariziene. Otilia fu sărutată, cu un țoc sonor, pe frunte.
Stănică dădu să fugă pe ușă cu cravatele, dar Otilia îi smulse câteva din ele:
— Nu toate, Stănică, ce faci? Mai sunt și alții.
— Care alții, se rățoi Stănică, care alții? Eu pentru tine mi-am pus liniștea sufletească în joc, am făcut aici fapte mari, cu modestie, în tăcere. Vei vedea tu ce merit de la tine! Am să-ți spun o chestie teribilă, dar nu acum. Lasă, că Felix se duce el singur la Paris, vă duceți amândoi, nu mai faceți pe misterioșii. Am știri pozitive. Chestia e studiată, hotărâtă.
Abia seara târziu, Otilia scăpă de toți și, așezată după modelul ei pe sofa, în fața lui Felix, pe care-l chemase, îi povesti toate măruntele bucurii ale plimbării, mestecând, din când în când, câte o bomboană și dând și lui Felix. Acesta asculta și contempla. Otilia se rotunjise puțin la față, așa încât forma osoasă a capului ieșea și mai bine în evidență, devenise mai lucioasă, mai feminină, fără să-și piardă aerul copilăresc. Ochii îi erau mai ardenți și, în genere, ținuta ei era mai sigură. În vorba și gesticulația ei se citeau o stăpânire deplină, o maturitate enigmatică. Cu toată exuberanța fetei, Felix se simțea inferior. În ochii Otiliei mocneau judecăți despre viață și despre el, hotărâri îndelung meditate, ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea nici un fel de autoritate, seriozitatea ei îl paraliza. Oricât compararea i se părea jignitoare, se gândea la Georgeta. Aceea părea și ea emancipată, liberă în mișcări, protectoare și avea și ea detestabilul tic de a-l apuca de bărbie ca pe un copil. Și, cu toate acestea, în ochii ei se citeau o totală neîncredere în puterile ei feminine și un respect nesfârșit pentru bărbat. Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile și cuvintele ei erau pline de grație, însă totul respira prea multă inteligență. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor și delicat, într-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite și justificate. Otilia părea că „știe multe” și intimida pe bărbat, iritând pe femei, care în genere dușmănesc pe orice femeie independentă față de bărbat. Moș Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuși n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia. O scurtă oboseală a ochilor, o ducere a mâinilor la tâmple, ca un reproș, împietrea pe cauzatorul presupus al supărării și-i dădea sentimentul catastrofei. Când Otilia înconjura cu lațul delicat al mâinilor ei subțiri gâtul lui moș Costache, bătrânul râdea cu toate liniile feței, dar dacă Otilia dezaproba, oricât de blând, ceva, mergea în vârful picioarelor, ca în odaia unui bolnav. Această siguranță izbise, din prima clipă, când intrase în casa lui Giurgiuveanu, pe Felix, și o acceptase ca pe ceva ce-i lipsea, ghicind în ea unul din atributele maternității. Felix așteptase de atâta vreme pe Otilia, și acum, când o avea înainte, mai frumoasă și mai binevoitoare pentru el ca oricând, era nemulțumit. Otilia din așteptările lui se supunea închipuirilor, se mișca după dorințele lui, aceasta era independentă. Când Otilia din vis deschidea gura să spună lui Felix că nu-l iubește, Felix amâna sentința și o contesta, acum Otilia vorbea tare, spunea propoziții satisfăcătoare, însă nu așa netezi, cum le-ar fi dorit el.
— De ce mă privești așa fix? întrebă Otilia.
— Nu, nimic! protestă Felix, deși o serie întreagă de nedumeriri îi muncea creierul. Otilia nu spunea lui Felix că nu-l iubește, ci numai se apăra de învinuirea că nu-l iubește. Nu da nici un curs sentimentului, nu în forma brutală pe care, de mult, Felix o gonise din mintea lui, ca absolut incompatibilă cu dragostea adâncă, dar sub chipul proiectelor, al visării împreună. Felix ar fi voit ca Otilia să spună: „Mai târziu, când vom fi împreună”, însă ea nu făcea nici un proiect de viitor. Odată, ea dăduse a înțelege că Felix are, mai întâi de toate, de îndeplinit o misiune în viață, să-și promoveze cariera, însă nu era acesta un motiv de a goni până și visurile. Evident, sufletul Otiliei era impenetrabil, și, dacă ea juca conștient o comedie, o juca cu multă finețe și grație. Cu cât Otilia săruta mai des pe Felix, pe frunte, pe obraz, sau ușor, ca pe un copil, pe gură, cu cât îl asigura că „tu trebuie să faci cum îți zic eu, am eu vederile mele”, sau îi reproșa „așa mă iubești tu pe mine?”, cu stilul unei infirmiere frumoase care face ochi dulci unui rănit mustăcios pe masa de operație, cu atât demoralizarea se întindea pe sufletul lui Felix. Otilia nu-l iubea, Otilia se dezvăluia ca definiția surorii, tocmai acum când se deșteptase în el dragostea. Suflet limpede, incapabil de disimulație, profund în sentimente, Felix, după oarecare codire, mărturisi Otiliei starea lui de spirit:
— Mă întrebi de ce te privesc! Sunt cuprins de un sentiment ciudat. Prezența ta aici mă face fericit, te-am așteptat cu încredere, te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări. Dacă mi-ai spune neted că nu mă iubești, aș fi amărât cum nu poți să-ți închipui, totuși m-aș resemna, fiindcă aș socoti că te tiranizez, făcând prea mare paradă de tristețe. Nu știu bine ce hotărâre aș lua, dar ți-aș păstra totdeauna devotamentul meu. Tu spui însă că mă iubești! Dar de ce nu spui asta ca mine, de ce sufletul tău nu e așa de neted ca al meu? Nu pot să-mi închipui dragostea, decât sfârșind cu căsătoria. Sunt de acord că trebuie să aștept, dar de ce nu-mi vorbești de viitor, de ce nu mă faci părtaș la proiectele tale? De ce taci, pentru Dumnezeu, de ce nu-mi spui limpede cum vezi lucrurile, de ce nu spui nimănui nimic? Nu-mi trebuie de la tine decât un cuvânt, și aștept oricât, și mă port oricum vrei tu.
— Și ce cuvânt e acela?
— Un cuvânt limpede, care să-mi dea certitudinea că mă iubești sau nu.
— Dar, Felix, pentru numele lui Dumnezeu, te iubesc, de câte ori ți-am spus?
— Nu știu, nu m-am exprimat bine, văd că nu-mi ajunge! Te vei căsători vreodată cu mine?
— Felix, nu complica lucrurile! De ce, dacă tu singur recunoști că nu e acum momentul pentru asta, să vorbim de viitor? Esențial pentru tine este că te iubesc. Sunt sigură că te voi iubi și mâine, dacă vei fi cuminte, bineînțeles, nu pot să vorbesc însă de pe acum de ceea ce se va întâmpla mâine. Poate că mâine, când tu sfârșești studiile, nu mă mai iubești.
— Niciodată!
— Vom vedea. Dacă mă vei iubi, se va întâmpla ceea ce dorești.
— Deci, îmi făgăduiești?
— Oh, ești ineducabil. Este cum ți-aș spune: îți promit să nu mor mâine. Și tu, Felix, vrei să te faci doctor, om tare! Am avut totdeauna frică să hotărăsc lucrurile dinainte, lucrurile care nu sunt încă în puterea mea. N-am zis niciodată: mâine voi cânta la pian, dar, în fața pianului, am cântat. Niciodată nu m-ai auzit spunând: am să merg la Paris, și am mers îndată ce mi s-a propus. Nu înțelegi ce vreau să-ți spun? Eu stau de vorbă cu tine, cel de acum, și ție îți spun: „te iubesc”, cu tine m-aș căsători, dar acum nu pot. Nu promit nimic, privesc viața care se desfășoară, de tine depinde totul.
Teoreticește, Felix înțelegea prea bine, dar, pentru o fată, explicația părea cam subtilă. Tot sufletul lui, voluntar și idealist, trăia în temeiul unui program, niciodată mulțumit cu prezentul. Putea să fie adevărat ceea ce spunea Otilia, dar putea fi și o tactică de fată șireată de a ocoli preciziunile.
— Ascultă, Otilia, să zicem că mâine, când căsătoria noastră ar fi posibilă, eu te-aș iubi la fel și tu la fel, atunci ai primi să fii soția mea?
Otilia râse, strânse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap deloc” și zise:
— Felix, du-te și te culcă. Mi-e somn. Mâine povestim fiecare ce-am visat.
În ziua următoare, Pascalopol făcu o vizită quasioficială. Strânse viguros mâinile lui moș Costache, îi dădu un portțigaret dintr-un lemn parfumat, se interesă de sănătatea lui. Aceleași bune atențiuni le avu și față de Felix, a cărui mină o lăudă. Scoase din buzunar un portefeuille mic, de marochin roșu, și i-l dădu.
Apoi, Pascalopol făcu față de câteșitrei un raport amănunțit asupra petrecerii în Franța, destăinuind itinerariul, îngrijirile date Otiliei, micile incidente. Ai fi zis un unchi care comunică celorlalți membri ai familiei cum s-a achitat de însărcinarea de a plimba o nepoată. Pascalopol se miră că anume scrisori nu fusese primite de moș Costache. Deoarece spusese acolo lucruri pe care aci în București le știuse totuși Stănică, Felix bănui pe dată pricina. Tăcu însă din gură, fiindu-i silă de orice delațiune. Pentru că afară era cald și adia un vânt dulce, cu miros de salcâm, Pascalopol avu dorința de a sta în chioșcul din grădină și de a juca o partidă de cărți. El găsi că e păcat ca rudele să se certe între ele, fiindcă acum ar fi avut-o și pe Aglae printre ei. Otilia se oferi numaidecât s-o cheme, însă moș Costache fu neînduplecat. Spuse, foarte răgușit, punctul lui de vedere:
— Cine nu se poa-poartă bine cu fe-fetița mea n-are ce căuta aici.
Și râse mulțumit, până la măselele din fund, către Otilia, care sări pe genunchii lui și-l încoronă cu brațele.
— Papa! zise ea, îndreptându-i unicul fir de păr, pe care acuitatea ochilor ei îl zărea în vârful țestei bătrânului.
Moș Costache fu așa de mulțumit, încât primi să joace cărți, mizând cinstit, pe față, și continuă jocul și după ce pierdu. Satisfacția lui învăluia și pe Felix, căruia îi întinse, dintr-o dată, un fișic cu bani.
— A-am uitat să ți-i dau, explică el, e dreptul dumitale.
— Ei, Costache, nu e așa că domnul Felix e un băiat bun, cum ți-am prevestit eu?
— Buun! aprobă bătrânul. El și cu Otilia sunt copiii mei.
— Tu, Costache, ai părțile tale bune și părțile tale rele, zise Pascalopol. Doar te cunosc de atâta vreme. Cine nu te-ar ști, cum te știu eu, ar zice că ești indiferent față de copii, și tu, dimpotrivă, îi iubești. Însă, vezi tu, Costache, n-ajunge să iubești un copil, trebuie să-i faci viața mai frumoasă, să-i dai toate bucuriile, dacă poți să i le dai. Asta e vârsta lor cea mai încărcată de dorinți, și ce-ți lipsește acuma nu mai capeți niciodată. Eu mi-aduc aminte, Costache, că, fiind copil, am vrut să mă duc la circ, odată când se reprezenta nu știu ce număr. Nu m-au lăsat, nu-mi amintesc din ce pricină. Viața pentru mine n-a avut în ziua aceea nici un înțeles. Apoi am fost la circ, chiar la același circ, ceva mai târziu, și am văzut programul, dar nu mi-a trecut insatisfacțiunea. Prietenii mei care fuseseră îmi povestiră, spre ciuda mea, cu atâta culoare reprezentația la care nu asistasem, încât regretul de a nu fi văzut-o pe aceea a rămas nevindecat. Este, Costache, ca și când fata pe care am dorit-o la douăzeci de ani mi-ar fi dată, ca prin minune, acuma. E prea târziu. Mai plăcut e să-ți aduci aminte fericiri trecute, decât ca după o tinerețe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme. Tu iubești pe Otilia, fără îndoială, și ea te iubește pe tine. Îți jur aici, față de ea, că niciodată nu s-a plâns. Deocamdată, nici n-ar avea de ce. Dar, Costache, gândește-te la ce ți-am spus eu odată, de nu, îți fur pe Otilia. Îmi trebuie și mie.
Felix se încruntă deodată, însă Pascalopol îl văzuse și-l bătu cu palma peste mână, întinzându-se puțin peste masă.
— Nu te speria, am respectat întotdeauna drepturile tinereții. Și dumneata îmi ești simpatic, ca și Otilia.
Moș Costache, fără să se supere de blânda morală a lui Pascalopol, aproba mereu cu capul și, în cele din urmă, făcu cu ochiul, misterios:
— Am eu planurile mele, cu Otilia mea!
Otilia rugă atât pe moș Costache cât și pe Pascalopol să nu-și mai facă planuri în privința ei, pentru că ea, zicea, nu dorește nimic altceva decât să știe pe „papa” sănătos, și fiindcă era „decisă” să moară tânără, înainte de a se ivi dezamăgirile în viață. Ea era, dimpotrivă, de părere ca „papa” să fie mai îngăduitor față de Aglae, căci îi era, în definitiv, soră. Veni vorba despre Simion, și moș Costache deveni, amintindu-și chestiunea, așa de indignat, încât nu fu capabil să exprime nici o idee. Pascalopol dezvoltă această teorie:
— Persecutarea bărbatului de către femeie, în căsnicii cu copii mulți, e un fenomen foarte frecvent. Am cunoscut multe cazuri, însă unul, mai cu seamă, îmi este încă proaspăt în minte. Când eram licean ședeam în gazdă pe strada Știrbey-vodă, la un tâmplar, numit Scarlat. Strada asta, care acum e o stradă de lux, a fost, nu mult înainte, teritoriu cu vii. Tăierea bulevardului Elisabeta a atras după sine deschiderea unui cartier nou, prefăcând în orășeni pe niște simpli țărani. Picat de la țară de pe undeva, Scarlat a găsit aci pe ultimul vlăstar feminin al unei familii de acestea simple, care deținea o curte mare de tot. Scarlat, fiind tâmplar, și-a făcut spre stradă niște case pasabile, care se văd și acum, și le-a închiriat. Terenul l-a tăiat în două prin altă casă cu prispă, pe care la fel o închiria mai ieftin, cu odaia, la studenți. Coridorul acestei case cu pălimar răspundea în fund unde, în plin centru al orașului, dădeai de o priveliște cu desăvârșire țărănească. Acolo, Scarlat avea o casă, ca pe la munte în Muntenia, cu pridvor lat și cu boltă, livadă mare, nebănuită, de pomi, și în fund, în fund de tot, pierdută printre pomi, o magherniță, servind de atelier. Acolo lucra el uși, cercevele, lucruri de astea mai mult de dulgherie. Eu cred că nu există casă, în tot cartierul Matache Măcelaru, în care lemnăria să nu fie lucrată de Scarlat. Era un om simpatic afară din cale, martir al unei soacre greoaie, al nevestei și al copiilor. Semăna puțin cu Creangă, fiind mai slab, avea un râs sănătos, contagios și câteva expresii filosofice, printre care cea mai tipică era: „bun de tot!” Erau așa de țărani, încât mâncau pe o măsuță joasă, stând turcește în pat. Scarlat era un martir oficial al familiei. Când îi spuneai ceva care confirma această tragedie, clipea mărunt, striga „bun de tot” și te bătea ușor pe pântece, râzând cu sughițuri, cu un timbru de o nevinovăție înduioșătoare, care îmi răsună încă în urechi. Dacă aș avea o placă de fonograf cu „bun de tot” al lui Scarlat, ați pricepe ce fel de om era. Scarlat n-avea nici un mijloc de apărare, afară de râsul lui și de „bun de tot”. Era tot ce făcea în momentele lui cele mai critice. Intram adesea în atelierul lui, unde îmi dădea bucăți de lemn și rândelele complicate să mă joc, și-mi spunea cu glas comic lucruri de astea: „Bun de tot!” „Cea bătrână (soacră-sa) nu vrea să-mi dea de mâncare! Hi, hi, hi! Bun de tot!”
— Nu-i dădea chiar de mâncare? întrebă Otilia.
— Nu, oricât v-ați mira. Scarlat muncea ca un câine, se îmbăta câteodată la desperare, și depunea tot câștigul în mâinile nevestei, despre care mi-aduc doar atâta aminte că avea fața prea rumenă și plină de vinișoare, și ochii aprinși de conjunctivită granuloasă. Avusese copii mulți, pe care însă nu-i vedeam, fiind risipiți, și la care ținea cu fanatism madam, să-i zicem, Scarlat. Bietul tâmplar era persecutat în chipul cel mai groaznic. Mânca numai urzici, timp de o săptămână, în fața odioasei soacre („cea bătrână”), care mușca lacom dintr-un cârnat cu usturoi. Uneori, seara nu i se dădea de mâncare. Mi s-a spus chiar că a murit din cauza asta. A plecat dimineața la lucru și a picat jos, mort, după ce ceruse în zadar nevestei să-i dea o bucată de pâine cu ceva. Scarlat ar fi cerut, însă era mândru, fiind proprietar. Să-și oprească din câștig, nu putea iarăși. Nevasta se ducea singură să încaseze banii, sub cuvânt că bărbatu-său e bețiv. Scarlat privea cum i se iau banii și nu putea spune decât „Bun de tot!” Era de o onestitate scandaloasă. Singurul lui mijloc de a se hrăni mai bine, cu onoare, erau pomenile. Însă la pomeni, dându-se mai mult vin, se îmbăta.
— Cum îți explici enormitatea asta, ca o femeie să chinuiască astfel un bărbat? întrebă Otilia.
— În modul cel mai simplu. Nevasta lui Scarlat era o femeie de jos cu o capacitate de afecțiune redusă. Câtă vreme n-au avut progenitură, s-a purtat normal. Apoi au început să vină pruncii, și nevasta a fost copleșită de grija pentru copii, care e mai puternică, fiindcă este instinctuală. La mamă-sa ținea iarăși prin instinct. Ca țărancă de origine, își îndeplinea automatic așa-zisul sentiment, care însă, din cauza copiilor mulți, o irita, o obosea. Pentru Scarlat nu mai rămânea nimic decât iritația. Vreau să zic că oamenii simpli nu pot întreține decât un singur sentiment, și că și pe acela îl înlocuiesc cu un fel de automatism. Un om din popor nu poate fi și patriot, și tată sublim totodată, o mamă nu-și poate iubi bărbatul și copiii. Ori iubește pe bărbat și bate pe copii, ori iubește pe copii și bate bărbatul. Eu am experiență de la moșie, sunt, cum s-ar zice, vindecat de anume romantisme. Unul care ține în chip exagerat la un câine este epuizat sufletește și scoate cuțitul la tată-său. Emotivitatea, delicatețea sufletească, astea sunt produse ale inteligenței, sunt complicațiuni superioare. Am observat că părinții cu copii mulți iubesc rău copiii, în bloc, dimpotrivă, sunt plini de afecțiune aceia care n-au deloc copii. În sfârșit, să nu generalizăm și să revenim la cazul Aglaei. Ea a fost totdeauna o femeie potolită, lipsită de curiozitate, n-a fost la teatru, n-a citit cărți. Când a început să aibă copii, ea și uitase de Simion, și când a avut copii mai mulți, trecea de la unul la altul. Ea e femeia-tip, de structură normală, care nu poate fi ocupată decât de un singur sentiment deodată. În privința asta, mi-aduc aminte ceva foarte nostim. Aveam o mătușă cu copii mulți, care, când se așeza cu dragostea la o fată (avea numai fete), o copleșea. Dar în timpul acela, era certată cu toate celelalte fete. Când se certa cu una, în chip necesar se împăca cu alta. Aglae are, dimpotrivă, sufletul mai cuprinzător. Ea ține la toți copiii ei, renunțând numai la bietul Simion. Nu-i pretinde, dar, să te iubească și pe dumneata, domnișoară Otilia.
Felix nu-l văzuse niciodată pe Pascalopol așa de vorbăreț. Moșierul povestea, însă avea aerul că face o mărturisire deghizată, că-și descarcă sufletul. De altfel, același sentiment părea să-l aibă și Otilia, fiindcă, reluându-și un vechi obicei, se așeză îndărătul scaunului moșierului, și-i tot scutura cu mâna umerii hainelor. Pascalopol avea aerul să zică: „numai eu știu să iubesc, fiindcă sufletul meu e vacant, fiindcă eu n-am iubit încă pe nimeni”. Amintindu-și ce-i spusese moșierul despre trecutul lui, Felix pătrunse pentru întâia oară, eliberat de egoismul lui de tânăr, mica tragedie a lui Pascalopol. Moșierul suporta dificultățile unei familii mai mult decât moș Costache, însă cu riscul de a fi plictisitor. Se expunea la situații ca aceea când el, Felix, determinase pe Otilia să nu-l mai primească. Ce instincte nesatisfăcute împingeau pe Pascalopol în această slăbiciune? Jumătate bănuitor, jumătate plin de interes pentru Pascalopol, Felix întrebă:
— Din cât vă cunosc, mi-am dat seama că sunteți afectuos, că iubiți copiii. De ce, atunci, măcar pentru asta, nu v-ați căsătorit din nou?
Pascalopol privi pe Felix cu un zâmbet blând, amar, ca și când ar fi ghicit o cursă din partea tânărului. În chip de apărare, Otilia îl îmbrățișă de-a binelea, cu speteaza scaunului cu tot.
— Iubite domnule Felix, să vezi pentru ce nu. Sensibilitatea exagerată e legată de unele neajunsuri. Un om subțire nu iubește numai copiii, ci un anume fel de copii, el ar vrea, bunăoară, copiii de la o anumită femeie, pe care o iubește, și ar avea silă de alții. Aglae iubește copiii ei fără discernământ, deși sunt ai lui Simion, pe care îl disprețuiește. Vezi că dragostea fină e selectivă. Cu temperamentul meu, cu educația mea, eu mi-am făcut în cap un anume tip de copil pe care l-aș iubi. Cred că unui om de vârsta mea o să-i îngăduiți să fie sincer și să mărturisească cum că i-ar fi plăcut o fată ca domnișoara Otilia. Dacă prin căsătorie aș căpăta-o acum pe domnișoara Otilia, dar mare, fiindcă nu am timp să mai aștept, m-aș căsători. Însă cum nu se poate, și domnișoara Otilia e născută, profit și eu de ocazie și-i arăt și eu micile mele paternități de om ratat în viața familială. Și dumneata mi-ești simpatic, adăugă moșierul, văzându-l pe Felix cam posac.
Însă Felix era întunecat dintr-o obscură gelozie. Nu-i plăceau demonstrațiile acestea de simpatie față de Otilia, nici măcar sub forma paternității. Se temea că, în fond, Pascalopol acoperea cu eufemisme pasiuni de altă natură. Prins în discuție, își expuse rezerva:
— Tot ce spuneți e interesant, în general. În cazul special al iubirii paterne, am oarecare îndoieli. Iubirea dintre tată și copii se bizuie întâi de toate pe instinct, pe legătură de sânge. Fără îndoială că un om în vârstă e capabil de iubire dezinteresată pentru o fată, dar se poate să cadă și în cursă, cum aș cădea eu, crezând că iubesc ca o soră o fată care nu mi-e rudă.
Pascalopol fu așa de izbit de această observație a lui Felix, încât tânărul se căi și-și dădu seama abia după ce vorbise de brutalitatea insinuării lui. Moșierul bătu darabana cu degetele, oftă, întoarse capul spre Otilia și zise, în sfârșit, în chip de închiere:
— Domnișoara Otilia e singură în măsură să judece în această materie. Suntem toți nimic altceva decât niște bieți oameni.
Felix fu așa de mâhnit de ieșirea lui inconștientă, încât, profitând de un moment de neatenție din partea celorlalți, se sculă de la masă și se pierdu prin curte. La un moment dat, ieși din ogradă cu mâinile în buzunar și capul gol, și se plimbă pe strada pustie, stăpânită de umbra clopotniței mănăstirii. Se învinovăți de răutate, de lipsă de respect față de Pascalopol, de gelozie neîndreptățită. În planul de dezvoltare a personalității lui, pe care-l alcătuise în minte, sta acest principiu: de a nu jigni pe nimeni și de a reacționa împotriva inimiciției prin rezervă. Purtarea lui față de Pascalopol era vulgară, prin prea marea exteriorizare a temerilor sale. Jignindu-l pe Pascalopol, o supărase, fără îndoială, pe Otilia. În orice caz, dăduse semne de nestăpânire de sine. Se plimba prin întunericul profund din preajma mănăstirii, apoi, potolit și hotărât, se întoarse. Pascalopol tocmai ieșea pe poartă și se îndrepta spre trăsura care-l aștepta cu mult mai departe, fiindcă vizitiul adormise și caii înaintaseră treptat, duși de câteva smocuri de iarbă tăiată de prin vreo grădină oarecare, și căzută, peste zi, din cotiuga gunoierului. Moșierul, văzându-l pe Felix, înaintă spre el cu mâna întinsă și rămase puțin surprins de gravitatea acestuia.
— Domnule Pascalopol, începuse solemn tânărul, am spus mai adineauri, de altfel fără intenție, niște vorbe de care erați îndreptățit să fiți jignit. Vă rog să primiți scuzele mele.
— Ah, dragă, făcu Pascalopol, ce-ți trece prin gând! N-am observat nimic. Tot ce-ai spus era perfect, just, în cadrul discuțiunii. Nu te uita la mine. Sunt uneori, fără voia mea, îngândurat, și asta dă impresia de supărare.
Lămurirea lui Pascalopol fu atât de firească, încât Felix căzu într-altă nemulțumire de sine. Va să zică, se grăbise într-un exces de amor propriu și mărturisise moșierului o reacțiune pe care acela n-o băgase de seamă. Pascalopol trecu repede de tot asupra incidentului, și Felix avu cel puțin sentimentul că n-a căzut în complicații mai ridicole. De altfel, ca un semn că luase cuvintele lui Felix în sensul unei povețe convenționale, Pascalopol îi mulțumi pentru bunele lui sentimente și-l rugă, dacă nu se supără, să-l viziteze a doua zi, spre a-i spune niște lucruri, care, nu se îndoia, „erau de cel mai mare interes pentru ei amândoi și pentru o persoană la amândoi egal de scumpă”.
Deci, Felix se duse. Așteptând în birou pe Pascalopol, auzi sunetele dulci, melancolice ale unui flaut. Își aduse aminte că i se spusese că moșierul cânta la flaut. Auzi o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet, cu totul abstractă, dar tocmai prin aceea mai plină de caracter. Părea să fie de Mozart sau de un contemporan al acestuia, o bucată de acelea din caiete pentru amatori. Cântecul avea oboseli și stingeri grațioase, opriri și reluări de fraze. Cântecul muri într-o notă, semn că se vestise prezența lui Felix. Pascalopol apăru, în mână cu flautul ca un sceptru de abanos și îmbrăcat într-un greu chimono de mătase albastră, brodată cu balauri. Era impresionant.
Moșierul vorbi de una, de alta și se vedea că voia să ajungă undeva fără să se bage de seamă, fără solemnitate. Zise, în cele din urmă, că pentru Otilia călătoria fusese o necesitate, că în mentalitatea ei observase, în lunile din urmă, schimbări îngrijorătoare. Călătoria îi liniștise spiritul, îi redase încrederea în viață. „Chiar” el, Felix, trebuia să fie mulțumit de împrejurarea care-i aducea înapoi o prietenă reconfortată. De altfel, și el, mai curând sau mai târziu, avea să se ducă pentru studii la Paris, în care scop Otilia examinase toate posibilitățile și venise cu informații utile pe care „ți le-a comunicat probabil sau ți le va comunica”. Un singur lucru îl mai îngrijora pe Pascalopol, că poate călătoria Otiliei la Paris, cu un om străin, să nu-i aducă iarăși acele neplăceri din partea cui nu cunoștea lucrurile. Așa vorbi Pascalopol, risipit, în frânturi, cu aerul de a nu da nici o importanță la ceea ce spune, privind cu un ochi prin găurile flautului, și suflând în chip de control câte o notă. Apoi, deodată, întorcându-se spre Felix, cu o față părintească și hotărâtă, îl luă de mâini și-l ținu strâns cât dură acest mic discurs:
— Domnule Felix, Otilia nu m-a autorizat să-ți spun nimic și nu știe nimic despre ce vorbim noi aici. Știu însă că are destulă simpatie pentru dumneata. Discreția mă împiedică să fac aprecieri asupra naturii acestei simpatii. O fată se poate dispensa de buna opinie a femeilor, dar trebuie s-o aibă pe aceea a bărbaților. Ei bine, îți dau cuvântul meu de onoare că m-am purtat cu Otilia, la Paris, ca un tată. A stat tot timpul într-o pensiune, de unde veneam s-o iau, de altfel cu destulă greutate, fiindcă direcțiunea ținea, pentru renumele ei, să controleze mișcarea pensionarelor. (Era o pensiune numai de domnișoare.) Că s-a dus cu mine, nu dumneata, care cunoști lucrurile, ești îndreptățit s-o învinovățești. Se sufoca aici. De ce-ți spun asta? Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, și poate nu m-aș da înapoi de la imprudența de a o lua de nevastă. Însă fac și eu ce pot la vârsta mea, ca s-ajung s-o merit. Eu lupt având ca arme bunătatea, satisfacerea capriciilor tinereții, dumneata lupți cu ajutorul tinereții. Recunosc că arma dumitale e mai sigură. Eu sunt un adversar (dacă pot eu să mă numesc astfel) leal. Poate că Otilia te iubește pe dumneata sau pe altcineva (eu te-aș prefera pe dumneata). Ei bine, atunci demnitatea mea îmi comandă să nu las să planeze calomnia asupra ei. Otilia e o fată cuminte și aș fi mândru să am un copil ca ea. Dacă vei fi dumneata norocosul ei tovarăș (fiindcă nu văd siguranța fericirii decât în căsătorie), află de la mine că Otilia trebuie respectată. Se cade s-o spui și altora.
Spunând aceste ultime cuvinte, Pascalopol căpătase, în chimono-ul lui, o demnitate de tragedian. Strânse încă o dată mâinile lui Felix și-i dădu drumul definitiv. Felix vru să spună ceva, să se justifice, dar moșierul dăduse repede un curs familiar glasului și invitase pe tânăr în sufragerie să ia un vermut. Orice încercare a lui Felix de a mai aduce vorba asupra problemei Otiliei fu infructuoasă. Plecă învăluit de gesturile afectuoase ale moșierului, însă tulburat. Din stradă, pe fereastra deschisă de la etaj, auzi limpede sunetele dulci ale flautului, reluând aria de menuet. Calea Victoriei pe porțiunea aceasta era destul de liniștită, și notele se auzeau uneori clare ca-ntr-o poiană. Felix admiră pe Pascalopol și gândi că era un om superior, vrednic de imitat. Se cădea ca și el să fie la înălțimea moșierului și să dea dovezi de aceeași demnitate. O îndoială îl chinuia. La cine făcuse aluzie Pascalopol? Evident, îi atrăsese atenția lui să nu aibă nici o bănuială asupra Otiliei, însă vorbise de calomnie. El, Felix, nu se purtase de loc în așa chip încât să merite astfel de reproșuri și nu și-o putea închipui pe Otilia plângându-se de învinovățiri pe care nu le făcuse. Aluzia lui Pascalopol aluneca dincolo de ochii lui Felix, vorbea pentru altcineva. Mai mult din gesturi decât din vorbe, Felix înțelese să colaboreze cu el la apărarea Otiliei de calomniile altora. Ale cui? Se gândi că probabil Aglae bârfise, ca de obicei. Stănică îi răsări în minte. Dacă exista un colportor permanent de fleacuri, acela era Stănică. Asta e sigur. Ce putea să spună însă mai mult decât putea să gândească el, Felix, în clipe de pofidă? Că între Otilia și Pascalopol pot fi legături de dragoste. Curiozitatea îl făcu pe Felix șiret. Își zise că de la Stănică (pe care-l găsi cu ușurință) poate afla misterul de-a dreptul. Sentimentul lui era că-și îndeplinește mandatul moral, că, aflând calomnia, va fi în stare să apere mai viguros reputația Otiliei; în fond era mânat de o gelozie pe care o credea vindecată.
— Domnule Stănică, zise el, te întreb ca pe un om cu experiență, să-mi spui drept, ce crezi dumneata, ca bărbat, despre mergerea Otiliei la Paris?
— Ha, făcu Stănică, luat repede, ce cred? Ce să cred? (Stănică examină repede situația și nu bănui nici o intenție malițioasă. De altfel, întârzia întotdeauna răspunsul, ca să poată inventa.) Domnule, să-ți spun drept, vorbă mare nu vreau să scot, păcat nu vreau să fac. Am avut un copil pe care mi l-a luat Dumnezeu, fiindcă poate am greșit cu ceva. Lumea vorbește, dar ce, trebuie să te iei după lume? Nu e nimic, domnule, s-o fi dus fata să se plimbe.
— Dar ce zice lumea?
— Domnule, rea e lumea, pe onoarea mea, nu poți să faci un gest care să nu fie interpretat. Păi, nici eu nu știu ce să mai zic, sunt câteodată coincidențe absurde, care uimesc, care zguduie. (Stănică stinse glasul.) Ți-o spun și eu cum am cumpărat-o. Nu te obligă nimeni să crezi. Ei și? Și dacă? Ce, numai ea, mă-nțelegi?
Felix își stăpâni enervarea.
— Ce anume?
— Păi, se zice, ești pezevenghi rău, parcă nu știi! Nu zău! Nu știi nimic? Totul e în definitiv o prezumție, se zice că fata, pricepi, s-a dus la Paris să facă, doar ești la medicină, un avort, de!
Felix fu atât de indignat, încât rămase nemișcat. Stănică nu-i pricepu, sau se făcu că nu-i pricepe starea de spirit și izbucni tare:
— Auzeam eu, domnule, și nu credeam că o femeie după ce naște se face mai albă la față, mai picantă. Așa era Olimpia după ce a născut pe Relu. Ei, dar Otilia e superbă și așa, strașnică fată.
— Porcule! îi zise Felix cu glasul sugrumat, și-i întoarse spatele.
În seara aceleiași zile, pe când moș Costache, Otilia și Felix se aflau la masă (acum mâncau iarăși acasă), Stănică își făcu apariția, dădu mâna cu toți, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic și declară că a venit mai cu seamă pentru Felix ca să-i arate o mostră de stofă de vară, faină, deși cam scumpă.
Purtarea lui moș Costache deveni, după întoarcerea Otiliei, foarte curioasă. Din bâlbâielile lui se înțelegea că avea de gând să facă ceva pentru „fe-fetița” lui, însă ce anume nu se vedea limpede. În schimb, făcea dezordine. Alături de odaia lui Felix, mai era una aproape goală. Bătrânul scoase afară lăzile și mobilele stricate ce se aflau acolo și făcu broască bună la ușă, ca să se închidă bine. Apoi începu să depoziteze în ea tot soiul de materiale, al căror rost păru la început, cel puțin, misterios. Costache venea, de pildă, cu pungi mari de cuie de felurite mărimi, puțin cam ruginite și le arunca pe dușumea, făcând purcoaie pe categorii. Față de cel care vedea scena, dădea, neîntrebat, o explicație vagă, bolborosită și fără direcțiune precisă:
— Omul e bine să cumpere, când găsește, de ocazie! Să stea acolo.
Într-altă zi, bătrânul veni cu o căruță întreagă plină cu cercevele, ferești, uși de la vreo casă veche dărâmată.
— Papa, se miră Otilia, ce faci cu astea? Pentru foc? Bătrânul își frecă mâinile, ca omul care a făcut o afacere bună și nu vrea s-o destăinuiască altuia, ca să-i facă surpriză mai târziu.
— Le-am luat ieftine, de ocazie, lemnărie bună, cum se făcea odată!
Otilia rămase surprinsă, văzând că bătrânul aduse într-o zi doi oameni să sape o groapă largă ca un bazin, în grădina din fața chioșcului, stricând astfel gazonul. Bătrânul nu dădu nici o explicație, apărându-se cu satisfacția omului care își îngăduie să scandalizeze pentru puțin aproapele nedumerit, știind că mai pe urmă îl va încânta cu buna lui intenție. În orice caz, scopul imediat al gropii se destăinui curând, fiindcă moș Costache aduse câteva căruțe de var și le răsturnă acolo. Zicea că le-a cumpărat chilipir de la o bina care a sfârșit lucrările.
— Dar ce vrei să faci, papa, vrei să zidești?
— Hehehe, zise șiret bătrânul, fac eu ceva pentru fe-fetița mea! După aceea, bătrânul aduse grinzi mari de lemn de stejar, unele vechi, scoase de la alte case, altele noi, dar cam verzi, desigur toate de ocazie, și le îndesă pe toate de-a lungul gardurilor. Într-o zi, aduse și cărămidă veche, din demolițiuni, și o depozită morman pe gazonul din grădină, răpind chioșcului perspectiva. După toate aceste isprăvi, bătrânul era neliniștit să nu i se fure materialul, pe care îl însemna mereu cu var. Ieșea noaptea târziu sau dimineața în zori și-i dădea târcoale, tresărea la cel mai mic zgomot și trimitea pe Felix sau pe Otilia să spioneze. Cu toată isteția lui, Stănică nu putea afla direct ce urmărea bătrânul. După logica lui, moș Costache făcea vreo speculație oarecare. Află însă Pascalopol, căruia bătrânul i se destăinui. Moș Costache zicea așa: azi, banii sunt instabili, și mai ales tinerii nu pot să-i țină. Un bărbat, când ia o fată, e mulțumit să capete zestre o casă cu de toate. Casa nu ți-o poate cheltui ginerele. I-ar fi dat el casă Otiliei, din câte avusese, însă nu erau potrivite cu nevoile ei. Acum o să-i facă una aici, pe locul grădinii, dar cu socoteală mare. Aici în Antim nu prea sunt prăvălii, încât dacă ai casă cu prăvălii faci afaceri grozave. Are să construiască o casă cu prăvălii la parter și apartament la etaj, așa că Otilia o să aibă și casă gratis, și venit de la prăvălii, bineînțeles, după moartea lui, fiindcă acum urma să-și scoată ceva din cheltuielile pe care le-a făcut cu clădirea. Pascalopol rămase foarte surprins de hotărârea bătrânului și prevesti că soarta Otiliei va rămâne din cele mai încurcate. Cunoscându-l pe moș Costache încăpățânat și capabil să facă iute contrariul, tăcu din gură. Însă, amărât pentru Otilia, îi vorbi acesteia, aceasta spuse nepăsătoare în glumă lui Felix, Marina îi auzi pe când bodogănea prin preajma lor și astfel află în cele din urmă și Stănică. Numai Stănică țipă scandalizat, ca și când chestiunea l-ar fi privit:
— S-a ramolit, are să vâre toți banii în cărămidă veche și n-o să mai găsiți nimic. E iresponsabil, și eu să fiu în locul dumitale (vorbea Aglaei) aș lua măsuri.
Aglae îl cunoștea însă pe frate-său. De aceea privi lucrurile cu calm.
— Dacă Costache s-a apucat să cumpere cărămidă, înseamnă că n-are de gând să-i dea mare lucru Otiliei. Nu dă el din mână lucrul lui, să-l tai, doar îl cunosc. Nu-ți închipui c-a cheltuit cine știe cât pe molozurile alea. Dacă face casă, lasă-l s-o facă. Casa n-o fură nimeni. Să nu facă testament pentru nebuna, de asta mă tem. Încolo, treaba lui.
Otilia fu foarte necăjită când află intențiile lui moș Costache. Pe ea o plictiseau toate preocupările de a i se face o zestre, de a i se da o situație legală. I se păreau burgheze, umilitoare. Nu trăise niciodată în mizerie și nu se temea de ea. Un instinct feminin îi spunea că interesul cu care era înconjurată de bărbați o va urmări totdeauna, iar ideea bătrâneții n-o înspăimânta. Nu-și închipuia că ar putea fi vreodată bătrână, altfel de cum arăta acum. Era hotărâtă să se sinucidă pe dată ce ar fi zărit semnele bătrâneții. Însă fiindcă deocamdată ele erau de domeniul speculației asupra viitorului, Otilia se gândea și la această sinucidere ca la un eveniment foarte dramatic și teatral, în felul unei sinucideri japoneze. Ea avea scrupule și libertăți de gândire cu totul deosebite de ale lui Felix, aceasta fiind pricina pentru care tânărul nu le înțelegea. A primi daruri de la un bărbat, a fi plimbată i se părea foarte firesc. Oricât ar fi cheltuit Pascalopol, Otilia nu găsea că face o faptă nepotrivită, atâta vreme cât nu se obligă cu nimic. Ar fi fost cuprinsă de milă să vadă că un tânăr face sacrificii ca să-i facă daruri, însă darurile le-ar fi primit, ca să nu-l jignească pe dăruitor, fiindcă lumea se împărțea, pentru ea, în bărbați care fac daruri și femei care le primesc. Ideea de a nu-și satisface capriciile, de a nu avea mănuși și ciorapi la vreme n-o înspăimânta pe fată, pentru simplul motiv că nu putea concepe această situație absurdă. Fiindcă moș Costache nu-i lua aproape nimic, se obișnuise să și-l închipuie pe Pascalopol ca pe un înlocuitor providențial. Deopotrivă o supărau pe Otilia preocupările de înzestrare, de statornicire a viitorului. Asta însemna pentru ea o încetare a omagiilor, înlocuirea lor printr-un regim de asistență. Pascalopol pătrunsese foarte bine sufletul Otiliei, fiindcă cunoscuse și pe mamă-sa, femeie cu aceeași mentalitate, ca descendentă a unei familii foarte bogate. Mama Otiliei încredințase, foarte neștiutoare, toți banii ei lui Costache, care apoi o pusese la un regim de avar. Murise și de tristețe, fără să învinovățească pe bărbat, pentru că nu-și dădea seama ce fel de situație era aceea în care se afla. Pascalopol, cunoscător profund al acestei stări de spirit, fiindcă el însuși trăise în astfel de condiții și avea milă mai mult de un om de familie bună, scăpătat, decât de un vagabond nemâncat, simțea datoria de a înlocui pe moș Costache. Felix vedea în Otilia o fată cu un bun-simț exagerat, cu o experiență de viață, dusă până la mizantropie, dar nu era așa. Otilia era ușuratică, iubitoare. Era însă modestă, încredințată că orice bine în viață trebuie plătit cu o nefericire sau măcar cu o dușmănie, că nu avea dreptul să pretindă nimic. Asta o făcea cuminte și ridica nebuniilor ei acel aer de lăcomie feminină atât de caracteristic fetelor care au prestigiu asupra bărbaților. Gândul că moș Costache vrea să-i facă o casă cu prăvălii pentru speculă, o izbi pe Otilia într-un chip dureros. Ea visa viitorul ca un șir de explozii neprevăzute. Putea s-o răpească un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o ducă în Rusia, dar să se fixeze pe jumătate din grădina lui moș Costache era odios. Rațional, înțelegea planul, însă sufletul ei era invadat de neliniștea copilului căruia i se pregătește plecarea într-un orfelinat.
Pascalopol încercă să convingă blând pe moș Costache că nu era potrivit să cheltuiască banii cu o casă de speculă chiar în Antim. Avea doar casă pentru Otilia. Bătrânul era însă fanatic în deciziunea lui, încât moșierul nu mai insista. În capul lui, ideea de speculă personală se combina din ce în ce mai tare cu aceea de asigurare a viitorului Otiliei, încât aceasta din urmă aproape dispărea. El merse până acolo încât să propună sub forma unui sfat părintesc lui Felix să contribuie la afacere. De pildă, dacă Felix ar fi contribuit la majorat, adică în toamnă, cu suma de bani pe care o avea depusă ca fond la o bancă, atunci el, Costache, ar fi construit o casă cu două etaje pentru Felix și Otilia ca coproprietari. Bineînțeles, Felix i-ar fi plătit lui terenul „foarte ieftin”. În felul acesta, ar fi avut jos venit de la prăvălii, împreună cu Otilia, și ar fi avut și un apartament de locuit, pe care, cum era deocamdată singur, ar fi putut să și-l închirieze, păstrându-și o mansardă. Pentru un doctor, o astfel de afacere era strălucită. Felix iubea și respecta pe Otilia peste orice măsură posibilă, dar combinațiile lui moș Costache îl aruncau într-o silă care umbrea sentimentele lui. Exagerând, în sensul prudenței, i se păru că se țese în jurul lui o manoperă pentru a-l deposeda de avutul lui, pe care nu și-l cunoștea bine, înainte de majorat. A i se propune să fie coproprietar cu Otilia, era un mod de a i se recomanda căsătoria cu Otilia, căreia, printr-o abilitate a bătrânului, i-ar fi constituit el însuși dotă. Felix se temu, și-n parte acesta era și adevărul, că moș Costache construiește casa cu banii lui. A se căsători cu Otilia, a pune toată energia lui la picioarele fetei, era năzuința lui cea mai înaltă. Cu toate acestea voia s-o ia el pe Otilia, s-o cucerească. Moș Costache părea a umbla să scape de Otilia, și asta era așa de jignitor, încât Felix se gândi că, dacă fata ar ști că bătrânul, dându-i-o de soție, a voit să-l păcălească, ea ar fi copleșită de rușine și el însuși n-ar mai fi fost în stare să suporte jena ei. Ceea ce făcea bătrânul era mijloc sigur de a-i înstrăina, prin ambiție, pe Otilia.
Moș Costache stricase toată grădina cu materialele lui, și un copac, apăsat prea mult la rădăcină de cărămizi, începu să se usuce. Verile sunt înăbușitoare și prăfoase la București, și tot colbul de cărămidă sfărâmată, luat de vânt, umplea treptele scărilor, cercevelele și orice ciubucărie arhitectonică. Apoi bătrânul, grijuliu, nu lăsă lucrurile pe loc, ci le mișcă mereu. Ca să nu i se fure cărămizile, se puse să le care el însuși în fund, făcându-și fața spână aprinsă ca o figură de piele-roșie. Grinzile le așeză peste cărămizi ca să le ferească pe acestea de ploaie, apoi găsi că, dimpotrivă, grinzile au nevoie de uscăciune și duse pe cele mai scurte din ele în odaia de sus cu materiale. Casa nu era prea solidă, și lui Felix i se păru într-o noapte că aude pârâituri. Aprinse o lumânare și zări în perete o crăpătură lungă și zigzagată ca un fulger. A doua zi, moș Costache, mobilizând toată familia, cără grinzile într-o șură și-și pierdu restul zilei în examene amănunțite ale zidului vătămat. Ploaia inundase groapa cu var, pe care-l stinsese, prefăcându-l într-un lapte murdar. Toate aceste mici dezastre nu zdruncinară fanatismul constructiv al bătrânului. Te-ai fi așteptat ca moș Costache să consulte un arhitect, să facă planuri din vreme, însă nu făcea asta. Scoțând din dulapurile lui creionul cel mai tocit, își făcea singur, pe hârtie, un fel de schițe. Se exprimă limpede că arhitecții sunt niște hoți și că o casă trainică se face cu un zidar bătrân, priceput, cum fusese făcută și casa în care sta. Un italian bătrân fusese chemat odată să vadă locul, și bătrânul îi împărtășise fel de fel de dorințe extravagante. Bucătăria, locurile de confort, el le voia în fundul curții, fiindcă zicea că așa e mai sănătos; în loc de mai multe camere, era de părere că sunt de ajuns două, dar mari, care să ocupe tot spațiul disponibil al unui apartament. Voia tavan cu grinzi, și, în locul balconului, care ar fi putut să cadă, pălimar repetat și la etaje. Pivnița ținea s-o facă nu sub casă, ci în fundul curții. Zidarul ascultă aceste deziderate cu calm și înțelegere, fiindcă era obișnuit să construiască locuințe nu după rațiuni estetice și arhitectonice, ci după instrucțiile clienților. Moș Costache voia să facă jos prăvălii, dar pretindea că trebuiau urcate cu cel puțin trei sferturi de metru deasupra solului, ca să nu intre hoțul de-a dreptul în prăvălie și să fure. Văzuse el o dugheană, în tinerețe, așa înălțată deasupra pământului, căreia i se punea ziua o scară de lemn în fața ușii. Dacă zidarul ar fi executat planul oral al bătrânului, rezultatul ar fi fost comic. Însă nu-l înfăptui, fiindcă moș Costache amâna lucrările pentru o dată incertă, pe care urma el s-o fixeze, după studii serioase ale prețurilor mâinii de lucru. În vară construiește toată lumea, așa încât salahorii sunt scumpi. Toamna târziu, ei sunt însă fără lucru și sunt bucuroși să se angajeze și pe puțin. Mai ales moș Costache își făcea acest calcul: „Angajez un zidar maestru cu atât pentru toată durata lucrărilor, pe care le voi supraveghea eu personal. Materialul îl cumpăr eu și nu dau decât unde văd eu că este nevoie. Arhitectul aici te fură. Pentru partea de salahorie angajez o familie întreagă de țigani. Țiganul vrea să rămână și el cu o mână de bani, să aibă peste iarnă. Oricât de bine i-ar plăti un arhitect, ei nu sunt înlesniți, fiindcă trebuie să-și cumpere hrană. Eu le dau atât la sfârșit (și moș Costache gândea o sumă înfricoșător de minimă), care le rămâne, în schimb vor avea hrană. Pun pe Marina să le gătească zilnic.” Moș Costache începu să facă cumpărături de alimente, care puteau să mire pe cei care-l cunoșteau zgârcit. Cumpără fasole uscată, care vara nu se mai caută, linte, ceapă, costiță râncedă, carne afumată (mai mult picioare, coaste și fălci), în care Marina găsi viermi mici, albi. Bătând cuie în tavanul odăii, el își atârnă alimentele, așteptând campania de lucru. În curând constată că ele n-ar rezista până la toamnă, și atunci costița, ceapa și celelalte apărură cu exagerată frecvență la masă. Otilia, de obicei, aproape nu mânca nimic și privea bucatele ca pe niște ciudate invenții nepotrivite omului (numai ciocolata îi plăcea), iar Felix începu să vină acasă săturat din oraș.
Moș Costache, așa de discret în afacerile lui, veni la Felix cu câteva coale de hârtie și felurite note de plată și însemnări și-l rugă să-i alcătuiască o listă de tot ce cheltuise pentru materiale. Felix i-o făcu, rămânând totuși mirat de scumpetea articolelor. O cărămidă veche din demolițiuni costa aproape cât și una nouă. Cum moș Costache nu arăta a fi omul ușor de păcălit, ignorant în asemenea chestiuni, ai fi fost înclinat să crezi că socoteala urmărea să înșele pe cineva. Dar, fiindcă moș Costache însuși era cumpărătorul, problema rămânea fără rezolvare. Tot Stănică deschise ochii lui Felix, care se încredințase că supărarea față de acesta e lipsită de orice eficacitate. El arătase, cu solide argumente, care putea fi prețul întregului material. Totul fusese cumpărat pe sume derizorii și, întrucât privește cărămida, Stănică se jura că moș Costache a luat-o gratis. Într-adevăr, se dărâmase undeva, prin centru, câteva case vechi, în scopul de a se clădi un mare hotel. Întreprinzătorii cumpărase locul cu un preț în care construcția veche intra prea puțin. Dimpotrivă, zidăria îi încurca, fiindcă n-aveau unde s-o depoziteze și transportarea ei i-ar fi costat parale. Ei oferiră cărămida gratis, cu condiția să fie ridicată numaidecât de pe teren. De acolo trebuie s-o fi luat bătrânul, concurând doar câțiva țigani, care luaseră și ei cât putuseră căra cu mâna. Varul, exagera poate Stănică, putea fi de furat. Cu bacșiș bun, îndupleci numaidecât un țigan, de la binalele unde se consumă mari cantități de materiale, să-ți scoată din groapă, peste noapte, câteva zeci de kilograme de var. Ca să încredințeze pe Felix și pe Otilia ce poate face un om îndrăzneț și cărpănos, Stănică se făcu forte să le-aducă, de probă, câte ceva din toate. Și, într-adevăr, veni cu câteva cărămizi în sacul unui țigan, cu un pachet de cuie, cu clei și alte lucruri. Le obținuse cu bacșiș de pe la binale. Ba chiar târziu de tot, în noaptea zilei în care Stănică făcuse demonstrația, o țigancă aduse, cu de la sine putere, un lighean încărcat cu var stins, gros, fiindcă, zicea, are nevoie de câțiva gologani. Moș Costache nu se miră de loc de gestul lui Stănică, pe care nu-l întrebă de ce aduce cărămidă, var și celelalte, și puse numaidecât stăpânire pe toate, după ce smulse lui Stănică mărturisirea că n-are nevoie de ele. Bătrânul veni din nou cu lista de materiale la Felix și-l rugă, de vreme ce-o compusese el, s-o iscălească în josul paginii „ca să știe el cine i-a făcut-o”. Felix o iscăli, dar foarte mirat și cu aceeași neplăcere cu care semnase polițele.
Așa precum vorbise vărului său Toader, Stănică se socoti dator să pună pe Felix în legătură cu Lili, nemaiîndoindu-se că fata trebuia neapărat să-i placă. Încercă dar să convingă pe tânăr să meargă să i-o arate.
— Domnule, zise el, nu anticipez cu nimic și nu pretind nimic. Am eu așa un gust, o slăbiciune de unchi, ce vrei! Vreau să vezi o nepoată a mea, un crin de fată, s-o contempli ca pe-o icoană, fără să-i spui o vorbă, și să pleci. Atât pretind. Să vedem, e numai amor propriu din partea mea, ori fata e o făptură divină? Ah, iubitule, să nu fiu însurat, să nu fie legile omenești la mijloc, pe Lili aș lua-o de nevastă. Să mă prostern înaintea ei, să-i sărut numai vârful piciorului. Ce pieliță fină, ce râs, ce nevinovăție! Și plinuță, colo, bine! Păcat că ești „angajat”, insinua Stănică, c-ar fi pentru dumneata o partidă strălucită. Tată-său vrea să dea așa pahar de cristal în mâinile unui tânăr curat la suflet și la trup, cum ești dumneata, de pildă. Are avere, domnule (știu că dumneata ești idealist!), însă-ți spun, are avere. Nu pretinde de la ginere nici o meserie; îi ține pe amândoi tinerii ca pe niște cănărași în colivie. Oh, Doamne, fă-mă iar tânăr! Văru-meu are moșie, îl știe Pascalopol, moară mare mecanică, la Obor, e senator, e putred, dă-l dracului. Eu ți-aș spune dumitale un lucru, dacă m-ai înțelege bine. Un tânăr sărac, cum ești dumneata, în definitiv, căci prea bogat nu ești, cu inteligență, cu capacitate de muncă, e dator să pună mâna pe o fată cu zestre, să absoarbă ceva din averile trântorilor, care n-au contribuit cu nimic pe altarul patriei. E singurul lor mod de a-și justifica existența. Dumneata ești speranța țării, savantul de mâine, nu trebuie să-ți irosești tinerețea. Probabil că iubești pe Otilia, te aprob. Nu te uita acolo la un cuvânt scăpat fără intenție. Otilia e o fată superbă, dar e vorba, te iubește și ea, vreau să zic, te iubește cu aceeași intensitate? Se poate să te iubească, dar Otilia e sufletește obosită, blazată. Zi că nu există Otilia pe lume, dumneata rămâneai fără dragoste? Admit că Otilia e încântătoare, dar mai sunt și alte fete. De aceea îți spun: lasă-mă să te scot în lume, să-ți arăt, fără obligații, o fată delicioasă. Hei, domnule, adevărata dragoste e totdeauna a doua dragoste. Vrei să-ți mai spun un lucru secret, ținând seamă că ești un om simțitor, delicat? În inima Otiliei se dă o luptă grozavă între dragoste și datorie: dragostea merge, nu mă îndoiesc, spre dumneata, iar interesul ei e să-l aibă pe Pascalopol ca ocrotitor, fiindcă moș Costache n-are să-i dea nimic, te-asigur eu, fiindcă nu-l lasă soacră-mea. Îți repet: interesul și datoria, fiindcă bănuiala mea este că Otilia (ești om serios? Pot să-ți încredințez un secret? Adică, propriu-zis, o prezumțiune serioasă?), ei bine, Otilia trebuie să fie fata lui Pascalopol! Altfel, cum îți explici dumneata dragostea asta între o fată de nouăsprezece-douăzeci de ani și un om în vârstă? Ei, și atunci, dumneata, dacă ar fi așa, vii și zdrobești inima unui tată, care nu poate să facă mărturisiri. Dar să ne întoarcem la nepoată-mea. Îi zice Lili. Bre, să vezi fată modestă, bine crescută, rușinoasă, cultă, dar nu îndopată cu fel de fel de intelectualisme de astea, care strică femeile. Îți fac o mărturisire: Olimpia mea n-are mai nici o zestre, pot să zic, și e pretențioasă foc. În sfârșit, vreau să vezi fata, m-am angajat, față de tată-său, că am să te prezint. Firește, nu le-am spus nimic de chestiune. Însă sunt și eu mândru, de, să arăt familiei ce rude am căpătat prin alianță! Dacă nu m-oi mândri cu dumneata, cu cine vrei să mă mândresc? Când poți să mergi, ori mai bine s-aduc fata aici?
Felix n-avea nici o repulsie principială față de necunoscuta Lili, dar se temea de gafele lui Stănică și de atmosfera de vizită pentru pețit. Aducerea fetei acum, când Otilia era acasă, nu o găsea nimerită. Îl rugă pe Stănică să lase asta pentru mai târziu, fiindcă acum era încurcat cu examenele. Stănică nu consimți, în ruptul capului, ci voi numai să știe când e acasă Felix, hotărât s-o aducă pe fată dincolo, la Aglae, unde îl ruga să-și calce pe inimă și să vină, dacă va fi chemat. Ca să scape, Felix făgădui, crezând că Stănică va uita chestiunea. Dar Stănică n-o uită, și peste câteva zile, când fu sigur că toți vor fi acasă, veni mândru în trăsura lui Toader, cu Lili alături de el. Fata era prietenoasă, supusă și fără ascunzișuri, obișnuită să fie alintată, încât primi să vină, întocmai cum ar fi făcut o fată liberă, din curiozitate. Stănică o prezentă cu multe preambuluri Aglaei și celorlalți. Lili făcu o foarte bună impresie, din cauza atenției cu care privea toate. Obișnuită cu bogăția, ea găsea interes în orice lucru, oricât de ridicol, și, parte dintr-o modestie înnăscută familiei ridicate de jos, parte din lipsă de gust, nu făcea observații jignitoare. Aurica se extazia înaintea ei, și Titi rămase prostit. Asta făcea plăcere lui Stănică, firește. Mai puțin interes stârni fetei Titi, ferindu-se totuși de orice reacțiune. Stănică era indiferent, în privința asta, întrucât adusese pe fată în vederea lui Felix. În fundul sufletului disprețuia toată progenitura Aglaei, și o clipă nu i-ar fi trecut prin minte că cineva în acea casă s-ar fi gândit la vreo nouă alianță cu familia lui, prin Lili. Vesti dar pe Aglae că ține ca fata să cunoască pe Felix și că acesta a consimțit să vină. Ca să se înlăture orice neînțelegere, ajutând astfel și la împăcarea dorită cu moș Costache, era bine ca Aurica sau Titi să se ducă să-l cheme pe Felix. Titi ridică din umeri încăpățânat, Aglae îi dădu ghes, și Titi plin de rea-voință se ridică în sfârșit. Ieși în sală, apoi în curte și se opri. Pe Felix nu-l putea suferi din cauza superiorității care-l apăsa și-l încurca. De când urma la belle-arte, se mai vindecase de această antipatie, judecând că el are un „talent”, care-l ridică deasupra celuilalt. Sentimentul care îi opri picioarele pe loc nu fu antipatia, ci gelozia. Era sigur că, dacă Felix va veni, cu aerele lui distinse, cu figura lui regulată, va plăcea fetei, așa cum plăcuse și Otiliei, și Georgetei. Titi fusese cuprins, pe dată ce zărise pe Lili, nu de sentimentul dragostei, ci de dorința grabnică de a o lua de nevastă. Era decis, acum când vedea că Aglae se ocupă așa de generos de treburile lui, să roage pe mamă-sa să facă tot ce-i stă în putință să i-o capete. Deci Titi se mișcă greu prin curte, apoi intră încet de tot în odaia lui, unde se unse cu cosmetic pe păr, ieși din nou, fără grabă, trecu în curtea vecină, dădu un ocol așa ca să nu fie observat și se-ntoarse cu întârziere mare, declarând că nu e nimeni acasă și că e aproape sigur că Felix a plecat în oraș. Departe de a bănui manopera lui Titi, a cărui veste înveseli pe Aglae, Stănică se scandaliză.
— Nu se poate să nu fie aici! Nu se poate. Domnul Felix e un tânăr serios. Când a spus o vorbă, e vorbă. Cel mult dacă s-a dus pentru puțin timp. Aurico, du-te tu!
Aurica s-ar fi dus, fiindcă ar fi fost încântată ca Felix să ia pe altcineva, așa ca Otilia să vadă că nu este numai ea pe lume. Însă se crezu datoare, față de o domnișoară străină, să dea dovezi de o mare pudoare virginală.
— Nu pot, Stănică, să mă duc, gândește-te și tu. Poate e singur acasă, în odaia lui. Cum o să intru eu, o fată, la el?
Stănică, nervos, ieși din casă și se duse drept în camera lui Felix, pe care-l găsi citind cursuri.
— Cum spune dobitocul ăla că nu ești acasă?
— Care dobitoc?
— Păi Titi, domnule. L-am trimis la dumneata să te cheme și mi-a spus că nu te-a găsit.
— N-a fost deloc aici! se miră Felix.
Stănică, tenebros ca întotdeauna, găsi că se țese la mijloc o conspirație, în scopul de a împiedica o legătură așa de strălucită, fără să-și închipuie serios că Titi ar putea să se gândească la Lili.
Felix consimți să treacă dincolo, după ce se consultă cu Otilia, spre a-și ușura conștiința. Lili nu i se păru extraordinară.
O găsi foarte drăguță, simpatică, însă lipsită de vioiciunea nervoasă a Otiliei, de marele stil al acesteia. Se purtă cu ea cu atât mai amabil, cu cât nu se temu că trădează nici un alt sentiment mai sfânt. Tocmai această purtare tulbură pe Lili. Până acum fata se jucase în libertate și vorbise de căsătorie ca despre păpuși. Prin educația ereditară, simțurile ei erau coapte de pe acum pentru dragoste, și căzu în ea cu aceeași repeziciune cu care-i căzuse victimă Titi. Urmărea cu ochi umezi tot ce spunea Felix, îl scruta cu supunere și duioșie, râdea când râdea el și se întorcea ori de câte ori acesta o țintea în ochi. În același timp Titi simțea leșinuri când o privea pe Lili și ură mocnită pentru norocosul la vorbă Felix.
Aglae făcu tot ce-i stătu în putință să orienteze pe Lili spre Titi și să sfărâme convorbirea dintre Felix și fată. Întâi ordonă lui Titi să facă fetei un portret frumos, așa cum știe el. Lili se supuse din politețe și se lăsă așezată în semiprofil, așa cum dorea Titi. Dar se plictisi numaidecât și întoarse capul mereu, la orice cuvânt al lui Felix, încât Titi șterse de câteva ori schița cu guma, până ce, vânăt la față de ciudă, o rupse bucățele și o aruncă jos.
Lili privi foarte curioasă pe Titi și comise imprudența de a-i spune:
— Nu trebuie să vă enervați, domnule, mai nimeni, din câți s-au încercat, n-au putut să-mi dea asemănarea.
— Eu reușesc, de obicei, foarte bine asemănarea, scrâșni Titi.
— Foarte bine reușește, aprobă și Aglae, ca un ecou.
Lili însă nu auzea nimic și umbla cu ochii, blândă ca o oaie bolnavă, după Felix. Prin limbuția lui Stănică, Lili află de Otilia, care venise de la Paris, și puse întrebări lui Felix despre ea. Aglae făcu încercări desperate să sfărâme convorbirea, aduse dulceață, cafele. Stănică lăuda acum zgomotos pe Otilia și demonstră că numai o astfel de fată superioară este vrednică de prietenia Liliei. În cele din urmă, Stănică luă pe Felix și pe Lili și trecură dincolo, la moș Costache, spre ciuda Aglaei, care nu-i putea urma. Titi, însă, se ținu după ei. Otilia făcu cea mai bună primire blândei fete, stătu mâini în mâini cu ea, îi cântă la pian, mărindu-i vibrația sufletească, pe care Lili o întrebuința toată spre a contempla pe Felix. Titi, uitat, încruntat, privea muțește pe Lili. Stănică lăudă ditirambic, când pe Otilia, când pe Lili, când pe Felix, nemaiștiind ce spune, ca de obicei, făcând pe diabolicul cu sentimentalism. În sfârșit, se aprinse atâta, încât își aduse aminte că Lili îi fusese încredințată ca un „depozit sacru” și că trebuie înmânată părinților. O conduseră cu toții spre trăsură, și Titi încercă să se așeze cât mai aproape, pe linia fetei. Lili plecă blând entuziasmată de Felix, pe care-l visă multă vreme, și împărtăși numaidecât impresiile ei părinților, de față fiind și Stănică, care izbucni jovial:
— Nu v-am spus eu? Felix e o podoabă, un model de tânăr, e mândria mea, ciracul meu! Când a mințit vreodată Stănică, săracul?
Evenimentele care urmară nu mai îngăduiră lui Felix să se gândească la Lili și la momentele acestui scurt episod. Dar în casa Aglaei ura se dezlănțui din nou furioasă împotriva familiei de dincolo, și intențiile de împăcare fură din nou abandonate. Titi spusese întunecat, apăsat, ca atunci când vestea că e bolnav de inimă și credea că are să moară, că el vrea de nevastă pe Lili. Aglae, departe de a se mira și de a găsi această dorință ridicolă și extravagantă, răspunse ambițioasă:
— Ți-o dau de nevastă, să știu că mă tai în cuțite cu Costache! Ocările împotriva Otiliei și celorlalți începură mai verzi.
Otilia era o „rafinată, cu școală de la Paris”, care atrăgea, cu ajutorul „păcătosului de Stănică, fiindcă altfel nu pot să-i zic”, fete ca Lili pentru Felix, cu care voia să pună la cale cine știe ce matrapazlâcuri. Îl amețise și pe bătrân, care voia să le facă casă la amândoi, ca să se dea peste cap. S-au mai văzut femei care împing pe amanții lor spre căsătorii bogate, ca să mănânce banii nevestelor împreună cu ei. Felix era un stricat prefăcut, care știa să intre pe sub pielea oamenilor. Toți studenții de la medicină sunt oameni fără rușine, iar Felix, auzise ea, era făcut de tată-său cu nu se știe cine, fiindcă altfel nu se explică de ce l-a ținut tot printre străini. Deciziunea ei era să nu-l mai prindă pe Felix prin casa ei să-i strice băiatul.
Câtă vreme Titi a avut de-a face cu Felix, se zăpăcise. Acum, de când a rupt-o, și-a venit în fire și ascultă de ea, cum se cuvine unui băiat cuminte. O dorință are: să-l însoare pe Titi cum știe ea, și apoi să-l pună pe Costache la respect prin tribunal, ca să vadă dacă este de tolerat ca un om bătrân să-și risipească averea după gustul unei fete și al unui june, care nu-i sunt copii, nici rude de sânge, nici nimic. O fată ca Otilia merită să intre într-o casă de corecție, iar Felix trebuie trimis la urma lui, nu să cheltuiască Costache cu întreținerea lui cât nu ia din pretinsele venituri ale acestuia.
Blestemurile acestea, aprobate cu o furie mută de Titi, fură produse în intimitate. Împotriva lui Stănică, Aglae căpătă oarecare necaz, dar nu îndrăzni să-i facă observații, fiindcă de delațiunile acestuia avea nevoie, și apoi acesta era un consilier juridic, interesat personal la parte, căruia ea putea să-i destăinuie toate dorințele ei, oricât de lacome. Pe care avocat ar fi putut să-l întrebe cum să facă spre a moșteni un frate, care nu vrea să-i lase averea? Stănică mirosi indispoziția Aglaei și se supără el. Tot necazul lui de a fi făcut o căsătorie săracă îl strânse de gât acum, și, cu o demnitate foarte distinsă, începu să ocolească pe Aglae, venind ostentativ numai la moș Costache. Stănică simțea amărăciunile unui romantic în fața unui lac de munte, înconjurat de piscuri înzăpezite. El, omul bun, care aducea pe Lili ca să fericească un tânăr, care se interesa de afacerile Aglaei, deși vedea că sunt „imorale”, sub demnitatea lui, el, care luase pe Olimpia pentru a înălța instituția căsătoriei, a o purifica de egoism, tocmai el era privit cu nasul sus. De acum încolo, nu se mai simțea legat de nici o obligație și avea să-și vadă serios de propriul lui viitor. Da, e adevărat că iubise și poate o mai iubea pe Olimpia și că adorase pe Relișor, însă care e scopul nostru în viață, mai presus de sentimentalisme? Să facem fii în dureri (Stănică se gândea, firește, la niște dureri morale), să dăm țării copii pentru apărarea granițelor. Însă nu mai putea fi nici o îndoială. Olimpia nu mai era capabilă să-i dea alt fiu, mijloacele ei generatoare erau sleite. Se știe că Napoleon și-a frânt inima și, pentru a-și asigura un succesor, a divorțat de Josefina. Ei bine, avea să facă și el acel gest sublim.
Stănică nu vorbi nimănui de divorț, dar vorbi de cazul lui Napoleon și al Josefinei, spre a vedea cum judecă lumea gesturile sublime. Deveni devotat pentru Otilia, îi făcu mulțime de mici servicii, iar lui moș Costache începu să-i procure materiale. Îi aducea piroane, vopselării, pensule, nimicuri dibuite, cine știe pe unde, dar pe care bătrânul le primea cu mare satisfacție. Îl întreținu în preocuparea construcției, comunicându-i zilnic prețul varului, al cărămizilor, al cimentului. Intră prin case de cunoscuți și semicunoscuți, ca să afle ce se mai pune azi într-o casă modernă, „fiindcă am un unchi care construiește”, și destăinui lui moș Costache misterele arhitecturii. O casă în construcție, clădire mare, destinată unei bănci, prin reaua tratare a betonului, sau din alte cauze, se prăbuși. Stănică anchetă foarte serios și pasionat pe lucrători asupra cazului, ba chiar aduse, după o tratare cu țuică, pe un salahor ce ședea prin Antim, la bătrân, și-l puse să facă teoria artei arhitectonice. Moș Costache era foarte mulțumit să i se vorbească despre construcție, cu atât mai mult cu cât asta ținea locul acțiunii înseși de a construi.
Era luna iulie, și Felix, după terminarea examenelor, visa de-a binelea să meargă undeva la țară, deși nu prea știa cum. Otilia nu pomenea nimic de vilegiatură, abia sosită cum era din străinătate, mai ales că ea, neavând nici o putere și nici un ban, aștepta totul de la întâmplare, ca un copil. Întâmplarea era de obicei Pascalopol, care plecase acum pentru câtva timp să vadă moșia. Într-o zi, moș Costache invită pe Felix și pe Otilia să meargă în oraș, să se plimbe și să mănânce, și le dădu în acest scop bani, atât cât nu scosese niciodată din buzunar pentru atare lucruri. Spunea că are să aducă un meșter constructor să facă unele măsurători și că vrea să aibă liniște și să nu-i supere nici pe ei. O trimise și pe Marina pe la cunoștințele sale. Stănică spusese tocmai că în acea zi pleacă la Ploiești, pentru un proces. Stănică însă mințise din plăcere, și veni pe la vremea prânzului. Găsi totul pustiu, și perdelele de pânză și de șipci trase peste tot. Avocatul se apropie tiptil de casă, încercă ușor de tot clanțele ușilor din față și din dos și văzu că sunt închise. Dinăuntru auzi însă lovituri surde de ciocan. Se apropie de fereastra de unde se auzea zgomotul, aduse, tot în vârful picioarelor, un scaun din grădină, se urcă pe el și privi înăuntru prin interstițiile șipcilor transparentelor. Apoi se dădu repede jos, puse scaunul la loc, și fugi iarăși, zâmbind ușor, luând-o de-a dreptul spre oraș.