Felix își dădea prea bine seama că iubește pe Otilia, fără să poată determina conținutul acestui sentiment. Uneori îl urmăreau genunchii mici ai fetei, în poziția în care ea îi îmbrățișa. Erau niște genunchi caști și ștrengari în același timp, cu o personalitate a lor proprie, și lor ar fi voit Felix să le comunice printr-un limbaj mut dragostea lui. Altă dată, părul căzut în bucle creștea în visele tânărului și-l inunda. Să-i spună Otiliei c-o iubește în față, Felix nu putea. Otilia era familiară, liberă în mișcări, și ceea ce cu altă fată trebuia câștigat după îndelungi tactici, cu ea se câștiga dintr-o dată. Asta dezorienta pe Felix. Otilia îl lua de braț, Otilia îl mângâia matern cu degetele-i subțiri, Otilia-i vâra mâna făcută pieptene prin părul mare, zicându-i: „Trebuie să-ți mai tai pletele, parcă ești Samson”. Copleșit de aceste voluptăți, Felix nu era însă mulțumit, fiindcă nu era sigur că sunt un semn de dragoste. Odată voi să răspundă acestor familiarități, să iasă din starea de protejat, și la un mic serviciu al Otiliei făcu gestul de a-i săruta mâna. Otilia se depărtase prea repede, spre a-i îngădui omagiul, apoi băgase de seamă și se răzgândise.
— Vrei să-mi săruți mâna? întrebă ea simplu. Uite!
Și-i întinse mâna la gură. Cu astfel de purtări ale Otiliei, Felix nu putea face progresul cel mare, care, după el, trebuia să fie o mărturisire înflăcărată, urmată de îngenuncheri și efuziuni indicibile. Otilia s-ar fi uitat râzând la el și i-ar fi omorât vorbele pe buze, cum se mai întâmplase. Ședea într-o zi pe pat cu mâinile sub căpătâi și urmărea cu tot sufletul mișcările Otiliei, de alături. Îi spunea în gând tot ce nu îndrăznea să-i spună în față. Deodată, Otilia apăru în pragul ușii deschise:
— Ce faci tu aici, ziua nămiaza mare? La ce te gândești?
Se așezase pe marginea patului lui Felix, înainte ca acesta să fi avut vreme să sară jos:
— La ce te gândești? La ce te gândești?
Și-i tot răsucea un nasture al hainei. Felix își culese forțele.
— Aș vrea să-ți spun ceva odată, Otilia, mi-e frică însă…
— De atâtea ori mi-ai spus că vrei să-mi comunici ceva misterios. Spune odată, că nu te mănânc. Haide, că mă grăbesc. Vai, ce treabă am!
Lui Felix i se păru ridicol să facă o declarație în asemenea împrejurări. De aceea se obișnuise să le facă în șoaptă, când Otilia nu era de față. Se închidea în odaie cu o fotografie a fetei și se lăsa în voia visării. O cuprindea de mâini, o trăgea spre el, își apropia buzele de urechea ei și-i șoptea indefinit: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc”. Nu mai putea dormi, dar căuta patul. Acolo, întins, intra în visul unic, enervat când era pe cale să-i scape. Încerca să adoarmă de-a binelea, însă, pe dată ce imaginea Otiliei se amesteca și fugea, se trezea speriat și o aducea înapoi. Începuse să nu mai poată visa altceva și căpătase adevărate insomnii, care-i făcuse cearcăne la ochi. Ziua scria în caiete, caligrafic: „Iubesc pe Otilia”. Căuta, recurgând chiar la disimulații, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multă spontaneitate. De altfel, față de Otilia își exercita sentimentul filial, rămas nefolosit din pricina morții timpurii a mamei lui. Simțea nevoia să i se mărturisească, să se așeze sub protecția ei, să facă întocmai ce i se ordona.
— Felix, striga câteodată Otilia, cum ești de neatent! Îți cade nasturele de la haină. Vino încoace, să ți-l cos!
Atenția aceasta era cu atât mai hazlie, cu cât Otilia își pierdea nasturii ei fără nici un regret, și mai degrabă arunca o rochie la gunoi, decât s-o repare. Felix venea supus și pregustând voluptatea apropierii. Otilia îl trăgea spre ea cu o dulce violență, țâțâia din gură nemulțumită, atârna un fir de ață în gura lui Felix, ca să nu uite (superstiție pe care o cultiva mult), și apoi cosea nasturele, în vreme ce Felix îi sorbea parfumul părului ei risipit sub chiar obrajii lui. De la o vreme, nasturii, fiind cusuți prea solid, nu mai cădeau, încât într-o zi Felix, simțind nevoia imperioasă de a sorbi respirația Otiliei, rupse un nasture și merse la ea.
— Mă mir, zise Otilia, doar ți l-am cusut bine deunăzi! Nu-l bănui, sau se prefăcu că nu-l bănuiește, ci numai se arătă supărată de atâta neglijență. Căzut pe panta disimulației, Felix se pretextă bolnav. Otilia, serioasă, îi vâra mâna prelungă de-a lungul gâtului, să vadă dacă n-are temperatură, îi făcea ceaiuri, ședea pe marginea patului, nedându-i voie să se dea jos din el. Deodată îi intră în cap că Felix nu se hrănește bine.
— Se-nțelege, Marina gătește dezordonat, eu nu mă ocup, ești subalimentat. Muncești și prea mult.
Supraalimentația impusă de Otilia se reducea, când își aducea aminte, la un baton de ciocolată sau la o prăjitură vârâtă cu sila în gura lui Felix, care se supunea cuminte, fiindcă putea mușca puțin și din degetul fetei. Toate maternitățile acestea durau atât cât Otilia era numai cu Felix, acasă. Pe dată ce apărea Pascalopol, sau o chema în oraș, Otilia redevenea distrată și nerăbdătoare de petreceri inedite. Atunci toate gingășiile ei față de Felix își pierdeau, spre ciuda acestuia, orice semnificație. Dacă Pascalopol intra în chiar clipa când Otilia cosea nasturele lui Felix (lucrul se-ntâmplă o dată), fata nu lăsa lucrul, nici nu-și schimba stilul familiar, dar ochii ei erau iluminați, și, pe dată ce sfârșea, alerga la moșier și începea cu el obișnuitele calinerii. Felix rămânea astfel un copil inofensiv, care nu concurează pe oamenii mari. Din această cauză, el se umplu de o gelozie aprinsă și hotărî să lămurească cu orice chip situația. Neîndrăznind să înfrunte oral pe Otilia, se decise să-i scrie. Luă o foaie de hârtie și așternu pe ea lămurit aceste cuvinte: „Otilia, nu stau aici decât pentru tine, fiindcă te iubesc. Altfel, aș fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai văzut asta? Felix”
Întâi se gândi să trimită scrisoarea prin poștă, însă putea sosi când era și el de față, și asta nu-i convenea. Hotărî să i-o pună în cameră, dar și așa trebuia să fie prudent, ca nu cumva Marina, dereticând odăile, s-o arunce. Așteptă până ce Marina termină dereticatul într-o zi în care Otilia nu era acasă, și apoi depuse plicul cu indicația „Domnișoarei Otilia” pe pat, pândind neliniștit în odaia lui. La ora unu se auziră și pașii Otiliei, ușa trântită, pârâitul patului, în care se aruncase spre a se odihni puțin. Felix își comprimă palpitațiile grozave ale inimii.
— Felix, se auzi strigătul fetei de alături, Felix, tu ești acolo?
— Da, răspunse acesta cu glasul stins. Își închipuia că fata citise scrisoarea.
— Mi-e o foame nebună. Să mergem să mâncăm. Papa mi-a spus în oraș că nu vine la prânz. Dar vino încoace.
Felix trecu dincolo ca un criminal prins asupra faptului. Otilia era întinsă pe sofa, îmbrăcată așa cum venise din oraș. Până și umbrela de soare se afla lângă ea. Tânărul cercetă fugar suprafața sofalei, dar nu zări nimic. Văzu scrisoarea, în sfârșit, pe marginea mesei, nedesfăcută. Fata o luase deci de pe pat și o pusese pe masă, fără s-o citească. „Dar dacă n-o va citi deloc?” se-nspăimântă Felix. Îi venea să atragă atenția Otiliei asupra scrisorii și apoi să fugă, fiindcă, în fond, lui îi era frică de a pronunța cuvintele de foc. Otilia se sculă și, luându-l de braț, îl îndreptă spre ușă. La masă, Otilia fu volubilă, îi spuse impresii de Conservator, îl întrebă despre activitatea lui universitară. Simțise că Felix era preocupat.
— Ce ai, Felix? Ești așa distrat! Te pomenești că ești îndrăgostit! Nu m-aș mira, cu atâtea colege…
Felix se simți dezamăgit de presupunerea Otiliei, și prin gând îi trecu toana de a smulge înapoi scrisoarea. Otilia îl ținu mult de vorbă, apoi trecu în odaia cu pianul și-i cântă anume fraze, apelând mereu la atenția lui, în sfârșit îl sfătui să se ducă să se odihnească, fiindcă părea obosit.
— Mă duc și eu, vreau să citesc ceva, de mult n-am mai pus mâna pe o carte.
Felix fugi înainte, ca să nu fie de față la găsirea scrisorii, și așteptă cu respirația încordată. După o îndelungă ciorovăială cu Marina, Otilia urcă scările. Se auzi când intră în odaie, dușumeaua pârâi ușor în câteva puncte greu de precizat, Felix bănui că Otilia se oprise în fața mesei. Apoi urmară mici zgomote indistincte și… Nimic. Felix se feri să dea ochii cu Otilia și rămase închis în odaie. Când, târziu, ieși, ca un hoț, ușa odăii fetei era deschisă, scrisoarea lipsea de pe masă, iar Otilia era în oraș. Se-ntoarse la masă cu Pascalopol și cu moș Costache, privi pe Felix degajat, se purta ca și când nimic nu se-ntâmplase. Contrariat, Felix deveni îndrăzneț și încercă să controleze efectul scrisorii. Făcu așa încât să se afle la un moment dat singur cu Otilia. Fata îl privi franc, îi spuse vorbe indiferente și nu păru nici intimidată, nici cu conștiința încărcată. Lui Felix îi încolți bănuiala că scrisoarea nu-i căzuse în mâini și făcu atunci ceea ce altă dată n-ar fi făcut. Profitând de faptul că Otilia era jos cu Pascalopol, intră în odaia ei, aruncă ochii pe pat și pe masă, pe dușumea, însă nu fu chip să descopere nimic. Scrisoarea fusese luată de cineva, în orice caz.
A doua zi, la masă, Otilia fu tot atât de senină, seara nu veni deloc. O mâhnire mare cuprinse pe Felix, o silă de toate, și prin cap îi trecură idei extravagante. Se gândea să lase totul baltă, să fugă undeva în lume, ca fochist pe un vapor, își închipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi făcut să sufere și să plece, o vedea plângând. Melodrama asta inexorabilă îi mișcă toate fibrele sufletului și prefăcu descurajarea într-o mare durere consolatoare. Își chinuia totuși mintea cu fel de fel de ipoteze: Otilia a găsit scrisoarea, dar n-a bănuit de la cine este, și-a închipuit că e vreo glumă, vreo hârtie veche a lui Felix; a găsit-o și, distrată, a aruncat-o fără s-o desfacă; n-a găsit-o deloc, scrisoarea căzând undeva printre lucruri; a citit-o, dar nu-l iubește pe Felix. Ipoteza din urmă aprindea gelozia în inima lui Felix. Cum? Otilia are atâta putere de a se preface? Are atât de puțină inimă încât să nu vrea să-i spună o vorbă? E în stare să iubească pe bătrânul Pascalopol și să-l treacă cu vederea pe el? O undă de mânie trecu prin el și toate știrile rele despre Otilia se adunară peste capul lui într-un stol negru, înfricoșător. Nu, nu. Otilia se purtase cu el ca o soră. Nu putea să-l urască. Poate că a supărat-o prin gestul lui. Nu se cădea să-i scrie în chipul acela, care dovedea că pătrunsese în odaia ei (imprudență neiertată), ci să-i spună de-a dreptul, discret.
Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindcă răceala Otiliei, dacă ea era pricina, era definitivă, iar circulația scrisorii nu mai putea fi urmărită. În ziua când orice speranță păru pierdută, Felix fu atât de mâhnit, încât uită să se mai întoarcă acasă la prânz. Îl cuprinse o frenezie nebună de a umbla singur și merse pe jos, în frig, până la Băneasa. Vibra de amărăciunea de a fi înțeles și căuta înverșunat în minte o hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la întoarcere se așeză pe o bancă încărcată de zăpadă, și n-auzi nici huruitul unei trăsuri, nici scârțâitul unor pași. Îl deșteptă din toropeală o mână subțire care-i ridica bărbia în sus. Era Otilia.
— Felix, ce faci tu aici? De când te caut cu trăsura! Vai, ce fără minte ești, câte supărări îmi faci!
Otilia se lăsă pe banca înzăpezită, într-o descurajare amuzată. Era îmbrăcată într-o haină foarte pe talie, de astrahan, pe care Felix n-o mai văzuse.
— Și mai spui că mă iubești!
Felix tresări. Va să zică, Otilia citise scrisoarea. Fata îi ridică din nou bărbia, râzând:
— Felix, hai, spune-mi, de ce-ai fugit de-acasă? Ți-am făcut noi ceva?
Felix lăsă din nou capul în jos și răspunse, sfărâmat:
— Dar știi foarte bine… Ți-am scris… Nu mai pot așa.
— Tu mă iubești? îl întrebă Otilia serioasă ca și când l-ar fi întrebat dacă e bolnav.
Felix mărturisi cu capul.
— Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită. De ce să fugi? Ți-am spus eu că nu te iubesc?
Felix tresări deodată înfocat.
— Otilia, e adevărat? Mă iubești?
— Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.
Felix fu iar dezamăgit. Luă mâinile Otiliei și începu să le sărute mărunt, și le așeză pe obraz, le strânse, în vreme ce Otilia îl lăsă să facă, zâmbind. Încurajat, voi să capete o confirmare de altă natură și întinse gâtul să sărute pe Otilia. Aceasta privi puțin, examinând șoseaua pustie, apoi evitând, blând, gestul lui Felix, îl sărută ea însăși pe obraz, ușor, lângă ureche. Felix era amețit de fericire.
— Haide acasă, Felix, și fii cuminte, mai vorbim noi, altădată. Bietul papa e îngrijorat. Să nu-i spui nimic. O să-l mințim că ai avut lucrări la Universitate.
Ajunși acasă, Otilia conduse pe Felix sus, ca pe un arestat, evitând să întâlnească pe bătrân, și-l depuse în prag.
— Du-te acum și te încălzește. Am să-ți aduc ceai. Felix, voind să se încredințeze că nu visa, prinse pe Otilia de mâini.
— Otilio, nu te juca cu mine, spune-mi, mă iubești?
— Nu-mi ești indiferent! Dar acum am treabă, stai frumos. Și, chicotind, Otilia se năpusti pe scări în jos. Felix petrecu o noapte paradisiacă, însă în zilele următoare, insatisfacția îl cuprinse din nou. Otilia era familiară ca întotdeauna, primea cu aceeași bucurie pe Pascalopol, nu se schimbase în fond nimic. Începu să se îndoiască de seriozitatea mărturisirii Otiliei, vru explicații. O pândi într-o seară târziu, până după miezul nopții, când ea se sui în odaia ei și, după o jumătate de ceas de îndoială, îi bătu în ușă, strigând ușor: „Otilia!”
— Ce vrei? se auzi glasul fetei în șoaptă, după ușă, sunt dezbrăcată!
— Vreau să-ți vorbesc neapărat, trebuie.
— Nu ești cuminte deloc, ai să-mi vorbești mâine.
— Acum, acum! insistă Felix, împingând ușa.
În întredeschizătură, Otilia apăru în cămașă lungă de noapte, tremurând de frig. Părul avea o desfoiere de înger, părea, cu picioarele ei subțiri și cămașa largă, îngerul vestitor. Scoase pe ușă numai o mână și mângâie ușor pe Felix.
— Fii cuminte, Felix, ce mi-ai promis? Poate să ne-audă cineva.
— Te iubesc! se tângui Felix și-i sărută mâna.
— Te iubesc și eu, ți-am spus, dar ăsta nu-i un motiv să faci prostii.
Felix împinse ușa mai tare, și Otilia, înfrigurată, nemaiputând păstra poziția, fugi în pat, unde se așeză turcește, îmbrățișându-și genunchii și tremurând dinadins, ca să se încălzească. Felix îngenunche la marginea patului și-și așeză capul lângă poalele ei.
— Te iubesc!
— Știu asta, răspunse fata, trecându-și ușor degetele prin părul lui. Cine iubește își ascunde sentimentele, nu face rău celuilalt. Tu vrei să-mi faci rău?
— Să ne căsătorim, Otilia, urmă Felix ideea lui, să plecăm de aici. Avem cu ce trăi. Voi munci.
— Oh, ce nebun ești, Felix. Dar nu ești încă major. Și-apoi… Tu ai o carieră grea de făcut, trebuie să fii liber, mâine am să-ți fiu o piedică.
— Niciodată.
— Nu e bine ca cei doi soți să aibă aceeași vârstă, urmă Otilia foarte serioasă, bărbații se plictisesc repede.
— Otilia, tu nu mă iubești.
— Ba da, ba da, Felix. Tocmai fiindcă te iubesc. Am visat pentru tine glorie, avere, îți căutam cu gândul mai târziu o fată drăguță, blândă. Nu m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol.
Felix se simți vexat.
— Îl iubești pe Pascalopol, el e bogat, firește.
Otilia răspunse fără maliție, visătoare, continuând să-l mângâie:
— O, nu, bietul Pascalopol e și el un fel de victimă a mea, cum ar zice tanti Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu știu dacă nu se-nșală. Eu cred că mai degrabă ar voi să fiu fata lui. Nu-ți ascund că mi-e drag, în anume înțeles, îmi trebuie; în sfârșit, nu e ce crezi. Voi toți, bărbații, sunteți, bătrâni și tineri, niște copii.
Complexitatea sentimentelor care umflau pieptul lui Felix, fericirea, nesiguranța căutau o descărcare. Începuse să-i curgă lacrimi pe obraji.
— Otilia, nu se poate, nu se poate fără tine. Te aștept cât vrei tu, voi tăcea, voi face tot ce-mi spui tu, te voi apăra, dar lasă-mă să te iubesc.
Felix se ridicase și încercase să îmbrățișeze pe Otilia. Aceasta, sprintenă de obicei și ironică, pierduse orice îndrăzneală. Ochii i se catifelase, buzele îi tremurau și primea timidele sărutări ale lui Felix, pe tâmplă, cu un aer supus, pierdut, răspunzând automat cu câte o delicată sărutare, abia schițată, pe obraz.
— Vom tăcea, delira Felix, dar ne vom socoti logodiți și, când vom fi liberi, ne vom căsători. Voi deveni mare, bogat, pentru tine, și tu vei urma Conservatorul.
Otilia oftă.
— Ce visuri frumoase îmi spui! Nu prea cred în astrul meu. Aș dori din toată inima să fii fericit… Cu mine.
Stătură așa pe pat câteva ore, vorbind de toate, sărind prin asociațiune de la un plan de viitor la impresiuni despre cunoscuți, uitară aproape cum se aflau acolo și se treziră în cântecul cocoșului.
— Felix, pentru Dumnezeu, fugi de aici! Marina e o farfara, dacă ne vede, umple lumea de povești. Du-te, du-te.
Otilia sărută repede pe Felix pe un obraz, iar acesta îi sărută mâna și o lipi de obrazul lui. De acum încolo, cei doi se întâlneau adesea noaptea, când într-o odaie, când într-alta, și așa, pe întuneric, se pierdeau în reverii caste. Felix s-ar fi simțit dezonorat să facă un gest îndoielnic, oricât de neînsemnat, și când, prin acea tiranie a subconștientului, o imagine senzuală năvălea în mintea lui și se ținea, chinuit încerca s-o alunge, se simțea mizerabil, josnic. Era încredințat de puritatea Otiliei și pătruns de fericire la ideea unui devotament inocent. Viața i se păru plină de sens și se aruncă cu voluptate în studiu. Mergea din proprie inițiativă la spitale, făcându-se invitat de câțiva colegi înaintați, și, prin câteva observații aruncate în discuția profesională dintre medicul-șef și interni, medicul fusese așa de surprins de cunoștințele premature ale tânărului, încât Felix devenise un musafir tolerat în chip excepțional să se amestece printre internii care asistau la vizită. Se putea prevesti de pe acum primirea ce avea să i se facă atunci când ar fi sosit epoca internatului. Vizita îndeosebi pe neurologi și psihiatri, pe doctorul Marinescu de la spitalul Colentina, savant căruia îi plăcea să fie înconjurat, și unde găsea gratis o bună instalație de baie, și pe blândul, hazliul doctor Obreja, care lăcrima pentru nebunii lui și-i chema pe rând, ca la o reprezentație.
Felix și Otilia se plimbau acum des la braț la șosea, sau se așteptau pe rând la ieșirea de la cursuri. Se întâmplă ca de vreo două ori, Pascalopol, venind cu trăsura, să n-o găsească pe Otilia. Și unul, și altul rămaseră gânditori, numai Felix privi lucrul nepăsător, egoist. El ruga stăruitor pe Otilia să rupă legăturile cu Pascalopol. Fata încerca să-l convingă de lipsa de rost a gestului.
— Te temi degeaba de Pascalopol, pot să zic chiar că ești ingrat. Pascalopol a pus totdeauna o vorbă bună pentru tine și, fără el, poate că nu te aflai aici. Vei vedea tu mai târziu. El este un om delicat, care ne poate fi de folos unor orfani, în definitiv, ca noi. Pe cine avem noi? Pe papa numai. Papa e bătrân, ascultă de tanti Aglae. Nu m-aș mira, deși țiu la el, să mă lase pe drumuri. Nu sunt așa de orbită să nu-mi dau seama ce pot aștepta și ce nu de la papa. Tu ești încă sub tutelă și n-ai pe nimeni mai de aproape încă vreun an. Papa poate să fie înșelat, să-ți încurce treburile, a început să fie cam zăpăcit. Nu te mira când îți spun că Pascalopol, așa, fără să te cunoască (spunea numai că ți-a cunoscut părinții), s-a interesat de tine, l-a ținut din scurt pe papa, care are o stimă grozavă pentru el. De altfel, i-a făcut și multe servicii. Papa e ciudat. Când mi-ai scris că vii, se-ncăpățâna mereu să stai acolo. Nici nu știu bine ce era în capul lui, dar dragostea pentru el n-o să mă împiedice să-ți spun că e cam avar. Ai văzut tu singur. El dădea zor că ai să-ți găsești o slujbă din care să trăiești, acolo, la Iași, și că n-o să-i ceri nici un ban. O, nu, să nu crezi cumva că papa ar fi avut de gând să-ți ia veniturile tale, dar ar fi voit ca tu să faci ce-ar fi făcut el, adică să nu te atingi de bani. Venitul l-ar fi pus deoparte, însă cine poate ști cum stau socotelile lui papa? Eu trăiesc cu el în casă de când sunt mică, și nu știu precis ce are. Nu-i cunosc proprietățile, deși sunt oameni serioși care m-au asigurat că cutare casă e a lui. Tanti Aglae îl întreține în misterul ăsta, ca să poată pune mâna pe averea lui. Doamne, dacă mâine ar muri bietul papa, Aglae m-ar zvârli în stradă.
— Ești cu mine, Otilia, poți s-o disprețuiești, declară fanatic Felix.
— Știu, nu mă-ndoiesc. Și tu ai nevoie de un protector. Otilia pleda cu atâta tărie cauza lui Pascalopol, încât Felix se îndupleca pentru o zi și se lăsa convins că moșierul vine numai să ocrotească dragostea dintre el și Otilia. Când însă Pascalopol sosea seara, întâmpinat de râsetele vioaie ale fetei, omagiat cu furtuni de execuții la pianoforte, mângâiat, răsplătit cu bucurii naive pentru cel mai mic dar, Felix se întuneca din nou de gelozie și-i ura moșierului o moarte repede. Într-o după-amiază, Otilia și Felix erau cufundați într-o convorbire de aceasta fără sfârșit, rezemați unul de altul, mână-n mână, când se auzi clopoțelul. Otilia și uitase că aștepta pe Pascalopol. Felix se făcu roșu de ciudă la față.
— Spune-i că nu ești acasă!
Otilia se întristă. Căuta să-l convingă că e nedelicat, că-i este milă în definitiv, însă Felix, mai mult din încăpățânare, nu dădu înapoi. Otilia făcu o figură hotărâtă și zise serios:
— Uite, fac asta pentru tine.
Moș Costache, văzând că întârzie, venise după ea sus. O văzuse cu Felix, dar nu păruse indignat. Nimic din ce făcea Otilia nu-l mira, și dacă Felix ar fi sărutat-o fiind de față și el, și-ar fi frecat mâinile ca un notar care înregistrează un act.
— Papa, zise scurt Otilia, spune-i că nu sunt acasă. Îmi pare rău, dar nu vreau să-l mai primesc.
Moș Costache se sperie, privi pe Otilia rugător.
— De-de-dece… Ce? Te-te-te-așteaptă cu trăsura. Zi-zice că mergeți la teatru!
Accentuă în așa fel ultimele cuvinte, ca și când Otilia ar fi trebuit să capituleze în fața acestui argument.
— Nu, papa, nu merg, sunt obosită, vreau să se termine vorbele.
Moș Costache plecă plin de stupefacție și era aproape cocoșat de uimire când ajunse în fața lui Pascalopol. Acesta, îmbrăcat într-un costum de seară, vârât într-un mare palton cu guler de astrahan, aștepta îngrijorat, ținând pe genunchii un baston cu mâner de argint, în chip de cap de ogar.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu-nu-nu vine, nu este acasă, nu-nu-nu mai poate, se zăpăci moș Costache.
Pascalopol păli.
— De ce nu mai poate? Ce s-a întâmplat?
— Zice că vorbește lumea! se dezvinovăți Costache. Apoi insinuă: Du-te dumneata sus!
Pascalopol zâmbi amar.
— E greu pentru un om de vârsta mea să biruiască, atunci când o femeie nu vrea să-l mai primească.
Se plimbă în lungul și latul odăii.
— Dar, omule, implora el pe Costache, de ce s-o fi supărat domnișoara Otilia, ce s-a întâmplat?
Moș Costache, prin încovoierea lui, mărturisea nevinovăția și nedumerirea. În sfârșit, după o așteptare zadarnică, Pascalopol se îndreptă spre ușă, în prada celei mai mari mâhniri. Costache întinse spre el brațe de om care se scufundă definitiv în ocean. În zilele următoare, moș Costache, lipsit de prezența lui Pascalopol, care îi era necesară ca și aerul, încercă să spioneze sentimentele Otiliei.
— Acum poate să vină Pascalopol? Mai ești obosită? Otilia se așeză o clipă pe genunchii lui, îl sărută pe frunte, și zise hotărât și blând:
— Nu, papa!
Pascalopol însuși trimise un om cu o carte de vizită, întrebând când putea să-și ia libertatea de a face o vizită, dar fu refuzat cu un pretext convențional. Lucru curios, în loc să fie satisfăcut de această victorie, Felix se simți vinovat. Avea sentimentul că a făcut o faptă rea, și-i lipsea numai curajul de a mărturisi. Începu să ghicească rațiunea Otiliei de a iubi pe Pascalopol. Lipsea un glas blând și vesel la ore fixe, omul care făcea cu voluptate bucuria tinerilor și se supunea capriciilor lor. Purtările lui Pascalopol îi apărură inofensive și se rușină de a-l fi izgonit în chipul acela. Un val de respect pentru Pascalopol îi inundă sufletul. De altfel, nu-i fu greu să observe că Otilia nu era fericită. Veselia îi pierise, nu mai cânta la pian, nu mai ieșea în oraș, devenise nervoasă. Felix o găsi odată scormonind sertarele, trăgându-le pe toate afară cu furie. Vorbea singură:
— N-am o mănușă ca lumea. Of, Doamne!
Vindecat de întâiul delir al dragostei, Felix putu gândi mai bine. Știa că Otiliei îi place luxul, că era nefericită când n-avea un mărunțiș oarecare de modă, că ținea să se plimbe în trăsură. Colegii de universitate, care-l văzuseră la braț cu ea, îl bătuseră pe umăr.
— Hoțule, cum ai pus mâna? Este cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră. Nu s-atinge nimeni de ea.
Spre a tăia bârfelile, Felix declarase o jumătate de adevăr.
— E verișoara mea!
Ca să-și satisfacă gusturile, Otilia avea nevoie de bani. Ei bine, cine putea să-i dea? Moș Costache? Acesta uita să dea bani și pentru coșniță. Lui, căruia îi datora în mod legal bani, nu-i dăduse până acum niciodată. Începu să ghicească rolul lui Pascalopol. De bună seamă că acesta întreținea larg pe Otilia și lăsa și pe moș Costache să ciugulească puțin. O nouă furie îl cuprinse la această idee.
De ce Otilia să se umilească? Îi va da el ce-i trebuie. Luă hotărâri eroice, să câștige, să facă daruri Otiliei. Curând își recunoscu singur naivitatea. El însuși n-avea nici un ban, și, dacă nu l-ar fi ținut moș Costache, n-ar fi avut ce mânca. Tot ce căpătase, căpătase prin Otilia. Cu moș Costache, până la majorat, nu era chip de înțeles. Pipăi terenul în toate direcțiile. O slujbă ar fi putut căpăta, nici vorbă, dar renunțând la Universitate. Situație umilitoare, care îi repugna. Ar fi consimțit să dea lecțiuni particulare, însă mare lucru n-ar fi câștigat. Apoi Otilia îl ținea din scurt, îl întreba unde se duce, îi amintea mereu că un viitor strălucit îi așteaptă și că trebuie să muncească. O singură carte de medicină cumpărată de Otilia pentru el costa mai mult decât ar fi putut el câștiga într-o lună. Otilia dispunea, când voia, de sume mari, putea să-și facă orice gust. Descurajarea înjumătăți mândria virilă a lui Felix, dar o împrejurare îi nimici și ultimul rest de gelozie. Aurica îl întrebă într-o zi, răutăcios:
— E adevărat că Pascalopol a părăsit-o pe Otilia?
— Nu știu nimic, zise mahmur Felix.
— Am aflat eu! stărui cu o rea satisfacție Aurica. Nici nu se putea altfel. Un om distins ca Pascalopol trebuia să vadă în sfârșit că nu e nimic interesant într-o dezmățată ca Otilia. Să bagi numai de seamă să nu cazi dumneata în cursă. V-am văzut cam intimi.
Felix ar fi fost în stare să-i spună Aurichii: „Te înșeli, Pascalopol moare de dragul Otiliei și ai să vezi că are să se-ntoarcă!” îl opri numai amorul propriu. Zise:
— Oricine ar fi fericit să se bucure de atenția Otiliei.
Aurica îl privi bănuitor, semnificativ. Felix l-ar fi adus el însuși pe Pascalopol, dacă nu l-ar fi oprit gelozia și mândria. Îi ajută întâmplarea să repare ceea ce i se părea un exces. O mână îl prinse cu putere de braț pe stradă. Era Pascalopol. Moșierul nici nu-l mai întrebă ce face, ci-i spuse blând:
— Te-aș ruga să vii puțin cu mine! Vreau să-ți vorbesc. Lui Felix îi bătu inima cu putere. Se miră el însuși de contrastele inimii omenești. Se temea de Pascalopol din gelozie, și totuși se bucură văzându-l, ca de un câine credincios pierdut și regăsit. Pascalopol îl conduse pe Felix, ținându-l mereu afectuos de braț (se întâlniseră pe Calea Victoriei), și în curând se aflară pe scaune, unul în fața altuia, în biroul moșierului. Acesta turnase în două păhărele un lichior verde. Pascalopol tuși de câteva ori ca un orator care are trac, se plimbă prin casă, iar Felix stătea cu inima puțin strânsă, ca un vinovat care se așteaptă la un rechizitoriu. Pascalopol, după ce bău două păhărele, repede, se hotărî:
— Iubite domnule Felix, nu știu dacă ai să mă crezi când îți voi spune că țiu mult la dumneata și că am regretat că nu te-am putut vedea.
Felix lăsă capul în jos, jenat. Pascalopol părea emoționat.
— Domnule Felix, spune-mi drept, bărbătește, de ce nu mai vrea să mă primească domnișoara Otilia?
— Dar eu… Eu nu știu… Eu…
Felix se făcuse roșu la față. Pascalopol înfipse întrebarea drept ca un ac de injecție.
— O iubești pe domnișoara Otilia? Spune-mi ca unui părinte! Felix, supus unei astfel de inchiziții, simți că nu era încă bărbat și se tulbură. Tăcerea lui era afirmativă.
— Va să zică, o iubești! trase Pascalopol încheierea. Nici nu se putea altfel. Ca bărbat sunt puțin indispus, dar ca prieten, te-nțeleg și te aprob. Domnișoara Otilia e o fată rară. Însă, dă-mi voie să adaug: ești sigur că o vei iubi mereu?
Felix făcu un gest de mică indignare. O va iubi, zicea el mutește, în veci.
— Știu, știu, urmă Pascalopol, acum o iubești înflăcărat, ca orice tânăr, însă poate să fie la mijloc un fenomen de tinerețe, de exuberanță. Și ești iarăși sigur că Otilia te va iubi totdeauna? Nu mă exprim bine. De iubit, te va iubi mereu, căci e o fată excelentă, dar zic, ești sigur că va fi mereu fericită? Otilia, o cunosc prea bine, e un temperament de artistă, care simte nevoia luxului, a schimbării. A o închide acum într-o căsătorie înseamnă să-i deformezi caracterul, să-i stingi avântul, grația. Eu, domnule Felix, dă-mi voie să mă mărturisesc dumitale ca unui prieten, n-am fost fericit în căsnicie. Întâia soție nu mi-a dat cinstea ce mi se cuvenea. În sufletul meu de moșier prozaic se ascunde puțin romantism. O cunosc pe Otilia de când era mică, și pot spune că a crescut sub ochii mei. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vream eu, aș fi făcut-o ca pe domnișoara Otilia. O iubesc și eu în felul meu, scumpe domnule Felix, pe Otilia, și poate că nu mă-nșel când îți afirm că și ea mă iubește pe mine. Nici nu e greu, fiindcă un dezamăgit ca mine e un om fără pretenții. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnișoarei Otilia și n-am prea stat să disting ce e patern și ce e viril în dragostea mea. Însă domnișoara Otilia mă înțelege, are nevoie de îngăduința mea și de… Știu, vei ironiza în sinea dumitale… Și de banii mei. Bani au mulți, dar nu știu cum să-i dea. Eu nu i-am dat bani domnișoarei Otilia, n-am jignit-o, cumpărând-o, ci i-am făcut într-atât toate capriciile de când era mică, încât a i le refuza acum înseamnă să fiu un fel de tată denaturat. Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică, și-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodată ideea că e curtezană, mă ierți, care cere de la un bărbat. S-a format între noi o rudenie sui generis, și acum, când dumneata vrei s-o distrugi, sufăr și eu, suferă și ea. Poate că n-ar trebui să-ți spun, dar domnișoara Otilia a venit îngrijorată la mine și mi-a arătat că moș Costache nu vrea să dea bani ca să te înscrii la universitate și celelalte. Ei bine, i-am dat eu. Nu, nu trebuie să fii umilit. Am avut grijă să te scutesc de această situație și am pus pe moș Costache să-mi restituie banii. Așa că nu-mi datorezi nimic. N-aș putea să-ți spun dacă iubesc pe domnișoara Otilia ca părinte sau ca bărbat, n-am voit să pun de-acum această gravă chestiune. Nici domnișoara Otilia nu știe bine. Fapt este că avem nevoie unul de altul și că ne înțelegem. Poate că domnișoara Otilia trece numai printr-o criză (asta este primejdia care ne pândește pe noi, oamenii în vârstă) și-și închipuie că te iubește (nu vreau să te jignesc), poate că te iubește cu adevărat, ceea ce n-ar fi de mirare. Ești un tânăr de ispravă, frumos, inteligent. Dar a vă căsători acum e o nebunie, crede-mă. Sunteți prea tineri și nu vă cunoașteți bine unul pe altul. Pe domnișoara Otilia eu o cunosc bine. E ca o rândunică: închisă în colivie, moare. Așteptați să fiți majori, să vă faceți cariera, să vă cunoașteți bine unul pe altul, și apoi… Eu, unul, vă ajut din toată inima, crede-mă… Aș fi fericit să vă știu fericiți. Pentru asta nu e nevoie să mă goniți (Pascalopol vorbea cu un gest de implorare, care mișcă pe Felix), sunt un om inofensiv. Ce primejdie pot reprezenta eu, om bătrân, față de tinerețea dumitale? Banii, ah, banii! Când o femeie iubește, ia banii de la cel bătrân și-i dă celui tânăr. Domnule Felix, mi-ai întunecat existența, îți spun drept, mi-ai stricat niște nevinovate tabieturi de celibatar. Am nevoie de domnișoara Otilia, ea e micul meu vițiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân totdeauna un neprețuit prieten și părinte. Pentru voi amândoi. Așa să mă crezi.
Zicând acestea, Pascalopol își mască emoția bând un păhărel de lichior și se-ntoarse către Felix ca spre o persoană pe care nu vrei s-o mai reții. Felix strânse mâna călduros lui Pascalopol, acesta i-o strânse și mai tare și se despărțiră amândoi cu sufletul invadat de generozitate. Când tânărul ajunse în capătul scării, Pascalopol îi strigă din ușă:
— Poate am să încerc să trec și eu mâine pe la dumneavoastră, dacă aș avea onoarea de a fi primit.
Ochii lui rugase.
— Știi, zise Felix Otiliei, m-am întâlnit cu Pascalopol. Părea mâhnit că nu-l primim. În definitiv, poate c-am fost nedrept. Dacă tu mă iubești, de ce m-aș teme de el? Nu-i așa? Otilia deschise ochii mari.
— Felix, știam eu că tu ești un băiat cuminte. Dar se-nțelege! Ce-ți face bietul Pascalopol? Nu te iubesc eu oare?
— Vine mâine la noi, eu zic să-l primim.
— Cum? făcu Otilia exaltată. Sărmanul Pascalopol! Ce dor mi-era de el!
Și zicând acestea, Otilia prinse capul lui Felix și-l sărută apăsat – pentru întâia dată – pe buze. Toată casa răsună timp de două zile de concerte nebune de pianoforte. Când Pascalopol se ivi din nou, buzele lui moș Costache tremurau de emoție, moșierul, după un moment de timiditate, se repezi și-i sărută Otiliei amândouă mâinile, iar aceasta, așezându-se pe genunchii lui, îl sărută ușor pe obraz și-i drese părul cu mâna. Pascalopol era în culmea fericirii. Felix privi scena fără să-și dea seama ce e cu el. Inima i se strângea de gelozie, și totdeodată i se dilata de un ciudat sentiment de simpatie față de moșier. În casa Aglaei, evenimentul consternă pe toți. Aurica pretinse că Otilia făcuse farmece lui Pascalopol, iar Stănică, foarte vehement în spatele oamenilor, dădu această interpretare, pe care Felix o află mai târziu:
— Tânărul (adică Felix) e pezevenghi, a prins mișcarea. Trăiește cu Otilia și stoarce bani de la moșier. Ăsta ajunge departe, să vedeți. O să-l moștenească și pe moș Costache.
În timp ce în casa Giurgiuveanu se petreceau acestea, un alt eveniment luă naștere, evoluă și se stinse cu repeziciune în casa Tulea. Actorul principal fusese tânărul Titi Tulea. Titi, după incidentul erotic cu Otilia, continuă să fie neliniștit și să caute, fără nici un acoperământ, o ființă de sex feminin mai puțin mândră. Lucrul era greu, deoarece Titi, timid, n-avea relații, și fetele pe care le putea întâlni la belle-arte nu-i dădeau nici o importanță. La belle-arte însă Titi făcu cunoștință cu un coleg cam de vârsta lui, gras, vorbăreț și bonom, un anume Sohațchi. Nici acesta nu avea vreo vocație deosebită, picta după modele și urmărea să devină maestru de desen și caligrafie. Urmase la același liceu ca și Titi, dar cu un an înainte, și astfel aveau un fond de experiență comun. Sohațchi povestea și el despre profesori, cu râs zgomotos, și nu emitea niciodată nici o idee, mărginindu-și convorbirea în domeniul faptelor concrete. O anume deșteptăciune firească îi punea la îndemână un număr de locuri comune, care dădeau vorbirii sale o nuanță de civilizație uzuală. Era îndrăzneț, politicos cu afectare și tenace în urmărirea până la capăt a intereselor sale. Fugea de praful de cretă, deschidea geamurile din proprie inițiativă, ca să nu se sufoce de mirosul vopselelor de ulei, cerând învoirea prea târziu. Intra în vorbă neîntrebat, răspunzând la întrebările puse altora, avea totdeauna fel de fel de rețete practice și adrese utile, într-un cuvânt, Sohațchi era, dacă nu un om de talent, cel puțin un individ de treabă, care trezea un zâmbet de simpatie oricui. Sohațchi observase numaidecât în ce criză se afla Titi. Nu era de altfel greu, fiindcă Titi aducea vorba în chipul cel mai naiv de ceea ce-l preocupa, întrebarea lui stereotipă era, vorbind de femeie:
— Crezi că se pretează?
— Bre, îi zise într-o zi Sohațchi bonom, trebuie să te-nsurăm. Las' că-ți găsesc eu ție o fată. Ne-nsurăm odată, fiindcă și eu vreau să m-așez la casa mea.
Sohațchi încercă totuși mai întâi să pătrundă în casa lui Tulea, să-i cunoască familia, însă Titi nu-l invită deloc, obișnuit cum era de Aglae să nu primească pe nimeni acasă. Atunci colegul se mulțumi să-l cheme el acasă la el, și astfel, a doua zi de Crăciun, Titi se înfunda într-o stradă din dosul Gării de Nord. Casa la care se opri, după număr, era scundă și părea să fi fost înainte o prăvălie, ale cărei vitrine fuseseră astupate. Titi n-avea nici o idee de stiluri arhitectonice și valori sociale și intră în curte fără bănuieli, lătrat de doi mari dulăi. Sohațchi îl primi cu exclamații groase de veselie și-l păzi până ce-și scoase șoșonii în săliță. Dinăuntru se auzeau râsete puternice, convorbiri zgomotoase. Prins bine de braț de către Sohațchi, Titi intră într-o odaie scundă și lungă, unde, așezați în șir pe o canapea înaltă ca un pat, câțiva bărbați ședeau la o masă apropiată de aceasta. Era o odaie de burghezie, mică mai degrabă, curată, cu obișnuitele ornamente. Pe pereți atârnau, afară de tipicul passe-partout de sârmă cu fotografii, câteva tablouri de sticlă reprezentând scene din Othello și Le mariage de Figaro. Picturile fusese corecte, însă reproducerea de fabrică pe sticlă le dădea un aer vulgar. Pe sobă se coceau câteva mere, umplând aerul de miros. Un palmier fibros, uscat era înfipt într-un ghiveci umplut cu iarbă de mare, și într-un colț strălucea o combinație hidoasă de ghinde, conuri de brad și alte produse forestiere vopsite cu bronz. Lui Titi, interiorul îi plăcu prin ordinea lui. Doi bărbați erau relativ tineri, ceva mai în vârstă decât Sohațchi, unul voinic, pătrat, altul slab în aparență, din cauza osaturii, dar mușchiulos. O tăietură adâncă cioplea un obraz al acestuia. La un cap al mesei se afla un bărbat mai în vârstă, chel și cu mustățile răsucite în furculiță. Pe scaun, lângă sobă, ședea un bătrân cu barba tunsă, rumen. Lui Titi, după accent, i se păru a fi străin. O femeie bătrână, de înfățișare modestă, cu pantofi înciucurați în picioare, sta alături pe un scaun. Rezemată de sobă, privea spre ceilalți o fată voinică, mai degrabă doamnă, cu ochi îndrăzneți. Mai erau, în odaia astfel arhiplină, încă o doamnă în vârstă, cu pălărie plină de pene pe cap, și doi tineri. Sohațchi îl purtă pe Titi prin fața tuturor, și astfel, amețit puțin, acesta află că doi din bărbații de pe canapea erau frații lui, că fata îi era soră, iar bătrânii, părinți. Deși toți erau îmbrăcați civil, se vorbea de lucruri militare, și chiar intrase în odaie o ordonanță.
— Mă, zicea domnul cu mustața în furculiță, tu când pleci la regiment?
Se aduse vin fiert în boluri de curagao, care dădu curaj lui Titi, și se începu sau, mai bine zis, urmă o conversație zgomotoasă. Un observator mai fin decât Titi și-ar fi dat seama că se află în casa unor oameni abia ieșiți din mahala prin ocupațiunile noii generații. Puteau fi funcționari, poate chiar profesori sau așa ceva. Vorbeau în locuri comune de gazetă, întrebându-se de una, de alta, amintind o întâmplare, indignându-se, dar fără să se prindă, ca și Sohațchi, de nici o idee. Asta liniști numaidecât pe Titi, căruia discuțiile îi displăceau. Sohațchi făcu pe scurt istoricul cunoștinței lui cu Titi, povesti întâmplări de la școală. Titi îndrăzni și el și adăugă altele, Sohațchi trecu în pantomimă, își puse pe cap șapca pe care o avusese la liceu, imită șchiopenia unui profesor și fu un haz general. Fata râdea cu chicote exagerate, de o veselie ridicolă, ținându-și pieptul cu mâinile. Titi fu predat curând grupului de lângă sobă, care-l primi cu prăjituri, vin și întrebări. Fata cu râsul convulsiv avea nări largi, o ușoară mustață, pulpe groase, și, mai ales, o gesticulație liberă, familiară. Râse la cele mai mici nimicuri spuse de Titi, spre satisfacția acestuia, punându-i mâna când pe umăr, când pe genunchi și declară tare celor doi bătrâni, spre aprobarea lor, că domnul Titi îi place. Bătrâna în papuci cu ciucuri întrebă moale, dar stăruitor, pe Titi despre întreaga lui stare civilă: dacă părinții îi trăiesc, dacă mai are frați, câți ani au, ce avere au și așa mai departe. Titi nu găsi întrebările inoportune, nu fu în stare totuși, din timiditate, să răspundă mulțumitor la toate.
— Colonele, strigă fata, auzi că stă pe Antim, unde stă și ginerele dumitale.
— Ce spui? se miră omul cu mustața răsucită. Tulea, Tulea, parc-am auzit!
Era o gălăgie infernală, fiindcă toți își vorbeau de la distanță. Din capătul opus, Sohațchi strigă lui Titi:
— Te uiți pe pereți? Zugrăveala e făcută de mine.
Așa și era. Mai târziu îi arătă și alte produse ale industriei sale, dulapuri, cufere. Sohațchi cultiva mai mult artele practice decât cele plastice. Susținea că nu poate mânca jumările de ouă decât făcute de el însuși și că numai el putea potrivi murăturile din sărătură.
Titi plecă amețit de băutură și încântat de Ana Sohațchi (acesta era numele fetei), care-l invitase insistent, punându-i familiar mâna pe umăr, să vie cât mai des. Ceea ce Titi și făcu, fără ca Aglae să suspecteze cumva întârzierile lui. Mai târziu se putu afla că Sohațchi luase personal informații asupra familiei lui Titi. Intrase curajos în curtea pe care o credea a Aglaei (de fapt, nimerise la Giurgiuveanu), hotărât să spună, dacă nu-i ieșea bine manevra, că a greșit adresa. Întâmplător, nimeri pe Marina, care îi debită, pentru o băncuță, veselă că poate vorbi atâta cu cineva, toată biografia și economia familiei Tulea. Cum s-au petrecut lucrurile între Titi și Ana, Titi n-a putut niciodată povesti lămurit, hotărât este că, după câteva vizite, în care ca prin farmec dispăruseră toți ceilalți ai casei, Ana dădu atâta curaj lui Titi, încât acesta putu să cunoască în sfârșit, cu ajutorul ei, misterul fiziologic care-i pricinuise atâtea tulburări. Era foarte mândru de izbânda lui și, naiv, nu socotea că are vreo responsabilitate. După a treia ședință, pași grei și o bătaie fermă în ușă îl făcură să înghețe. Pe ușă apărură solemni, dar râzători, Sohațchi și trei ofițeri, în care recunoscu pe cei doi frați ai lui Sohațchi (unul căpitan, și altul locotenent) și pe domnul cu mustăți răsucite, acum colonel.
— Iubite domnule Titi, luă cuvântul căpitanul, suntem fericiți că sora noastră ți-a plăcut. Ați dus lucrurile prea departe, după câte am aflat. Ce s-a făcut, s-a făcut, însă înțelegi că noi suntem o familie onorabilă, nu putem lăsa pe sora noastră așa, de râsul lumii. Trebuie să vă căsătoriți.
Titi înlemni.
— Dar eu, bâigui el, trebuie să-ntreb pe mama, dacă vrea mama.
Locotenentul râse cu poftă.
— D-apoi când ai făcut isprava, amice, de ce n-ai întrebat pe mama?
— Mama dumitale, zise împăciuitor și cam emfatic colonelul, tivindu-și mustața cu dosul mâinii, n-are de ce să nu-ți dea voie. Doar domnișoara Ana e fată frumoasă, cu zestre, e de familie onorabilă.
— Mă-ndoiesc, interveni Sohațchi, ca la un consiliu militar, fără să-l mai privească pe Titi, din informațiile pe care le-am cules eu, n-au să-i dea voie. Au mai avut ei o soră, care a fugit de acasă și s-a cununat abia pe urmă.
— Mama n-are să-mi dea voie, confirmă ingenuu Titi, ca și când astfel ar fi scăpat.
— Bată-te să te bată, râse căpitanul, dacă nu-ți dă voie madam Tulea, soră-mea o să rămână așa? Știi că ai haz? Ești major, ești liber, n-ai de dat socoteală nimănui. Câți ani ai?
— Douăzeci și trei, răspunse Titi, intimidat.
— Păi, vezi?
— Mă băieți, propuse colonelul, las' că domnul Titi e băiatul meu. Îl iau eu sub protecția mea. Știți ce? Eu vă cunun, eu vă fac totul. Nu spune nimic acasă, până ce se face nunta, în casă, bineînțeles, și pe urmă vorbesc eu cu doamna Tulea. Las' c-o să fie bine. Domnișoara Ana are ceva zestre, o căsuță, unde o să stați, îți fac eu dumitale o situație.
Lucrurile se petrecură întocmai. Lipsurile de acasă ale fiului ei, motivate în felurite moduri, nu alarmară pe Aglae, care credea orbește în cumințenia lui Titi. Acesta deveni mire și, ca să nu deștepte bănuieli, fu adus de întreaga lui familie, nu fără râsete, până în poarta casei. (Sohațchi privi chiar în casă, pe fereastră.) Titi, puțin amețit, spuse că a petrecut cu niște prieteni, și dormi tun prima lui noapte de soț. Nevasta și restul nuntașilor chefuiră fără mire și făcură glume pe care Titi nu le află niciodată. Socoteala adevărată a acestei farse nu putu fi lămurită bine. E posibil ca Ana să fi făcut înainte o imprudență și să fi voit a o absolvi de ochii lumii, precum e cu putință ca să fi voit pur și simplu să se mărite măcar pentru scurt timp, ca să nu i se scoată porecla de fată bătrână (avea atunci cam douăzeci și cinci de ani), însă anume zvonuri auzite de Stănică fac mai probabilă o altă ipoteză. Bătrânii Sohațchi, foști cârciumari, poloni de origine, aveau ceva avere în bani și în case. Imobilele prețuiau însă prea puțin, fiind vechi. Copiii, ofițeri, țineau să se facă împărțeala, având nevoie de bani, bătrânii nu voiau, până nu făceau un rost fetei. După un consiliu, frații ajunseră la încheierea că, dacă Ana s-ar mărita cu un bărbat puțin pretențios, care să se mulțumească cu o parte din casă, bătrânii ar păstra restul și ei ar împărți banii. Sohațchi fu deci impresarul afacerii. Adevărul este că foaia de zestre a Anei cuprindea o locuință compusă din două camere și dependințe și că bătrânii își împărțiră banii băieților, care fură văzuți făcând un lux nebun.
Câteva săptămâni, Titi putu înșela vigilența Aglaei, șezând ziua aproape toată la soția lui și dormind noaptea acasă. În cele din urmă, Ana se plictisi și-i notifică iritată că ea nu-nțelege să se ascundă de ochii lumii. Sohațchi belletristul se oferi să destăinuie el chestia Aglaei, dar Titi se-nspăimântă. Făgădui că va vorbi el. N-avu totuși curajul să procedeze direct și, deși avusese neplăcutul conflict cu Otilia, se duse la ea și la Felix și le spuse toată pățania. Otilia nu se putu reține de a nu râde.
— Bată-te să te bată, Titi, ce năzdrăvănii faci!
Ea însă nu vorbea cu Aglae, așa că rolul de vestitor al comediei căzu asupra lui Felix. Când acesta spuse că Titi s-a căsătorit, Aglae nu vru să creadă și i se păru că Felix face o glumă.
— Ce farse sunt astea? Așa faceți voi la Universitate?
A trebuit să fie adus Titi de față, ca Aglae să creadă. În loc să se indigneze, să țipe la Titi, Aglae începu să plângă, să mângâie pe băiat, acompaniată în chip iritant de Aurica.
— Dar cum ai putut să te lași tu, mamă, să-și bată joc escroaca de tine? Las' că merg eu la poliție, mă duc, la nevoie, până la prefect.
Aglae privea lucrurile simplu, ca o escrocherie pe care o respingi polițienește. Titi nu făcea haz de această interpretare și, cu toate că n-avea mijloace de expresie, se vedea că se simțea jignit de aprecierile la adresa Anei, că într-un cuvânt avea amor propriu de soț.
— Nu e escroacă, mamă, trebuie să stau acolo. Dacă vrei și dumneata să vii…
— Cum? Să viu eu acolo? S-a zăpăcit bietul băiat de tot, l-a amețit escroaca. Du-te, dragă, și te culcă, până-ți vii în fire. Am să vorbesc eu cu Stănică.
Într-adevăr, Stănică veni în curând. Când Aglae începu să-i spună pățania, el luă deodată o înfățișare tehnică și-o întrerupse:
— Stai, stai, stai, mă rog. Trebuie să luăm lucrurile metodic. Unde e Titi?
Titi fu adus, și Stănică îl supuse la un lung interogatoriu.
— Mă rog, eu vreau să știu, ai făcut vreo declarație cu martori sau i-ai dat vreo scrisoare în mână, din care rezultă că ai promis s-o iei de nevastă, înainte de a coabita cu ea?
Titi rămase încurcat de verbul „a coabita”. Zise totuși:
— Nu!
Aurica sorbea cu nesaț toată această convorbire, și ochii îi străluceau de o stranie voluptate, ieșiți din orbitele vineții.
— Va să zică n-ai promis nimic, n-ai dat nici un document la mână. Perfect. Dar, mă rog, tu i-ai propus coabitațiunea, ori ea te-a provocat, te-a îmbrățișat, în sfârșit, te-a indus în eroare prin gesturi indecente?
Titi stătu la îndoială. Se vedea că ancheta îl supără, că Ana nu era pentru el o șantajoare, că, în sfârșit, dorise atât de mult să cunoască femeia, încât cinstea îl îndemna să nu numească inducere în eroare ceea ce-l făcea fericit. De altfel, nici nu prea înțelegea unde voia să ajungă Stănică, deoarece el ținea pur și simplu să îndeplinească dorința Anei de a vesti pe mamă-sa că e căsătorit.
— Nu m-a provocat, zise el ingenuu, am vrut amândoi. Stănică își trecu mâna prin părul mare, ca un avocat contrariat de contrazicerile clientului său. Aglae sări furioasă:
— Ce-asculți tu, Stănică, ce spune el? Nu vezi, săracul, în ce hal e? Nici vorbă că l-a atras în casă cu familia ei și l-au strâns cu ușa.
— Mă rog, mă rog, insistă Stănică, să ne lămurim. Membrii familiei, care au intrat în odaie, v-au găsit așa din întâmplare, sau ai avut impresia că pândesc de mult momentul ăsta? Te-au amenințat, ți-au intimidat conștiința?
— Mi-au spus, ocoli Titi punctul penibil, că sunt major și pot să fac ce vreau, dacă nu vrea mama.
— Așa, zise atinsă Aglae, dar cu reproșul îndreptat împotriva absenților, cred ei că, dacă ești major, eu te las să-și bată joc de tine orice stricată? Nu, băiete, ai să stai aici, și văd eu ce e de făcut.
Stănică era prea avocat ca să nu-și dea seama de adevărata stare a lucrurilor, și, de altfel, se amesteca în afacere din volubilitate, din plăcerea pentru situațiile patetice.
— Hei, dacă Titi ar face plângere că a fost atras în cursă, că i s-a dat, mă rog, a înțelege că are de-a face cu o femeie de moravuri ușoare, fiind apoi intimidat, ar fi un punct de plecare pentru intentarea divorțului. Însă asta trebuie s-o facă el, numai el, ca fiind major. Ei, ce zici, tinere, ceri divorțul?
Titi răspunse posomorât, dar hotărât:
— Eu nu divorțez.
Aglae își cuprinse capul cu mâinile și se lamentă desperată:
— Vai, vai, vai!
— Mamă, își dădu cu părerea Aurica, iluminată, de ce să divorțeze, poate sunt fericiți.
Aglae schiță un gest cu înțelesul de „prostii”.
— El face ce spun eu, dacă mă iubește și vrea să mă ocup de viitorul lui!
Și ca și când reproșul ar fi fost prea tare, iar consimțirea lui Titi sigură, Aglae adăugă:
— Nu fi trist, puiule, că te scap eu de aventurieră.
— Să zicem, continuă Stănică consultația, că Titi, insist, Titi cere divorț pe motivul de mai sus. Lucrul poate să aibă întorsături neplăcute. Frații sunt ofițeri, nu poți susține că sora lor e o prostituată. Te pot da în judecată pentru calomnie.
— Aș, ofițeri, zise disprețuitor Aglae, cine știe ce șnapani! S-au îmbrăcat în uniformă ca să-l sperie.
— Sunt ofițeri, mamă, lămuri mereu, ușor jignit, Titi, îi cunosc eu bine. Au și un unchi colonel, care m-a cununat.
— Precum vezi, urmă Stănică, chestia e dificilă. Cel mai bun lucru e să încercăm întâi prin bună învoială. În cazul cel mai rău, ce-a vrut fata? Să se mărite, de ochii lumii, să acopere probabil o greșeală…
— Nu e adevărat! protestă Titi.
— Odată „doamnă”, fata o să consimtă ușor să divorțeze. O să-i spunem că părinții nu-și dau asentimentul și nu-i lasă avere. Cum Titi n-are nici o meserie, din ce-au să trăiască?
— A spus colonelul, mărturisi Titi, că are să-mi găsească.
— O să-ți găsească pe dracu, comentă Aglae. Ți-a spus așa, ca să te-ncânte.
În cele din urmă, căzură de acord să încerce calea blândă a convorbirii, și Stănică se delegă singur în această misiune. Era o zi neprevăzut de caldă, de la sfârșitul lui februarie, când Stănică, după prealabile examene, intră în curtea indicată. Fu cam încurcat de numărul mare de intrări, întrucât de o parte și alta a curții se întindeau apartamentele joase, cu câte o mică marchiză. Călare pe o scară, un om gras, ras, tânăr, cu chivără de hârtie în cap și cu halat medical pe el alterna fluierul cu vocalizările și se extazia înaintea propriei opere, care consta din aplicarea cu ajutorul unui șablon, confecționat, precât părea, de el însuși, a unui feston cu fructe sintetice în partea de sus a peretelui exterior. La întrebările lui Stănică, zugravul se recomandă ceremonios. Era Sohațchi. Se dădu repede jos, luă de braț pe Stănică și-l vârî în casă. O aduse numaidecât și pe Ana. Lui Stănică, agresoarea lui Titi îi făcu o impresie excelentă.
Trupul ei plin, aproape gras, ochii îndrăzneți, vocea sonoră, volubilă, cam vulgară, toate acestea îi plăcură. Ana nu se lăsă de loc intimidată și primi pe Stănică, după obiceiul ei de a se purta cu bărbații, cu o familiaritate zgomotoasă, indiscretă. Chemați înadins de Sohațchi, veniră, ca din întâmplare, și ceilalți doi frați. Toți afectară a înțelege vizita lui Stănică drept un început de apropiere între cele două familii și declarară că le-a părut rău că Titi nu și-a invitat părinții, pe care erau dornici să-i cunoască. Ana descoperi că Stănică îi era oarecum cunoscut, că, pe dată ce l-a zărit, nu-și dădea seama unde a mai văzut pe acest „domn simpatic”.
— Sunteți artist? întrebă ea pe Stănică.
— Nu, nu, răspunse încântat Stănică, m-am resemnat la avocatură!
Sohațchi dispăru și reapăru cu o damigeană de vin pe care o puse în mijlocul mesei, rest din vinul băut la nuntă, ca să-și facă și Stănică o idee de ce vin au avut. Bine dispus, Stănică crezu că trebuie să ia lucrurile cu delicatețe. Declară că totul vine dintr-o neînțelegere, dintr-un exces de timiditate din partea lui Titi, că părinții erau în dreptul lor să fie supărați de a nu ști că fiul lor s-a căsătorit. Toți îi dădură dreptate, ceea ce dezarmă pe Stănică.
— Eu i-am spus lui Titi, zise Ana, să vorbească acasă. Nici mie nu mi-a convenit să mă ascund de lume ca o ciumată. Eu cu sila nu mă țin de gâtul lui. Știi bine și dumneata că n-are nici un rost. Dacă nu-i place, din partea mea e liber.
Frații protestară, susținând că Titi e un băiat bun și că, fără îndoială, părinții lui se vor convinge, mulțumită mărturiei lui Stănică, cum că a intrat într-o familie onorabilă. În condiția aceasta, orice pledoarie devenea de prisos, și Stănică se pierdu încetul cu încetul într-o discuție cu totul independentă de misiunea lui, deși legată prin asociație. Exaltă amorul conjugal, povesti primele lui tulburări sentimentale, lăudă pe Olimpia și făcu biografia îngerului ridicat la ceruri, Aurel. Ana se apropiase de el și-l ținea de braț.
— În definitiv, rămânem rude, nu?
— Așa e! Suntem cumnați!
Stănică mai descoperi că cei doi ofițeri și unchiul colonel aveau trecere mare chiar la Cercul de recrutare, unde situația lui era foarte încurcată, ca unul ce nu făcuse serviciul militar, slujindu-se de amânări insuficient motivate.
— Las' că te aranjăm noi, n-avea grijă, îl încredințară frații Sohațchi. Vom studia chestiunea. Dumneata fii gata cu certificate, ca să justifici neprezentarea. Să-ți găsești un doctor, care să te declare ofticos.
— Am! zise repede Stănică, cu gândul la Vasiliad. De altfel, sunt realmente bolnav.
Stănică, plin la față, era așa de congestionat de vin, încât toți râseră la ideea că ar fi tuberculos.
Aglaei, Stănică îi spuse că familia Sohațchi i s-a părut foarte de treabă, că el nu crede că Titi a fost constrâns, că, în definitiv, așa apare dragostea, dintr-o dată, el însuși fiind doar unul din aceia care, nemaiputând trăi fără femeia iubită, n-a mai vrut să știe de nimic pe lume și a fugit cu ea. Văzând și starea de spirit a lui Titi, Aglae se mai calmă.
— Bine, bine, zise ea, cu un rest de orgoliu, s-o văd și eu cine este, să vină, cum vin nurorile, să zică „bună ziua, eu sunt cutare”.
Aglae înțelegea misiunea de soacră într-un chip foarte oneros pentru noră. Nora trebuia să rămână într-o stare de dependență continuă, să sărute mâna socrilor, să fie „așezată”, să nu iasă din indicațiunile ei, să dovedească la tot pasul că știe să conserve sănătatea odraslei. Fiul, la rându-i, în schimbul unei îngrijiri permanente din partea mamei, nu trebuia să iasă de sub tutela ei. În fond, Aglae nu era supărată că Titi s-a însurat (în conștiința ei lăuntrică era chiar satisfăcută), ci fiindcă i se răpise prilejul de a-i oferi ea o soție lui Titi sau măcar consimțământul. Ana se dovedi plină de tact. Adusă la braț de Stănică, sărută mâna Aglaei, pe aceea a lui Simion, care fu încântat, și pe amândoi obrajii pe Aurica.
— Nu știam că Titi are o soră așa de tânără și frumoasă! zise ea.
Aurica, măgulită, îi puse deoparte, când găsi un moment bun, întrebarea anxioasă:
— Dragă, ești fericită? Vai, ce fericiți trebuie să fiți!
Ana privi cu o atenție obsecvioasă toată casa, admirând totul, lăudă tot ce i se servi și ascultă cu o atenție respectuoasă toate instrucțiunile Aglaei. Afectă a fi foarte îngrijorată că nu cunoaște bine preferințele lui Titi și o rugă pe „maman” să-i spună tot ce crede că e necesar să facă pentru menajarea lui. Fu veselă, fără cinism, și izbuti cu îndemânare să fie de acord în toate ideile cu Aglae. Titi părea foarte fericit și începuse să-i arate albumele sale cu desene, printre care copiile după gravurile din romanul necitit al lui Stendhal. Ana îl asculta cu docilitate, îi încerca în treacăt nasturii, îi strângea bine gulerul de la haină în jurul gâtului și-l întrerupea cu întrebări de felul acesta:
— Titi, mă ierți că te-ntrerup, parcă s-a răcorit, nu vrei să pun o haină pe tine? Nu vreau să răcești!
Sau:
— Am să-ți cumpăr mâine alt guler. Văd eu cum te strânge. Ai să capeți tic, tot sucind capul.
Aglae se informă amănunțit asupra familiei ei, punându-i chestiuni pe față, judecătorește: „Trăiesc părinții, cu ce se ocupă, frații unde-și au serviciul, ce școală a urmat, are ce-i trebuie în casă?” etc.
Ana răspunse la toate simplu, fără nici un semn de iritație, și făcu tuturor impresia că e foarte sinceră.
Rămânea de rezolvat o problemă gravă. Titi trebuia să locuiască în căminul conjugal. Firește, acasă nici n-ar fi avut loc, însă Aglae se întreba, în chipul cel mai legitim, cu ce va trăi, neavând nici un venit.
— Nu trebuia să se-nsoare până nu-și făcea un rost, dar acum, c-ați făcut-o de capul vostru, nu-nțeleg să stea pe spinarea altora.
Ana protestă atât cât să reiasă că Titi nu e o pacoste, dar nu zădărnici ghicitele intenții de asistență ale Aglaei.
— Cine știe? observă Aglae, după plecarea Anei, poate că o fi fată așezată, fiindcă nu-i nici prea crudă. Dacă-i place lui Titi, treaba lui. S-o vedem cum se poartă.
Aglae făcu în curând o descindere în locuința lui Titi. Ceea ce văzu o umplu de necaz și deznădejde. Își spuse impresia brutal, față de rudele nurorii:
— Bine, dar voi n-aveți de nici unele aici. La o fată de oameni așezați se dă trusou, nu așa.
— Am făcut și noi ce-am putut, în grabă, maică, zise blând cealaltă soacră.
Într-adevăr, cele două odăi, zugrăvite proaspăt și multicolor de Sohațchi, erau aproape goale. Frații le mobilase la repezeală cu ce găsise prin odăile lor, după o listă alcătuită în consiliu. Un pat de fier cu tăblii, pictat cu îngeri șterși de vechime, fusese scos din pod. O canapea veche, desfundată slujise, drept pat de siestă, ordonanței. Lavaboul era lamentabil. Îl găsise Sohațchi aruncat în magazie și-l vopsise în alb. O masă de brad era acoperită cu o combinație de petice și broderie. Șifonierul fusese scos din odaia bătrânilor și avea oglinda spartă. Titi însuși înlocuise oglinda printr-o bucată de satin galben, prinsă cu pioneze. Într-un colț se vedea și o etajeră proastă, îmbrăcată în pluș, cu câte un bibelou improvizat: o sticlă goală de parfum, o ex-cutie de bomboane, o fotografie. Aglae, implacabilă, vru să vadă și bucătăria, care exista numai teoretic. Într-o magazie, o mașină șchioapă, ordinară ținea deasupra vreo două cratițe cârpite. Aglae se întoarse cam lividă în dormitor și se așeză pe pat ca să-i încerce moliciunea. O scândură căzu, desprinsă, trăgând după sine salteaua, numai de paie. Era un pat doar de formă, în care nu dormea nimeni.
— Ei, spuse Aglae, dezgustată, aici o să dormiți? Nici n-aveți loc! Și pe Titi n-o să-l tragă curentul de la ușă? Și apoi, când se dă jos din pat, cum o să calce cu picioarele goale pe scândură? Trebuia să aveți un covoraș. Soba asta parcă bate la cap! Uite, așa se-ntâmplă când tinerii fac lucrurile de capul lor și nu-ntreabă pe cei bătrâni! Dacă îmi cereați consimțământul, de, cum spune buna-cuviință, discutam eu cu dumnealor (aci aruncă ochii ironic înspre bătrâni) și făceam lucrurile cum se cade la niște oameni așezați.
Din ziua următoare, Aglae se ocupă de gospodăria lui Titi cu un zel extraordinar, dar care era îndreptat numai spre Titi și părea ostil față de Ana. Cumpără saltea, covor, aduse cearșafuri, perne, rufărie, puse șifonierul în ordine, ca acasă, împăturind bine cămășile lui Titi, largi, solide („mai crește băiatul”) și aruncând ostentativ câteva lucruri mototolite și murdare ale Anei. Îi dădu acesteia instrucțiuni severe:
— Uite, cămașa asta să i-o dai când e mai frig. Să nu-l lași noaptea fără scufie, așa s-a obișnuit el, ar fi chiar bine, fiindcă văd că e curent aici, să-i dai să-și pună vată în urechi. Aici i-am adus flanelă, să poarte până în iunie, sub cămașă. Să nu-l lași fără nasturi la cămăși, că nu e frumos, și să-i dai să se primenească de două ori pe săptămână.
Aglae îi cumpără și haine lui Titi și puse să i le croiască după gustul ei, adică largi, îi cumpără ghete de box foarte mari, umplându-le vârful cu vată:
— Mai bine largi, să-i odihnească piciorul.
Aduse farfurii, cratițe, tacâmuri și, în sfârșit, trimise la fiecare două zile alimente pentru gătit, dând și indicații de bucatele ce trebuiau făcute. Ana își păstră cu o răbdare lăudabilă ținuta onctuoasă. Aglae făcea dese inspecțiuni, scotocea prin bufet și în bucătărie, să vadă mâncarea, întreba pe Titi dacă e îngrijit bine. Acesta răspundea totdeauna afirmativ. Plină de atenții infinite pentru fiul ei, Aglae nu venea niciodată cu mâna goală, aducând foarte adesea măcar prăjituri. Ana, lacomă, se repezea și mușca din toate, până ce Aglae îi dădea peste nas:
— Lasă și pe bărbat să mănânce, că muncește mai mult. Asta cu frișcă i-am adus-o lui, că lui îi place.
Aglae merse cu interesul față de Titi până acolo încât să insinueze că o femeie trebuie să fie asiduă în chestiunile mai intime cu bărbatul, fiindcă altfel acesta devine nervos. Lui Titi îi dădu instrucțiuni limpezi:
— Ține-o din scurt, n-o lăsa să se zbenguie cu toată lumea, pe urmă își ia nasul la purtare.
Ce-i dreptul, Ana merita îndoielile Aglaei. Nu gătea mai niciodată și, dacă se hotăra să facă ceva, mergea în bucătărie îmbrăcată ca în oraș, apuca alimentele cu vârful degetelor, ca pe niște impurități. Frigea la repezeală ce-i trimitea Aglae (conservele, lucrurile mai greu de preparat le lăsa să se strice, le arunca la gunoi), dar apoi, gustând din propria-i mâncare, o mânca de-a binelea. Intra prin bucătăria bătrânilor, se apropia în picioare de masa fraților, ciugulea, de la toți, vorbind și râzând cu gura plină, și apoi, când sosea Titi, spunea candid:
— Dragă, ție ți-e foame, că eu n-am poftă deloc! Nici n-am gătit.
Titi își schimba adânc și domol apele ochilor, dar nu zicea nimic. Ana pleca mereu în oraș, alergând neostenită nu se știe unde, avidă de petrecere, invidioasă de orice lux. Titi se închidea în casă, făcând picturi după cărți poștale ilustrate, înrămându-le singur și bătându-le cu exactitate în perete. Lucra, cu o frenezie casnică tăcută, la fel de fel de mărunțișuri. Făcu abajururi de tul pe care le zugrăvi cu acuarelă, vopsi masa și scaunele, inventă passe-partout-uri de felurite forme și mărimi pentru fotografii. Ana îl lăsa în pace și se înfunda la părinții ei sau pleca în oraș. Începuse de la o vreme să vină tot mai des și mai dezinvolt în purtări Stănică.
— Haide, frate, în oraș să mai luăm aer, îndemna el.
— Titi, nu vrei să mergem? făcea Ana numaidecât.
Titi se întuneca și refuza cu o încăpățânare în care se ghicea o supărare ascunsă.
— Bine, rezolva Ana chestiunea foarte simplu, dacă tu nu mergi, mă duc eu cu domnul Rațiu.
Stănică primea cu jovialitate și plecau amândoi de braț. Titi refuza să meargă la cinematograf, la teatru, la berărie, având pentru toate aceste petreceri și o teorie. Ieși o singură dată, pe ger, și se obstină să asculte afară un concert militar gratuit, oferit întâmplător în parcul Carol, din zelul artistic al unui capel-maistru. Nu voi în ruptul capului să plece înainte de sfârșit, deși era vânăt la față de frig. Ana îl lăsă și plecă, dar sosi acasă mai târziu decât el. Titi picta, se legăna lângă sobă, ședea nemișcat pe marginea patului, când era plictisit, și refuza orice abatere de la acest program, ascunzând prin posomorâre și încăpățânare antipatia față de spiritul independent al Anei, față de care încetase chiar de la început de a mai arăta tulburări erotice. Criza lui Titi fusese scurtă și se prefăcuse într-o placiditate ursuză și bănuitoare.
— Iubite domnule Titi, îl aviză Ana, eu sunt tânără, vreau să petrec cât mai am vreme. Dacă nu vrei să ieși nicăieri, stai acasă. Eu una nu pot.
Titi se împăca numai cu Sohațchi, cu care, când era bine dispus, vorbea îndelung despre colegii de la liceu și de la belle-arte. Stănică venea des, râdea și se zbenguia cu Ana, fără să se mai sinchisească de Titi. Într-o zi râseră în odaia alăturată, băură, după toate aparențele și mâncară ceva, și abia târziu Stănică deschise ușa, cu gura plină, și zise aproape indiferent:
— A! Tu erai aici?
Titi începu să-și manifeste supărarea pasiv, nemaivorbind nimic ore îndelungate. Dar într-o bună zi și pentru întâia oară, când Ana veni noaptea târziu acasă condusă de Stănică, Titi izbucni, în chip surprinzător pentru ea, cu o brutalitate nemaipomenită:
— C…vă! Las' că mi-a spus mie mama, ce, eu nu văd?… Unde mergi dumneata toată ziua și toată noaptea?
Vreo dovadă împotriva Anei nu exista, ce-i drept. Frații veniră repede la locul scandalului și căpitanul mustră pe Titi cu destulă aroganță și un ton vădit trivial și iritant:
— Amice, trebuie să-ți supraveghezi expresiile, mă-nțelegi… Aici sunt părinții noștri, oameni bătrâni, sunt ordonanțele, care aud. Nu admit să ne insulți sora, așa, pe simple elucubrații de-ale dumitale. În definitiv, ce-i? S-a plimbat în oraș cu cumnatul dumitale. Dacă dumneata ești bolnav și nu suferi lumea, nu trebuie s-o silești și pe ea să se călugărească.
Titi se învineți la față și, reeditând furia subită a lui Simion, bătu cu pumnul în masă, înspumat la gură, și țipă ca un descreierat:
— Să nu mă insultați, măgarilor, că vă spun la mama! Toți îl priviră în liniște ca pe un pacient în criză și lui Titi i se păru că Ana lasă buză-n jos într-un gest de dispreț. Frații ieșiră din odaie fără să-l mai contrarieze și tocmai această indiferență înfurie și mai tare pe Titi.
— Lasă-l, mă, se auzi glasul locotenentului, nu vezi că e nebun?
— Ba o să-l dau în… spuse pe șleau căpitanul.
Titi puse mâna repede pe pălărie, își trase paltonul nervos până a se încurca în mâneci și ieși ca un glonț din casă și din curte. Din acea zi nu se mai întoarse în căminul lui. Aglae îi ordonă să divorțeze, Stănică fu și el de aceeași părere, „de vreme ce nu vă înțelegeți”, dar se jură că Ana și cu el petrecuseră în chip nevinovat, nedându-și seama cum a trecut vremea. Lucru curios. Când auzi de divorț, Titi se întunecă. Nu voia.
— Să facă ce-o ști, zise el cu absurditate, nu mă privește. Eu n-o cunosc, și pace. N-are decât să dea divorț, eu nu mă duc pe la tribunale.
— Dar nici n-ai nevoie, omule, explică Stănică, aranjăm noi toate.
— Eu nu dau divorț.
Era această încăpățânare o modalitate primară de a-și mărturisi încă dragostea pentru Ana? E cu putință. Sohațchi veni la Aglae și lămuri că ei n-au avut nici o intenție rea, că s-au certat cu toții cum se-ntâmplă, dar că situația surorii lor era intolerabilă și trebuia să fie rezolvată într-un fel, cel mai cuminte chip fiind acela ca Titi să se-ntoarcă acasă. Titi declară scurt:
— Eu acolo nu mai mă duc, cine vrea să vie, să vie aici. Aglae, ca să nu-l supere, zise și ea:
— Domnule Sohațchi, eu nu pot să las pe băiatul meu să fie insultat. Ana să vie să stea aici cu el, că se găsește loc.
Într-adevăr, Ana veni, primită de Titi cu o tresărire de satisfacție, repede înăbușită de o uitătură posacă. Reînfipt în solul lui, Titi nu făcea decât să copieze note, să deseneze după ilustrate, să stea nemișcat. Aglae o înțepa pe Ana fără să vrea, punându-i întrebări supărătoare: „Tu nu știi să gătești? Tu stai așa îmbrăcată toată ziua? Tu n-ai decât o cămașă de noapte?”
Dar trebui să recunoască chiar ea că Titi era imposibil și o contrazicea pe Ana în cele mai legitime dorințe, cu o obstinație de asin. Ana aduse cinci bilete de teatru, cu o învederată mulțumire de a-i lua pe toți, dar Titi singur refuză.
— Eu nu mă duc la teatru. Nu ți-am spus eu să iei bilete. Mă duc la teatru când am dispoziție, nu așa, pe neașteptate. Și apoi cine ți-a dat banii? De unde știu eu?
— Titi, se irită chiar Aglae, mă agasezi!
Titi nu merse, tăcând însă cu perversitate voită sau involuntară până în preajma momentului de plecare, așa încât toți se îmbrăcară, crezând că i-a trecut rezistența. După-masă, Titi dispăru. Ceilalți își închipuiră că se-mbracă. Ieșiseră pe ușă să-l aștepte, dar Titi nu se vedea nicăieri. Aglae intră în odaia lui și-l găsi în pat, în plapumă.
— Dar ce faci aici, pentru Dumnezeu, nu mergi? De ce m-ai făcut să mă-mbrac?
— Ți-am spus că nu merg.
Și Titi se-ntoarse cu capul la perete. Supărată, Aglae se dezbrăcă și nu mai merse. A doua zi Ana fugi.
— Titi, insistă Aglae, termină odată. Nu vă înțelegeți, și pace. Ea e ușuratică, tu ești încăpățânat, nu-i nimic de făcut. Divorțați.
— Eu nu divorțez! se-ncăpățână Titi.
De altfel Ana era văzută de toți pe stradă cu feluriți inși, unii afirmau că avea legături certe cu unul sau cu altul. Curând nu mai fu nici o îndoială cel puțin că Ana iese la braț cu un funcționar superior dintr-un minister, om mai în vârstă, cu ceva avere, care afirmă, fiind și Stănică de față, că dacă Ana e liberă, o ia de nevastă. Era o ocazie, susținu Stănică, de a se despărți fără scandal. Altfel Ana ar abuza de numele lui, cu profit pentru ea. Titi însă nu voia să divorțeze. Se vede totuși că Ana găsise o bună combinație, fiindcă dezlegarea nodului veni tot de la ea. Într-o zi, două ordonanțe depuseseră în fața ușii de la intrare, fără să vrea să intre, o boccea enormă, în care Aglae găsi cu ciudă toate lucrurile lui Titi, cele mai multe murdare. Totul îi fusese restituit cu o grijă afectată, fiindcă Titi regăsi și o pereche de pantofi rupți pe care îi aruncase la gunoi, precum și un cuțit, pe care forțându-l îl rupsese în două. Erau amândouă bucățile. Titi primi, în sfârșit, și o notificare că i se intentase acțiune de divorț din partea Anei. Cu greu Stănică putu să-l facă pe Titi să consimtă a da o declarație că se desparte de bunăvoie, pentru nepotrivire de caracter. Acum el voia să se judece, susținând între altele că nu se simte bine, că Ana i-a dat o boală. Lucrul era de domeniul fanteziei și dovedea numai, prin surmenarea spiritului, o recrudescență a hipocondriei lui latente, congenitale.