Când se sculă, Felix află de la Marina că Simion făcea familiei din ce în ce mai multe necazuri. Plecase de acasă și numai cu greu fusese găsit. Nu ședea locului defel, și acum Aglae era hotărâtă să consulte un alt doctor, mai mare.
— Păcatele lui cele mari, zise Marina ca încheiere, Dumnezeu nu bate cu bățul!
Mai mult decât cazul bătrânului, îl impresionă pe Felix tonul rău, răzbunător cu care spusese Marina aceste vorbe. „Curioasă familie, gândi el. Niciunul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toți se bârfesc și se urăsc.” O curiozitate amestecată și cu milă îl îndemna să se ducă să vadă pe Simion, dar amintirea ostilității cu care erau priviți acolo el și Otilia îl opri. Se întâmplau lucruri noi, într-adevăr, cu Simion; Aglae nu era totuși prea tulburată, fiindcă niciodată nu-i dăduse mare importanță. Era totuși cam plictisită. Simion mânca lupește, dar slăbea văzând cu ochii și căpătase o fixitate supărătoare în privire. Nu mai ședea locului, cuprins de o anxietate febrilă, ceea ce strica liniștea Aglaei.
— Omule, dar stai odată locului, că-mi iriți toți nervii. Odată brodai, pictai, nu te-ncurcai printre picioarele oamenilor. Un om cuminte se menajează, se odihnește. Uite cum ai slăbit!
Simion explica astfel agitația lui: aplicând metoda unei supraalimentații raționale, își întărise tot organismul. Acum avea o forță herculeană, colosală, și simțise cum pârâie scaunul și dușumelele. Casa și solul erau în primejdie. De aceea se plimba, ca să-și consume energiile și să-și subțieze până la normal mușchiulatura.
— De unde Dumnezeu ai mai scos și teoriile astea?! zise Aglae supărată, dar luându-l în serios, nu vezi că ești ca o umbră? O să chem un doctor să te vadă!
Stănică aduse un alt prieten al lui, tot atât de suspect, care îl examină pe Simion cu o atenție exagerată și neîndemânatică. Îi pipăi splina și ficatul, îl întrebă de felurite lucruri, de apetit, de emisiunea de urină. Simion dădu un răspuns foarte original:
— Când fac, înțelegi, văd cum ies un fel de flăcări care găuresc pământul.
Toți se uitară la Simion, interesați de fenomen, în care crezură, iar doctorul zise:
— Curios! Mănânci mult? Ți-e sete?
— Mănânc foarte puțin, atât cât trebuie ca să nu se stingă căldura spiritului!
— Ce asculți la el, domnule doctor? rectifică Aglae, mănâncă ceva de speriat, și slăbește!
— Eu cred, își dădu cu părerea doctorul, că domnul… Domnul… (Doctorul uitase numele și-l întreba din ochi.)
— Ovidiu! intercală Simion.
— Te-ai zăpăcit de tot, îl scrută cu dispreț Aglae. Îl cheamă Simion.
— Ei bine, continuă doctorul, eu cred că domnul Simion are diabet, desigur un început de diabet. Rămâne de văzut ce fel de tip de diabet, dacă e unul pancreatic, sau numai unul renal.
— Te-nșeli, protestă Simion, nu sunt bolnav deloc. Sunt sănătos tun. Cine se apropie de mine se molipsește de sănătate. Nu e așa, Despino? se adresă el Aurichii.
— Vezi dumneata, încercă să demonstreze răbdător medicul, pentru care erorile de nume ale lui Simion erau nule și neavenite, fiindcă nu cunoștea onomastica familiei, sunt boli insidioase care se încep cu o senzație de bunăstare, cu mină bună, cum e de pildă diabetul. Dar nu trebuie să te sperii. E o boală perfect curabilă azi, și la o vârstă ca a dumitale – aproape inofensivă. Câți ani aveți?
— O sută cinci! zise Simion foarte serios, izbucnind apoi într-un râs zgomotos.
Doctorul râse și el de ceea ce luă drept o glumă.
— Nu este exclus să trăiești o sută de ani!
— Dar i-am trăit de mult. Am fost cel mai energic om!
— Ai dreptate, zise doctorul. Când ești tânăr, ți se pare că trăiești o sută de ani. Mă bucur, mă bucur foarte mult că ești bine dispus. Asta e o condiție sine qua non a restabilirii. În sfârșit, se ridică el, faceți o analiză pentru constatarea glicozuriei, și alta pentru determinarea glicemiei, vă fac o notă la un laborator, și apoi ne vom pronunța. Până atunci, alimentație rezonabilă, fără făinoase și zahăr.
— Ce are, doctore? întrebă Stănică, foarte interesat, afară, crezi că se curăță? Moștenim?
— Te cam grăbești. Bătrânul e jovial, destul de voinic. Poate fi o criză de glicozurie, se întâmplă la arteriosclerotici. Nu mi se pare grav.
— Uite.
— Ți jur pe amintirea mamei mele, zise Stănică, re-intrat în casă, că mi-a spus doctorul că n-ai nimic. Doctor excelent, face minuni!
— Când îți spun eu că sunt sănătos tun! Dați-mi să mănânc.
— Asta nu, protestă Aglae, ai auzit că trebuie să ții dietă!
— Dobitoc! rânji Simion și începu să se plimbe mai repede prin odaie.
— Dați-i, domnule, să mănânce, încurajă Stănică, convins că asta ar putea agrava starea socrului.
Aglae îl pierdu cu totul din vedere, încredințată de doctor că nu e nimic. Pentru ea boala era indiferentă, nu voia cazuri complicate, care să-i strice liniștea casei. Tratamentul lui Simion se reducea la dietă, și asta era ușor de făcut. S-o urmeze și s-o lase-n pace.
— Nu știți o veste mare! anunță misterios Stănică. Felix…
— Ce-i cu domnul Felix? se umplu de curiozitate Aurica.
— Felix lucrează în stil mare, o să ajungă departe. După Otilia, a găsit acum o fată superbă, una Georgeta, curtezană de lux, întreținută de un general din elită. I-am văzut eu cu ochii mei, ce mai calea-valea, i-am dus eu cu trăsura. Fata s-a prins. Băiat fain Felix, nu cade la tristețe.
— Ce eroare! se dezgustă Aurica, vânătă de invidie în fond.
— Stricat, declară Aglae, nici ta-su n-a fost poamă mai bună. Barem să nu se amestece prea des cu Titi, să-l depraveze.
Nici nu știu dacă în chestia aia cu frații Sohațchi n-a fost la mijloc și el.
— Și băiatul n-o să fie prost, adânci Stănică rana, să nu-ntoarcă foaia, dacă Otilia nu se mărită cu Pascalopol. Închide ochii, o ia de nevastă, moș Costache îi lasă toată averea, le mai dă ceva și Pascalopol pentru pagubele aduse, admirabil!
Aglae se învineți și se răsti la Stănică:
— Și mai taci odată din gură cu comediile tale! Ce mă privește? Cum o să-i lase Costache averea? Doar adoptând-o, dacă o mai îndrăzni!
— Da? Așa crezi dumneata, iubită mamă? Dar testamente nu sunt? Ce zici de o coală păturită frumos, dictată de Pascalopol, în care moș Costache lasă toată averea iubitei Otilia?
— Lasă-mă în pace odată, strigă, ieșită din fire, Aglae, lasă-mă-n pace! Să-l facă și să se ducă dracului toți. Că eu n-am pe nimeni care să-mi apere interesele mele și ale copiilor. Simion? Se-nvârtește ca un trântor și mănâncă. Dumneata ești avocat, dar păcat de cartea pe care o învățați. Te lăudai că faci și dregi. Cum? Averea părinților mei să cadă, din cauza unui frate nebun, în mâinile unei venetice? Lege e asta?
— Stai, iubită mamă, stai, zise teatral și cu gesticulație studiată Stănică. Așa ar fi dacă n-am fi și noi pe aici. Dar ginerele dumitale ce face? Aleargă, săracul, câteodată fără un ban în buzunar (căci dumneata nu-l întrebi dacă are sau nu), aleargă, studiază, combină. Ce, crezi că eu stau cu mâinile în sân? Doar sunt direct interesat la parte. Costache al dumitale e șiret, trebuie luat subțire. N-a făcut adopțiunea nu de frica mea și a dumitale, ci fiindcă nu voia dinainte. Dacă s-ar fi măritat Otilia, ar fi trebuit să-i dea dotă! Așa? Nu știu, nu cunosc. Moș Costache nu lasă banul din mână viu, firește, dar mort poate să-l lase prin testament, aici e-aici.
— Și dacă lasă, nu putem să-l atacăm?
— Depinde. Dacă îți lasă ceva și dumitale, și copiilor, iar grosul Otiliei, înseamnă că era în toate mințile și s-a gândit la toți. E foarte firesc ca un om să-și lase averea fetei nevestei lui.
— Lăsați copiii să vie la mine! glumi Simion, fără nici o relațiune directă cu chestiunea. Nimeni nu-l băgă în seamă.
— Atunci, zise Aglae, ce vrei să spui? Că totul e pierdut?
— Ba nu! Umila mea părere este că e mai bine pentru noi ca moș Costache să nu facă nici un testament. Să nu-l înghiontească nimeni! Moare, Doamne ferește! Dumneata, ca unică soră și rudă în linie colaterală, ascendenți și descendenți neexistând, iei toată averea. Otilia rămâne afară din chestie, nu ia nimic, săraca, afară de cazul când s-ar găsi vreun titlu de creanță din partea mume-sei. Deci nici un testament. Însă, firește, trebuie ca sub nici un chip moș Costache să nu adopteze pe Otilia. Mai e și aici o primejdie: darurile în bani. Ce poți ști ce-i dă moș Costache Otiliei?
— Arză-l-ar focul, Doamne, iartă-mă, că mi-e frate! blestemă Aglae.
— Idealul e ca toată averea lui moș Costache să fie imobilă, cum e acum. O casă nu poți s-o iei în palmă. Un viclean face și aci vânzări deghizate etc., dar lucrul se observă mai ușor. Greșeala dumitale fundamentală e că te-ai certat cu el și nu-i mai calci în casă, cum ți-am mai spus! Du-te, Otilia nu e aici!
— Aș, ce să mă duc?! Costache e încăpățânat, până nu se uită în ochii Otiliei, nu-și descleștează gura.
— Am să fac ce-am să pot cu mintea pe care mi-a lăsat-o Dumnezeu, zise Stănică, cu modestie spirituală, dar dă-mi și dumneata ceva fonduri, uite, mi-ar trebui o sută de franci.
— Nu știu ce faceți voi cu banii, zău, se miră Aglae, când v-aud, n-aveți!
— Suntem tineri, lăsă capul în jos Stănică, ne iubim!
— Fleacuri de-ale voastre. Să vedem mâine dacă mai am bani.
Stănică se repezi și-i sărută afectat mâinile Aglaei, apoi o sărută și pe Aurica.
— Oh, strânse el mâinile la piept, mi-ai dat, Doamne, ce-am dorit: o soție sfântă cu familie afectuoasă și bună. Mamă, declamă el către Aglae, tu dezminți toate bârfelile împotriva soacrelor.
„Scârboasă femeie! medită Stănică, în drum spre casă.
Stănică era un om volubil și instabil, care însă trăia sincer o clipă toate sentimentele umane și le înțelegea.
— Scârboasă femeie! Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toți-s fleac pentru ea. Ambițioasă și veninoasă. Olimpia mea începe să se gălbejească la față, ca și ea. Otilia, ce mai fată! Bravo, Pascalopol, bravo, Felix!”
Deși Felix se jurase de a nu mai păși în casa Aglaei, totuși își călcă cuvântul, și iată cum. Intrase de la început în grațiile profesorului de psihiatrie, savant blând și integru, căruia îi ceruse informațiuni bibliografice ce dovedeau o orientare afară din comun. Când profesorul află că Felix era abia în anul întâi, fu mirat și amuzat totdeodată de atâta zel. La medicină, până la faza internatului, studentul e de obicei un auditor pasiv și anonim. Îl întrebă cum se numește și păru a-și aduce aminte de Sima, tată-său. Profesorul era încântat de asiduitatea tânărului, îi făcea un semn prietenesc când îl zărea la curs, care se făcea la un ospiciu, îi punea mâna pe umăr când treceau în vizitele demonstrative, îl privea personal în ochi când explica un caz interesant. Felix, plin de mândrie și de ambiție, ceru într-o întrevedere permisiunea de a studia unele probleme de amănunt clinic și obținu nu numai aprobarea cordială și o temă de încredere, ci și inițiativa de a se folosi liber de biblioteca profesorului. Biblioteca se afla în sala de așteptare a profesorului și într-o odaie alăturată, încât Felix venea, fără să supere pe nimeni, în orele de consultație ale acestuia. O dispoziție a profesorului, care era și medic-șef al ospiciului, îi îngăduise să intre ziua în orice secție. Internii îl priviră cu mirare, cu falsă ridicare din umeri, apoi se supărară. Alături de ei era și medicul-secund, om mediocru, care îngreuia oricărui cercetător observațiile, sub motiv că pacienții sunt tocmai în studiul lui, în realitate din invidie sterilă față de aceia care, publicând, se făceau cunoscuți și amenințau să pătrundă la Universitate.
— Ascultă, domnule, zise un intern într-o zi lui Felix, ce cotrobăiești dumneata pe aici? Eu nu pricep cine ți-a dat dumitale voie să vii în spital.
Internul, afectând suspiciuni mari, chemă servitorii, chemă portarul. Aceștia spuseră că au ordin de sus. Internul strâmbă din nas, dar nu se dădu bătut.
— Bine, bine, ți-o fi spus să vii o dată, așa, dar nu în fiece zi. Eu am aici răspunderi, nu pot să las printre bolnavi persoane străine de serviciu, să-mi obosească pacienții, să-i sâcâie cu întrebări. Am să raportez cazul domnului profesor.
Internul, încurajat de medicul-secund, care nu voia să-și vâre mâinile direct în foc, vorbi într-adevăr medicului-șef, prefăcându-se că nu-și dă seama cine a dat voie să se introducă în spital un student în anul întâi, care perturbează liniștea bolnavilor.
— Lasă-l, dragă, spuse profesorul, blajin, eu i-am dat voie. E un băiat de treabă, care învață. E bine să obișnuim pe studenți de la început cu observația directă.
Prudent, profesorul nu trăda intențiile mai savante ale lui Felix. Acum internul, dezarmat, căuta să demoralizeze pe Felix în alt chip.
— Și ce vrei dumneata să faci? Să studiezi un caz?
— Da!
— Eh, făcu internul, amar ca de lungi dezamăgiri, se vede că ești novice! Câte n-am vrut eu să fac?! Da' ce? Ai aici material interesant, ai laborator? Și crezi că maestrul o să te felicite? Nu cunoști oamenii, monșer! Poți să cazi jos de oboseală, și nu-ți recunoaște nimic.
— Dar eu nu mă gândesc să câștig recunoștința maestrului. Vreau să public!
Internul pufni în râs.
— Ce să faci? Să publici? Cu ce? Ai bani? Și așa crezi dumneata că se face un studiu? Stai, domnule, nu te grăbi, să-nveți carte întâi, să-ți iasă tuleiele, ce-o iei la goană?
— Nu vreau decât să fac mici observațiuni asupra unor cazuri de clinică mai interesante, sub supravegherea maestrului.
— Ha, ha, zi așa, domnule! Fă dumneata asta, dacă vrei, eu n-aș mai face, să mă tai! Le convine dumnealor. Tu să stai aici, să muncești zi și noapte, să-i observi cazurile, să i le expui frumos, iar ei, domnii profesori, să le ia de-a gata și să-și pună numele. Nu fi naiv, amice! N-am păr în cap câte comunicări am făcut eu „maestrului” (internul apăsă ironic), care acum fac parte din opera lui.
În scurt, după intern rezulta că sforțarea științifică era inutilă, stându-i piedică escrocheria, banalitatea faptelor, sărăcia materială. Acțiunea de demoralizare a internului era așa de totală, încât Felix, spirit ardent și tânăr, nu se lăsă contaminat și nu izbuti să se convingă că e cu neputință să ajungi ceva. Își redactă articolul, îi puse în subsol un număr cam exagerat de referințe și-l prezentă profesorului. Acesta îl găsi foarte bun, dar sfătui blajin („eu, din partea mea, aș face așa”) pe Felix să mai extirpeze din note, arătându-i că, dacă era lăudabil pentru el personal că știe atâtea lucruri, pentru cititorul specialist, interesat de chestiune în sine, umflarea putea fi fastidioasă. Îl puse să traducă în franțuzește articolul și să i-l înapoieze cât mai curând. Vesel, Felix confecționă traducerea și o prezentă. Apoi nu mai auzi nimic vreo două luni de lucrare și se încredință în sinea lui că nu putea însemna mare lucru o observație făcută de un începător. Într-o zi, însă, profesorul îl chemă în biroul lui de la spital și-i înmână un număr din Archives de neurologie și câteva extrase.
— Uite, drăguță, articolul dumitale!
Felix își văzu numele tipărit în sumar în dreptul acestui titlu: Un caz de asthenopie acută de origine histerică, studiat prin procedeul anaglyphelor. O căldură îi năvăli în tot trupul, umplându-l de senzația unei moliciuni delicioase. Se încurcă în mulțumiri, pe care profesorul i le tăie repede:
— Uite, dragă, ce-aș vrea eu. A apărut o carte foarte interesantă în chestiunea asta (și-i cită un nume); aș vrea să-i faci o recenzie. Să cercetezi cu atenție literatura problemei și apoi să mai faci o observație înrudită. Avem aici un caz interesant, pe Frosa de la etajul 1, cu hemidiplopie monoculară. Dacă vrei, bineînțeles, să te specializezi în ramura asta. Îți spun drept, confidențial, n-am prea găsit până acum tineri entuziaști.
Toate demoralizările internului se spulberară în valul de sânge ambițios care circula în trupul lui Felix. Dedică mintal profesorului un devotament pe viață. Faptul că maestrul nu-și adăugase numele său îi dovedea strălucit că internul n-avea dreptate. Se hotărî să se apuce numaidecât de lucru (experiențele lui priveau tulburările atenției vizuale în marile astenii) și, ieșit de la profesor, se repezi pe scări să găsească bolnava. Era însă vremea mesei și nici un intern nu se vedea. Neavând cu cine sta de vorbă și cui să reverse din mulțumirea care-l umplea, fu nevoit să plece. Pe drum, își citi de câteva ori articolul (cu care ocazie observă mici rectificări din partea profesorului), îl privi de aproape și de departe. Era indiscutabil fericit, nu de articol în sine, a cărui puțină însemnătate i se părea evidentă, cât de semnificația lui. Atrăsese atenția profesorului, izbutise să fie publicat într-o revistă străină, prin urmare nimic nu-l împiedica să facă o mare carieră medicală dacă muncea. O sforțare atât de mică fusese răsplătită cu atâta bunăvoință! Dacă ar fi făcut lucrări mari, capitale, cu siguranță că ar fi ajuns la Universitate, mai devreme sau mai târziu. Internul bârfea, fiindcă era un mediocru. Lumea e bună, prețuiește munca. Oamenii de pe stradă i se părură deodată simpatici. Toți se uitau parcă la revista lui din mână, conștienți că el e autorul unui articol în limba franceză. Avea să ajungă un Vaschide, să devină o celebritate internațională, bineînțeles după sforțări pe care se gândea să le ducă la o margine nemaiatinsă. Felix Sima! Numele ăsta trebuia să fie curent, familiar oricui. În tramvai, Felix, abia așezat, oferi locul unui domn bătrân, râse cu simpatie la spiritele îndoielnice ale unui pasager împotriva direcției tramvaielor. Pe stradă, mângâie o pisică abandonată, privi cu bunăvoință pe lucrătorii unei binale. În apropierea casei, invadat de criza de bunătate, uită jurământul și intră în curtea Aglaei, mințindu-se singur că vrea să vadă pe Simion. Găsi numai pe Aglae și pe Aurica. Deși își dădea seama de excesul de vanitate, după câteva schimburi de cuvinte banale, nu putu să nu mânuiască revista în așa chip, încât s-o vadă Aurica.
— Dar ce-i acolo? Un roman nou? întrebă ea. Felix își sili intonația la modestie:
— Este o revistă franceză, în care mi s-a publicat un articol medical.
Cu toate că Felix cunoștea ignoranța celor două femei și lipsa lor de cordialitate, totuși nu s-ar fi așteptat la o primire atât de nepăsătoare. Aurica zise simplu, aproape cu un ton de reproș:
— Ai timp să faci și lucrări suplimentare? Nu-ți ajung cursurile de la Universitate? Nu e bine să te obosești. La ce folosește? Pe Titi nu-l mai lăsăm să muncească atât. Și Titi e lăudat, cum știi, de profesori pentru talentul lui, o să fie un pictor cu vază.
Aglae, care cosea nasturi la o rochie, înfipse și ea un ac în Felix:
— Și-ți plătește ceva pentru comediile alea?
— Nu!
— Apoi, fără bani cine mai face azi ceva?
Atât spuseră cele două femei și-și văzură de treabă cu o indiferență ostentativă. Felix, întors acasă, se mustră de exces de vanitate. Ce nevoie să se laude unor femei răuvoitoare și fără cultură serioasă?! Un om simplu nu are stimă decât pentru bunurile materiale, pentru autoritățile de toate zilele. Asta nu înseamnă că valoarea științifică rămâne nepremiată. Felix nu crezu totuși că făptuiește vreo crimă de îngâmfare dacă comunică publicarea articolului colegilor lui. Înainte de sosirea profesorului la curs, arătă vecinilor săi revista.
— Ce e asta? zise unul și i-o luă din mână. Colegul privi revista fără curiozitate și întrebă indiferent:
— Ăsta e de tine?
Apoi îi înapoie revista așa de repede, încât fascicula căzu jos pe dușumea, înainte ca Felix s-o poată prinde cu mâna. I-o luă de jos un intern mai în vârstă, care stătuse până atunci de vorbă cu medicul secundar. Acesta o răsfoi strâmbând din nas la fiece titlu, se opri la paginile lui Felix și, fără a-l privi în față, întors către medic, exclamă, în legătură cu articolul:
— Domnule, ăsta, Ducos du Hauron, cu anaglyphele, spune niște prostii îngrozitoare. Am controlat o dată la un bolnav viziunea binoculară cu fotografii stereoscopice suprapuse și am văzut că spune enormități.
Internul continuă imprecația, îndepărtându-se cu revista în direcția medicului secundar. În vreme ce internul se indigna, medicul îi luase revista din mână și o pipăia. În sfârșit, făcu și el această observație:
— Mizerabilă hârtie pun ăștia!
Apoi, neavând ce face cu revista, căută în juru-i un profesor, întrebând „a cui e asta”, și o aruncă repede pe o masă, tocmai când profesorul intra în sală. Sufletul lui Felix fu profund atins și toată ora fu distrat. El se aștepta să fie dacă nu ridicat în slava cerului, dar măcar remarcat, felicitat că poate publica într-o revistă așa de importantă. A fi savant era după el suprema onoare. Toți colegii lui nu-i remarcau nici un merit, păreau insensibili. Nu urmăreau și ei aceleași scopuri, nu credeau, ca și el, în valoarea culturii? Sentimentul care se desprindea din indiferența lor era că a studia și a publica e o faptă rea, rușinoasă, în tot cazul inutilă. Mâhnirea lui era cu atât mai mare, cu cât își închipuise când își văzuse articolul tipărit că cu acest eveniment simbolic începe pentru el o existență nouă, aceea de cercetător și autor. Reputația era oare o iluzie? Încetul cu încetul, ascultând cursul blajinului profesor, Felix se refăcu. Nu se poate să nu existe reputația, de vreme ce el stimează pe profesor ca pe o ființă deasupra comunului. De altfel, și ceilalți arătau cel puțin deferență pentru maestru. Prin urmare, indiferența colegilor e simulată, e mai mult de formă, de invidie. Felix își strânse pumnii pe ascuns. Jură să lucreze și să studieze atât, încât la vârsta când unii își dau doctoratul el să aibă îndărătul lui o activitate publicistică remarcabilă. Și se hotărî totdeodată să-și reprime orice vanitate și să nu mai comunice nimic nimănui, să nu mai amintească de scopurile lui, să se poarte în sfârșit astfel, până când meritul lui va izbucni singur și indiscutabil peste câțiva ani. Urî în clipa aceea cu pasiune pe toți colegii lui, care i se părură bestiali și fără nici o sclipire de inteligență în ochi, și plecă acasă, evitând orice însoțire, mizantrop până în măduva oaselor.
Acasă masa nu era gata. Fiind cald afară, Felix se dădu jos în curte și începu să se plimbe. Iarba răsărise mai peste tot, împingând cu încăpățânare în sus pachete mari de frunze putrede. Felix ocoli chioșcul de câteva ori, se urcă în el, se dădu jos, privi pe Marina, care cotrobăia prin bucătărie, contemplă casa mucegăită de ploi și zăpezi, enorma ușă gotică de lemn mai umflată și mai râioasă ca oricând, și-și aminti de Otilia. Ce fată bizară! Plecase de atâta vreme și nu-i scrisese un rând! Tot ce visase împreună cu ea se spulberase, fusese numai o minciună. Visul ăsta trebuia alungat o dată pentru totdeauna. Otilia nu era poate ce spuneau ceilalți, dar nici ceea ce crezuse el. O amărăciune mare umplu sufletul lui Felix. Numai indiferență și dușmănie peste tot, nici un elan, nici o sinceritate. Îl năpădiră gânduri eremitice: să-și cumpere la majorat o casă și un loc la țară și să se dedice, pierdut din lume, agriculturii. Însă amărăciunea îi era atât de adâncă, încât se prefăcu într-un fel de ură generală împotriva oamenilor. Nu, n-avea să fugă, ci să învingă. Avea să vadă Aglae și ceilalți ce energii se ascundeau în el, iar Otilia ar fi regretat mai târziu de a-i fi preferat un banal moșier. Era furios în sinea lui împotriva Facultății de medicină, care pretinde atâți ani de studiu și nu îngăduie luarea dintr-o dată a tuturor examenelor. Astfel de gânduri chinuiau capul lui Felix, când cineva strigă din fund cu putere:
— Pavele, Pavele!
Glasul i se păru cunoscut lui Felix. Se-ntoarse spre fundul grădinii și zări pe Simion, care făcea semne cu mâna. Felix îl întrebă cu gestul dacă-l chema pe el, și acela confirmă repetând chemarea. Mirat, tânărul merse într-acolo, dar Simion sărise pe portiță cu gesturi de maimuță și se apropiase de el, agitând un caiet.
— Pavele, Pavele, am să-ți dau ceva de mare preț!
— Pe mine mă cheamă Felix, nu știi?
Bătrânul nu luă în seamă rectificarea și începu să vorbească volubil. Ochii îi erau injectați de sânge.
— Ți-am adus o operă însemnată, compusă de mine (Simion bătu cu cealaltă mână în caiet), ca să facem bine omenirii. Ssst! Să nu afle nimeni, să nu ne fure invenția. Aici e adunată toată înțelepciunea lumii. Cu asta m-am vindecat eu, când am fost bolnav. Știi cum eram. Ia te uită acum! (Simion făcu câteva mișcări gimnastice, în scopul de a arăta mușchiulatura pulpelor și a brațelor.) Vreau să vindec, să vindec toată omenirea, să nu mai fie nici un bolnav pe lume, să nu mai moară nimeni pe lume. Știi, acum fac niște socoteli, nu le-am terminat, că sunt grele, să văd câți ani am de când aplic metoda. Numai pe dușman n-am să-l vindec. Vrei să fii ucenicul meu? Doar ești la medicină. Să studiezi întâi știința mea, și pe urmă să pornim.
— Simioane! se auzi glasul ascuțit al Aglaei.
— Ssst! făcu Simion către Felix, cu degetul la gură. Să ne ferim de dușmani. Pentru opera noastră, avem nevoie de capitaluri mari, ca să învingem orice rezistență. Însă am! Acolo, în grădină, am ascuns o comoară grozavă. Mi-e frică să nu mi-o scoată pomul. Dacă vrei bani, îți dau câți vrei!
Și Simion se scotoci prin buzunar, lăsând să-i cadă caietul jos. Strigătele Aglaei se auziră din nou.
— Du-te, zise energic Felix, te cheamă la masă tanti Aglae. Voi citi cu interes opera dumitale.
— Așa? se bucură Simion. Mă duc să mănânc, am nevoie de supraalimentație.
„Dar e nebun de-a binelea!” își zise Felix, după plecarea lui Simion, ridicând caietul de jos. N-avea însă dispoziția sufletească de a se gândi mai mult la el. Își închipui că așa era Simion, cu manii intermitente, de vreme ce toți vorbeau de el cu dispreț. De altfel, sosise din oraș și moș Costache, și puțin după el intrase și Stănică. „Acest Stănică, cugetă Felix, dă toată ziua târcoale prin părțile astea, ca și când n-ar avea casa lui. Cu siguranță, urmărește ceva.” Intră, dar, în sufragerie, unde-i găsi pe amândoi, Stănică afecta o mare oboseală și cerea să guste ceva, ca să-și vină în fire.
— Mi se pare c-o să pierd procesul! Asta o să fie!
— Ce proces? întrebă Costache.
— Mai bine nu mă mai întreba, răspunse Stănică.
Apoi izbucni în culmea indignării. Un proces limpede, luminos, în care și un copil ar ști cui să dea dreptate, și totuși am să-l pierd. Îl pierd fiindcă așa e lumea și fiindcă n-am sfinți. Talentul, documentarea n-ajung. Trebuie să intimidezi tribunalul, să-i arăți puterea politică! Domnule, vorbi Stănică lui Felix, te felicit c-ai făcut medicina. Aici tai, dai rețete, n-ai nevoie de nimeni.
— Da' ce fel de proces? insistă Costache, plin de curiozitate.
— Domnule, se aruncă atunci Stănică asupra lui, uite cum stă chestia. Cineva, persoană în vârstă și cu avere, fără rubedenii apropiate, crește un copil fără să-l înfieze și-i lasă prin testament toată averea, neuitând să dea câte o mică sumă la toate rudele îndepărtate, ca să nu fie nici o discuție. Mă rog, testamentul e în perfectă regulă. Eu te întreb: are, sau n-are dreptul un om să lase averea cui îi place?
— Aaaare! se bâlbâi moș Costache cu viu interes.
— Ei, iacă aici te-nșeli! Bunul-simț spune că are, dar experiența te contrazice. N-a apucat să moară bătrânul, și testamentul a fost atacat de o mulțime de indivizi care se dau drept rude de departe și care pretind că bătrânul nu era în deplinătatea facultăților mintale când a întocmit testamentul. Mai mult! Au obținut pe loc suspendarea executării lui, așa că copilul e pe drumuri. Eu l-am ajutat și i-am dat de mâncare, sperând să câștige procesul. Dar nu merge!
— Cum, se aprinse Costache, nu pot eu să las cui vreau averea mea?
— Nu! zise Stănică ostentativ de calm.
— Asta e o pungășie! se irită Costache.
— Așa e, ai dreptate, așa se-ntâmplă cu cine n-are cap. Și bătrânul de care-ți spun n-a avut minte, fiindcă nu m-a ascultat pe mine.
— Și ce trebuia să facă după dumneata? întrebă, aproape confidențial, moș Costache.
— Ce trebuia să facă? Eu îi dădeam acolo ceva din viață copilului, și gata! Nimeni nu-ți cere socoteală ce faci cu averea cât trăiești și n-ai familie.
— Firește! aprobă moș Costache.
— Așa, ce s-a întâmplat? Partea adversă a cumpărat slugile și pe doctorul curant și a smuls declarația că bătrânul dădea semne de alienație mintală cu mult înainte de facerea testamentului, că bătea servitoarele, gonea fără motiv rudele. Ba au adus și icoanele din casă, fiindcă bătrânul avea multe de tot moștenite de la părinți, și au insinuat că era căzut la mania religioasă și risipea banii cu acatistele.
— Ticăloși! spumegă moș Costache.
— Au mers până acolo încât au declarat că bătrânul nu știa să scrie. Pricepi, testamentul e olograf! Ei, bine, culmea ghinionului! Deși l-am văzut eu cu ochii mei pe bătrân, când trăia, scriind, n-am putut să găsesc nici o dovadă. Toate lucrurile din casă i-au fost furate, ei scrisorile lui nu le-arată! Omul n-a fost funcționar, să știu de unde-l iau. Era negustor, venit de prin Macedonia. Câțiva cu care a avut legături n-au vrut să-mi spună nimic, de frică să nu fie aduși ca martori, ori fiind plătiți. Bătrânul nu prea scria, își făcea afacerile mai mult pe cuvânt. Ei, învață-mă acum ce să fac.
— Băiatul are dreptul lui, zise excitat Costache, are testamentul!
— Are pe naiba! se descurajă tactic Stănică. Nu face două parale, ai înțeles? Toată lumea declară că bătrânul nu știa să scrie, și eu n-am decât un singur document: testamentul. Nu mai e nimic de făcut. Dă-mi testamentul cel mai grozav, și-i fac opoziție.
Stănică urmă pe această temă, obținând indignarea lui moș Costache, bău câteva țuici, gustă două-trei măsline, apoi deodată își aduse aminte că e așteptat de Aglae și se repezi la ușă. Din prag strigă lui moș Costache:
— Să m-asculți pe mine! Să nu faci cât ăi trăi testament. Când o fi și-o fi, să mă chemi pe mine, să te-nvăț eu meșteșugurile noastre avocățești.
După-amiază, plictisit, Felix se hotărî să meargă la Georgeta. Urcă scările și sună. Dar după ce făcu gestul, se căi și rămase încurcat. Ce rost avea vizita lui, cum s-o îndreptățească? Își dădea bine seama că fata era un fel de curtezană, însă, judecând după luxul casei și după cartier, nu era dintre acelea la care să poți bate în ușă cu îndrăzneală. Ar fi voit să fugă pe scară înapoi, când ușa se întredeschise și Georgeta însăși scoase capul prudent:
— A! Dumneata erai? Cum m-am speriat! Intră! Felix observă că fata era îmbrăcată foarte sumar, cu un peignoir aruncat la repezeală. Picioarele îi erau goale, și părul ciufulit. Georgeta lămuri că învoise servitoarea în oraș și că dormise mult, din cauză că venise la ziuă acasă. Invitat într-un mic salon, Felix remarcă decența apartamentului, mobilat în întregime de același tapițer. Fata se bucura deci de o bună întreținere.
— Știi, zise ea, încercând să-i pună mâna pe umăr, îmi pare foarte bine c-ai venit. Îmi vorbea tocmai Stănică de dumneata.
— Da? făcu Felix, încruntându-se.
Intimidată, fata lăsă mâna în jos și luă o ținută protocolară.
— Nu te-a vorbit de rău. Dimpotrivă, spunea că ai să devii cel mai mare doctor, că de pe acum ești cunoscut la Paris, unde ai publicat o carte, sau așa ceva, că o să pleci în străinătate, trimis de Universitatea de aici.
Felix recunoscu stilul bombastic al lui Stănică, totuși, după atâta indiferență, îi fu recunoscător de exagerare.
— Mi-a mai spus el și alte lucruri! râse Georgeta, așezându-se la capătul opus al canapelei pe care stătu Felix.
— Ce-a mai spus?
— Mi-a mai spus că ești un mare cuceritor, că ai o iubită frumoasă, Otilia, pe care însă ai gonit-o fiindcă nu vrei să-ți strice cariera. De ce-ai făcut asta?
Felix se făcu roșu.
— Ce ticălos! Dar nu e adevărat. N-am nici o iubită! E verișoara mea și a plecat la moșie la… la un unchi.
— Pascalopol, nu? L-am cunoscut odată. E un bărbat foarte elegant și simpatic.
Felix lăsă capul în jos, nedându-și seama dacă Georgeta îl ironizează sau crede că Pascalopol îi e unchi, însă în sinea lui îl ocărî cu toată violența pe Stănică…
— N-am vrut să te supăr, zise Georgeta, văzându-l întunecat. Ți-am spus ce mi-a spus și mie Stănică. Știu eu cât e de palavragiu.
Georgeta încercă din nou să se apropie de Felix. Îl prinse cu amândouă mâinile de reverurile hainei, îngrijată de netezimea lor, își revărsă părul pe sub nasul tânărului și-l întrebă confidențial:
— Spune-mi drept, e frumoasă domnișoara Otilia, o iubești mult?
Felix, neobișnuit cu astfel de confidențe, nu satisfăcu decât o parte a întrebării:
— E foarte frumoasă!
— Am auzit de ea la Conservator, zise Georgeta. Știi că și eu am urmat vreo doi ani. De altfel, cânt, așa, la reuniuni mai mult sau mai puțin nocturne. Ce vrei să fac?
Georgeta dădu din umeri în chip de scuză, intenția ei vădită era de a se apropia de Felix, de a-l dezgheța puțin, fiindcă nu se îndoia că venise cu gânduri mai mult sau mai puțin erotice.
— Ce tânăr ești! se miră ea și-l mângâie ușor pe obraz, dezvăluind în zâmbet un șirag de dinți de o strălucire de sidef.
Felix își aminti de Otilia și avu brusc sentimentul unei mari culpe. Duse instinctiv mâna înspre obraz ca spre a îndepărta mângâierea, ceea ce atinse puțin amorul propriu al Georgetei. Aceasta se osândi în gând de bănuiala că Felix venise cu intenții frivole, în vreme ce Felix însuși era nedumerit asupra atitudinii ce trebuia să ia. Fata îi plăcea, dar, cu toată purtarea ei liberă, era așa de distinsă în mișcări și vorbire, încât nu și-o putea închipui în ipostaza de curtezană. Ar fi vrut s-o cucerească, temându-se totuși să nu fie ridicol, fiindcă știa că Georgeta nu e altceva decât „o fată faină”, cum zisese Stănică. Amândoi erau încurcați de nesiguranță. Georgeta întrebă:
— Așa ești de timid cu femeile întotdeauna? Totuși îmi placi, dar ai un nu știu ce care inspiră respect. Ai să fii un doctor impunător.
Georgeta râse, dar se simțea în chip serios intimidată. Își drese repede părul, își strânse peignoir-ul pe ea și căută în minte un subiect de convorbire mai convenabil. Negăsindu-l, se duse să-i aducă lui Felix dulceață. N-avea deloc obiceiul acesta burghez de a primi invitați, dar acum crezu de datoria ei să-i arate tânărului că e o fată mai cumsecade decât pare. Sparse din neîndemânare un pahar în sufragerie, pică masa cu dulceață și aruncă afară tot conținutul unei cutii a bufetului, ca să găsească un șervețel mulțumitor. Își aruncă apoi în grabă o rochie pe ea și-și puse ciorapi fini de rețea. Când reapăru, Felix fu uimit de eleganța ei simplă. Rochia de catifea se încrețea ca o ie, la gât, și strângea tot bustul ca o lamă răsucită. Georgeta i se păru de o rară frumusețe și de o onestitate desăvârșită în privire. Era o Otilie plastică, mai placidă. Tenul, nefardat, era de o finețe superbă. Felix fu cuprins de un sentiment care-l făcu să vibreze. Îi plăcea mai mult prietenia fetelor decât a bărbaților și când întâlnea o fată frumoasă simțea nevoia confidenței, a legăturilor simple, familiare. Lipsit de surori, căuta în orice fată o soră, de care apoi, cum era cazul cu Otilia, se îndrăgostea.
— Ești foarte elegantă, dacă-mi îngădui să spun! zise el cu mină serioasă.
— Nu numai că-ți îngădui, dar îmi face plăcere, deși exagerezi. Știi, când ai de-a face ca mine cu tot felul de secături care își închipuie că te dau gata debitându-ți complimente de fotograf, elogiul unui om serios ca dumneata încântă. Oh, de-ai ști ce plictisită sunt câteodată, ce descurajată!
O altă Otilie i se păru lui Felix că i se destăinuie, deși comparația o socotea jignitoare până la un punct, pentru cea dintâi. O întrebă cu fraternitate:
— De ce ești descurajată? Poate iei lucrurile în tragic!
— O, nu, deloc, crede-mă. Nu prea sunt cuminte, cred că-ți dai seama, sunt „o fată faină”, cum zice Stănică, dar să nu-ți închipui cine știe ce despre mine. Sunt poate mai nevinovată ca atâtea fete așa-zise oneste. Desigur, Stănică ți-o fi spus comedii.
— O, nu, nimic altceva decât că ești „o fată faină”!
— Sunt, într-un anume înțeles. De ce aș fi ipocrită și aș juca comedie? Am un individ bătrân care mă întreține, un general, om de treabă în fond. Nu e singurul meu păcat! Am mai făcut și poate am să mai fac, ca toate femeile. Câteodată sunt silită chiar de iubitul general să-i fiu infidelă, spre a proba prietenilor săi marile mele calități. Dar nu sunt o… cum să-ți spun… O fată de moravuri ușoare… Oficial, sunt artistă. Crede-mă că sunt de o castitate surprinzătoare, generalul fiind mai mult un ambițios și un unchi decât un înflăcărat.
Felix rămase mișcat de sinceritatea glumeață și plină de grație cu care Georgeta își expunea cazul, roșind din când în când de ochii prea pătrunzători ai tânărului. Acesta se crezu îndatorat să-i dea încurajări morale:
— De ce nu renunți la această existență, ai dreptul să iubești…
— Oh, astea sunt idei romantice, pe care le am uneori, dar realitatea le contrazice. Îmi place să fiu pozitivă. Generalul e inofensiv și plin de fidelitate. E discret și delicat. Cu el, lumea mă respectă, fiindcă generalul mi-a promis (nu-ți vine să râzi?) că mă ia în căsătorie. Fără el, aș fi asaltată de toți, solicitată să-mi ofer grațiile cu bani și fără bani. N-ar fi decât o scăpare: să mă fac cu adevărat artistă. Știi, artistele își pot îngădui luxul de a fi puțin prostituate. Însă, vai, n-am talent. Am poate mai mult decât cutare din colegele mele, dar prea puțin pentru aspirațiile mele. În toate eu vreau absolutul. Prefer să rămân o protejată, fiindcă, îți mărturisesc, îmi place luxul. Acesta-i și motivul dezorientării mele. Oh, am și eu mica mea dramă. Dar poate te plictisesc.
— Nu, nu, zise Felix, sinceritatea dumitale mă face să te stimez și să te iubesc.
Aceste vorbe stângace măguliră mult pe Georgeta, care strânse obrajii lui Felix în palmele ei de o netezime ce înfioră pe tânăr.
— Ești drăguț de tot! J'en suis émue!{1}
Felix lăsă capul în jos, combătut de sentimente contrare. Apropierea Georgetei îi procura o plăcere voluptoasă, deosebită de aceea a intimității cu Otilia, un sentiment de bărbăție, însă avea scrupulul de a nu trăda pe Otilia.
— Drama mea e simplă, povesti Georgeta. Tata a rămas văduv și s-a căsătorit din nou. Aveam oarecare stare. Mama mea vitregă era o femeie de o mare eleganță și de o cochetărie abia ascunsă. Cred că asta l-a amețit pe tata, care s-a simțit încântat să fie văzut la braț cu o femeie așa de elegantă. Atrăgea atenția bărbaților numaidecât și-și făcea relații strălucite. Femeia aceasta m-a pervertit. M-a învățat de mică cu luxul, mă îmbrăca în mătăsuri, se servea de mine ca de o păpușă necesară apariției ei în lume. Mi se pare, așa am auzit, că fusese pe vremuri actriță. Avea pentru mine atenții nu de mamă, ci de mare croitoreasă. În liceu, înspăimântam pe profesoare prin lux. Rufăria fâșâia pe dedesubt și umpleam sala de miros de parfum scump. În special, o profesoară, fată bătrână, cu părul strâns într-un conci sărac pe vârful capului, era turbată de curiozitate. M-a pus într-o zi să mă dezbrac în fața fetelor, să vadă cum sunt îmbrăcată, și rezultatul a fost că toată clasa s-a strâns în jurul meu. Eram într-o combinație cu broderie superbă. Mama mă lăsa să stau până la orele târzii când avea musafiri și începuse să-mi placă a fi curtată. Toți bărbații îmi sărutau mâna, pe care le-o întindeam din proprie inițiativă, și flirtam. Am ajuns acolo că pentru mine a nu avea o rochie cumsecade la începutul unui sezon e o nenorocire. Aș fi în stare să mă omor. Îmi place muzica, citesc, vorbesc franțuzește (mama m-a dus un an și la Paris) și am înclinație pentru studiu. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să fiu studentă la medicină. Dar aș înnebuni să stau prea multă vreme fără să ies, fără zgomot, lumină, mese fine. Nici noaptea nu pot să dorm. M-am dus la Conservator, să studiez canto. N-am stat însă mult, fiindcă prea era serios. Muncă, muncă și iar muncă. Viața mondenă mi-a intrat în sânge ca un vițiu, și asta din cauza iubitei mele mame vitrege. Și totuși, cum mi-ar plăcea să am un bărbat, un copil, să fac și eu ceva folositor! Nu sunt frivolă din naștere, nici stricată, am fost numai pervertită.
— Nu exagerezi? întrebă Felix, serios ca un medic. Te poți reeduca. Poți iubi!
— Nu cred. Mi s-a întâmplat un lucru prea teatral ca să nu devin cinică. Nu-ți poți închipui măcar. Mama îl înșela pe bietul tata, începusem să observ, căci eram mare, aveam șaisprezece-șaptesprezece ani. Tata se ruinase cu cheltuielile ei nebune, și acum ea o ducea mai departe pe același picior, dar cu contribuția altora, începuse să mă vadă cu ochi răi, eram prea frumoasă și-i făceam concurență – așa cel puțin credea ea. Nu-mi dădea bani pentru rochii, tatei nu mă-nduram să-i cer, și sufeream grozav. Atunci am luat o hotărâre eroică… Prin banalitatea ei. O, să nu-ți închipui că sunt o fille Élisa ca a lui Goncourt, de o speță mai subțire. Sunt o burgheză luxoasă, care visează să se mărite. Ei bine, am vrut să mă mărit. Am cunoscut un tânăr ofițer, cam anost, cam înfumurat, cum sunt mulți, dar care atunci îmi plăcea. Mi s-a părut chiar că-l iubesc. L-am invitat acasă. Mama l-a primit entuziasmată, au început mesele până noaptea târziu. Logodnicul meu – așa se numea oficial – îmi dădea să beau vin, ciocnea cu mine Bruderschaft, mă strângea de talie în fața tuturor, și într-o noapte, profitând de amețeala mea, a intrat la mine în odaie și, jurându-mi că mă iubește și că mă ia în căsătorie, că totul e o chestiune de formalități, a făcut ceea ce o fată prudentă nu îngăduie decât după nuntă. A doua zi, dezmeticită, am plâns, am mărturisit mamei, care a râs într-un mod foarte ciudat și, în sfârșit, stimatul logodnic a promis solemn tatei că mă ia de nevastă. Am făcut chiar verighete, trusou. Logodnicul se instalase aproape în casa noastră, din ce în ce mai intim cu mama. Și știi ce s-a întâmplat? Mama a dat divorț de tata, care, de supărare, s-a îmbolnăvit și a murit, și s-a măritat cu ofițerul meu, iar eu, eu, ești medicinist, deci pot să-ți spun, eu am făcut un avort. De atunci sunt „o fată faină”, greu de căpătat, aproape onestă, dar totuși mai mult sau mai puțin venală. Și totuși, curioasă moștenire, de la părinți se vede, aș vrea să mă mărit. L-aș lua pe general, dar e prea bătrân. Nu vreau să rămân așa de curând văduvă.
Felix rămase foarte impresionat de această autobiografie. Asemănarea dintre destinul Otiliei și al Georgetei îl izbi. În definitiv, și el se afla în aceleași condiții. Erau, toți, copii care nu se bucuraseră de o familie cordială. Întinse mâna și o puse în semn de simpatie mută pe o mână a Georgetei. Aceasta, recunoscătoare pentru gestul fratern, îl mângâie din nou pe obraz, gest care aruncă în fundul sufletului lui Felix o ușoară nemulțumire. De ce oare, își zicea, fetele îl mângâie așa, ca pe un copil mic? Nu inspira el nici o încredere virilă?
— Dar tu… Ah, iartă-mă… Dar dumneata ești tot cam așa, fără părinți. Te simți singur, nu? Și de Otilia am auzit că are tată vitreg. Spune-mi drept, ce fel de fată e Otilia asta? Mi se pare că o iubești. Cum se poartă? La vârsta asta, voi, tinerii, jucați tot sufletul pe o carte. Trebuie să fii mai blazat.
— Otilia e o fată admirabilă, o fată superioară, spuse Felix, căpătând încredere și bucuros în fundul sufletului de a vorbi cu cineva despre problema care-l chinuia îndeosebi. E o fată admirabilă, dar n-o înțeleg.
Și începu să-i spună toate îndoielile lui despre Otilia, relațiile cu Pascalopol, plecarea la moșie, cu atâta aprindere confesională, încât o lacrimă gratuită, din exces de sensibilitate, se strânse într-un ochi, fără a fi avut deloc impulsiunea de a plânge. Felix făcu gestul de a se freca la ochi și de a reacționa împotriva acestei false impresii, dar gestul fu atât de stângaci, încât ochii stimulați se umplură și mai mult de lacrimi. Georgeta crezu cu dinadinsul că Felix plânge.
— O, ce copil ești, zise ea cu o alintare în glas, care făcea și mai simpatică fața ei rotundă, de porțelan, ce copil ești! Dar nu trebuie să plângi! Poate și ea te iubește. Așa suntem noi, femeile, capricioase, bizare. Eu o înțeleg foarte bine. S-a plictisit de atâtea mizerii, n-a voit să-ți tulbure viitorul. Și eu dacă aș fi în locul ei aș fi făcut la fel. Te-aș fi cruțat. Ești așa de tânăr! De ce să vezi toate lucrurile în negru?
Deși nu plânsese, neputând să-și ascundă lacrimile venite din senin, Felix le lăsă să se rostogolească pe obraz. Aceste lacrimi fiziologice îi deșteptară însă un sentiment adevărat de consolare și se simți mulțumit ca un copil mângâiat. De teamă ca lucrul să nu se mai repete, se ridică să plece.
— Pleci? zise Georgeta. Îmi pare rău că te-am întreținut cu fleacuri. Un tânăr nu vine la o „fată faină” ca să asculte astfel de confesiuni. Ești simpatic, îți repet. Nu vreau să te seduc în paguba dragostei dumitale. Stimez pe Otilia numai prin felul cum îmi vorbești despre ea.
— Îți mulțumesc, zise Felix sărutându-i mâna îndelung.
— Însă poți fi credincios unei femei, chiar făcându-i mici infidelități cu o alta. E un fel de a o prețui prin comparație. Ți-am spus, sunt o fată cuminte până la un punct, dar nu sunt o sfântă. A păcătui cu un tânăr simpatic este acum pentru mine, fără ipocrizie, singura distracție în viață. Îți dau voie să vii oricând ca să încerci să mă tragi pe calea pierzării.
Felix înțelese îndemnul spiritual al fetei, dar o sfială grozavă îi paraliza orice gest. Se simți stupid. Dorea din tot sufletul pe această fată simplă și grațioasă și-și dădea seama că răceala lui era jignitoare pentru o femeie care mersese atât de departe. Luă amândouă mâinile Georgetei și le sărută și pe o parte, și pe alta. Se afla lângă ușa de la intrare. Georgeta zâmbi.
— Ah, zise Georgeta, ești de o timiditate!
Și prinzându-i capul între mâini, îl sărută cu putere și prelung pe buze.
Felix ieși amețit pe ușă, fericit și totdeodată înciudat de stângăcia lui, de situația, deplorabilă pentru un bărbat, de a fi sedus de o femeie.