În martie, Felix își făcea planuri mai nerăbdător ca oricând. Cu puțin înaintea Crăciunului împlinise douăzeci de ani. Mai avea deci câteva luni și devenea major. Se făcuse acum mai îndrăzneț, mai conștient de sine, însă lipsa de bani îl chinuia, jignea orgoliul lui. Ar fi vrut haine de primăvară, mănuși și ceva bani asupră-i. Când câte un coleg îl ducea de braț într-o cofetărie sau berărie, se simțea pus pe jăratic. N-avea nici un ban în buzunar și îi era rușine să mărturisească. Era gelos și de Pascalopol. Ar fi voit să fie și el în stare să facă Otiliei o cât de mică plăcere, s-o plimbe cu trăsura. Moș Costache nici nu se gândea măcar să-i dea vreun ban, ba-i propunea unele târguri dubioase. Venise într-o zi cu o serie întreagă de seringi „Record”, aparținând probabil unui medicinist care nu plătise chiria, și întreba acum pe Felix dacă nu cunoaște pe cineva sau dacă el însuși n-ar fi dispus „să le cumpere”. I le încredințase „o persoană”. Într-o duminică, Felix voi să iasă în oraș cu niște prieteni, însă, după câțiva pași făcuți pe stradă, se întoarse. Era o zi admirabilă și paltonul îl apăsa pe umeri. Să-l scoată și să rămână în haină era încă prematur. Cum Costache era singur acasă, Felix se duse de-a dreptul la el cu un curaj pe care i-l dădea supărarea. Spuse cam iritat că e acum om în toată firea, că-și închipuie că are destul venit ca să nu meargă mereu în oraș cu mâinile goale. Are nevoie de haine, de cărți, de o mulțime de lucruri și-i trebuie bani. În definitiv, vrea să știe odată care sunt drepturile lui. Moș Costache ascultă, înfricoșat de această ieșire, căută să-l îmblânzească, ținându-l mereu de mânecă, într-un chip comic, dar nu scoase nici o vorbă încurajatoare, nici o explicație. În cele din urmă, cu tonul răgușit, cu ochii aplecați în jos, făcu această neașteptată propunere:
— Dacă ai nevoie de bani, de ce nu iei cu împrumut vreo mie de lei de la cineva? Poate să găsesc eu la un prieten, numai să nu spui la nimeni.
Suma izbi pe Felix, care, de bucurie, nu mai examină de loc ciudățenia propunerii din partea lui moș Costache. A doua zi, bătrânul veni misterios în odaia lui Felix și-i întinse un bilet la ordin, îndemnându-l să-l completeze cu suma de o mie de lei și să-l dateze 30 decembrie 1910. Felix voi să întrebe asupra rostului acestei simulații, dar Costache îi încântă urechea cu sunetul unui pumn de piese. Scadența biletului rămase în alb. După semnare, bătrânul înmână lui Felix două sute cincizeci de lei. Mirat, acesta întrebă cu ochii.
— Nu poate să dea acum tot, explică răgușitul, îți dă prin mine, în fiecare lună, câte două sute cincizeci de franci.
Felix era prea nerăbdător să aibă bani, ca să mai discute proveniența lor, însă rămase cu o îndoială, și la întâiul prilej consultă un prieten de la Drept, care-i cunoștea de altfel bine situația.
— Bătrânul te-a pus să datezi cambia în decembrie, fiindcă atunci ești major și deci responsabil. Eu cred că ți-a dat mia chiar din banii tăi, și tu i-o vei plăti tot din banii tăi, din primul venit liber. E dat dracului moșul!
Felix se adumbri și se-ntoarse dezgustat acasă. În lipsa Otiliei, începură să se strângă asupra-i și alte dezgusturi, să bănuiască pe fată de complicitate și să creadă în tot ce Aurica spunea despre ea. Pe dată însă ce Otilia reapăru cu ochii ei limpezi, plini de seninătate, se rușină de asemenea presupuneri și o socoti și pe ea o victimă a bătrânului. Voi cu mai multă putere decât oricând s-o scape de acolo, s-o ia el sub protecția lui. Avea crize de sensibilitate și reverie. În vreme ce Otilia răscolea valurile pianului, el se plimba cu mâinile în buzunar, oprindu-se din când în când în fața oglinzii. Se privea sever, lăsând buzele în jos, într-o amărăciune patetică. Se simțea frumos. Singurătatea lui, faptul de a nu avea părinți, îl umplea de o exaltare vagă a destinului său propriu. Se întreba, inundat de frazele muzicale care veneau de jos, ce avea să devină: medic mare, savant, autor celebru, om politic? Se vedea trecând, în ritmul muzicii Otiliei, într-o trăsură deschisă, nemișcat, fără zâmbet, privind rece înaintea lui. Așa își închipuia purtarea omului mare. Alteori, dimpotrivă, reveria îi deștepta flăcări de dezinteresare. O vedea pe Otilia amenințată de bandiți, care aveau mai toți fizionomia lui Stănică. Ochind, flegmatic, de pe fereastră, dobora pe rând pe toți vrăjmașii, în vreme ce Otilia, tremurând, îl strângea cu brațele ei subțiri de gât. Sau fugea călare de dușmani neidentificați spre păduri care se îndoiau moale până la pământ, ținând în brațe pe Otilia. Generozitatea lui se-ntindea și asupra lui moș Costache, căruia, ruinat, îi oferea un azil, de dragul Otiliei, și chiar asupra lui Pascalopol, pe care-l visa bolnav, senil, readus la viață prin sforțările lui de medic. Cântând furtunos la pian și aruncându-și ochii asupra lui Felix, care uneori se rezema de capacul instrumentului, Otilia nu bănuia că e salvată de foc și înec cu atât devotament. Odată, după ce șezuse multă vreme alături de Otilia, care citea o carte, și visase treaz ca de obicei, copleșit de sentiment, își lăsă deodată capul în poalele ei. Otilia îi primi ofranda simplu, mângâindu-i ușor părul.
— Spune-mi ceva plin de primejdii, să fac pentru tine, zise Felix.
Otilia răspunse gânditoare:
— Va veni vremea când ai să ai acest prilej.
Relațiile sentimentale dintre cei doi erau din ce în ce mai aprinse. Felix o căuta pe Otilia cu oarecare imprudență, o ruga cu ochii și o săruta furtiv. Fata nu-l respingea, dar dădea gestului o candoare fraternă, făcea astfel încât orice abuz era înlăturat. Felix îi vorbea cu ochii la masă, se așeza alături de ea și o prindea de mâini, iar fata îl mustra cu blândețe. Moș Costache îi surprinse într-o zi sărutându-se, dar nu zise nimic. Păru chiar rușinat de lipsa lui de atenție și fugi repede cu capul în piept. Nu-i împiedică niciodată, nu le făcu nici cea mai mică aluzie. Încurajat de consimțirea Otiliei, îmbătat, Felix începu să fie ispitit de un gând insidios. Dacă Otilia îl iubește cu adevărat, ar trebui să aibă încredere în el și să-i dea de acum dovezi mai temeinice de dragoste. Senzualitatea firească a vârstei se lupta cu mistica erotică. Într-o noapte, neputând să doarmă, combătut de cele două porniri, Felix se sculă și se îmbrăcă. Nu voia să facă nimic rău și totuși inima îi bătea cu putere, ca simțindu-se vinovată. O forță mai mare decât voința lui îl trase pe ușă afară și-l împinse la ușa Otiliei. Bătu iarăși ușor, ca altădată. Auzi limpede săritura speriată a fetei și tropotul pașilor prin odaie. Capul zbârlit al Otiliei apăru în întredeschizătura ușii.
— Ce vrei, Felix? întrebă fata cu reproș. Felix se zăpăci și declară prostește:
— Te… Iubesc!
— Of, doamne, se văietă Otilia, iar nu ești deloc cuminte. Ți-am spus să nu mai vii.
Și cum Felix lăsase capul în jos iritat și rușinat totdeodată, Otilia ieși curajoasă afară și prinse pe tânăr cu brațele de gât, privindu-l în ochi.
— Felix, dacă mă iubești cu adevărat, dacă vrei ca mai târziu să fim prieteni, nu mai veni așa. Ai încredere în mine, cum am și eu în tine. Nu te îndoi, te iubesc.
Și trăgând capul lui Felix, îl sărută pe buze. Apoi fugi repede în odaie, închise ușa și întoarse cheia de două ori. De aci încolo, Felix reprimă cu religiozitate orice instinct impur (nu fără oarecare ciudă, uneori, și porniri de gelozie față de Pascalopol) și se mulțumi cu strângerea de mâini și sărutarea castă, alunecată spre ureche. Totuși și așa fură surprinși o dată în chip neplăcut. Otilia cosea un nasture la haina lui Felix, și acesta nu se putuse elibera de ispita de a o săruta, când Stănică intră dezinvolt pe ușă.
— Faceți, faceți, zise el protector, ca și când între Felix și Otilia erau legături indiscutabile, mărturisite.
Otilia îi aruncă o privire mânioasă și era gata aproape să-l dea afară pe ușă pentru indiscreție. Stănică pară lovitura mieros, făcându-se că nu-nțelege.
— Așa e tinerețea, n-ai ce să-i faci. Eu, când eram îndrăgostit de Olimpia, o sărutam, mă-nțelegi, toată ziua și peste tot. Nu mai ne feream de nimeni. Așa că… Nu vă jenați.
Felix făcu gestul de a pleca și avu chiar curajul de a profera protocolar, făcând aluzie la nasturele cusut:
— Mulțumesc, domnișoară Otilia! Stănică însă îl opri.
— Stai, frate, nu pleca, am vrut tocmai să vă-ntreb ceva. Pe dumneata, că faci medicina. Am un caz interesant. Un client al meu vrea să atace un act de donațiune, în sfârșit chestii de-ale noastre care ne privesc, făcut de un unchi al lui, bătrân. El pretinde că bătrânul nu-i în deplinătatea facultăților mintale. Evident, noi putem găsi un doctor care să-l examineze, însă aici trebuie o somitate, un profesor universitar, a cărui vorbă să fie lege… Și să se preteze. Clientul plătește. Numai, înțelegi, bătrânul n-o să vrea să fie examinat. Doctorul o să vie așa, întâmplător, ca într-o vizită. De pildă, aici. Sunt eu, Otilia, Pascalopol, moș Costache, vine și bătrânul în chestie, adus de mine cu un pretext oarecare, pe urmă doctorul. Nimeni nu bănuiește nimic. Asta am vrut să te-ntreb. Care profesor de la facultate, psihiatru, s-ar preta mai bine și cum am putea să-i propunem fără să riscăm nimic? Dacă omul e posac, mai rău ne-ncurcă socoteala. Poate cunoști pe asistent, poți să-i strecori o vorbă.
Felix ascultă pe Stănică gânditor. Își aminti de vizita lui Vasiliad, de examinarea forțată a lui moș Costache. Afacerile lui Stănică i se părură curioase, cinice. Dar mai ales, de ce să vină cu doctorul în chiar casa bătrânului? O combinație preocupa în chip evident pe Stănică, în care era de trebuință un doctor complice. Fără să vrea, Felix raportă totul lui moș Costache însuși. Îl vedea din nou cercetat de profesorul universitar, chestionat, dezbrăcat. De ce? Bietul moș Costache, avar e drept, și cam fără obraz, nu făcea nici un rău nimănui și era banal de normal și vigilent în toate actele lui. Felix dădu informații foarte deprimante asupra severității proverbiale a profesorului de specialitate de la universitate. Era un savant pierdut în câmpul microscopului, incapabil de a se coborî la asemenea combinații, și de altfel bogat. Stănică deveni posac.
— Mă surprinde ce-mi spui. Poate nu-l cunoști încă bine. Cu bani, primește azi oricine. O să mai culeg informații.
— Comedia asta cu doctorii, observă Otilia după plecarea lui Stănică, mă pune pe gânduri. Pascalopol avea dreptate. În fond, voiesc să lovească în mine, știu bine.
— Cine să lovească-n tine? întrebă Felix.
— Ei, cine? Îți poți închipui! Și-apoi, la ce să mai facă sânge rău lui papa? Un loc sub soare voi găsi eu pe lumea asta!
Felix făcu o mișcare ocrotitoare spre Otilia, care înțelese.
— Iar tu, dacă ai vrea să m-asculți, dacă m-ai iubi, ai pleca după câteva luni, când vei fi major, și ai trăi singur, muncind ca să-ți faci o bună carieră.
— Prin urmare, vrei să plec, să te las, făcu Felix stins. Otilia împreună mâinile, dezolată.
— Nu m-ai înțeles. Nu ești încă decât un copil. Pascalopol, care urmărea cu interes manevrele lui Stănică, se hotărî, în sfârșit, să vorbească lui moș Costache, și într-o seară, venind mai devreme, se invită la masă, după ce adusese o mulțime de pachețele cu lucruri delicate de mâncare. Masa decurse în chip obișnuit. La cafea însă, Pascalopol rugă din ochi pe Otilia, cu care părea înțeles, și pe Felix să-l lase singur cu bătrânul. Felix era acum atât de devotat cauzei Otiliei, pe care o înțelegea, încât, intuind situația, plecă fără să murmure, având aerul că se duce la treburile lui. Nu-l mai privea cu ochi răi pe Pascalopol. Moșierul intră în chestiune de-a dreptul:
— Costache, zise el, știi bine că țin la domnișoara Otilia cât și tine. Să fi fost cu zece ani mai tânăr, poate ți-o ceream de nevastă.
— Ia-o! imploră bătrânul răgușit.
— Nu, nu! se supără Pascalopol. Nu trebuie s-o constrângem. Nu vreau s-o fac nefericită. Dacă va voi vreodată, sunt gata să-i pun la picioare tot ce am. Însă e tânără, trebuie lăsată să guste viața, să-și cerceteze înclinările. În sfârșit, nu de asta vreau să-ți vorbesc acum. Mi-ai spus de atâtea ori că vrei s-o adoptezi. Ei bine, Costache, e timpul să faci asta. Fata crește, se face majoră, e ceva neplăcut în situația ei de fată străină în casa unui bărbat. Ești sănătos, vei trăi mai mult ca noi toți, dar gândește-te ce se face fata asta dacă ar rămâne singură. Eu, se-nțelege, sunt la dispoziția ei oricând, dar o fată e mândră, nu va apela la un bărbat pe care nu-l voiește. Și apoi aud mereu cum o bârfește cocoana Aglae… Nu, nu, trebuie să faci lucrurile așa cum e bine. Ai fost cam neglijent până acum, totuși vremea nu-i pierdută.
Costache asculta morala lui Pascalopol cu ochii plecați pudic în ceașca de cafea, din care, după ce sorbise bine băutura, scotea acum drojdia cu degetul și o mânca.
— Ce zici, Costache? îl stimulă Pascalopol.
Moș Costache privi prudent în dreapta și-n stânga și apoi, ridicându-se puțin ca să vorbească mai aproape de urechea moșierului, șopti:
— Și Aglae ce-o să zică?
— Doamne, cum ești! se scandaliză blând Pascalopol. Ce-ți pasă ce-are să spună cocoana Aglae?! Ea n-are nici un drept să se amestece în afacerea asta, care n-o privește. Otilia este, sau nu fata nevestei tale? E adevărat, sau nu că i-ai folosit banii, fără nici o dovadă scrisă? Atunci trebuie să-i dai o reparație, ce Dumnezeu, doar o iubești!
— N-o las eu! declară evaziv Costache.
— Știu eu că n-o lași, dar în chestiuni de astea e totdeauna bine să faci acte în regulă. Firește, poți să-i dai bani, poți să-i lași prin testament…
Costache făcu un gest de eroare.
— Dar aici nu e vorba numai de bani, continuă Pascalopol demonstrația, testamentele se atacă, și poate Otilia nici n-are nevoie de banii tăi, om viguros, când vei binevoi tu să mori. Ei îi trebuie o pozițiune clară, onorabilă, de care vei fi mândru și tu.
— E bătaie de cap adopțiunea, trebuie să mergi pe la tribunal, cheltuială, nu prea sunt înlesnit. Mai târziu, nu zic nu.
— Nu fi meschin, Costache! Nu e nici o bătaie de cap! Uite, pun eu pe avocatul meu să se ocupe de chestiunea asta. Nu dai nici un ban. Îl plătesc cu anul.
— Așa? se bucură moș Costache.
— Se-nțelege! Ei, ce zici, să-l pun să înceapă demersurile?
— Pune, pune! consimți Costache pe jumătate gură, privind iarăși în toate părțile. Deodată se făcu roșu la față. În pragul ușii dinspre intrarea principală, ușă puțin acoperită de soba înaltă, când stăteai la masă, înfipt în semiîntuneric, ședea Stănică. Văzându-se descoperit, acesta înaintă jovial:
— Credeam că e aici domnul Felix. Voiam să-i spun ceva. Dar v-am auzit de avocat, de adopțiune. Vreți să adoptați pe domnișoara Otilia? Perfect! Admirabil! Mă ocup eu! Discreție desăvârșită.
În vreme ce Costache se agăța desperat de privirile lui Pascalopol, acesta zise liniștit:
— Ai înțeles greșit. Vorbeam de altceva, de treburile mele de la moșie.
Stănică privi cu o neîncredere îndrăzneață și, prefăcându-se grăbit, ieși pe cealaltă ușă, care dădea spre apartamentul din fund. Descoperind pe Otilia (lui Felix n-avea nimic să-i spună), îi comunică misterios:
— Am auzit o veste bună. Moș Costache te adoptă.
— Ai auzit greșit!
— Eu? se miră cu demnitate Stănică. N-ai nici o grijă: discreție absolută.
Și într-adevăr, Stănică, deși își făcuse un obicei de a spiona casa lui Costache în profitul Aglaei, intrând ca din întâmplare pe o ușă și ieșind pe cealaltă, nu scoase câteva săptămâni nici o vorbă de această afacere. Felix, trimis de moș Costache să vadă cum se află Simion, care se văieta din nou că e bolnav, avu impresia că Aglae nu știa nimic de proiectul lui Pascalopol. „Poate, își zicea el, Aglae se dezinteresează de această chestiune, în care, de fapt, nici n-are vreun drept să se amestece, ori, în sfârșit, este prea preocupată de boala lui Simion.”
Într-adevăr, bătrânul, trecând cu iuțeală hipocondrică de la o ipoteză la alta, părea totuși bolnav cu adevărat. Ochii îi erau injectați și ficși, și pântecele îi era balonat îngrozitor, încât părea o minge învelită cu broboadă. Se văieta de bătăi de inimă după masă și declara că inima lui bate din ce în ce mai tare, fără să se mai poată opri.
— Ești nebun, strigă Aglae, cu hipocondriile tale! Unde vezi că-ți bate inima?
Îi punea și ea mâna pe piept, dar trebui să recunoască într-adevăr că circulația lui Simion era în chip alarmant agitată. Simion mai era convins, observând unele fenomene ale digestiei lui, că trupul i se umflă de gaze care-l sufocă. Stănică aduse pe Vasiliad. Acesta, atât de atent mai mult din paradă la consultarea lui Costache, nu descoperi de data aceasta mare lucru. Nu găsea nimic hotărât și accepta cu bunăvoință ipotezele Aglaei și ale lui Stănică. Simion se dezbrăcă și se urcă în pat, unde șezu și ziua, și noaptea, observându-se cu anxietate. Nu mai mânca, nu mai broda și era ros de melancolii. El, atât de tăcut înainte, vorbea Aglaei, până ce aceasta se plictisea, mărturisindu-i că se simte pe moarte, spionând-o îngrijorat dacă avea să-l țină minte multă vreme, dându-i dispozițiuni testamentare. Simion pusese ochii pe Felix și îi dezvolta lui cu mai multă încredere temele lui patetice:
— Mă duc, îi zicea el, am o boală gravă, neștiută de doctori. Uite, așa e viața! Am luptat pentru ideal, pentru artă, și acum trebuie să las totul. Să nu mă uiți, domnule Felix, să nu mă uiți.
Și dându-se jos din pat, Simion scotea din perete câteva tablouri și le punea pe brațele lui Felix. Acesta le lăsă de altfel în casă. Chiar Aglae se grăbea să i le smulgă, indignată.
— S-a prostit Simion ăsta de tot! Domnule Felix, nu te potrivi. Vezi, poate-ți dă ceva, inel, bijuterie, bani, te rog să-mi spui.
— Se-nțelege! zicea, oarecum jignit, Felix.
Spre mai multă siguranță, Aglae despuie odaia lui Simion de tot ce acesta ar fi putut dărui în curiosul lui acces de dărnicie.
Totuși, Simion nu muri și continuă să-și cultive hipocondriile cu o neliniște destul de benignă. Aglae nici nu se mai ocupa de el, lăsându-l singur în odaia lui, Aurica își făcea obișnuitele plimbări circulare pe Calea Victoriei, Titi copia în ulei cărți poștale ilustrate.
Stănică, nelipsit din calea socrilor, găsi prilejul într-o zi să prindă pe Otilia singură.
— E foarte drept ce face moș Costache, îi zise el, cu aere de complicitate, ba e chiar dator. Îmi pare bine că-ți cunoști interesele. De ce să rămână atâta avere pe mâinile altora? Ești tânără, inteligentă. Fie vorba între noi, dai o lovitură. Bătrânul n-are cine știe cât de trăit. Ascultă-mă pe mine. Să-ți spun eu, când voi avea timp, câte proprietăți și afaceri are moșul. Nici gând n-ai. După ce ți-ai irosit atâția ani cu el, trebuie să te despăgubești. Ei, cum ne-am înțelege noi! Dumneata ai mult din caracterul meu! Ești liberă, independentă, lipsită de prejudecăți. Îți spun aici între patru ochi. Olimpia e bună, n-am nimic de zis, dar e o piedică pentru cariera mea. Moale, fără fler. Crezi că soacră-mea Aglae mi-e simpatică? Ce vrei să fac? Spune-mi o vorbă, și sunt gata. Olimpia nu rămâne pe drumuri, are părinți, avere. Nu mai e copil la mijloc să ne împiedice. Nu mă uit eu la trecut, fleacuri, nu-mi pasă ce-a fost. Ai fost tânără, ai făcut ce-ai vrut. Mă gândesc la o uniune de concepții, pe linii mari.
Otilia, care îl ascultase din ce în ce mai palidă de mânie, nu se putu stăpâni și zise deodată surd:
— Stănică, ieși afară…
Acesta se ridică fără grabă, alese o bomboană dintr-o cutie a fetei și se ridică. După plecarea lui, Otilia rămase cu privirile în gol, își șterse cu o batistă niște lacrimi ce nu voiau să curgă, apoi se repezi ca o nebună pe scări și intră în odaia cu pianoforte, unde începu să cânte vijelios tot ce-i venea în minte.
— Lipsă de griji, mormăi Marina în bucătărie. Doar ce griji are?
Stănică trecu în curtea Aglaei și intră în sufragerie, unde toți se aflau la masă, chiar și Simion. La o parte, pe un scaun, ședea și Felix (acesta fusese prilejul pe care-l folosise Stănică), venit din însărcinarea lui Costache să ia știri despre Simion. De câteva zile, Simion se transfigurase, devenise optimist și chiar exaltat. Printr-un raționament simplu, ajunsese la încheierea că toate bolile sunt o sărăcie de substanțe a organismului și că deci mijlocul cel mai simplu de a se vindeca era să se supraalimenteze. Îl aprobase chiar Aglae:
— Bine că ți-a venit mintea la cap! Firește că, dacă nu mănânci, te simți slăbit.
Așadar, Simion părăsise patul, și acum ședea la masă. Când intrase Stănică, îi explica tocmai lui Felix, căruia îi spunea cu încăpățânare mereu „domnule doctor”, ce bine se simte:
— Sunt un om renăscut, reîntors la viață. Am o putere mușchiulară cum n-am avut niciodată.
Simion își încordă brațul său subțire și făcu insistent semn lui Felix să i-l pipăie. Acesta îi făcu hatârul și rămase mirat dimpotrivă de lipsa de rezistență a lui Simion, al cărui braț de prea mult efort tremura cu violență.
— Nu te mai sforța așa, Simion, și fii serios, îl fulgeră Aglae.
— Am să vă spun o veste interesantă, zise Stănică, ceva ce n-ați știut. Otilia se va numi în curând domnișoara Otilia Giurgiuveanu.
— Vai! făcu Aurica, așa ca în fața unei enormități detestabile. Aglae deveni lividă, și după câteva clipe de amuțire izbucni către Stănică, ca și cum el ar fi fost vinovatul:
— Ce-ai zis? Costache vrea să adopte pe Otilia? Nicioda-tă! Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în țara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costa-che, asta-i fac. L-a amețit stricata asta. Cine știe ce-o fi între ei.
Stănică ciugulea cu o scobitoare, mefistofelic, câteva măsline. Felix, în schimb, se simți sfâșiat. Ar fi voit să strige, să protesteze împotriva insultelor, dar emoția îl pironise pe scaun. Simion îi făcea semn mereu să vină la masă, deși el voia să plece și ședea deoparte.
— Bine, zise Stănică, așezându-se de-a binelea să mănânce, să-mi spui, mă rog, ce poți să faci?
— Cum ce pot să fac? întrebă indignată Aglae.
— Asta te-ntreb și eu, zise calm Stănică, dar cu vădită intenție de a excita. Vrea s-o adopte, și pace. Legal nu e nici o piedică.
— Mâncați, îndemna Simion pe Aurica și pe Titi, mâncați, mâncarea este elixirul vieții! Și el însuși înghițea cu lăcomie, vârând în gură bucăți mari de pâine și ștergând cu miez ultimele resturi de sos din farfurii.
— Dar eu nu pot să spun acolo unde trebuie că vor să pună mâna pe averea lui Costache?
— Nu poți să spui! Fata e fată vitregă, deci e firesc să fie adoptată. Te poate da în judecată pentru calomnie.
— Cine? Costache? se-nfurie Aglae.
Felix se ridicase, schimbat la față, să plece și, căutând o intermitență în discuție ca să spună „bună seara”, se strecură pe ușă afară.
— Am vorbit ca nebunii, și băiatul ăsta era aici! se mustră Aglae.
— Nu mai e pâine? întrebă îngrijorat Simion. Mi-e o foame grozavă.
— Cum Dumnezeu? observă iritată Aglae. A fost pe masă un morman întreg de felii! Noi nici n-am apucat bine să mâncăm.
Se aduse pe masă un alt coș cu felii de pâine, din care Simion își luă repede una, mușcând-o ca aperitiv, și-și mai puse înainte două felii, și apoi, răzgândindu-se, patru. Apoi luă pâinea și dădu generos și celorlalți câte două felii, așa încât coșul se goli.
— Mai adu pâine! zise el către servitoare.
— Simioane, se răsti Aglae, ce comedii sunt astea? Este destulă pâine.
— Moș Costache e sfătuit bine, medită tare Stănică, are pe Pascalopol îndărăt, care urmărește, se vede, să pună mâna pe averea bătrânului după moartea lui.
— Nu cred asta, zise Aurica, domnul Pascalopol e un om nobil. L-a amețit Otilia.
— Unde sunt bani la mijloc, nu există noblețe! declară Aglae.
— Cum, mamă, adăugă Aurica, o fată de categoria Otiliei să intre în familia noastră? E-ngrozitor.
— Intră, dacă sunt oameni fără cap! mormăi posacă Aglae și căzu pe gânduri, mâncând fără gust. Simion întrerupse tăcerea:
— Am o poftă de mâncare admirabilă. Mă simt ca de douăzeci de ani. Ce bucate mai aveți?
Tot timpul înghițise lacom, nedând nici cea mai mică atenție discuției. Aglae îl privi distrată și cu un vădit dispreț.
— Afacerea asta, dacă vrei să mă înțelegi, urmă Stănică, se tratează cu tact. Moș Costache se teme de dumneata. Rău ai făcut că nu te-ai mai dus pe acolo. Dacă ai merge, l-ai lua cu binișorul…
— Niciodată! zise Aglae implacabilă. Nerușinata aproape m-a dat afară.
— Ai fost violentă. Acum trebuie să căutăm un mijloc. Nu prea văd.
Felix se întoarse acasă aproape pe furiș și se aruncă pe pat, fără să treacă prin sufrageria unde Otilia îl aștepta la masă. Era obosit moralmente, dar cu senzații fizice. Privi înainte prin întuneric razele sărace ce pătrundeau pe fereastră, prin perdea, de la lampa din coridor. Să-i spună Otiliei ce se vorbea despre ea, i se părea inutil și jignitor. Îl obosea, îl neliniștea această lume fără instinct de rudenie, aprigă, în care un om nu se putea încrede în nimeni și nu era sigur de ziua de mâine. Îi fură odioși toți, și Costache, și Aglae, și ceilalți, și un gând îi stăruia în minte: să fugă cât mai repede din această casă. Dar cum? Să plece fără știrea nimănui, era primejdios. Putea să-l aducă cu sila înapoi, fiind minor. Totuși era încredințat că moș Costache n-ar fi făcut așa ceva, ba dimpotrivă, ar fi fost în stare să se bucure. Însă cu ce să trăiască până în iarnă? Poate că moș Costache ar fi consimțit să-i dea bani. Când își aduse aminte de poliță, văzu absurditatea ipotezei. Mai mult, o mândrie îl cuprinse și fu hotărât un moment să renunțe la ceilalți bani. Dar semnase totuși polița pentru o mie de lei, primiți sau neprimiți, și moș Costache i-ar fi pretins, fără îndoială, la scadență pe toți. Oare nu era mai bine să-i primească, și cu acei bani să trăiască singur, ca atâția colegi săraci ai lui? Ideea de a lăsa pe Otilia nu-i surâse. I se născu în suflet năzuința de a o „salva”, de a o scoate din casa lui Costache și de a o întreține dezinteresat, ca pe o „soră”. Nu i-ar fi ajuns însă banii. Atunci se gândi că ar putea da lecții. Chiar i se ceruseră cu treizeci de lei lunar. Cu două lecții lua o sumă satisfăcătoare. Însă lecțiile nu erau sigure. O familie cu fete îl invitase pe un an întreg, oferindu-i pensiune. Acolo n-ar fi fost loc pentru Otilia. Gândul lui căzu și mai jos. În definitiv, ce-ar fi să renunțe la medicină? Și-ar găsi o funcție, la nevoie cerând chiar și concursul lui Pascalopol, și apoi ar urma altă facultate. Literele, de pildă! Însă un astfel de sacrificiu desigur că Otilia nu l-ar fi acceptat. Otilia era o fată subțire, cu gusturi aristocratice, ar fi râs auzindu-l că se face „impiegat”. Nici lui, de altfel, nu-i surâdea această ipoteză. Crescuse în sentimentul carierelor mari, și medicina i se părea dintre acestea, prin educația primită de la tatăl său. Și apoi, n-avea mult de așteptat și ar fi fost pus în stăpânirea averii părintești. Atunci își aduse aminte de Iași. Dacă ar pleca la Iași și ar urma medicina la facultatea de acolo, locuind în odaia pe care și-o oprise în casele de pe Lăpușneanu? Dacă ar lua pe Otilia cu el? Însă și acolo ar fi fost nevoie de bani, și apoi Otilia nu era fată să stea în provincie. O văzu trecând mândră în trăsura trasă de cai lucioși, cu fluierele subțiri înfășurate în jambiere. Trăsura din viziune călcă crescând peste el, făcându-l să se zvârcolească în pat de contrarietăți. Ce să facă, ce să facă? Acum înțelese profund zbuciumul Otiliei, starea asta ciudată în care te simți străin pe lume și totuși pironit pe loc într-un mediu în aparență strălucit. Oftă profund și se răsuci în pat, când glasul Otiliei îl trezi din meditație:
— Felix, Felix, ești acolo?
Felix se repezi pe ușă, dregându-și hainele.
— De când te-aștept la masă! zise Otilia, auzindu-i pașii. Când intră în sufragerie, Felix văzu pe Otilia, care se întorcea la scaunul său, pe care se suise ca pe o sofa turcească. Se zgribulea de frig. Moș Costache nu era la masă. Otilia nu mâncase, deși orele erau înaintate, ciugulise însă din unele mâncări reci de pe masă, și acuma nu mai voia să mănânce.
— Unde ai întârziat atâta? întrebă ea. Lui Felix îi fu greu să mărturisească.
— Am trecut, când m-am întors de la facultate, pe alături, m-a trimis moș Costache să văd cum e Simion. S-a dat jos din pat și zice că e bine. Mi s-a părut însă ciudat de schimbat.
— Și, firește, c-a vorbit de mine!
— Nu! minți Felix.
— De altfel, mi-e indiferent, cum îmi este indiferent și ce vrea să facă papa. Îl iubesc, dar știu bine că sunt lucruri pe care nu are puterea să le facă, altfel le-ar fi făcut de mult. Intențiile lui Pascalopol sunt bune, însă îl zbuciumă pe papa degeaba. Acum trebuie să fie cu el, nici vorbă. Ce este pentru mine dacă mă cheamă Giurgiuveanu sau Mărculescu? La banii lui papa nici nu mă gândesc, nici nu-mi trece prin cap că are să moară vreodată. Și dacă s-ar întâmpla asta cândva, mă poți închipui pe mine stând aici, nas în nas cu tanti Aglae? Uuff! În cele din urmă, am să dezleg eu problema asta.
Otilia luă o prăjitură de pe masă, mușcă din ea, și apoi își scutură genunchii, care îi ajungeau la bărbie, de fărâmituri.
— Ce-ai zice tu, Otilia, spuse Felix, dacă aș renunța deocamdată la facultate și mi-aș găsi un post?
— Și să vin și eu cu tine, nu?
— Da! mărturisi Felix.
— Aș zice că n-ai minte și că ești un zăpăcit. Pentru ce? Să-ți strici viitorul? Să devii un Titi oarecare? Papa te iubește în felul lui, și nu-ți pune nici o piedică. Ai nevoie de bani, de altceva, pentru ce nu-mi spui, pentru ce rumegi în tine gânduri extravagante?
Felix se ridică în picioare și, mergând la scaunul Otiliei, îngenunche și o cuprinse în brațe cu scaun cu tot, punându-și obrazul lângă genunchii fetei. Otilia râse amuzată, nu însă atât încât să nu lase a i se vedea o emoție lăuntrică.
— Otilia, zise Felix, aprins, ești întâia fată pe care o cunosc și pe care o iubesc.
— Sunt întâia cucerire, comentă Otilia. Pe când a doua?
— Nu râde, Otilia, ești întâia și cea din urmă. Nu-mi mai place nici o fată, sunt la Universitate de o ursuzenie extraordinară. Nici eu nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice, dacă n-ai fi mai tânără decât mine. Te iubesc, te iubesc!
— Te iubesc, te iubesc, parodie Otilia, încet, fără batjocură.
— Înțelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie, că iubirea mea e un lucru serios, nu cum crezi tu. Te iubesc, Otilia, nu glumi, continuă și mai exaltat Felix, sărutând genunchii fetei ușor, nu vreau să cred că m-ai înșelat, că te-ai jucat numai cu mine. Vreau să fii a mea mai târziu, când vei porunci tu. Voi munci, voi răzbi în viață, dar cu tine și pentru tine. Tu te-ai jucat, Otilia, nu mă iubești cu adevărat!
— Nu, Felix, nu m-am jucat, te iubesc, dar și eu te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate și cât ca, cum să zic, iubită.
Felix fu puțin întristat de atenuarea frățească, pe care în fond n-o dorea din partea Otiliei. Aceasta ghicise.
— Felix, nu mă supăra cu figura asta. Te iubesc, iată, te iubesc, te iubesc, te iubesc, de câte ori vrei tu, dar tocmai pentru asta nu vreau să faci prostii. Să aștepți până atunci când te vei convinge că mă iubești cu adevărat. Te autorizez să experimentezi, să-mi găsești concurente.
— Otilia, tu mă jignești.
— Oh, Felix, ești un fanatic. N-aș zice că nu-mi placi. Dar ridică-te repede în picioare, că vine Marina, și ne vede în poziția asta patetică. Uf, mi-ai supt genunchii! În sfârșit, Felix, eu aș vrea să înțelegi că eu în tine caut mai mult decât un june frumos și un adorator, eu caut marele prieten, care să mă stimeze cum nu m-a stimat nimeni și să-mi iasă în cale atunci când voi fi nevoită să plec în lume. Căci, Felix, va veni o vreme când voi fi singură, îngrozitor de singură. Te iubesc și altfel, Felix, voi fi pentru tine odată altfel, dar acum fii pentru mine un frate. Spune-mi, pentru ce vrei să pleci acum?
— Pentru că nu mai pot suporta atmosfera asta care se țese în jurul tău, pentru că toată răutatea asta mă exasperează, mă face să urăsc oamenii.
— Cine știe ce prostii ți-au mai spus?! Ce trebuie să te tulburi?! Nu de acum sunt astea, Felix, ci de când eram mică. Tanti Aglae, văzându-mă că am instincte de lux, mă prigonea de moarte, profitând de zgârcenia bietului papa. Odată papa mi-a adus o rochie cu guler de dantelă, pe care am recunoscut-o numaidecât, deși n-aveam decât vreo zece ani, că e veche.
Avea o gaură mică de arsură, țesută. Nu știu unde mai văzusem stofa ei bej. Mașina de călcat îi dădea prea mult lustru, altminteri era pasabilă. Trebuia să mergem la Teatrul Național, papa, eu, tanti Aglae și Aurica. Ilustrul Titi era atunci într-un pension. Eu nu voiam să merg, fiindcă nu-mi plăcea rochia, dar papa, blând cum e, în loc să se irite, cum ar fi făcut altul, se plimba prin odaie de la un capăt la altul și-mi demonstra că-mi stă admirabil, că a cumpărat-o de la o croitoreasă etc. Mă tot răsucea, îi potrivea pliurile cu mâna, îmi venea să râd și să plâng. În sfârșit, am plecat. În fumoarul teatrului nu știi ce mi s-a întâmplat! Aurica, înțepată cum a fost totdeauna, face pe supărata, bâzâindu-se pe nară:
— Mamă, de ce i-ai dat rochia mea Otiliei? Asta-i rochia mea!
Este întâia mare rușine pe care am suferit-o vreodată, fiindcă nimic nu mi s-a părut mai umilitor decât să te îmbraci cu hainele altuia. Cum am ajuns acasă, am tăiat, am tocat mărunt rochia cu foarfecele.
Aurica venea din propria ei inițiativă la școală la mine și se făcea că se interesează. Câte o colegă o întreba: „Căutați pe verișoara dumneavoastră?” „Mda, zicea mieros Aurica, dar nu mi-e verișoară. E o fată pe care o creștem de milă. Numai de-ar învăța!” Tu-ți dai seamă ce-nseamnă asta pentru o fată și mai ales la școală, unde colegele sunt așa de rele. Și de ce, mă rog? Am avut tată și mamă, și papa mi-era tată vitreg. Nu eram mai puțin onorabilă decât uscata Aurica. Însă tanti Aglae n-a putut-o suferi pe mama și n-ar fi voit ca moș Costache să se însoare, și încă cu o femeie cu copii din altă căsătorie. Papa ține grozav la copii, în felul lui, repet, și ei toți își puseseră nădejdea că va crește pe Titi et CO. Și le va lăsa averea. N-are decât să le-o lase. În definitiv, numai să-mi dea mie pace. Tanti Aglae și cu Aurica mergeau cu perversitatea atât de departe, încât îmi spuneau mereu, față de lume: „Degeaba îl lingușești pe Costache și te zbenguiești, Costache nu te iubește. Eu să fiu, și nu te-aș iubi dacă n-ai fi copilul meu, din sângele meu.” Toate astea mi le spunea când aveam câțiva ani. Nu te mira atunci că mi-a plăcut Pascalopol. El mă cunoaște de mică. De atunci îl îmbrățișam și chiar îl sărutam. Și tu te uiți chiondorâș la mine când fac același lucru acum. E drept, Pascalopol e un om chic, mai târziu a început să-mi placă ca bărbat, și pot să spun că nici el n-a făcut pe bunicul mereu. Of, cum te-ai posomorât… În sfârșit, am vrut să-ți spun că am băut tot paharul amărăciunii și m-am aruncat în râu. Și acum tu n-ai puțină răbdare, câteva luni! Nu te teme, Felix. Tanti Aglae mă iubește și ea în felul ei. Da, da. S-a obișnuit cu mine, s-a obișnuit să înțepe mereu pe cineva. Dacă aș pleca, s-ar neurasteniza și ar fi în stare să mă caute, ca să poată să mă fulgere. Felix! Dar ce faci?
Felix o strânsese puternic cu brațele și o sărutase apăsat în chip de consolare pentru necazurile ei.
— Ești nesuferit, nu mă lași să respir. Așa se sărută? Parcă ești ventuză! Se vede că n-ai fost la Conservator. Sărutarea nu trebuie să aibă brutalitatea asta alimentară, ci să fie ușoară, delicată. Uite-așa, domnule!
Otilia se ridică să-i arate și-l sărută foarte atent și superficial pe buze. Felix vru s-o strângă iar în brațe, dar Otilia îi puse mâna în piept bărbătește, prefăcându-se supărată.
— Ei, asta nu! Te rog să treci la locul tău la masă! Nici n-ai mâncat nimic. Mai bine sfârșește acolo, să-ți examinez palma. Am făcut rost de o carte de chiromanție. Uite, eu, de pildă, voi trăi numai treizeci de ani, ceea ce e destul, fiindcă nu vreau să devin mumie. Am linia inimii netedă, asta înseamnă că sunt o fată de inimă, capabilă de dragoste profundă (ce nostim!). Așa o au, zice în carte, eroinele Revoluției Franceze, madam Tallien, de exemplu. Crestăturile aici, pe muchia palmei sub degetul mic, indică numărul de copii, ia să vedem: unu, doi, trei, vai, e îngrozitor, Felix, voi face șapte copii. E oare cu putință? Nu, nu. Nu-mi plac, sau mi-ar plăcea numai unul, un băiețel. Dă-mi mâna ta, să văd, tu câți faci? E-ngrozitor! Și tu tot șapte faci!
— Eu îi fac? Asta-nseamnă că o să am șapte și îi vei face tu.
— Ești un prost! Tu n-ai voie să te căsătorești decât pe la douăzeci și șapte de ani, când îți vei fi terminat complet studiile. Pricepi că eu, murind la treizeci de ani, nu voi putea să-ți fac șapte copii. De altfel, te iubesc, însă în modul ăsta rodnic… O, Felix, nu! Liniile mint. Acum să lăsăm asta. Uită-te în ochii mei, Felix, și spune-mi drept: ce-a spus tanti Aglae despre mine?
— A spus că atâta vreme cât trăiește ea, moș Costache nu te va adopta.
— Și așa va fi.