Cu timpul, Felix se obișnui în casa lui moș Costache, în care începu să se simtă bine. Deplina libertate de care se bucura în această casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt, și care contrasta cu rigoarea vieții lui de până acum, pria caracterului său singuratic. Totuși, un simț de disciplină înnăscut ferea pe Felix de excese. Libertatea îi risipise timiditatea și-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuoase, deferența ușor compătimitoare cu care-l înconjurau toți fiindcă era orfan dezvoltase firea lui ambițioasă. Aștepta cu nerăbdare să se deschidă universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voind să-și facă o carieră solidă, cât mai curând. Numără lunile până la majorat, tăind pe un calendar săptămânile trecute și făcând de pe acum planuri asupra viitorului. Îi trebuiau bani să-și cumpere cărți și unele lucruri de îmbrăcăminte și, după câteva codiri, merse într-o zi la moș Costache și-i ceru.
— Ha! holbă ochii bătrânul, întârziind răspunsul. Apoi, bâlbâindu-se, spuse că n-are, apoi că n-a mai rămas nimic din venitul anului în curs, în sfârșit, că venitul e mai mic decât ar fi trebuit și că nu știe cum are s-o scoată. De ce nu dai lecții particulare, ca să câștigi? insinuă el confidențial. Îți faci treburile și-mi dai și mie pentru îmbunătățirea pensiunii.
Felix nu îndrăzni să obiecteze nimic și nici după aceea nu crezu că se cade să întrebe pe moș Costache câtă era propriu-zis averea lui administrată. Îi era rușine de Otilia. Însă făcu unele socoteli aproximative, adunând chiriile ce se luau de pe prăvălii și apartamente, socotite la o sumă potrivită (avea informații vagi), și văzu că i s-ar cuveni pe lună câteva sute de lei, din care și-ar fi putut plăti cu prisosință pensiunea, cu oricâte cheltuieli suplimentare. Lecții n-ar fi voit să dea, ca să poată studia în toată voia. Otilia, văzându-l abătut, îl descusu și nu-l lăsă până nu află pricina supărării.
— Așa e papa, se indignă și ea, nu trebuie să te superi, trebuie să știi cum să-l iei. Lasă-mă pe mine.
Într-adevăr, puțin după această convorbire, Otilia îl luă pe moș Costache de braț și, plină de gingășii, îl duse în casă „să-i spună ceva”. Întrevederea fu lungă și Felix însuși putu să audă mormăiturile bătrânului și implorările ascuțite ale Otiliei. Otilia ieși însă posomorâtă și nu dădu lui Felix nici o explicație. A doua zi dimineață, Felix o văzu ieșind în oraș îmbrăcată cu o rochie nouă de dantelă. Fata îl chemă și-i spuse șoptind:
— Fii liniștit, că aranjez eu! Acum mă duc puțin în oraș. La întoarcere Otilia chemă pe Felix deoparte și-i dădu trei sute de lei.
— Dar te rog mult să nu-i spui nimic lui papa!
— Nu ți i-a dat el?
— Ba da, ba da, nici vorbă! Fii cuminte și fă așa cum îți spun eu… Îți explic altă dată.
Otilia deveni pentru Felix, încetul cu încetul, adevărata stăpână a casei, căreia îi încredința toate dezideratele lui, evitând pe moș Costache, totdeauna voit bâlbâit și gata să se strecoare printre degete. Dar mai încerca față de ea o atracție care deveni din ce în ce mai tiranică. Noaptea, chipul Otiliei îl urmărea în tot timpul, cu temerea totodată de a nu-l pierde. Simțea o ciudată nevoie a prezenței fetei, și adesea nu putea dormi. Din grădina de jos, când se adunau seara obișnuiții partidei de tabinet, auzea aproape numai glasul Otiliei. Când fata urca vijelios scările sau când îi vorbea, avea tresărituri. Avu impulsiunea de multe ori să-i sărute mâna. De câte ori Otilia ieșea în grădină, Felix, nerăbdător, căuta un pretext de-a ieși și el, și îl găsea în dorința de a citi jos. Otilia era de o familiaritate, de o lipsă de jenă care îl tulburau; din păcate însă nu avusese el însuși prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindcă fata lipsea mai toată ziua de acasă, iar când venea, era înconjurată de toți ceilalți. Familiaritatea Otiliei avea o nuanță protectoare, ca pentru o ființă inofensivă de care nu te temi. Neputând sta cu Otilia, Felix ședea cu lucrurile ei. Îi plăcea parfumul nedefinit pe care-l lăsa ea multă vreme după trecerea ei, dezordinea grațioasă din care reconstituia mișcările ei, semnăturile, lucrurile uitate prin cărți. Odată, Otilia îl trimise pe Felix sus, să-i aducă un degetar. Tânărul găsi în odaie o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebunește, spre a găsi în pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subțiri, cărți de vizită, bucăți de ciocolată mușcate cu dinții. Felix se simți mai aproape de Otilia aici în odaie, decât lângă fata însăși. Otilia îi dădea din când în când mici însărcinări, când pleca în oraș, pe care începuse a le aștepta cu nerăbdare și a le provoca. Nu scăpa uneori de reproșuri amicale.
— Felix, panglica e prea deschisă, nu ești tare în nuanțe.
— Mă duc s-o schimb.
— Aș! O dau lui Titi să mi-o zugrăvească, și, dacă nu plouă, merge. Să vezi ce încântat e!
Într-adevăr, Titi lua panglica foarte serios și, cu devotament, o trata în acuarelă, expunând-o puțin la soare. Lui Felix, aceste servicii i s-ar fi părut o concurență neleală, dacă Otilia n-ar fi privit pe Titi cu ironie. În schimb, Otilia răsplătea pe Felix cu gingășii neprevăzute. Îi aducea din oraș fel de fel de mărunțișuri, fie măcar o bomboană. Odată îi dărui o cravată. Într-o zi, Felix se auzi strigat nerăbdător de glasul Otiliei.
— Felix, Felix, vino mai repede, că mă grăbesc!
Văzu pe Otilia în trăsura cu doi cai albi, care era închiriată de Pascalopol, și ședea oricând la îndemâna ei, agitând un pachețel cu mâna. Felix alergă intrigat și descoperi că fata avea în mână un pachet de ciocolată fină.
— Rupe din el… Nu tot… Nu tot!
Apoi Otilia începu să ronțăie cealaltă jumătate și porni iar cu trăsura.
Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbrăca păpuși, în alta mustra pe moș Costache că se murdărește pe haine cu scrum de țigară și-l scutura întorcându-l în toate chipurile, ca pe un copil, spre râsul de plăcere al aceluia. Altă dată Otilia fu nemulțumită de gospodăria Marinei și, punându-și un șorț înainte, se așeză serios pe treabă, cerând concursul lui Felix. Dar se plictisi curând. Din ușă văzuse strălucirea ierbii grase din fundul grădinii și avu o dorință.
— Vai, Felix, parcă e la țară! Aș vrea să merg cu picioarele goale prin iarbă! Și numaidecât aruncându-și pantofii din picioare și trăgându-și jos ciorapii, pe care-i părăsi în bucătărie, alergă în grădină.
Marina făcu spre Felix un mic semn, cu înțelesul că Otilia nu-i în deplinătatea facultăților mintale. Otilia uită după aceea de gospodărie și începu să cânte nebunește la pian.
Fata se interesa de aproape de activitatea lui Felix, îi scruta mereu intențiile, îi aducea cărți și, când nu le avea ea însăși, mergea nu se știe pe unde și le împrumuta.
— Vezi tu, zicea ea cu o comică maternitate, eu mi-am pus în gând să scot din tine un om ilustru. Asta o să-i facă mult sânge rău tantei Aglae. Însă trebuie să m-asculți.
Pascalopol venea mereu, cu foarte rare lipsuri, primit de toți cu o atenție nesfârșită. Familiaritatea Otiliei față de el, care nu depășea de altfel stilul ei general, îl indispunea din ce în ce mai mult pe Felix. Pascalopol trata pe tânăr, la început, cu politețe rezervată, aruncându-i câte o vorbă, câte o privire fugară. Cu trecerea zilelor, căpătase probabil convingerea inofensivității lui Felix și începu să-l privească prietenos și chiar patern. Auzind în treacăt că Felix ar dori să citească un anume volum de Anatole France, i-l aduse pe neașteptate. Felix fu surprins, dar Otilia copleși pe Pascalopol cu calinerii, așezată pe marginea scaunului lui și scuturându-i haina de impurități inexistente.
— Ce gentil ești dumneata, domnule Pascalopol, vezi, de aceea te iubesc eu!
Vorbele acestea le spuse cu atâta copilărie, că nu avură nici un sens erotic, dar Pascalopol fu mulțumit și învălui și pe Otilia, și pe Felix în privirea lui satisfăcută. De acum încolo Pascalopol se interesa foarte serios de Felix, ședea cu el de vorbă în așteptarea Otiliei și îi aducea din când în când cărți.
— Pascalopol, de ce nu te-nsori? zise într-o ședință de tabinet Aglae. Aș fi curioasă să văd ce harababură de holtei este la dumneata acasă!
— Te poftesc să vezi, cocoană Aglae, dar te asigur că e mai multă disciplină ca la atâtea femei.
Aurica deschise ochii mari, ca și când invitația o cuprindea și pe ea; Aglae, care urmărise altceva, bătu în retragere:
— La vârsta mea, nu mă mai privește cum trăiești dumneata. Să meargă altele mai tinere.
— Merg eu! sări Otilia.
— Te rog! o imploră Pascalopol, mai mult din ochi. Aurica deveni acută:
— O domnișoară singură la un cavaler nu prea e frumos!
— Vine și Felix! corectă Otilia.
— Mâine trimit trăsura să vă ia.
Astfel se făcu că într-o după-amiază, Felix și Otilia, așezați în larga trăsură, străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmbovița până în apropiere de Biserica Albă. Aci se coborâră în fața unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia intrară. Otilia i se păru lui Felix orientată. Suiră pe o scară cu balustrada de fier forjat și se opriră în fața unei uși mari de la etajul I, pe care o mică tăbliță de email arăta numele simplu: Leonida Pascalopol. Casa, azi ștearsă față de noua arhitectură a capitalei, înfățișa atunci ultimul confort. Ferestrele și încăperile erau înalte, ușile largi și cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucuri. Pereții erau tapetați cu hârtie dungată, și de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenționale și reci, dar de factură îngrijită. La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociți și lucioși ca de ceară. Otilia sună apăsat soneria electrică. Se auziră pași grăbiți și grei, și Pascalopol însuși deschise ușa, îmbrăcat într-un halat larg de mătase fină, legat la mijloc cu un mare cordon, pomădat și parfumat cu profuziune. Un fecior cu vesta dungată aștepta cuviincios îndărătul lui. Pascalopol îi făcu un semn, și acesta dispăru, în vreme ce el însuși conducea pe tinerii oaspeți prin apartamentul lui. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât și-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, așa de rezervat și convențional. În loc de dormitor, avea o sofa joasă enormă, care ocupa o porțiune din odaie. Un mare chilim vechi, de bună calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast cașmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă cu săgeți exotice. Pe o măsuță turcească, o mare tipsie de aramă ținea în mijloc un ibric oriental. Din tavan, deasupra sofalei, în dreptul marginii ei exterioare, atârnau nenumărate candele de argint de mărimi deosebite. Câteva scaune în X, încrustate cu sidef, erau risipite de-a lungul pereților pe care atârnau câteva mici picturi de priveliști de pe Bosfor. Biroul avea o masă simplă de stejar, încheiată însă rustic, cu ajutorul unor pene de lemn. Pe ea se aflau un teanc de registre și, la un capăt, o mare mașină de scris, „Yost”. Pe pereți se vedeau tablouri alese cu gust, o copie veche după Salvator Rosa, reprezentând un peisaj marin napolitan, un Grigorescu autentic, o culă de Juan Alpar și alte câteva tablouri, centrate în jurul unui portret mare al unui tânăr student de universitate germană, în uniformă de asociație goliardică, măsliniu la față, cu trăsături fine și ascuțite.
— Aici ești dumneata, nu-i așa? întrebă Otilia pe Pascalopol, ca și când mai văzuse tabloul și altă dată.
— Da, eu sunt… pe când eram student la Bonn. Tabloul mi l-a făcut un prieten italian pe care l-am cunoscut acolo. Am și alte lucruri de el la moșie, unde l-am invitat odată.
— Vrei să vezi moșia? întrebă Otilia pe Felix într-un fel care întări acestuia o bănuială.
Înțelegând numaidecât aluzia Otiliei, Pascalopol le arătă un album mare cu fotografii. Erau fotografii ale conacului (într-un vast stil românesc, cu pridvor și boltă), a unui lac, a unor vite și cai de rasă, a grajdurilor, a câinilor de vânătoare și a altor elemente de inventar, cu inscripțiile trebuitoare, arătând o mare avere și o mare grijă. La sfârșit însă se aflau un roi de mici fotografii format vizit, cafenii, cu figuri de persoane și cu inscripții grecești și franțuzești indicând ca proveniență Stambulul și Atena.
— Sunt rude de-ale mele, lămuri Pascalopol pe tinerii privitori, am în mine puțin sânge grecesc. Dar să vă arăt alte lucruri care vă interesează mai mult.
Pe întinderea unui întreg perete, încălecând chiar ușa, se vedea un sistem de dulapuri fin intarsiate, închise peste tot. Păreau depozite elegante de acte. Pascalopol deschise câteva uși, descoperind rafturi înțesate cu cărți. Erau acolo volume franțuzești, nemțești, chiar și englezești, multe tratând chestiuni serioase și de specialitate agronomică, medicină veterinară, economie politică. Erau și opere istorice și filologice și foarte multă literatură. Felix privi cu aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta pe Pascalopol. Otilia pretinse cărți:
— Mi-ai făgăduit că-mi dai câteva romane nemțești.
— Te rog! se ruga după obiceiul său Pascalopol, cu mâinile împreunate la piept, și era gata să-i scoată un morman de volume. Însă Otilia îl opri, răzgândindu-se deocamdată și oferindu-se să vină în altă zi. Pe un raft, Felix zări și un flaut, desfăcut în două fragmente.
— Cântați din flaut? întrebă el.
— Câteodată, în ceasurile mele bune. Sunt și eu un fel de boem.
Pascalopol îi rugă să se așeze puțin, până la pregătirea ceaiului, și începu să dea, mai mult pentru Felix, câteva informații autobiografice, văzându-l cam surprins. Moștenise de la părinți o mare moșie și fusese destinat să facă studii fără nici o utilitate practică. Fusese în Germania doi ani student în litere, apoi renunțase și se înscrisese la Drept la Paris. Se plimbase prin mai toată Europa și fusese și căsătorit, înainte de a-și sfârși studiile, cu o femeie de care se despărțise sau rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile).
— Și era frumoasă soția dumitale? strigă Otilia din dormitor, unde fugise pe nesimțite, scotocind, și unde sărea acum tare pe sofa, ca să-i încerce elasticitatea.
— Era foarte frumoasă, firește, nu ca dumneata, dar nu ne-am putut înțelege.
— Bietul Pascalopol! compătimi Otilia, uitând pe „domnul”. Murindu-i tatăl și trebuind să îngrijească de mamă și de moșie, Pascalopol renunțase la studii și se întorsese la moșie, unde-l chema datoria.
— Însă când am răgaz, citesc și cultiv și eu muzele în felul meu și mai ales mă bucur văzând pe cei tineri.
Din dormitor se auzeau răbufnituri de sertare și fredonări extravagante.
— Apropo, domnișoară Otilia, strigă Pascalopol, ce faci cu Conservatorul?
— Frumoase cămăși ai, răspunse Otilia, între două măsuri.
— Domnișoara Otilia, mărturisi Pascalopol lui Felix, e o mare ștrengăriță.
Feciorul, care se părea a fi un om de la moșie, mai isteț, îmbrăcat în livrea, îi chemă la ceai, și Felix avu și în sufragerie prilejul să-și dea seama că modestul Pascalopol din strada Antim era acasă la el un om foarte subțire. În locul obișnuitei garnituri, moșierul strânsese mobile de felurite stiluri și vechimi, bine armonizate, printre care un fel de armoar sculptat în stilul Renașterii și pe care, zicea gazda, l-a cumpărat în Normandia. Pe dulapuri, în cuiere țărănești, se îngrămădeau ulcele ardelenești și poterie occidentală, printre care câteva tipsii perugine de la începutul secolului al XVI-lea. Ceaiul însuși fu servit în cești de porțelan subțire japonez. Pascalopol scoase dintr-un dulap un bocal de farmacie italiană din secolul al XVIII-lea și-l dădu tinerilor să-l miroase. Era ceai fin oriental, pe care-l căpăta pe cale particulară.
— Eu știu că dumneata vrei și bomboane, ca copiii mici, observă râzând Pascalopol și împinse în dreptul Otiliei un alt bocal farmaceutic.
Purtările blânde ale moșierului, epicureismul lui de om cult încântau pe Felix și-i dădeau ascunse năzuinți. Prin contrast, îi răsărea în minte figura spână a lui moș Costache, care lipea mereu cu buza lui groasă țigări noduroase și arunca scrumul peste tot. Înțelegea foarte bine admirația Otiliei pentru Pascalopol, însă îl întuneca fiecare simptom al unei familiarități mai strânse între fată și moșier.
— Am cunoscut pe tatăl dumitale, pe bietul Iosif! vorbi Pascalopol lui Felix. Semăna puțin cu dumneata. Ce zici, domnișoară Otilia? (Otilia sărise de pe scaun și întorcea blidurile de artă pe toate fețele.) Era un om foarte cumsecade, și mai ales muncitor și ambițios. Ar fi ajuns un doctor celebru, dacă împrejurările nu l-ar fi aruncat acolo unde n-avea destul teren de activitate. Biata dumitale mamă a fost o femeie bolnavă toată viața. Vezi dumneata, domnule Felix, venim în lume cu gânduri mari, facem sforțări, dar când să înfăptuim, o datorie neprevăzută față de ai noștri ne împiedică. Atunci nu ne mai rămâne decât să dăm cale liberă altora și, dacă se poate, să-i ajutăm. Un astfel de ratat sunt și eu, însă vreau ca aspirațiile mele de natură artistică să se realizeze în domnișoara Otilia. Dar unde este domnișoara Otilia?
Într-adevăr, Otilia dispăruse în odaia vecină. Pascalopol se duse după ea. Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi și Otilia apăru, urmată de moșier, cu un șal turcesc pe umeri.
— Te rog să mă crezi, îi spunea Pascalopol deloc supărat de aceste ștrengării, că-ți stă admirabil. Pot să îndrăznesc să ți-l ofer?
Otilia îl rugă să se apropie de ea și-i suflă ceva la ureche. Pascalopol aprobă încântat. Felix însă fu iarăși jenat, ca de o complicitate a celor doi împotrivă-i.
În sfârșit, Otilia se hotărî să plece. Despărțirea era de altfel provizorie, fiindcă Pascalopol își propunea să vină seara târziu, ca de obicei, la moș Costache.
— În curând am să merg la moșie, zise din ușă Pascalopol, aș dori să vii s-o vezi. Ar putea să vină și domnul Felix.
— Vai, ce bine-mi pare! se exaltă Otilia, bătând din palme, și lui Felix i se păru că, apropiindu-se de moșier, îl sărutase ușor pe obraz. Însă tânărul, spre a nu împiedica aceste familiarități, se coborâse mai repede pe scară.
— Pascalopol, îi mărturisi Otilia lui Felix, care sta sumbru, în vreme ce trăsura aluneca în trapul cailor, este un bărbat chic. Și ce singur e, săracul!
A doua zi, stând turcește pe sofaua ei, Otilia vorbea lui Felix, pe mâinile căruia petrecuse o jumătate de ibrișin:
— Mi se pare că nu-ți place Pascalopol. De ce?
— Nu am nimic cu el. Însă…
— Însă?
— Mă întreb dacă nu greșești arătând atâta familiaritate unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze asta altfel.
Otilia râse, fără maliție.
— Ai început să vorbești ca Aurica. Pascalopol e un om de lume, care-mi place. E așa de bun!
— Poate te iubește!
— Posibil! Dar pe tine ce te privește? N-ai vrea să am un bărbat ca Pascalopol?
Felix tăcu îmbufnat.
— Felix, îl compătimi Otilia, ești un mare prost; vezi că-mi încurci firele. Poate că Pascalopol ar vrea să mă adopte. N-ar fi chic? Otilia Pascalopol! Ah, ce mult mi-ar plăcea să am trăsură!
Seara, Pascalopol veni iarăși. Aurica, schimbându-și obiectivul, vestea pe toți că aduce prăjituri făcute de mâna ei. Otilia fu de o veselie nebună și stătu tot timpul la spatele lui Pascalopol, șoptindu-i la ureche și așezându-se pe scaunul lui, spre ciuda cruntă a Aglaei și Aurichii. Lui Felix i se păru din nou că, pe când Otilia pleca puțin capul înspre obrazul lui Pascalopol, acesta și-l apropia de al său, într-un gest de voluptate tactilă. Felix plecă neobservat și se ascunse în odaia lui, fără a mai aștepta prăjiturile Aurichii.
Suindu-se în pat, îmbrăcat și citind o carte, adormise cu lampa aprinsă. Îl treziră bătăi ușoare în ușă, după miezul nopții.
— Te-ai culcat? Eu sunt, Otilia. Felix se repezi la ușă.
— De ce-ai plecat, îl mustră Otilia, de ce faci astfel de gesturi? Prăjiturile Aurichii erau foarte bune. E singura ei calitate!
Otilia ținea în mână o farfurie cu prăjituri.
— Uite, ți-am adus și ție!
Și, întinzându-i farfuria prin întredeschizătura ușii, fugi repede spre camera ei.
Aflându-se într-o dimineață pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcția Ministerului de Finanțe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă și traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol. Dar nu se opri în nici un fel, nici nu privi măcar spre casă, ci cu același pas merse mai departe și intră în magazinul unei modiste. Felix se rușină de ipotezele lui și, renunțând la urmărire, se întoarse înapoi. Trei sferturi de oră mai târziu, în apropierea Teatrului Național, un braț subțire se strecura pe lângă al său. Întoarse capul și se găsi lângă Otilia.
— Aseară, Pascalopol mi-a spus că în curând ne va chema la moșie! Cum o să merg, dacă tu nu poți să-l suferi? Oare puțină afecțiune pentru un om trebuie numaidecât suspectată? Ce-mi pasă ce zice lumea care mă vede cu tine la braț? Și cu toate astea, cu tine e ceva mai grav decât cu Pascalopol, care poate să pară tată-meu. Pascalopol e un om de mare caracter, care a fost foarte bun cu mine… Odată îți voi spune mai multe. Ei, acum vii la țară?
— Vin, zise Felix.
Seara, Felix simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia, sentimentele profunde care îl mistuiau în legătură cu ea. Neavând însă pe nimeni, deschise un caiet gol și scrise pe el: „Trebuie să stimez totdeauna pe Otilia și să am încredere în ea”.