Cică emirul drept-credincioșilor, califul Harun Al-Rașid, avea un măscărici, care trăia la el la sărai și care avea sarcina de a-l înveseli pe calif în ceasurile sale de inimă rea. Și pe măscăriciul acela îl chema Bahlul-cel-înțelept. Iar califul îi zise într-o zi:
— Ya Bahlul, știi tu cumva câți nebuni sunt în Bagdad?
Și Bahlul răspunse:
— O, doamne al meu, înșiruirea ar fi cam lungă!
Iar Harun zise:
— Îți dau în seamă s-o întocmești. Și aștept să fie întocmai!
Iar Bahlul scoase din gâtlej un hohot lung de râs. Și califul îl întrebă:
— Ce-i cu tine?
Iar Bahlul spuse:
— O, doamne al meu, eu sunt vrăjmaș pe orice trudă care ostenește. Drept care, spre a te mulțumi, am să mă apuc pe dată să întocmesc o socoteală de înțelepții câți se află în Bagdad! Întrucât asta-i o trudă care nu-mi va cere mai multă vreme decât atâta cât să beau o gură de apă. Și, cu socoteala asta, care o să fie tare scurtă, tu ai să știi, pe Allah! Și câți smintiți se află în cetatea de scaun a împărăției tale!
Și tot Bahlul acesta, așezându-se într-o zi în jețul califului, a căpătat din partea ușarilor, pentru neobrăzarea aceea, o ploaie de lovituri de băț. Iar țipetele înfricoșătoare pe care le-a scos el în împrejurarea aceea au stârnit tot saraiul și l-au adus acolo până și pe calif. Iar Harun, văzându-și măscăriciul cum plângea cu lacrimi fierbinți, s-a apucat să-l aline. Ci Bahlul i-a spus:
— Of, o, emire al drept-credincioșilor, durerea mea-i fără de alinare, întrucât nu pe mine mă plâng, ci pe stăpânul meu califul! Că dacă iacătă eu căpătai atâtea lovituri numai pentru că am șezut o clipită în jețul lui domnesc, ce potop are să-l pască pe el care șade de-atâta amar de ani!
Și iarăși tot Bahlul a fost atâta de înțelept, încât să-i fie greață de însurătoare. Iar Harun, spre a-i juca un renghi afurisit, l-a pus să se însoare cu de-a sila cu o fetișcană dintre roabele sale, încredințându-l că fata are să-l fericească și că el, Harun însuși, se pune chezaș pentru aceasta. Iar Bahlul fu nevoit să se supună vrând-nevrând și intră în odaia de nuntă unde îl aștepta tânăra-i nevastă, care era de o frumusețe fără de cusur. Ci nici nu se întinsese bine lângă ea, că și sări deodată cu spaimă și o zbughi din odaie, de parcă l-ar fi alungat niscai vrăjmași nevăzuți și o luă la fugă ca un nebun prin sărai. Iar califul, înștiințat despre cele ce se petrecuseră, porunci să vină dinainte-i Bahlul și îl întrebă cu glas aspru:
— Pentru ce, o, afurisitule, i-ai făcut rușinea asta soției tale?
Iar Bahlul răspunse:
— O, doamne al meu, spaima este o boală fără de leac! Or, eu nu am, de bună seamă, nimica de ce s-o învinuiesc pe soția pe care dărnicia ta mi-a dăruit-o, întrucât este frumoasă și cuminte. Ci, o, doamne al meu, nici nu am intrat eu bine în patul de nuntă, că am și auzit limpede o sumedenie de glasuri care ieșeau laolaltă din lăuntrul soției mele. Și una îmi cerea o rochie, iar alta îmi cerea un iașmac de mătase; una vroia niște papuci, alta o hăinuță cu horbote, iar cealaltă alte lucruri iarăși. Eu, atunci, n-am mai putut să-mi stăpânesc spaima și, în ciuda poruncilor tale și a nurilor fetei, am luat-o la fugă cât mă țineau călcâiele, de frică să nu ajung încă și mai nebun și mai amărât decât sunt!
Și tot Bahlul nu a vroit într-o zi să primească un dar de o mie de dinari cu care, de două ori, l-a îmbiat califul. Și, întrucât califul, nedumerit până peste măsură de atâta nelăcomie, îi cerea lămuriri, Bahlul, care ședea jos, cu un picior întins și cu celălalt strâns, se mulțumi drept orice răspuns să întindă, destul de neobrăzat, dinaintea califului Al-Rașid, amândouă picioarele deodată. Și, văzând obrăznicia aceea nemaipomenită și lipsa de cuviință față de calif, căpetenia hadâmbilor dete să-l înșface și să-l pedepsească; ci Al-Rașid îl opri cu un semn și îl întrebă pe Bahlul care-i pricina unei atare uitări a bunei-cuviințe. Iar Bahlul răspunse:
— O, doamne al meu, dacă aș fi întins mâna ca să iau darul tău, mi-aș fi pierdut pe veci slobozenia de a-ți întinde picioarele!
Și, într-un sfârșit, tot Bahlul, intrând într-o zi în cortul lui Al-Rașid, care se întorsese de la un război, îl găsi pe calif însetoșat și cerând cu strigăte amarnice un pahar cu apă. Iar Bahlul dete fuga de-i aduse un pahar cu apă proaspătă și, arătându-i-l, îi spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, mă rog ție să-mi spui, înainte de a bea, cu ce preț ai fi plătit paharul acesta cu apă, dacă, din întâmplare, nu s-ar fi găsit ori ar fi fost anevoie să se capete?
Și Al-Rașid spuse:
— De bună seamă că aș fi dat, ca să-l am, jumătate din împărăția mea!
Iar Bahlul zise:
— Acuma bea-l și Allah să-l umple cu desfătare în inima ta!
Și, după ce califul sfârși de băut, Bahlul îi zise:
— Și dacă, o, emire al drept-credincioșilor, acuma, că l-ai băut, paharul acesta nu ar vroi să mai iasă din trupul tău, din pricina vreunei zăpreli în preacinstita-ți bășică, la ce preț ai plăti leacul care l-ar face să iasă?
Și Al-Rașid răspunse:
— Pe Allah! Mi-aș da atunci toată împărăția în lung și-n lat!
Iar Bahlul, mohorându-se dintr-odată, spuse:
— O, doamne al meu, unei împărății care nu trage în cumpănă mai mult decât un pahar cu apă ori decât o țâșnitură de ud, nu ar trebui să i se închine toate grijile pe care ți le dă și toate războaiele scăldate în sânge pe care ni le pricinuiește!
Și Harun, auzind acestea, începu să plângă.