POVESTEA CU PULPA DE BERBEC

Se povestește – ci Allah este mai știutor!

— Că trăia la Cairo, sub domnia unui sultan dintre sultanii acelei țări, o femeie dăruită cu atâta viclenie și cu atâta iscusință, încât a bea o înghițitură de apă ori a trece prin gaura unui ac cât de mic era pentru ea un lucru la fel de ușor. Or, Allah – carele dăruiește cum vrea El harurile și nevolniciile – pusese în femeia aceea o fire atâta de pojarnică, încât de-ar fi trebuit să fie una dintre cele patru neveste ale unui musulman și să împartă după dreptate nopțile în patru, câte o parte de fiecare nevastă, ar fi murit de dor neogoit. Și-așa că se pricepuse să-și orânduiască treburile atâta de bine, încât izbutise să ajungă nu doar singura soție a unui bărbat, ci să se mărite cu doi bărbați deodată, amândoi din spița cocoșilor din Egiptul-de-Sus, care știu să mulțumească douăzeci de găini, una după alta. Și se folosise de atâta viclenie și știuse atâta de bine să-și rostuiască lucrurile, încât niciunuia dintre cei doi nu-i da prin minte nimica despre o împărțanie atâta de potrivnică legii și obiceiurilor drept-credincioșilor. Și, de altminteri, era ajutată în matrapazlâcul ei de chiar meseria pe care o aveau cei doi soți, întrucât unul era hoț de noapte, iar celălaltul pungaș de zi. Fapt care făcea ca atunci când unul se întorcea seara acasă, celălalt să se și afle plecat în căutarea vreunei trebi pe potrivă. Iar în ceea ce privește numele lor, apoi ei se numeau: hoțul Haram și pungașul Akil.

Și trecură zile și luni, iar hoțul Haram și pungașul Akil își îndeplineau cu măiestrie meseria de cocoși, în casă și pe cea de vulpoi, în afara casei.

Or, într-o bună zi, hoțul Haram, după ce moștenirea ce-o avea de la tătâne-său o mulțumi pe fiica lui socru-său, chiar cu mai multă vrednicie decât de obicei, îi spuse soției sale:

— O treabă de mare însemnătate, o, nevastă, mă silește să lipsesc o vreme de acasă. Fie ca Allah să-mi scrie izbândă, încât să mă întorc cât mai degrabă lângă tine!

Iar femeia răspunse:

— Numele lui Allah fie asupra ta și împrejurul tău, o, frunte a oamenilor! Da ce are să se facă amărâta de mine în vremea cât bărbatul ei are să fie plecat?

Și se mohorî amarnic și îi spuse un potop de vorbe de părere de rău și nu îl lăsă să plece decât după cele mai calde semne de dragoste din partea ei. Și hoțul Haram, încărcat cu un sac de merinde pentru gură, pe care nevestica avusese grijă să i le gătească de drum, plecă în calea sa, încântat și plesnind din limbă de mulțumire.

Or, de-abia trecuse vreun ceas de vreme de când acesta plecase, că Akil pungașul se întoarse acasă. Și vru soarta ca și el având o pricină să lipsească din cetate tocmai atunci, să-i vestească soției că are să plece. Iar nevestica nu pregetă să-i mărturisească și celui de al doilea soț toată ciuda pe care i-o pricinuia plecarea lui și, după felurite și spornice dovezi de o înflăcărare până peste măsură, îi umplu un sac cu merinde de gură, pentru drum și își luă rămas-bun de la el, chemând asupra capului său binecuvântările lui Allah – preamărit fie El! Și pungașul Akil plecă, mândru că are o soție atâta de caldă și atâta de grijulie și pocnind din limbă de mulțumire.

Și întrucât soarta oricărui ins îl așteaptă de obicei pe la vreo cotitură de drum, cei doi soți aveau s-o găsească pe a lor tocmai în clipa când se gândeau cel mai puțin la ea. Într-adevăr, la sfârșitul zilei, pezevenghiul de Akil intră într-un han ce se afla în cale, gândind să-și petreacă noaptea acolo. Și, când intră în han, nu găsi acolo decât un călător, cu care, după salamalecurile și urările de datină și dintr-o parte și din cealaltă, legă îndată vorba. Or, acela era chiar hoțul Haram, care luase aceeași cale ca și tovarășul său, pe care nu-l cunoștea. Iar cel dintâi îi spuse celui de-al doilea:

— O, prietene, pari tare ostenit!

Iar celălalt răspunse:

— Pe Allah, am făcut astăzi dintr-o răsuflare drumul de la Cairo până aici! Dar tu, prietene, de unde vii?

El răspunse:

— Tot de la Cairo! Și slăvit fie Allah carele îmi scoate în drum un tovarăș atâta de plăcut spre a-mi urma cu el drumul mai departe. Căci precum a zis Profetul – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – „un tovarăș este cea mai bună merinde la drum!” Da până una alta, spre a pecetlui prietenia noastră, hai să împărțim între noi pâinea și să întingem în aceeași sare! Iacătă, o, prietene, sacul meu cu merinde, în care am, spre a te îmbia, niște curmale proaspete și niște friptură cu usturoi!

Iar celălalt răspunse:

— Allah sporească-ți bunurile, o, prietene! Primesc cele cu care mă îmbii, cu toată dragostea inimii. Ci îngăduie să-mi aduc și eu obolul.

Și pe când cel dintâi își scotea din sac merindele, celălalt le așternea pe ale sale pe masa la care ședeau.

După ce amândoi isprăviră de pus pe masă ceea ce aveau de mâncare, văzură că au întocmai aceleași merinde: turte de pâine cu susan, curmale și câte o jumătate de pulpă de berbec. Și rămaseră uluiți până peste marginile uluirii când băgară de seamă că cele două jumătăți de pulpă de berbec se lipeau între ele cu o potriveală desăvârșită. Și strigară:

— Allahu akbar! A fost scris ca piciorul acesta de berbec să-și vadă strânse alături amândouă jumătățile, în pofida morții, a prăjelii și a condimentării!

Pe urmă pungașul îl întrebă pe hoț:

— Pe Allah care-i asupra ta! O, prietene, aș putea să aflu de unde ai bucata aceasta de pulpă de berbec?

Iar hoțul răspunse:

— Mi-a dat-o fiica lui socru-meu, când am plecat de-acasă! Ci, pe Allah care-i asupra ta! O, prietene, aș putea să aflu la rându-mi de unde ai luat tu jumătatea asta de pulpă?

Iar panglicarul zise:

— Tot fiica lui socru-meu mi-a pus-o și mie în sac! Ci ai putea tu să-mi spui în ce mahala se află preacinstita-ți casă?

El spuse:

— Lângă Poarta Biruințelor!

Iar celălalt strigă:

— Și a mea tot așa!

Și repede, din întrebare în întrebare, cei doi pungași ajunseră să dobândească încredințarea că, din ziua când se însuraseră, amândoi erau sâmbrași, fără să știe, pe același așternut și pe aceeași pătură. Și strigară:

— Alungat fie Cel-Rău! Iacătă-ne că amândoi suntem amăgiți de păcătoasa aceea!

Pe urmă, măcar că dintru-ntâi dovedirea aceea era cât pe-aici să-i stârnească la vreo năprasnă, izbutiră într-un sfârșit, întrucât erau oameni cu cap, trecuți prin ciur și prin dârmon, să priceapă că hotărârea cea mai bună de luat era doar de a face cale întoarsă și de a răzvedi, cu chiar ochii și cu chiar urechile lor, ceea ce era de răzvedit cu ticăloasa. Și, căzând la învoială în privința aceasta, luară amândoi drumul îndărăt spre Cairo și nu peste mult ajunseră la casa lor. Când nevestuica, deschizându-le ușa, îi văzu pe cei doi soți ai ei laolaltă, nu mai avu nici o îndoială că viclenia îi fusese dovedită și, întrucât era femeie cu cap, trecută prin ciur și prin dârmon, pricepu că ar fi zadarnic, de data asta, să caute vreo chichiță spre a mai oboroci o vreme adevărul. Și gândi: „Inima și a celui mai crunt bărbat nu poate să îndure lacrimile femeii care îi e dragă!” Și deodată, izbucnind în suspine și smulgându-și părul, se aruncă la picioarele celor doi soți, cerându-le milostivire.

Or, amândoi o aveau dragă, iar inima lor era legată de nurii ei. Încât, cu toată ticăloșia sa vădită, simțiră că dragostea ce-o aveau pentru ea nu se știrbise întru nimic; și o ridicară și îi dădură iertarea, ci numai după ce totuși îi făcură un potop de dojeni, cu ochii bulbucați. Pe urmă, cum ea sta tăcută cu o înfățișare tare spășită, îi spuseră că asta nu-i tot, ci că trebuia numaidecât să pună capăt, fără de zăbavă, stării aceleia atâta de potrivnice datinilor și legii drept-credincioșilor. Și adăugară:

— Trebuie numaidecât să te hotărăști, pe loc și să-l alegi pe acela dintre noi doi pe care vrei să-l ții ca soț!

La vorbele acestea ale celor doi soți, nevestica lăsă capu-n jos și chibzui adânc. Și degeaba o tot zoreau ei să ia fără de zăbavă o hotărâre, fu cu neputință s-o facă să-l arate pe cel pe care și l-ar fi vrut mai mult, căci pe amândoi îi găsea deopotrivă ca bărbăție, ca vrednicie și ca sârguință. Ci, întrucât cei doi, stârniți de tăcerea sa, țipau la ea cu glas amenințător ca să-și rostească alegerea, ridică într-un sfârșit capul și spuse:

— Nu este ajutor și milă decât întru Allah Cel-Atot-puternic! O, soții mei, de vreme ce mă siliți să aleg între voi și să iau o hotărâre care sfâșie dragostea pe care v-am dovedit-o deopotrivă și întrucât, cugetând și cumpănind urmările, nu am nici o pricină să țin la unul mai mult decât la celălalt, iată ce zic eu! Voi amândoi trăiți din îndemânarea voastră și în privința aceasta vi-s sufletele liniștite, iar Allah, carele judecă faptele făpturilor sale după harurile pe care le-a pus în inima lor, nu are să vă alunge de la sânul milostivirii lui. Tu, Akil, te pricepi să șterpelești la lumina zilei, iar tu, Haram, hoțești noaptea. Și-așa că, mărturisesc dinaintea lui Allah și dinaintea voastră, am să-l păstrez ca soț pe acela dintre voi care are să dea cea mai vrednică dovadă de dibăcie și are să săvârșească isprava cea mai iscusită!

Și amândoi răspunseră că ascultă și că se supun, plăcându-le numaidecât hotărârea aceea și se pregătiră pe dată să se înfrunte în meserie.

Or, cel dintâi trecu la fapte pungașul Akil, care plecă împreună cu sâmbrașul său Haram în sukul zarafilor. Și acolo îi arătă cu degetul un zaraf bătrân ce se preumbla iavaș-iavaș de la o prăvălie la alta și spuse:

— Îl vezi, o, Haram, pe zaraful acela? Iacătă că eu, până a apuca el să-și sfârșească trepăduiala de zaraf, mă prind să-l silesc a-mi da punga lui de zaraf, plină cu aur!

Și rostind acestea, se apropie, ușor ca un fulg, de zaraful ce se preumbla de colo-colo și îi șterpeli punga plină cu dinari de aur, pe care o avea la el. Și se întoarse la tovarășul său, care dintru-ntâi, cuprins de mare spaimă, vru să-l ocolească spre a nu se primejdui să fie priponit împreună cu el ca părtaș, dar care, pe urmă, minunat de o lovitură atâta de îndemânatică, începu să-l firitisească pentru dibăcia pe care o dovedise și îi spuse:

— Pe Allah! Tare mă tem că eu, la rându-mi, n-am să pot niciodată să săvârșesc o ispravă atâta de strălucită! Eu gândeam că a-l fura pe un zaraf este un lucru mai presus de puterile unui drept-credincios!

Ci pungașul începu să râdă și îi spuse:

— O, bietul de tine! Ăsta nu este decât un început, întrucât nu așa mă falnicesc eu că am pus gabja pe punga lui! Căci s-ar putea ca într-o zi ori alta cadiul să dea de urma mea și să mă silească să plătesc tare scump totul. Ci vreau să ajung stăpânul îndrituit al sacului, cu tot ce se află în el, făcând în așa fel ca însuși cadiul să-mi dea, după lege, banii zarafului ăsta căptușit cu aur!

Și spunând acestea, deschise punga, numără galbenii câți se aflau în ea, luă zece dinari și puse în locul lor un inel de-al lui de aramă. După care îmbăieră cu grijă punga și, apropiindu-se iar de zaraful prădat, îi strecură ușurel punga în buzunarul caftanului, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. Îndemânarea este un dar de la Allah, o, drept-credincioșilor!

Or, nici nu făcu zaraful bine câțiva pași că pezevenghiul se și repezi înspre el, da cât mai fățiș de data aceasta și țipând:

— Ticăloase, osânda ta-i aproape! Dă-mi punga mea îndărăt, ori haidem numaidecât amândoi la cadiu!

Și zaraful, până peste poate de uluit că se vedea luat astfel din scurt de un ins pe care nu-l cunoștea nici după mamă, nici după tată și pe care nu-l mai văzuse niciodată în viața lui, începu dintru-ntâi, spre a se feri de lovituri, să-și ceară un potop de iertăciuni și să se juruiască pe Ibrahim, pe Isac și pe Yacub că năpăstuitorul său se înșela și că, în ce îl privește, nu se gândise nicicând să-i răpească vreo pungă! Ci Akil, fără a vroi să dea ascultare vreuneia dintre jurămintele zarafului, asmuți împotriva lui tot sukul și, într-un sfârșit, îl luă de caftan, strigând:

— Haidem amândoi la cadiu!

Și, întrucât zaraful se împotrivea, îl înșfacă de barbă și îl târî, prin huietul de huiduieli, dinaintea cadiului. Și cadiul întrebă:

— Care-i necazul?

Iar Akil răspunse degrabă:

— O, doamne al nostru, cadiule, de bună seamă că zaraful acesta, pe care îl aduc dinaintea mâinilor tale împărțitoare de dreptate, este cel mai afurisit hoț care a intrat vreodată în sala ta de județe. Iacătă că, după ce mi-a furat punga plină cu aur, cutează să se preumble prin suk liniștit, ca un musulman fără de vreo vină!

Iar zaraful, cu barba pe jumătate smulsă, gemu:

— O, stăpâne al nostru, cadiule, nu este adevărat! Niciodată nu l-am văzut și nu l-am cunoscut pe omul acesta care m-a chinuit și m-a adus în starea jalnică în care mă aflu, după ce a stârnit sukul împotriva mea și mi-a spulberat pe totdeauna lefteria și mi-a stricat faima de zaraf fără de pată!

Akil însă strigă:

— O, blestematule, au de când a ajuns cuvântul unui câine de zaraf mai presus decât cuvântul unui drept-credincios? O, cadiule, doamne al nostru, vicleanul acesta tăgăduiește că a furat, cu tot atâta nerușinare ca și neguțătorul acela din țara Indului, a cărui poveste aș putea s-o povestesc domniei tale, dacă nu o știi!

Iar cadiul răspunse:

— Nu știu povestea neguțătorului din țara Indului! Da cumu-i? Spune-mi-o pe scurt!

Și Akil spuse:

— Pe capul și pe ochii mei! O, stăpâne al nostru, ca să vorbesc pe scurt, neguțătorul acela din țara Indului era un ins care izbutise să dobândească atâta încredere la oamenii din suk, încât într-o zi i s-a încredințat o hazna mare cu bani, fără a i se cere dovada de primire. Iar el s-a folosit de împrejurarea aceea spre a tăgădui că i se încredințase vreun ban, în ziua când stăpânul haznalei a venit să-și ia bunul îndărăt. Și, întrucât nu avea împotriva ticălosului nici un martor și nici un înscris, de bună seamă că tâlharul ar fi putut să mănânce în bună pace averea omului, dacă nu ar fi izbutit cadiul cetății, cu iscusința lui, să-l facă a mărturisi adevărul. Și, dobândind acea mărturisire, a poruncit să i se alduiască vicleanului două sute de vergi la tălpi și l-a izgonit din cetate!

Pe urmă Akil mai spuse:

— Și-acuma nădăjduiesc de la Allah, o, stăpâne al nostru, cadiule, că domnia ta, cel plin de înțelepciune și de agerime, lesne ai să găsești calea de a dovedi prefăcătoria zarafului ăsta! Și, dintru-ntâi, îngăduie robului tău a te ruga să binevoiești a da poruncă să fie scotocit hoțul, spre a-l dovedi de hoț!

După ce ascultă povestea lui Akil, cadiul porunci cavazilor să-l scotocească pe zaraf. Și nu le trebui multă vreme până să găsească la el punga cu pricina. Și învinuitul, gemând, o ținea morțiș că punga este bunul lui de drept. Iar Akil, din parte-i, mărturisea, cu un potop de jurăminte și de blesteme aruncate necredinciosului, că își cunoștea fără de șovăire punga ce-i fusese șterpelită. Și cadiul, judecător priceput, porunci atunci ca fiecare pricinaș să spună ce pretindea că ar fi având în punga cu pricina. Iar ovreiul spuse:

— În punga mea, o, stăpâne al nostru, se află cinci sute de dinari de aur, niciunul mai mult, niciunul mai puțin, pe care i-am pus acolo azi-dimineață!

Iar Akil strigă:

— Minți, câine de ovrei! Doar dacă, contrar obiceiurilor celor de teapa ta, o să întorci îndărăt ceea ce nu ai luat! Or, eu mărturisesc că în punga aceasta nu sunt decât patru sute nouăzeci de dinari, niciunul mai mult, niciunul mai puțin. Și, pe deasupra, mai trebuie să se afle acolo și un inel de aramă, împodobit cu pecetea mea; de nu cumva l-ai fi și prăpădit!

Și cadiul desfăcu punga dinaintea martorilor, iar ceea ce se afla în pungă nu putu decât să dea dreptate hoțomanului. Și numaidecât cadiul îi întinse lui Akil punga și porunci să i se tragă pe dată o ciomăgeală zarafului, pe care uluirea îl amuțise!

Când hoțul Haram văzu izbânda renghiului cel atâta de dibaci al sâmbrașului său Akil, îl firitisi pe acesta și îi spuse că i-ar fi tare anevoie să-l întreacă. Se înțelese totuși cu el să se întâlnească iarăși pe seară, în preajma saraiului sultanului, spre a încerca și el la rându-i vreo ispravă care să nu fie prea nevrednică față de șiretlicul năzdrăvan la care fusese martor.

Încât, la căderea nopții, cei doi tovarăși se și aflau la locul de întâlnire. Și Haram îi spuse lui Akil:

— Tovarășe al meu, tu ai izbutit să-ți râzi de barba unui zaraf și de barba cadiului. Or, eu vreau să-l înfrunt pe chiar sultanul. Iacătă așadar o scară de frânghie cu care am să ajung în iatacul sultanului! Ci trebuie să mă însoțești, spre a fi martor la ce are să se petreacă!

Și Akil, care nu era deprins nicicum cu hoția adevărată, ci numai cu pungășia, fu dintru-ntâi tare speriat de cutezanța unei încercări ca aceea; ci îi fu rușine să dea îndărăt față de sâmbrașul lui; și îl ajută să arunce scara de frânghie pe zidul saraiului. Și se cățărară amândoi pe scară, coborâră de partea cealaltă, străbătură grădinile și se strecurară chiar în sărai, ocrotiți de noapte.

Și se furișară, de-a lungul coridoarelor, până chiar la iatacul sultanului; și Haram, dând de-o parte o perdea de la o ușă, i-l arătă tovarășului său pe sultanul adormit, lângă care se afla un copilandru care îl freca pe tălpile picioarelor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și opta noapte spuse:

Un copilandru care îl freca pe tălpile picioarelor. Și copilandrul acela, care prin acea frecare ușura somnul sultanului, părea toropit și el de somn și, spre a nu se lăsa să ațipească, mesteca o bucată de sacâz.

La priveliștea aceea, Akil, cuprins de frică, era gata-gata să se prăbușească pe spate; dar Haram îi spuse la ureche:

— Pentru ce te sperii așa, tovarășe al meu? Tu ai vorbit cu cadiul, iar eu, la rându-mi, vreau să vorbesc cu Măria Sa sultanul!

Și, lăsându-l în dosul perdelei, se apropie de copilandru cu o sprinteneală de necrezut, îi puse un căluș în gură, îl legă burduf și îl agăță, ca pe un sac, de tavan. Pe urmă, se așeză în locul băiatului și începu să-l frece pe sultan la tălpile picioarelor, cu priceperea unui masagiu de la hammam. Și, după un răstimp, își mișcă mâinile în așa fel încât să-l trezească pe sultan, care se porni să caște. Iar Haram, prefăcându-și glasul ca glasul unui copilandru, îi spuse sultanului:

— O, doamne al vremilor! Întrucât Luminăția Ta nu adoarme, n-ai vrea să povestesc ceva?

Și sultanul răspunse:

— Poți!

Iar Haram spuse:

— A fost odată, o, doamne al vremilor, într-o cetate oarecare, un hoț cu numele de Haram și un pungaș cu numele de Akil, care trebuiau să se dovedească între ei la îndrăzneală și la dibăcie!

Și îi povesti sultanului isprava lui Akil, cu toate amănuntele ei și împinse cutezanța până la a-i istorisi tot ce se petrecea în chiar sărai acolo, schimbând doar numele sultanului și locul întâmplării. Și, când sfârși istorisirea, spuse:

— Și-acuma, o, doamne al vremilor, pe care dintre cei doi soți îl socoate Măria Ta cel mai iscusit?

Iar sultanul răspunse:

— Apoi, fără de nici o cârtire, este hoțul care s-a strecurat în saraiul sultanului!

Când auzi răspunsul, Haram, născocind o grabnică trebuință de a ieși afară, plecă de parcă se ducea la umblătoare. Și se îndreptă înspre tovarășul său, care tot timpul cât ținuse povestea își simțea sufletul cum își ia zborul de spaima îndrăznelii sale. Și își luară drumul îndărăt pe unde veniseră și ieșiră din sărai la fel de norocoși cum intraseră.

Or, a doua zi, sultanul, care fusese destul de nedumerit că nu-l vedea venind îndărăt pe slujitorul său pe care îl credea dus la umblătoare, fu până peste poate de uluit când îl văzu agățat sus de tavan, întocmai ca în istorisirea pe care o ascultase povestită. Și numaidecât dobândi încredințarea că chiar el fusese cel înșelat de hoțul cel îndrăzneț. Ci, departe de a fi supărat pe cel care îl amăgise astfel, dori să-l cunoască; și, drept aceea, porunci să se dea de știre de către pristavii domnești că îl ierta pe insul care se furișase noaptea în saraiul său și că îi făgăduia o mare răsplată dacă se va înfățișa dinainte-i. Și Haram, cu credința în acea făgăduială, se duse la sărai și se înfățișă dinaintea sultanului, care îl lăudă strașnic pentru curajul lui și, spre a răsplăti atâta iscusință, îl căftăni pe dată căpetenie peste agia împărăției. Și, la rândul ei, nevestica nu pregetă, când află întâmplarea, să-l aleagă pe Haram drept singurul ei soț și trăi cu el în huzur și în bucurie. Ci Allah este mai știutor!

Iar Șeherezada, în noaptea aceea, nu vroi să-l lase pe sultan cu simțămintele stârnite de istorisirea aceasta și începu numaidecât să-i istorisească ciudata poveste care urmează.