Se povestește că un sultan ca toți sultanii ședea într-o zi în jețul său, în mijlocul divanului, și-i primea pe supușii veniți cu plângeri, când intră un șeic, grădinar de meserie și care purta pe cap un coș cu poame frumoase și cu felurite legume, numai trufandale. Și grădinarul sărută pământul dintre mâinile sultanului și chemă asupra Măriei Sale binecuvântarea cerului și îi dete în dar coșul cu trufandale. Iar sultanul, după ce îi răspunse la salamalec, îl întrebă:
— Da ce ai în coșul acela acoperit cu frunze, o, șeicule?
Iar grădinarul spuse:
— O, doamne al vremurilor, niște legume proaspete și niște poame, din cea dintâi pârgă de pe pământurile mele și ți le aduc ca trufandale!
Iar sultanul zise:
— Cu dragă inimă! Sunt primite!
Și sultanul dete la o parte frunzele care fereau de deochi cele ce se aflau în coș și văzu că erau acolo și niște minunați castraveți brobonați și bame tare ispititoare și banane și pătlăgele vinete și lămâi și felurite alte fructe și legume pretimpurii. Și strigă:
— Mașallah!
Și luă un castravete brobonat și cronțăi din el cu mare poftă. Pe urmă spuse hadâmbilor să ducă totul la harem. Iar hadâmbii zoriră să îndeplinească porunca. Și femeile, la rându-le, mâncară cu multă desfătare trufandalele acelea. Și fiecare luă ceea ce vroi, firitisindu-se una pe alta și spunând:
— Trufandalele din anul care vine să ne aducă sănătate și să ne găsească tot bine și frumoase!
Pe urmă împărțiră roabelor ce mai rămăsese în coș. Și toate de-un gând spuseră:
— Pe Allah! Trufandalele acestea sunt lucru rar! Și trebuie numaidecât să-i dăm un bacșiș celui care ni le-a adus!
Și îi trimiseră felahului, prin mijlocirea hadâmbilor, o sută de dinari de aur. Iar sultanul, tot așa, fu mulțumit până peste măsură de castravetele cel brobonat pe care îl mâncase și mai adăugă și el două sute de dinari de aur la darul soțiilor sale. Iar felahul căpătă astfel, pentru coșul lui plin de trufandale, trei sute de dinari de aur. Ci cu asta nu se isprăvi treaba, întrucât sultanul, punându-i felurite întrebări despre rosturile pomăritului și ale grădinăritului și despre încă alte multe, îl găsi a-i fi întru totul folositor și îi plăcură răspunsurile; căci felahul avea o vorbă dulce, limba spornică, răspunsul pe buze, mintea rodnică, purtarea frumos șlefuită și graiul cuminte și ales. Iar sultanul vroi să și-l facă îndată tovarăș de ospețe, și-i spuse:
— O, șeicule, știi cumva cum se ține tovărășie sultanilor?
Iar felahul răspunse:
— Știu.
Iar sultanul îi zise:
— Asta-i bine, o, șeicule! Întoarce-te degrabă în satul tău, să le duci alor tăi cele de care Allah ți-a făcut parte astăzi și vino cât mai iute îndărăt la mine, spre a-mi fi de-acuma înainte tovarăș de ospeție!
Și felahul răspunse că ascultă și că se supune și, după ce duse alor lui cele trei sute de dinari de aur trimiși de Allah, se întoarse la sultan, care tocmai atunci se așezase la cină. Și sultanul îl pofti să șadă lângă el, dinaintea tablalei și să mănânce și să bea cât o putea. Și îl găsi încă și mai plăcut decât întâia oară și îl îndrăgi de-a binelea și îl întrebă:
— De bună seamă că tu trebuie să știi niște povești frumoase de povestit și de ascultat, o, șeicule?
Iar felahul răspunse:
— Așa-i, pe Allah! Iar la noapte am să-i povestesc sultanului!
Și sultanul, la vestea aceea, se învoioși până peste poate și se înfioră de mulțumire. Și, spre a-i da tovarășului său de ospăț o dovadă de grijă și de prietenie, porunci să vină din harem cea mai tânără și cea mai frumoasă dintre însoțitoarele sultanei, o copilă fecioară și pecetluită.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și șaptea noapte spuse:
Porunci să vină din harem cea mai tânără și mai frumoasă dintre însoțitoarele sultanei, o copilă fecioară și pecetluită și i-o dete în dar, măcar că și-o pusese deoparte pentru sine, încă din ziua când fusese cumpărată, păstrându-și-o ca pe o bucățică aleasă. Și puse la îndemâna celor doi proaspăt însurăței un iatac frumos, în saraiul de lângă saraiul său și îmbrăcat măreț și dăruit cu toate cele de trebuință. Și după ce le ură toate desfătările pe noapte, îi lăsă singuri și se întoarse la haremul său.
Or, tinerica, după ce se dezbrăcă, așteptă culcată să vină la ea noul ei stăpân. Iar șeicul grădinar, care în viața lui nici nu gustase, nici nu văzuse trup alb, rămase uluit de ceea ce văzu acum și îl preamări în inima lui pe acela carele a zămislit pielea albă. Și veni lângă fată și începu să se joace cu ea toate jocurile îndătinate într-o împrejurare ca aceea. Și iacătă că, fără ca el să-și dea seama nici cum, nici pentru ce, copilul cel moștenit de la tătâne-său nu vroi să ridice capul, ci rămase ațipit, cu un ochi fără de viață și bleojdit în jos. Și grădinarul degeaba îl tot dojeni și îl îmbărbătă, că el nu vroi să audă de nimic și rămase surd la toate îndemnurile, împotrivindu-se cu o neclintire și o încăpățânare fără de nici un înțeles. Și bietul grădinar, până peste poate de nedumerit, strigă:
— Chiar că asta-i o treabă de-a mirările!
Iar fata, cu gândul de-a trezi dorurile copilului, începu să șuguiască cu el și să-l dezmierde cu toate dezmierdările și să-l îndemne ba cu alintări, ba cu zgâlțâieli, ci nu izbuti neam să-l facă să se trezească. Și, într-un sfârșit, strigă:
— O, stăpâne al meu, deie Allah să-și desfășoare sporul!
Și, văzând că nimica nu slujea la nimica, zise:
— O, stăpâne al meu, mă cam socotesc că tu habar nu ai din ce pricină copilul-de-la-tătâne-tău nu vrea să se trezească!
El zise:
— Nu, pe Allah! Habar nu am!
Ea spuse:
— Păi din pricină că stăpânul lui este înnodat la brăcinari!
El întrebă:
— Și ce-i de făcut, o, preacinstito, ca să dezlegăm brăcinările acelea?
Ea spuse:
— Nu-ți bate capul cu asta. Știu eu ce-i de făcut!
Și se ridică pe clipă pe dată, luă niște tămâie tare și, aruncând-o într-o cățuie, începu să-l afume pe soțul ei, așa cum se tămâiază trupul celor morți, rostind:
— Allah să-i scoale pe cei morți! Allah să-i scoale pe cei adormiți!
Și după asta, luă un ulcior plin cu apă și începu să stropească pruncul-cel-moștenit, așa cum se stropesc trupurile celor morți înainte de a fi pânzuite cu giulgiul. Și după ce îl scaldă așa, luă o năframă de moselină și îl învălui pe copilul cel adormit, așa cum se pânzuiesc morții cu giulgiul. Și după ce îndeplini toate aceste pregătiri îndătinate pentru o înmormântare prefăcută, tinerica le chemă pe roabele cele multe pe care sultanul le pusese în slujba ei și a soțului ei; și le arătă ce le arătă la bietul grădinar, care sta nemișcat, cu trupul pe jumătate acoperit cu năframa și învăluit de un nor de tămâie. Și, la priveliștea aceea, femeile, scoțând țipete de veselie și icnete de râs, o luară la fugă prin sărai povestind ceea ce văzuseră tuturor celor care nu văzuseră.
Or, dimineața, sultanul, sculat mai devreme ca de obicei, trimise după grădinar, tovarășul său de ospețe și îi făcu urările de dimineață și îl întrebă:
— Cum ți-ai petrecut noaptea, o, șeicule?
Și felahul îi povesti sultanului toate câte le pățise, fără să-i ascundă nici un amănunt. Iar sultanul, când auzi pățania, se porni pe un râs de căzu pe spate; pe urmă strigă:
— Pe Allah, fata care a doftoricit în felul acesta bine chibzuit înnodarea brăcinarilor tale este o fată dăruită cu știință, cu iscusință și cu minte! Și o iau îndărăt, pentru a mă sluji eu însumi de ea!
Și porunci să vină fata la el și o puse să-i povestească toate câte se întâmplaseră. Și fata îi spuse și ea sultanului totul așa cum se urmase și îi istorisi cu toate amănuntele truda cu care se căznise spre-a risipi somnul copilului cel îndărătnic, lăsat moștenire și leacul de care până la urmă se slujise, fără de izbândă! Iar sultanul, învoioșindu-se peste măsură, se întoarse înspre felah și îl întrebă:
— Adevăratu-i?
Iar felahul dete din cap în semn că este adevărat și lăsă ochii în jos. Iar sultanul, râzând din tot gâtlejul, îi spuse:
— Pe viața mea și-a ta, o, șeicule, mai povestește-mi o dată cum a fost!
Și după ce bietul om îi mai spuse o dată povestea, sultanul începu să lăcrimeze de mulțumire și strigă:
— Uallah! Ăsta-i un lucru de pomină!
Pe urmă, întrucât muezinul tocmai își începea din minaret chemarea la rugăciune, sultanul și grădinarul își îndepliniră datorințele față de Atoatefăcătorul, apoi sultanul spuse:
— Acuma, o, șeicule, să-mi povestești istoriile făgăduite!
Iar grădinarul spuse:
— Cu tot dragul inimii și ca pe o cinstire datorată preadarnicului stăpân!