Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că trăiau odată, într-o cetate ca toate cetățile, un om cu femeia lui, oameni săraci, vânzători de porumb copt și care aveau o fată ca luna, ajunsă la vârsta de măritiș. Și vru Allah ca un cadiu s-o ceară de nevastă și s-o capete de la părinții ei, care își dădură degrabă învoirea, măcar că preacinstitul cadiu era de o urâțenie cumplită, cu o barbă aspră ca țepii ariciului și ceacâr de-un ochi, și-așa de bătrân, încât ar fi putut să treacă drept tată al fetișcanei. Da era orri avut și se bucura de mare vază.
Iar părinții fetei, nejinduind decât la îmbunătățirea pe care măritișul acela avea s-o aducă stării și vieții lor, nu se gândiră că dacă bogăția poate să înlesnească fericirea, nu ea îi este și temeiul. Da de altminteri cadiul avea să simtă în curând, pe pielea lui, necazurile și belelele unei însurători ca aceea.
Începu cadiul, așadar, spre-a încerca să se facă îndrăgit, în ciuda cusururilor legate de trupul lui din pricina bătrâneții și a urâciunii, s-o copleșească în fiecare zi cu tot alte daruri pe soția sa cea tinerică și să-i îndeplinească până și cele mai mărunte nazuri. Da el uita că nici darurile, nici îndeplinirea nazurilor nu prețuiesc cât dragostea cea tinerească și care stinge pojarurile. Și se plângea în sufletul său că nu găsea nimic din ceea ce aștepta el de la soția lui care, altminteri și fără de nici o pricepere, nu avea cum să-i dea ceea ce nu știa, din pricina lipsei ei de învățătură.
Or, cadiul avea de cirac un diac tânăr, pe care îl îndrăgise mult și despre care nu putea să se oprească a-i vorbi deseori soției sale. Și, tot așa, nu putea să se oprească, măcar că treaba asta este potrivnică obiceiurilor, să-i povestească flăcăului despre frumusețea soției și despre iubirea pe care el i-o purta și despre nepăsarea soției sale față de el, în pofida a toate câte făcea pentru ea. Întrucât așa îl orbește Allah pe insul căruia i se cuvine pierzania! Ba mai mult! Pentru ca să se împlinească scrisele, cadiul împinse sminteala și orbia până la a i-l arăta într-o zi pe flăcăiandru, de la fereastră, tinerei lui soții. Și cum flăcăul era zarif și dulce, tinerica se îndrăgi de el. Și cum două inimi care se caută tot ajung până la urmă să se găsească și să se împreune, împotriva oricăror piedici, cei doi tineri izbutiră să înșele ochii cadiului și să-i adoarmă veghea zulie. Iar copilandra îl îndrăgi pe copilandru mai mult decât ca pe lumina ochilor și, dându-i sufletul, i se dărui și cu tot trupul. Iar calemgiul cel tinerel i-l dete îndărăt sporit și o făcu să guste ceea ce bătrânul cadiu nu izbutise niciodată să trezească. Și amândoi trăiră astfel până peste măsură de fericiți, văzându-se mereu și îndrăgindu-se zi de zi tot mai tare. Iar cadiul se arăta mulțumit că o vedea pe nevastă-sa cum se făcea tot mai frumoasă de tinerețe, de sănătate și de prospețime. Și toată lumea era mulțumită, fiecare în felul său.
Or, nevestica, spre a putea să se întâlnească fără de nici o spaimă cu drăguțul ei, se înțelesese cu el că, dacă are să agațe la fereastra dinspre grădină o năframă albă, flăcăul poate să vină la ea să-i țină tovărășie; dar dacă năframa va fi roșie, flăcăul trebuie să se ferească a veni, întrucât năframa aceea vroia să însemne că bătrânul cadiu este acasă.
Ci vru soarta ca într-o zi, tocmai când întinsese năframa cea albă, după ce cadiul plecase la divan, nevestica să audă niște bătăi grăbite la ușă și niște strigăte; și îl văzu îndată pe soțul ei, sprijinit de brațele unor hadâmbi și galben tot și schimbat tot la chip și la înfățișare. Iar hadâmbii o lămuriră că bietul cadiu fusese cuprins pe neașteptate la divan de un zor și că nu mai zăbovise să se întoarcă nevoit acasă spre a se îngriji și a se odihni. Și chiar că bietul ghiuj avea o față atâta de jalnică, încât tinerica, nevastă-sa, în ciuda ceasului nedorit la care picase și a tulburării pe care sosirea lui o stârnea, începu a-l stropi cu apă de trandafiri și a-i da îngrijirile de trebuință. Și după ce îl ajută să se dezbrace, îl culcă în patul pe care i-l așternu chiar ea și unde, ușurat ca urmare a îngrijirilor ce-i dase soția, nu peste mult adormi. Iar tinerica gândi să se folosească de răgazul pe care i-l aducea întoarcerea fără de veste a soțului, spre a merge să facă o scaldă la hammam. Și în zorul în care se afla, uită să dea jos năframa cea albă a întâlnirilor și s-o pună în loc pe cea a opreliștilor. Și, luând într-o legătură rufe înmiresmate, plecă de-acasă și se duse la hammam.
Or, diacul cel tânăr, văzând năframa albă la geam, se sui cu pas sprinten pe terasa vecină, de unde, după năravul lui, sări pe terasa cadiului și intră în odaia unde de obicei o găsea pe drăguța sa așteptându-l goală-goluță sub învelitoarele patului. Și, întrucât ferestrele de la odaie erau închise de tot, iar în odaie, tocmai spre a ocroti somnul cadiului, stăpânea un întuneric mare și cum nevestica adesea, ca să se joace, îl primea pe flăcău în tăcere și nu da semn de viață, se apropie de pat râzând și, ridicând păturile, își duse mâna repede, ca pentru o mângâiere. Și, na beleaua! La atingerea aceea, calemgiul își trase mâna cu scârbă și cu spaimă, da nu îndeajuns de repede, încât cadiul, sărind din somn și lecuit dintr-o dată de boală, înșfacă mâna aceea și sări cu mânie asupra stăpânului ei. Și, dându-i puteri mânia, în vreme ce pe stăpânul mâinii uluiala îl țintuia în nemișcare, îl trânti la pământ, în mijlocul odăii, cu o piedică și, înhățându-l bine și apucându-l pe după brâu, pe negură, îl aruncă în lădoiul în care se țin saltelele în timpul zilei și care acum era deschis și gol, întrucât saltelele fuseseră scoase afară. Și puse capacul repede și încuie lada cu cheia, fără a avea vreme să vadă chipul celui încuiat. Iar toată vânzoleala aceea, care îi încinsese sângele pricinuind în el o întoarcere mântuitoare, făcu să-și capete pe deplin puterile; așa că îmbrăcându-se, cadiul îl întrebă pe hadâmbul de la poartă unde a plecat nevastă-sa și dete fuga s-o aștepte la ieșire, dinaintea porții hammamului. Întrucât își zicea: „Mai înainte de a-l omorî pe cel nepoftit, trebuie să știu dacă a fost în înțelegere cu nevastă-mea. Pentru aceea am s-o aștept colea la ieșire și am s-o duc apoi acasă și, dinaintea martorilor, am s-o pun față cu cel din ladă. Întrucât, dat fiind că sunt cadiu, trebuie ca lucrurile să se petreacă așa cum scrie la lege. Și-atunci am să văd lămurit dacă este numai un vinovat, ori dacă sunt doi părtași. În cea dintâi împrejurare, am să-l sting de pe fața pământului cu chiar mâna mea, dinaintea martorilor, pe cel închis; iar în cel de al doilea caz, am să-i sugrum pe amândoi, cu cele zece degete ale mele!”
Și chibzuind așa și tot răsucindu-și în minte gândurile de răzbunare, începu să oprească, una câte una, pe băieșițele care intrau în hammam, spunând fiecăreia:
— Allah fie cu tine! Spune-i femeii mele cutare să iasă afară pe dată, întrucât am de vorbit cu ea numaidecât!
Da spunea vorbele cu atâta repezeală și cu atâta foc și avea ochii atâta de aprinși și fața atâta de galbenă și da din mâini atâta de anapoda și glasul îi era atâta de tremurător și înfățișarea atâta de plină de mânie, încât femeile, înfricoșate, o luau la fugă, scoțând țipete subțiri și luându-l drept nebun. Iar cea dintâi dintre ele care își duse până la capăt solia, în mijlocul sălii hammamului, îi aduse aminte dintr-odată copilandrei, soția cadiului, de negrija ei și de uitarea în ce privește năframa cea albă pusă în geam. Și își zise: „Gata! Sunt pierdută fără de scăpare! Și numai Allah știe ce-o fi pățit drăguțul meu!” Și zori să-și isprăvească scalda, pe când în sală soliile băieșițelor veneau repede-repede una după alta, iar soțul ei, cadiul, ajunsese singurul sâmbure de vorbă al femeilor speriate. Ci spre norocul ei, niciuna nu o cunoștea pe copilandra care, de altminteri, se prefăcea că nu ia aminte nicidecum la ceea ce se spunea, de parcă lucrul nu o privea deloc. Și, după ce se îmbrăcă, se duse în sala de la intrare unde văzu o biată vânzătoare de năut, ce sta jos dinaintea grămezii ei de boabe, din care vindea la băieșițe. Și o chemă și îi spuse:
— Tușa mea cea bună, iacătă colea un dinar de aur pentru tine, dacă vrei să-mi împrumuți pe-un ceas iașmacul tău cel albastru și coșul cel gol de lângă tine!
Iar bătrâna, bucuroasă de chilipir, îi dete coșul de răchită și prăpăditul de iașmac făcut dintr-o pânză amărâtă.
Iar copilandra se învălui cu iașmacul, luă coșul în mână și, străvestită așa, ieși din hammam.
Și în uliță îl zări pe bărbatu-său, care se vânzolea de colo colo, dând din mâini, dinaintea porții și blestemând cu glas mare hammamurile și pe femeile care se duc la hammam și pe stăpânii hammamurilor și pe zidarii de hammamuri.
Iar ochii-i ieșeau din cap și făcea spume la gură. Și femeiușca se duse la el și, schimbându-și glasul și prefăcându-și-l ca al vânzătoarelor de pe ulițe, îl întrebă dacă vrea să cumpere năut. Iar el atunci începu să afurisească năutul și pe vânzătoarele de năut și pe cei care seamănă năut și pe cei care mănâncă năut. Iar tinerica, râzând de nebunia lui, îl lăsă și o luă înspre casă, fără a fi cunoscută, sub străvestirea ei. Și intră în casă și se sui repede în odaia ei și auzi niște gemete. Și, nevăzând pe nimeni în odaia la care deschisese degrabă ferestrele, i se făcu frică și tocmai se pregătea să cheme hadâmbul ca să-i dea curaj, când deodată auzi limpede că gemetele ieșeau din lada de saltele. Și dete fuga la acea ladă, de la care cheia nu fusese luată și o deschise strigând:
— În numele lui Allah cel Atoateiertătorul și Milosârdnicul!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treia noapte spuse:
Și dete fuga la acea ladă, de la care cheia nu fusese luată și o deschise strigând:
— În numele lui Allah cel Atoateiertătorul și Milosârdnicul!
Și îl văzu pe iubitul ei, gata să-și dea sufletul din pricina înăbușelii. Și, cu toată spaima din ea, femeiușca nu se putu opri să nu pufnească în râs când îl văzu pe flăcău ghemuit acolo, cu ochii încrucișați. Ci se și repezi să-l stropească cu apă de trandafiri și să-l învioreze. Și, când îl văzu bine întremat și în fire, află degrabă tot ce pățise; și pe dată copilandra își și făcu socoteala cum să orânduiască totul.
Și-aveau în grajdul lor o asină care chiar în ajun fătase un pui de măgăruș. Și copilandra fugi la grajd, luă în brațe puișorul cel mititel de măgar și, aducându-l în odaia ei, îl așeză în lada în care fusese încuiat diacul și închise capacul cu cheia. Și, după ce își sărută drăguțul, îl trimise de-acolo, spunându-i să se întoarcă atunci când o vedea ca semn năframa cea albă. Și, la rându-i, se întoarse degrabă la hammam și îl văzu pe bărbatu-său cum se vânzolea întruna în lung și-n lat afurisind hammamurile și tot ce urmează. Și, când o văzu că intră în hammam, strigă după ea și îi spuse:
— O, vânzătoareo de boabe de năut, spune-i femeii mele Cutare că dacă mai zăbovește acolo înăuntru, mă jur pe Allah că am s-o omor până-n seară și că îi dărâm hammamul în cap!
Iar copilandra, râzând în sufletul ei, ajunse în sala de la intrare a hammamului, dete îndărăt vânzătoarei de boabe de năut iașmacul și coșul și ieși numaidecât, cu legăturica de rufe la subsuoară, legănând din șolduri.
Or, de cum o zări, cadiul, soțul ei, se repezi la ea și țipă:
— Unde-ai fost? Unde-ai fost? Te-aștept aici de două ceasuri! Hai, ia-o după mine! Vino după mine, o, vicleano, o, stricato! Haide!
Iar copilandra, oprindu-se din mers, răspunse:
— Pe Allah! Ce ai? Numele lui Allah fie asupră-ți! Ce ai, o, bărbate? Te-ai smintit dintr-odată de faci atâta zarvă pe uliță, tu, cadiul cetății? Ori te pomenești că boala ceea ți-o fi spulberat judecata și ți-o fi scrântit mințile, de nu mai ai nici un fel de cuviință în lume și pe uliță față de fiica moșului tău?
Iar cadiul se burzului:
— Destul cu vorbele de clacă! O să spui tu acasă ce ai de spus! Hai după mine!
Și o luă înainte, dând din mâini, țipând și vărsându-și otrava, fără ca totuși să-i spună vreo vorbă de-a dreptul neveste-sii, care venea după el, tăcută, la zece pași în urmă.
Și, când ajunseră acasă, cadiul o închise pe nevastă-sa în odaia de sus și se duse să cheme șeicul mahalalei și încă patru martori, cum cere legea, precum și pe toți cu care putu să se întâlnească de prin vecini. Și îi aduse pe toți în odaia cu lada, unde se afla soția lui și unde el dorea să-i aibă de martori la ce avea să urmeze.
Când intrară în odaie, cadiul și toți cei care îl însoțeau o văzură pe tânăra nevestică, învăluită în iașmacurile ei, care se trăsese într-un ungher, spre fund, vorbind singură, da în așa fel încât să fie auzită de toți. Și spunea: „O, vai de păcatele noastre! Bietul bărbatu-meu! Boala ceea l-a smintit! De bună seamă că a înnebunit de-a binelea, dacă a ajuns să mă potopească așa cu înjurăturile și dacă aduce în harem niște bărbați străini! O, păcatele noastre! Bărbați străini în haremul nostru! Și-au să se uite la mine! Vai! Vai! E nebun, e nebun de tot!”
Și într-adevăr, bătrânul cadiu era într-o stare de mânie, de gălbeneală și de tulburare, încât, cu barba care-i tremura și cu ochii care îi ardeau, chiar că, după chip, părea să fie lovit de frigurile nebuniei și de dambla. Așa că vreo câțiva dintre cei care îl însoțeau căutau să-l liniștească și îl sfătuiau să-și vină în fire; ci vorbele nu făceau decât să-l întărâte și mai rău și zbiera la ei:
— Intrați! Intrați! N-o ascultați pe ticăloasă! Nu vă lăsați înduioșați de bocetele viclenei! Aveți să vedeți! Aveți să vedeți! Aceasta-i ziua ei cea de pe urmă! Acesta-i ceasul judecății! Intrați! Intrați!
Or, după ce toată lumea intră, cadiul închise ușa și se duse drept la lada de saltele și săltă capacul. Și iacătă că măgărușul scoase capul, scutură din urechi, se uită la toată lumea cu ochii lui mari, negri și dulci, sforăi răsuflând și, ridicându-și coada și ținând-o dreaptă, începu să răgească, în bucuria lui că vedea iarăși lumină și ca să-și cheme mama.
La priveliștea aceea, cadiul ajunse până peste poate de turbat și de mânios și fu cuprins de tremurături și de zvârcoleli; și deodată se repezi la nevastă-sa, dând s-o sugrume. Iar ea începu să țipe, luând-o la fugă prin odaie:
— Pe Profetul! Vrea să mă strângă de gât. Țineți-l pe nebun, o, musulmanilor! Ajutor!
Iar cei de față, văzând într-adevăr spuma turbării pe buzele cadiului, nu se mai îndoiră de nebunia lui și se repeziră între el și nevastă-sa și îl luară în brațe și îl puseră cu sila jos pe covor, în vreme ce el horcăia vorbe fără de înțeles și încerca să le scape spre-a o omorî pe nevastă-sa. Iar șeicul mahalalei, peste măsură de tulburat că îl vedea pe cadiul cetății într-un hal ca acela, nu putu totuși să se oprească, luând aminte la nebunia lui îndârjită, să le spună celor de față:
— Vai, trebuie să-l ținem sub veghe, nemișcat, până ce Allah l-o potoli și l-o face să-și vină în fire!
Și toți strigară:
— Allah să-l lecuiască! Un om de vază el! Ce boală rea!
Iar câțiva spuneau:
— Cum se poate să fie zuliar pe un măgăruș?
Iar alții întrebau:
— Cum de-a intrat măgărușul în lada de saltele?
Iar alții ziceau:
— Vai, păi tot el l-o fi închis acolo, luându-l drept vreun bărbat!
Iar șeicul mahalalei adăugă, ca încheiere:
— Allah să-i vie în ajutor! Și alunga-l-ar pe Cel-Viclean!
Și toți răspunseră:
— Izgonit să fie Cel-Viclean!
Și toată lumea plecă, afară de cei care îl țineau pe cadiu țintuit jos pe covor. Da de altminteri nu zăboviră prea multă vreme acolo, încât cadiul fu cuprins dintr-odată de un val de mânie atâta de năprasnic și începu să țipe atâta de tare niște vorbe de neînțeles și să se zbată cu atâta înverșunare, dând mereu să se repeadă la nevastă-sa care, de departe, îi făcea pe furiș niște strâmbături și niște semne de batjocură, încât vinele gâtului i se rupseră și, vărsând un bolboroș de sânge, își dete sufletul. Aibă-l Allah întru mila sa! Întrucât nu numai că era un cadiu fără de cusur, da îi mai și lăsa neveste-sii, copila cu pricina, destulă avere cât să poată să trăiască în belșug și să se mărite cu calemgiul cel tinerel pe care îl îndrăgise și care o îndrăgise și el!