Se află istorisit, în letopisețele învățaților și în cărțile trecutului, că emirul drept-credincioșilor Al Motazid Bi'llah, cel de al șaselea calif din neamul lui Abbas, nepotul lui Al-Motavakkil, nepotul lui Harun Al-Rașid, era un domnitor dăruit cu suflet ales, cu inimă bărbată și cu simțăminte înalte, plin de vrajă și de evghenie, de filotimie și de gingășie, de vitejie și de cutezanță, de măreție și deșteptăciune, puternic și neînfricat ca leii și, pe lângă toate, cu un har la stihuire atâta de desăvârșit, încât era socotit ca poetul cel mai de seamă de pe vremurile lui. Și avea la Bagdad, cetatea sa de scaun, spre a-l ajuta să chivernisească treburile împărăției lui fără de margini, șaizeci de viziri plini de râvnă neostenită, care vegheau treburile norodului cu neodihnită osârdie, întocmai ca și domnul lor. Fapt care făcea ca nimica, nici măcar întâmplarea ce-ar fi părut fără de nici o însemnătate, să nu-i rămână ascuns din tot ce se petrecea sub domnia lui, în țările care se întindeau de la pustiul Șamului până la hotarele Maghrebului și de la munții Khorassanului și marea apusului până la marginile cele mai afunde ale Indiei și ale Afganistanului.
Or, într-o zi, pe când se plimba cu povestitorul Ahmad Ibn-Hamdun, prietenul și tovarășul său de pahar cel mai drag, chiar acela căruia îi datorăm că ne-a lăsat atâtea istorisiri frumoase de povestit și atâtea stihuri minunate de-ale moșilor noștri de demult, ajunse dinaintea unei case cu înfățișare domnească, ascunsă dulce în inima unei grădini și care, cu zidurile-i ispitite, mărturisea gusturile stăpânului ei, cu mult mai multă iscusință decât ar fi făcut-o chiar limba cea mai măiestrită. Căci pentru cel ce avea ochi simțitori și suflet luător-aminte, așa cum avea califul, casa aceea era însăși măiestria graiului.
Și cum se așezaseră amândoi pe lavița de marmură ce se afla în fața casei și se odihneau de preumblarea lor, bucurându-se de reveneala care adia înspre ei îmbălsămată de mireasma crinilor și a iasomiilor, văzură ivindu-se dinainte-le, ieșiți din umbra grădinii, doi tinerei frumoși ca luna în cea de a patrusprezecea zi a sa. Și vorbeau între ei, fără a-i fi băgat de seamă pe cei doi călători care ședeau pe lavița de marmură. Și unul dintre cei doi tinerei îi spunea tovarășului său:
— Deie Allah, o, prietene al meu, ca în ziua aceasta de strălucire niște oaspeți aduși de întâmplare să se abată pe la stăpânul nostru, care-i mohorât că a sosit ceasul de masă fără ca nimenea să se fi arătat spre a-i ține tovărășie, pe când de obicei are totdeauna în preajma sa niscaiva prieteni ori niscaiva călători pe care să-i cinstească cu bunătățuri și pe care să-i găzduiască măreț!
Iar celălalt răspunse:
— Hotărât! E întâia dată când se întâmplă așa și când stăpânul nostru se află singur în sala de oaspeți. Tare-i ciudat că, cu toată dulceața acestei zile de primăvară, nici un trecător nu și-a ales ca loc de odihnă grădinile noastre cele atâta de frumoase, pe care de obicei vin să le vadă oameni tocmai din afundurile împărăției.
Auzind vorbele celor doi flăcăi, Al-Motazid fu până peste măsură de uluit să afle nu numai că în cetatea sa de scaun trăiește un om de vază de-a cărui casă nu știa nimic, ci și că acel om ducea o viață destul de osebită și că nu-i plăcea să șadă singur la masă. Și gândi: „Pe Allah! Mie, care sunt calif, adeseori îmi place să stau singur singurel, numai cu mine și aș muri în cel mai scurt răstimp dacă ar fi să simt mereu o suflare străină lângă a mea! Întrucât singurătatea este de neprețuit, uneori!” Pe urmă îi spuse credinciosului său tovarăș de ospețe:
— O, Ibn-Hamdun, o, povestitorule cu limbă de miere, tu, cel care cunoști toate poveștile de demult și nu ai scăpat nimic din întâmplările vremurilor de-acum, știi ceva despre insul care e stăpânul acestui sărai? Și nu crezi că ar fi de sârg să ne cunoaștem cu unul dintre supușii noștri care duce o viață atât de deosebită de viața celorlalți oameni, și-atâta de uluitoare în bogăția-i singuratică? Și-apoi lucrul acesta nu mi-ar da oare prilejul să dovedesc față de unul dintre supușii mei de viță aleasă o dărnicie care aș vrea să fie încă și mai strălucită decât aceea pe care o va fi arătând pesemne el față de oaspeții săi aduși de întâmplare?
Iar povestitorul Ibn-Hamdun răspunse:
— De bună seamă că emirul drept-credincioșilor nu ar avea de ce să se căiască mergând la navabul acesta pe care nu-l cunoaștem. Așa că, de vreme ce asta-i dorința stăpânului meu, am să-i strig pe cei doi flăcăi chipeși și am să le dau de știre că vrem să mergem la stăpânul saraiului!
Și se ridică de pe laviță, dimpreună cu Al-Motazid, care, după obiceiul lui, era străvestit în neguțător. Și se înfățișă dinaintea celor doi băieți chipeși și le spuse:
— Duceți-vă, Allah fie cu voi amândoi și dați de știre stăpânului vostru că la poarta lui doi neguțători străini cer intrare în casă și năzuiesc la cinstea de a se înfățișa dinainte-i.
Iar cei doi tinerei, de cum auziră vorbele acelea, zburară voioși spre casă și nu peste mult se ivi în prag însuși stăpânul locului. Și era un bărbat cu fața luminată, cu trăsături alese și gingașe, cu înfățișarea zarifă și cu purtarea plină de bunăvoință.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute cincisprezecea noapte spuse:
Și era un bărbat cu fața luminată, cu trăsături alese și gingașe, cu înfățișarea zarifă și cu purtarea plină de bunăvoință. Și era îmbrăcat cu o haină de mătase de Nișabur, avea pe umeri o mantie de catifea cu ciucuri de aur, iar pe deget un inel cu piatră de rubin. Și veni în calea lor, cu un zâmbet de bun venit pe buze și cu mâna stângă pe inimă și le spuse:
— Salamaleikum și prietenie domniilor voastre binevoitoare, care ne cinstesc cu o cinstire fără de seamăn venind la noi!
Iar ei intrară în casă și, dacă văzură rânduiala cea minunată de acolo, li se păru casa chiar ca un colț de rai, întrucât frumusețea ei de dinlăuntru întrecea și încă cu mult, frumusețea de dinafară și, fără de nici o îndoială, l-ar fi făcut până și pe un îndrăgostit deznădăjduit să-și uite dorul de iubita lui.
Iar în odaia de taifas, o grădiniță se oglindea în havuzul de alabastru, în care cânta șuvoiul de diamant, și, prin chiar micimea ei, era ca o reveneală proaspătă și ca o vrăjire. Căci dacă grădina cea mare, cu toate florile și cu toate frunzișurile care împodobesc pământul lui Allah, închipuia un brâu împrejurul casei și dacă, prin strălucirea ei, era ca o nebunie de ierburi, fără de nici o îndoială că grădina cea mică era ca însăși înțelepciunea lor. Iar ierburile ce-o alcătuiau erau patru flori, da, într-adevăr, numai patru flori, însă niște flori cum ochiul omului nu va mai fi văzut decât în zilele dintâi ale pământului.
Or, floarea cea dintâi era un trandafir, aplecat pe firul lui și, în totului tot, nu un trandafir ca toți trandafirii, ci chiar trandafirul cel dintâi, al cărui frate a înflorit în rai, înainte de prăbușirea cea năprasnică a îngerului. Și floarea aceea, luminată de ea însăși, era o flacără de aur roșu, un foc de bucurie stârnit din sineși, un zori de zi strălucitor, viu, stacojiu, catifelat, proaspăt, fecioresc, neprihănit, îmbătător. Iar în bobocul lui cuprindea atâta purpură câtă s-ar fi cerut pentru haina unui sultan. Iar mireasma lui, făcând să se deschidă dintr-o suflare canaturile inimii, grăia sufletului: „Îmbată-te”; și, punând aripi trupului, îi spunea: „Zboară!”
Iar floarea cea de-a doua era o lalea, dreaptă pe firul ei și, în totului tot, nu o lalea din vreo grădină împărătească, ci laleaua străbună, cea adăpată cu sânge de balauri și al cărei neam stins înflorea în Iram-cel-cu-Pilaștri și a cărei culoare spunea cupei pline cu vin bătrân: „Eu îmbăt fără să fiu atinsă cu buzele!”, iar jarului fierbinte îi spunea: „Eu ard fără să mă mistui!”
Iar cea de a treia floare era o zambilă, dreaptă pe firul ei și, în totului tot, nu zambila de prin grădini, ci zambila mamă a crinilor, cea numai safi de albă, zambila cea gingașă și înmiresmată și plăpândă și neprihănită, care îi spune lebedei ce iese din apă: „Eu sunt mai albă decât tine!”
Iar floarea cea de a patra, stând plecată pe firul ei, era întru totului tot, nu, o, nu garoafa cea de pe terasele pe care seara le stropesc fetișcanele, ci un gogoloi aprins, o bucată din soarele prăvălit spre apus, un șip de mireasmă închizând sufletul cel zburatic al piperului, era însăși garoafa pe a cărei soră sultanul ginnilor i-a dat-o lui Soliman ca să împodobească cu ea părul frumoasei Balkis și din care acela a scos Elixirul de viață lungă, Balsamul înțelepciunii, Al-caliul împărătesc și Teriacul.
Iar apa din havuz, numai atingând acele patru flori, fie și doar umbra lor, era străbătută, chiar și după ce zvonul cântecului se stingea și ploaia de diamante se sfârșea, de un șir de fiori de tulburare. Iar cele patru flori, știindu-se atâta de frumoase, se temeneau zâmbitoare pe tulpinele lor și se priveau îndelung.
Și nimic nu mai împodobea sala aceea de marmură albă și răcoroasă, în afară de cele patru flori de la havuz. Iar privirea se odihnea asupra lor, răpită, fără a cere nimic mai mult.
Și, după ce califul și soțul său șezură pe divanul așternut cu chilimuri de Khorassan, gazda îi pofti, după alt rând de urări de bun venit, să împartă cu el masa alcătuită din bucate alese, pe care tocmai i-o aduceau pe tăvi de aur slugile și pe care o așterneau pe niște sofrale de bambus. Și masa se petrecu în dragostea de care se slujesc prietenii față de prietenii lor și fu înveselită, la un semn al gazdei, de intrarea a patru fetișcane cu chipurile ca luna și care erau: cea dintâi o cântăreață din alăută, cea de a doua o cântăreață din țimbal, cea de a treia o cântăreață din gură, iar cea de a patra o dănțuitoare. Și în vreme ce cu alăutele, cu cântarea și cu frumusețea danțului ele desăvârșeau, tuspatru, strălucirea acelei săli și vrăjeau împrejurul, gazda și cei doi oaspeți degustau vinul din cupe și se dedulceau cu poamele culese cu crengile lor cu tot, așa de frumoase că nu se puteau să fi fost aduse decât din livezile raiului.
Și povestașul Ibn-Hamdun, măcar că era deprins să fie cinstit din belșug de către stăpânul său, își simți sufletul atâta de aprins de vinurile marmanzii și de tot acel noian de frumuseți strânse laolaltă, încât se întoarse cu niște ochi plini de lumină înspre calif și, cu cupa în mână, rosti niște stihuri ce înfloreau în el la amintirea răscolită a unui tânăr prieten al său. Și, cu glasul lui frumos legănat, spuse:
O, tu, cu trandafirii ca de jar De pe obraji-ți limpezi ca lumina, Cei plămădiți după dreptul tipar Al unui idol proslăvit în China, O, copilandre cu ochi de gagat, Cu trup zarifica de hurie sfântă, Hai, lasă-ți visu-n lene alintat, Încinge-ți brâul și cu veche-orândă Să gâlgâie fa vinul înspumat, Aprinsul vin precum laleaua blândă, Că sunt și ceasuri de înțelepciune, Precum și ceasuri sunt de nebunii. Acuma-n cupă toarnă-mi vin-minunel Să-l sorb cu mare sete, că tu știi Ce mult îmi place, vinul, dacă este Ca sângele ce-l gâlgâie așa, Din gâturi groase, olurile-aceste, Ah, vinu-aprins precum inima ta! Și să nu-mi spui că dulcea lui lucoare Vicleană e – căci nu-i adevărat! Și-apoi ce rău mai e beția, oare, Pentru acela ce s-a născut beat? Azi gândurile mele-s o vâltoare, Precum zulufii-n păru-ți revărsat! Să nu-mi spui mie cum că, iată, vinul Poeților le e dăunător. Cât timp își pune cerul baldachinul, Ca azi, albastru, cât în verde zbor Se-nvăluie pământul – lasă-mi chinul să-l sting în vis, să beau până-am să mor!
Iar tinerii cei cu obraz de jar, Când vor veni să-mi caute mormântul, Mireasma dulce-a vinului amar, Din groapa mea, îmbălsămând pământul, S-o simtă cum răzbește în afar', Și-n preajma lor, când o întoarce vântul, Beția mea să-i prindă iar și iar și să-i îmbete și pe ei de-a rândul.
Și, sfârșind de ticluit stihurile acestea, povestașul Ibn-Hamdun ridică ochii înspre calif, ca să judece după chipul lui cum îi plăcuse cântarea. Ci în loc de mulțumirea pe care se aștepta s-o vadă, dete cu ochii de o înfățișare atâta de acrită și de o mânie atâta de aprigă, încât scăpă din mână cupa plină cu vin. Și se cutremură în sufletul său și s-ar fi și crezut pierit fără de izbavă, dacă nu ar fi băgat tot atunci de seamă că emirul drept-credincioșilor nu părea nici măcar să-i fi auzit stihurile rostite și dacă nu i-ar fi văzut ochii tulburi și parcă pierduți în cercetarea unui lucru de nedeslușit. Și își zise: „Pe Allah! Acum o clipă avea chipul visător, și-acuma iacătă-l negru de supărare și cum niciodată nu i l-am mai văzut așa de furtunos. Și cât sunt eu de deprins a-i citi gândurile după înfățișarea chipului și să-l ghicesc ce simte, iacătă că acuma habar nu am de unde i se trage schimbarea asta neașteptată! Izgoni-l-ar Allah pe cel viclean și apere-ne de rele!”
Și cum își storcea astfel mințile, spre a ajunge să înțeleagă pricina acelei mânii, califul deodată aruncă înspre gazdă o privire plină de îndoință și, împotriva tuturor datinilor ospeției și în pofida obiceiului care cere ca niciodată gazda și musafirul să nu se întrebe de nume și de rosturi, îl întrebă pe stăpânul casei, cu un glas ce se străduia să nu izbucnească:
— Cine ești tu, bre?
Iar gazda, la întrebarea lui, schimbându-se de tot la chip și speriat până peste fire, nu vroi să zăbovească a-i da răspunsul, ci zise:
— Mi se spune îndeobște Abu'l Hassan Ali ben-Ahmad Al-Khorassani.
Și califul urmă:
— Da tu știi cine sunt eu?
Iar gazda răspunse, încă și mai galben:
— Nu, pe Allah! Nu am avut cinstea, o, stăpâne al meu!
Atunci Ibn-Hamdun, simțind că împrejurarea se făcea tot mai încurcată, se ridică și îi spuse tânărului:
— O, gazdă a noastră, te afli de față cu emirul drept-credincioșilor, califul Al-Motazid Bi'llah, nepotul lui Al-Motavakkil Ala'llah.
Când auzi vorbele acestea, stăpânul casei se ridică la rându-i, tulburat până peste poate și sărută tremurând pământul dintre mâinile califului și spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, mă închin ție, pe harurile preacuvioșilor și preacredincioșilor tăi strămoși, să-i ierți robului tău greșalele pe care va fi putut să le săvârșească, fără de voia lui, față de Măria Ta, ori lipsa de cuviință de care o fi putut să se facă vinovat, ori lipsa de preacinstire, ori lipsa de dărnicie, fără de nici o îndoială!
Și califul răspunse:
— Bre, omule, nu am să te cert pentru nici o astfel de lipsă. Ai dovedit, dimpotrivă, față de noi, o risipă de care te-ar pizmui până și sultanii cei mai darnici. Ci dacă te-am întrebat ce te-am întrebat, am făcut-o întrucât, din câte-mi pare, o pricină tare grea m-a stârnit deodată, când nu mă gândeam decât să-ți mulțumesc pentru tot ce văzusem atâta de frumos în casa ta!
Și gazda, năucită, spuse:
— O, stăpâne și doamne al meu, fie-ți milă! Nu lăsa mânia să cadă asupra robului tău, până a nu-l fi încredințat și pe el de nelegiuirea lui!
Iar califul spuse:
— Am băgat dintr-odată de seamă, bre omule, că tot ce se află în casa ta, de la lucruri până la hainele pe care le ai pe tine, poartă numele bunicului meu, Al-Motavakkil Ala'llah! Or, poți tu să-mi lămurești un fapt atâta de ciudat? Și nu care cumva se cade să mă gândesc la vreun furtișag nedovedit din saraiul strămoșilor mei preacucernici? Vorbește fără de ocolișuri, ori te-așteaptă moartea pe dată!
Și gazda, în loc să se tulbure, își dobândi la loc chipul cel îndatoritor și zâmbetul și, cu glasul lui cel mai liniștit, spuse:
— Milele și pavăza Celui-Atotputernic fie asupra ta, o, doamne al meu! Hotărât, vorbesc fără de ocolișuri, întrucât adevăru-i haina ta cea de pe dinlăuntru, cinstirea-i mantia ta cea de pe dinafară și nimeni nu ar putea să grăiască altminteri decât întru adevăr dinaintea ta.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaisprezecea noapte spuse:
Hotărât, vorbesc fără de ocolișuri, întrucât adevăru-i haina ta cea de pe dinlăuntru, cinstirea-i mantia ta cea de pe dinafară și nimeni nu ar putea să grăiască altminteri decât întru adevăr dinaintea ta.
Iar califul îi spuse:
— Dacă-i așa, șezi jos și zi-i!
Și Abu'l Hassan, la un semn al califului, șezu jos pe locul lui și spuse:
— Află, dar, o, emire al drept-credincioșilor – dare-ar Allah să-ți duci mai departe biruințele și noroacele! – că eu nu sunt, precum s-ar putea presupune, nici fiu de sultan, nici de emir, nici fecior de vizir, nici nimic ce s-ar putea asemui mai de aproape ori mai de pe departe cu vreo spiță de os domnesc. Da povestea mea-i o poveste atâta de ciudată, încât de-ar fi scrisă cu acul pe colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățământ aceluia care ar citi-o cu prețuire și cu luare-aminte. Întrucât măcar că nu sunt nicidecum os domnesc, nici de viță aleasă, nici din vreun neam de vază, socot că pot, fără a minți, să-i mărturisesc stăpânului meu că, de binevoiește să-și plece înspre mine urechea, povestea mea are să-l mulțumească și are să facă să-i piară mânia adunată împotriva robului care îi vorbește.
Și Abu'l Hassan se opri o clipită din vorbă, își adună amintirile, le orândui în mintea lui și urmă astfel:
— Eu, o, emire al drept-credincioșilor, m-am născut la Bagdad, ca fiu al unui tată și al unei mame care nu mai aveau altă odraslă în afară de mine. Iar tatăl meu era un neguțător oarecare din suk. Dreptu-i, totodată, că era cel mai bogat și cel mai prețuit dintre toți negustorii. Și nu era negustor numai într-un suk, ci în toate sukurile avea câte o prăvălie, care era cea mai frumoasă, atât în sukul zarafilor cât și în cel al neguțătorilor de leacuri ori în cel al postăvarilor. Și în fiecare prăvălie avea câte un om al lui, priceput la treburile de vânzare și de cumpărare. Și mai avea, lângă odaia din fund a prăvăliei și câte un iatac lăturalnic, unde putea, ferit de cei ce intrau ori ieșeau din prăvălie, să se întindă în voie, la vreme de arșiță și să-și facă tabietul, pe când, spre a-l răcori în răstimpul somnului, un rob avea slujba de a-i face vânt cu un vânturar, vânturându-i cu bună-cuviință mai ales boașele. Căci taică-meu avea boașele simțitoare la căldură și nimic nu le făcea atâta bine cât răcoreala vânturarului. Or, cum altă odraslă în afară de mine nu mai avea, mă iubea din toată inima, nu mă lăsa să duc lipsă de nimic și nu precupețea nici o cheltuială pentru învățătura mea. Și de altminteri bogățiile lui sporeau an de an, datorită binecuvântării cerului și se făceau tot mai anevoie de socotit. Și-atunci, venindu-i ceasul sorocului, muri – îndura-s-ar Allah să-l copere cu mila lui, să-l primească în tihna lui și să dealungească, cu zilele pe care le-a pierdut răposatul, viața emirului drept-credincioșilor.
Iar eu, moștenind averi nenumărate de la părintele meu, am urmat a mă ține, ca și pe vremea când trăia el, de negustoriile sukului. Și de altminteri nu mă lipseam de nimica, mâncam, beam și mă veseleam cât puteam cu prietenii care îmi erau dragi. Și mi se părea că viața-i minunată și mă străduiam să le-o fac și celorlalți tot atâta de dulce cât îmi era mie. Drept care fericirea îmi era fără de căințe și fără de amaruri și nu râvneam la nimic mai bun decât viața mea de fiecare zi. Întrucât și ceea ce oamenii numesc ambiție și ceea ce înfumurații numesc slavă și ceea ce săracii cu duhul numesc faimă și mai-măririle și zarva, toate astea îmi erau un simțământ de neîndurat. Și mă socoteam mai presus de ele. Iar mai presus de desfătările din afară puneam liniștea traiului meu, iar mai presus de măririle cele înșelătoare puneam fericirea mea de rând, tăinuită în mijlocul prietenilor mei cu chip dulce. Ci, o, doamne al meu, o viață, cât de cuminte și de curată ar fi ea, nu este niciodată ferită de belele. Și trebuia și eu, după pilda semenilor mei, să mă încredințez de aceasta în curând. Și beleaua veni sub chipul cel mai vrăjit în viața mea. Întrucât, pe Allah! Oare se află pe pământ vreo vrajă ce s-ar putea asemui cu frumusețea, atunci când frumusețea își alege, spre a se vădi, chipul și legănările unei copilandre de paisprezece ani?
Și se află oare, o, doamne al meu, copilandră mai dulce decât aceea pe care nu o aștepți, atunci când, ca să ne ardă inima, ia chipul și legănările unei copilandre de paisprezece ani? Căci sub înfățișarea aceasta și nu sub alta, mi se ivi, o, emire al drept-credincioșilor, aceea care avea să-mi pecetluiască pe totdeauna mințile cu pecetea atotputerii ei. Că iacătă, stam într-o zi pe lavița de dinaintea prăvăliei mele și tăifăsuiam ba de una, ba de alta, cu prietenii mei obișnuiți, când văzui că se oprește dinaintea mea o tinerică legănându-se și zâmbind, împodobită cu doi ochi de babiloneancă și care îmi aruncă o privire, numai o privire și nimic mai mult. Iar eu, ca sub săgetătura unei săgeți agerite, tresării în cugetul și în trupul meu și îmi simții întreaga ființă cuprinsă de tulburare, ca dinaintea chiar a năzăririi fericirii mele. Și fetișcana, după o clipă, veni înspre mine și îmi spuse:
— Oare aici este prăvălia domniei sale Abu'l Hassan Ali Ibn-Ahmad Al-Khorassani?
Și întrebarea aceea, o, doamne al meu, mi-o puse cu un glas ca de izvor și ședea, înaltă și subțire, dinaintea mea și mlădie în gingășia-i dulce; iar gura-i de copil neprihănit, sub iașmacul de moselină, era un bobocel de purpură ce se deschidea peste două șiruri lucii de boabe de grindină. Iar eu răspunsei, ridicându-mă în cinstea ei:
— Da, o, stăpână a mea, aceasta-i prăvălia robului tău.
Iar prietenii mei, din bună-cuviință, se ridicară toți și plecară. Atunci fetișcana intră în prăvălie, o, emire al drept-credincioșilor, târându-mi mințile după ea.
Și șezu ca o domniță pe divan și mă întrebă:
— Și unde-i el?
Eu răspunsei, da bâlbâindu-mă de tot, așa de tare mi se înnodase limba de tulburare:
— Chiar eu sunt, ya setti!
Și ea zâmbi, cu zâmbetul gurii ei și grăi:
— Spune-i atunci slujbașului tău de colea să-mi dea trei sute de dinari de aur!
Iar eu, într-o clipită, mă întorsei înspre căpetenia băieților mei de prăvălie și îi poruncii să cântărească trei sute de dinari și să-i dea domniței aceleia nepământene! Și ea luă punga cu aur pe care i-o înfățișă slujbașul meu, și, ridicându-se, plecă fără o vorbă de mulțumire, fără un semn de rămas-bun. Și, hotărât! O, emire al drept-credincioșilor, mințile mele nu putură să facă altceva decât s-o urmeze mai departe, lipite de pașii ei.
Or, când pieri din vedere, băiatul meu de prăvălie îmi spuse cu bună-cuviință:
— O, stăpâne al meu, pe numele cui trebuie să scriu banii aceștia arvuniți?
Eu răspunsei:
— Eh, de unde să știu, bre? Și-apoi de când însemnează oamenii în cărțile lor de socoteli numele huriilor? Dacă vrei, scrie: „Trei sute de dinari dați arvună Hoțoaicei de Inimi”.
Când tejghetarul meu auzi vorbele acestea, își zise: „Pe Allah! Stăpânul meu, care de felul lui este atâta de chibzuit, nu a făcut lucrul acesta decât ca să pună la încercare iscusința și priceperea mea. Așa că am să dau fuga după necunoscuta aceea și am s-o întreb cum o cheamă!” Și, fără a-mi cere sfatul, se repezi plin de sârg afară din prăvălie și o luă la fugă după fetișcana care de mult nu se mai vedea. Și, după un timp, se întoarse la prăvălie, da ținându-și mâna peste ochiul stâng și cu fața scăldată în lacrimi. Și, cu capul plecat, se duse să-și ia iarăși locul la tejghea, ștergându-se pe obraji.
Iar eu îl întrebai:
— Ce-ai pățit?
El îmi răspunse:
— Izgonit fie Cel-Viclean, o, stăpâne al meu! Socoteam că fac bine, cu gândul s-o întreb cum o cheamă, când m-am luat după copilandra care a fost aici. Da ea, de cum m-a simțit în urma ei, s-a răsucit dintr-odată înspre mine și mi-a alduit peste ochiul stâng un pumn de era să-mi crape capul. Și iacătă-mă acuma cu ochiul zdrobit de un pumn mai vârtos decât pumnul unui fierar.
Și-așa! Or, o, doamne al meu, mărire lui Allah cel carele ascunde atâta putere în mâinile gazelelor și pune atâta repeziciune în mișcările lor! Iar eu șezui toată ziua cu mințile prinse în lanțul amintirii ochilor aceia ucigași de oameni și cu sufletul chinuit și răcorit totodată de trecerea celei ce îmi răpise judecățile.
Or, a doua zi, tot la ceasul acela, pe când mă pierdeam în dorul de ea, o văzui pe vrăjitoriță stând dinaintea prăvăliei mele, uitându-se la mine și zâmbind. Și, la vederea ei, bruma de minte care îmi mai rămăsese fu mai-mai să-și ia zborul de bucurie. Și cum tocmai deschideam gura spre a-i ura bun venit, fata îmi spuse:
— Nu-i așa, ya Abu'l Hassan, că ți-ai zis pesemne în mintea ta, gândindu-te la mine: „Ce fel de hoață o mai fi și aia care mi-a răpit ceea ce mi-a răpit și pe urmă și-a luat tălpășița?”
Ci eu răspunsei:
— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejurul tău, o, sultană a mea! Nu ai făcut altceva decât să iei ceea ce este al tău, întrucât tot ce-i aici este bunul tău și pe dinafară și pe dinăuntru! Iar sufletul robului tău nu mai este al lui de când te-ai ivit tu și se află laolaltă cu toată zestrea de bunuri lipsite de preț, din prăvălia aceasta!
Și copilandra, când auzi așa, își săltă iașmacuțul de pe față și se aplecă, trandafir pe un fir de crin și șezu jos râzând, cu un susur de brățări și de mătăsării. Și odată cu ea intră în prăvălie mireasma îmbălsămată a tuturor grădinilor. Pe urmă îmi spuse:
— Dacă-i așa, ya Abu'l Hassan, numără-mi cinci sute de dinari!
Și eu răspunsei:
— Ascult și mă supun!
Și poruncind să i se cântărească cinci sute de dinari, i-i detei. Iar ea îi luă și plecă. Și-atâta tot.
Iar eu, ca și în ajun, mă simțeam mai departe încătușat de nurii ei și rob al frumuseții sale. Și neștiind ce vrăjitorie mă lăsase atâta de cu totul lipsit și de minți și de judecată, nu izbuteam să mă înduplec a lua vreo hotărâre, ori a face vreo încercare să ies din starea de pieire în care mă cufundasem. Ci în ziua următoare, pe când eram mai șofrănit și mai toropit ca oricând, fata se ivi iar înaintea mea, cu ochii ei cei lungi, de flacără și de neguri și cu zâmbetul ei pierzător de minți. Și, de data aceasta, fără a rosti o vorbă, își puse degetul pe o bucată de catifea pe care erau agățate niște giuvaieruri scumpe și numai își spori zâmbetul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaptesprezecea noapte spuse:
Fără a rosti o vorbă, își puse degetul pe o bucată de catifea pe care erau agățate niște giuvaieruri scumpe și numai își spori zâmbetul. Iar eu, pe dată, o, emire al drept-credincioșilor, luai bucata de catifea, o împăturii cu tot ce se afla în ea și i-o dădui vrăjitoarei, care o luă și se duse, fără altceva nimic.
Or, de data aceasta, când o văzui că se duce, nu mai fusei în stare să stau mai departe nemișcat și, înfrângându-mi sfiala ce mă făcea să mă tem de un necaz asemenea cu cel pe care îl pățise băiatul meu de la tejghea, mă ridicai și plecai pe urmele ei. Și ajunsei, astfel, mergând în urma ei, pe țărmul Tigrului, unde o văzui cum se suie într-un caic, care lopătând spornic ajunse la saraiul de marmură al emirului drept-credincioșilor Al-Motavakkil, bunicul tău, o, doamne al meu. Iar eu dacă văzui așa, mă simții cuprins de o îngrijorare până peste poate și gândii în cugetul meu: „Iacătă-te acuma, ya Abu'l Hassan, băgat în grele belele și târât în vârtejul încurcăturilor!” Și mă gândeam, fără de voia mea, la spusa poetului:
Brațul alb și-atât de dulce Al iubitei, brațul care Ca să-ți rezemi pe el fruntea Puf de lebădă îți pare, Cercetează-l și ia seama Că te duce la pierzare.
Și am stat multă vreme pe gânduri, privind, fără s-o văd, apa râului; și toată viața mea cea fără de necazuri și cea atâta de otova în dulceața trecutului ei mi se prefiră pe dinaintea ochilor, în niște luntrii plutind una după alta și toate la fel, pe firul acelei ape. Și deodată, dinaintea ochilor mei, caicul se ivi iarăși, așternut cu purpură, cu fata aceea stând în el, tras acuma la capătul de jos al scării de marmură și fără nici un vâslaș. Și mă minunai cu glas tare: „Hei, pe Allah! Au nu ți-e rușine de viața ta lâncedă, ya Abu'l Hassan? Și cum de stai tu să șovăiești între viața aceea și viața de foc pe care o duc cei care nu se tem de nici un fel de încurcături! Și au nu cunoști tu și ceastălaltă spusă a poetului:
Prietene, hai, scoală din lunga-ți toropeală.
Că trandafirul fericirii sfânt nu înflorește-n somn nicicând.
Nu mai lăsa să treacă prin viața ta săracă atâtea clipe fără să te-aprinzi la jarul mare-al marilor dorinți.
Că veacuri vei avea de-ajuns Să dormi în somnul nepătruns.”
Și, înviorat de stihurile acestea și de amintirea fetei tulburătoare, mă hotărâi, acum când știam unde sălășluiește, să nu mă abat de la nimic spre a ajunge la ea. Și, plin de atare gând, mă dusei acasă și intrai în iatacul mamei mele, care mă iubea cu toată suflarea ei și îi povestii, fără a-i ascunde nimic, tot ce se întâmplase în viața mea. Iar maică-mea, înfricoșată, mă strânse la inima ei și îmi spuse:
— Mântui-te-ar Allah, o, copilul meu și ferească-ți sufletul de vreo belea! Of, fiul meu, Abu'l Hassan, tu, singura mea temelie de viață, unde vrei tu să primejduiești și tihna ta și pe a mea? Dacă fata aceea șade în saraiul emirului drept-credincioșilor, cum poți tu să te îndârjești a dori s-o vezi? Au tu nu bagi de seamă prăpastia înspre care alergi, când te încumeți, măcar și cu gândul numai, să pornești înspre saraiul stăpânului nostru califul? O, fiul meu, mă rog ție pe cele nouă luni cât ți-am încălzit viața, leapădă-te de gândul de-a o mai vedea pe fata aceea și de-a lăsa să se sape în inima ta o patimă amarnică!
Iar eu răspunsei că ce-o fi o fi. Și că ce-i scris trebuie să se întâmple. Și că Allah este mai presus de toate! Și a doua zi, ducându-mă la prăvălia mea din sukul giuvaiergiilor, veni să mă vadă omul meu care se îngrijea de neguțătoriile de la prăvălia mea din sukul negustorilor de sulimanuri. Și era un om bătrân, în care răposatul taică-meu avea o încredere fără de margini și de la care cerea sfat la orice neguțătorie mai anevoioasă ori mai încurcată. Și, după salamalecurile și urările îndătinate, îmi spuse:
— Ya sidi, ce-i cu schimbarea pe care o văd în înfățișarea ta și ce-i cu gălbeneala de pe chipul tău și ce-i cu îngrijorarea aceasta? Ferească-ne Allah de neguțătoria păguboasă și de mușteriii de rea-credință! Da oricare o fi necazul pe care îl vei fi pățit, nu poate să fie fără de izbavă, de vreme ce ești bine sănătos!
Iar eu îi spusei:
— Nu, pe Allah, o, preacinstite taică, nu am făcut nici o neguțătorie proastă și nu am fost înșelat de reaua credință a nimănui. Numai că viața mea s-a schimbat la chip, atâta. Și belelile au intrat în casa mea, odată cu trecerea unei copilandre de paisprezece ani.
Și îi povestii ce mi se întâmplase. Și i-o zugrăvii de parcă acolo de față s-ar fi aflat chiar răpitoarea inimii mele. Și preacinstitul șeic, după ce cugetă o vreme, îmi spuse:
— Hotărât! Treaba-i încurcată. Da nu-i mai presus de isteția bătrânului tău rob, o, stăpâne al meu. Căci chiar că am printre cunoscuții mei un om care locuiește la saraiurile califului Al-Motavakkil, întrucât este croitorul slujbașilor și al hadâmbilor de acolo. Așa că am să te duc la el; și ai să-i dai să-ți lucreze vreo haină, pe care să i-o plătești gras. Iar el, atunci, are să-ți fie de mare folos!
Și fără a mai zăbovi mă duse la sărai și intră cu mine la croitorul care ne primi cu dragoste. Iar eu, spre a face începutul șirului de haine pe care aveam să-i dau să mi le lucreze, îi arătai un buzunar de la surtucul meu, pe care avusesem grijă să-l descos, pe drum și îl rugai să mi-l coasă la loc numaidecât. Și croitorul mi-l cusu cu multă bunăvoie. Iar eu, spre a-i plăti lucrul, îi strecurai în mână zece dinari de aur, cerându-mi iertăciune că era atât de puțin și făgăduindu-i că am să-l despăgubesc din belșug la cel de al doilea prilej. Și croitorul nu mai știu ce să creadă de felul meu de a mă purta; ci uitându-se la mine cu uimire, îmi spuse:
— O, doamne al meu, ești îmbrăcat ca un neguțător, da ești departe de-a te purta ca neguțătorii. De obicei un neguțător ia seama la ce cheltuie și nu scoate o drahmă până ce nu este încredințat că are să câștige zece. Da tu, pentru un lucru de nimic, îmi dai un preț cât pentru un caftan de calif!
Pe urmă adăugă:
— Numai îndrăgostiții-s așa de darnici! Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu, nu cumva ești îndrăgostit?
Eu răspunsei, lăsând ochii în jos:
— Cum să nu fiu, după ce am văzut ce-am văzut?
El mă întrebă:
— Și cine-i pricina dorurilor tale? E vreun căprior ori vreo gazelă?
Eu răspunsei:
— O gazelă!
El îmi zise:
— Nu este nimica împotrivă. Și, o, stăpâne al meu, iacătă-mă-s gata să-ți slujesc de călăuză, dacă lăcașul ei este saraiul nostru, de vreme ce-i o gazelă și de vreme ce aici se află cele mai frumoase soiuri din neamul acesta!
Eu spusei:
— Da, aici șade!
El spuse:
— Și care-i numele ei?
Eu spusei:
— Numai unul Allah îl știe! Și poate că și tu!
El spuse:
— Zugrăvește-mi-o, atunci.
Și i-o zugrăvii, pe cât putui mai bine; iar el strigă:
— He, pe Allah! Asta-i stăpâna noastră Chită-de-Mărgărinte, alăutista emirului drept-credincioșilor Al-Motavakkil Ala'llah!
Și adăugă:
— Ia te uită că chiar hadâmbul ei tocmai vine înspre noi! Tu, stăpâne al meu, să nu lași să-ți scape prilejul de a ți-l face apropiat, spre a-ți fi călăuză înspre stăpâna lui, Chită-de-Mărgărinte!
Și într-adevăr, o, emire al drept-credincioșilor, văzui că intră în croitorie un rob alb, tare tinerel, frumos ca luna la vreme de Ramadan. Și după ce ne dete binețe cu gingășie, îi spuse croitorului, arătându-i o vestuță de zarafir:
— Cât costă vestuța aceasta de zarafir, o, șeic Ali? Tocmai mi-ar trebui una, când o însoțesc la preumblările ei pe stăpâna mea Chită-de-Mărgărinte!
Iar eu numaidecât luai haina din locul unde se afla și i-o dădui, spunându-i:
— Este plătită, și-i a ta!
Iar copilul mă privi cu un zâmbet dintr-o parte, întocmai ca și stăpâna lui și îmi spuse, luându-mă de mână și trăgându-mă într-un ungher:
— Tu ești fără de nici o îndoială Abu'l Hassan ibn-Ahmad-Al Khorassani.
Iar eu, până peste poate de uluit văzând atâta isteciune la un copil și auzindu-mă numit pe nume, îi pusei pe deget un inel scump, pe care îl scosei de pe degetul meu și răspunsei:
— Așa-i precum spui, o, copilandre preadrăguț. Da de unde știi tu numele meu?
El grăi:
— Pe Allah, cum să nu-l știu, dacă stăpâna mea îl rostește de-atâtea ori pe zi față cu mine, de când este îndrăgostită de Abu'l Hassan Ali, preastrălucitul meu stăpân? Pe harurile Profetului – asupra-i fie milele și binecuvântările! – dacă și tu ești tot atâta de îndrăgostit de stăpâna mea pe cât este ea de tine, iacătă-mă-s gata numaidecât să te călăuzesc până la ea!
Eu atunci, o, emire al drept-credincioșilor, mă jurai copilului, cu jurămintele cele mai sfinte, că eram îndrăgostit până la pierderea minților de stăpâna lui și că de bună seamă că am să mor de n-am s-o văd numaidecât. Și copilașul hadâmb îmi spuse.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute optsprezecea noapte spuse:
Eu atunci, o, emire al drept-credincioșilor, mă jurai copilului, cu jurămintele cele mai sfinte, că eram îndrăgostit până la pierderea minților de stăpâna lui și că de bună seamă că am să mor de n-am s-o văd numaidecât. Și copilașul hadâmb îmi spuse:
— Dacă-i așa, o, stăpâne al meu Abu'l Hassan, sunt al tău cu totul. Și nu vreau să mai tărăgănesc a te ajuta să ai o vedere cu stăpâna mea!
Și plecă spunându-mi:
— Am să mă întorc într-o clipită.
Și chiar că nu zăbovi mult până ce să vină iar la mine la croitorie. Și aducea o legăturică pe care o desfăcu și scoase o cămașă înflorată cu zarafir și o mantie care era chiar una din mantiile califului, cum am putut să bag de seamă din semnele cu care era însemnată și din numele scris în urzeala țesăturii, cu litere de aur și care era numele lui Al-Motavakkil Ala'llah. Și hadâmbul cel micuț îmi spuse:
— Ți-am adus, o, stăpâne al meu, Abu'l Hassan, hainele cu care se îmbracă emirul drept-credincioșilor când se duce seara în harem.
Și mă îndemnă să mă îmbrac cu ele și îmi spuse:
— Odată ce ai să ajungi pe sala cea lungă dinlăuntru, unde sunt iatacurile cadânelor, să ai o mare grijă, când treci, să iei din șipulețul acesta, pe care ți l-am adus, câte un bob de mosc și să-l pui în farfuriuța de dinaintea ușii de la fiecare iatac; întrucât acesta-i obiceiul califului, în fiecare seară, când trece pe la harem. Și odată ce vei ajunge dinaintea unei uși cu pragul de marmură albastră, s-o deschizi fără să bați și vei fi în brațele stăpânei tale!
Pe urmă adăugă:
— În ce privește ieșirea de acolo, după întâlnire, Allah are să vadă!
Și după ce îmi dete aceste îndrumări, mă lăsă urându-mi noroc și pieri. Eu atunci, o, doamne al meu, măcar că nu eram dedat cu asemenea soiuri de isprăvi și măcar că aceasta era începutul meu pe calea belelilor, nu pregetai să mă îmbrac cu hainele califului și, ca și cum aș fi sălășluit toată viața mea în saraiul lui și m-aș fi născut acolo, pornii la drum vitejește de-a lungul curților și al sălilor și ajunsei în latura saraiului cu iatacurile hărăzite haremului. Și numaidecât scosei din buzunar șipul plin cu boabe de mosc și, așa cum mă învățase hadâmbul cel micuț, nu pregetai, când treceam prin dreptul ușilor cadânelor, să pun câte un bob de mosc pe farfuriuța care anume se afla acolo. Și ajunsei astfel dinaintea ușii cu prag de marmură albastră. Și mă pregăteam s-o împing spre a intra la cea atâta de dorită, firitisindu-mă în sinea mea că nu fusesem cunoscut de nimeni până acolo, când deodată auzii o zarvă și tot atunci văzui și lumina de la o sumedenie de făclii. Or, era chiar califul Al-Motavakkil, înconjurat de puhoiul lui de curteni și de alaiul său. Și nu mai avusei decât răgazul de a mă întoarce pe unde venisem, cu inima pierită de spaimă. Și, în fuga mea de-a lungul sălii, auzeam glasurile cadânelor care, dinlăuntru, se minunau spunând:
— Pe Allah! Ce lucru ciudat! Iacătă că emirul drept-credincioșilor mai trece o dată pe sală. Hotărât că tot el a trecut și-acum o clipă, punând în fiecare farfurioară bobul de mosc cel rânduit. Și-apoi l-am mai cunoscut și după mireasma hainelor sale!
Iar eu fugeam înainte pierdut, da fusei nevoit în curând să mă opresc, neavând cum merge mai departe pe sală fără a mă primejdui să trezesc luarea-aminte. Ci auzeam întruna zarva alaiului și vedeam cum vin înspre mine luminile. Atunci, nevroind să fiu prins în starea aceea și străvestit cum eram, împinsei, chiar cu primejdia de a muri, cea dintâi ușă ce-mi căzu sub mână și dădui buzna înlăuntru, uitând că eram străvestit în hainele califului și uitând și tot ce-ar fi putut urma. Și mă pomenii dinaintea unei fetișcane cu ochii lungi și speriați, care, ridicându-se dintr-o săritură de pe chilimurile pe care șezuse tolănită, scoase un țipăt mare de spaimă și de buimăcire și, cu o mișcare repede, își ridică poala rochiei de muselină și își coperi fața și părul. Iar eu mă oprii acolo, dinaintea ei, năucit de tot, zăpăcit de tot și dorindu-mi în sufletul meu, ca să scap din beleaua aceea, să se crape pământul sub picioarele mele și să pier. Ah! Asta-mi doream fierbinte, de bună seamă, și, pe deasupra, afuriseam încrederea necugetată pe care o avusesem în hadâmbuțul acela al pierzaniei, care nu mai încăpea îndoială, avea să fie pricina morții mele, fie în ștreang, fie în țeapă. Și ținându-mi răsuflarea, așteptam să văd ieșind din gura fetișcanei înspăimântate strigătele de chemare ce aveau să facă din mine un lucru de milă și o pildă de osândă menită celor dornici de belele. Și ia uite că buzele cele tinere se mișcară sub poalele de moselină și glasul care se auzi era dulce și îmi spunea:
— Fii binevenit în iatacul meu, o, Abu'l Hassan, căci tu ești cel pe care l-a îndrăgit sora mea Chită-de-Mărgărinte și pe care ai îndrăgit-o!
Iar eu, la vorbele acelea nenădăjduite, o, doamne al meu, mă aruncai cu fruntea la pământ dinaintea copilandrei și îi sărutai poalele hainei și îmi pusei pe cap vălul ocrotirii ei. Și ea îmi zise:
— Bun venit și viață lungă oamenilor mărinimoși, ya Abu'l Hassan! Ce strălucit te-ai purtat față de sora mea Chită-de-Mărgărinte! Și ce câștigat ai ieșit din încercările la care te-a supus! Încât nu mai contenește să-mi tot vorbească de tine și de dragostea pe care te-ai priceput să i-o stârnești. Așa că poți să-ți binecuvântezi norocul care te-a adus la mine, când ar fi putut să te călăuzească la pieirea ta, străvestit cum ești în hainele califului. Și poți să fii liniștit, întrucât am să orânduiesc eu totul în așa fel ca nimic alta să nu se întâmple în afară de ceea ce-i pecetluit cu pecetea norocului!
Iar eu, neștiind cum să-i mulțumesc, îi sărutam mai departe, tăcut, pulpana hainei. Și ea adăugă:
— Numai că, ya Abu'l Hassan, până a începe să lucrez în folosul tău, aș vrea să fiu bine dumirită în ce privește gândurile tale față de sora mea. Întrucât nu trebuie să dăinuie nici o neînțelegere în privința aceasta!
Iar eu răspunsei, ridicând mâinile:
— Allah să te apere și să te ție pe calea cea dreaptă, o, stăpâna mea cea mântuitoare! Eh, pe viața ta! Cum ar putea să fie gândurile mele altfel decât curate și cinstite? Nu râvnesc, cu adevărat, decât un lucru și anume s-o mai văd o dată pe luminoasa ta soră Chită-de-Mărgărinte, numai pentru ca ochii mei să se bucure de vederea ei și inima mea tânjitoare să se întoarcă la viață. Atâta numai și nimic mai mult! Și Allah Atoatevăzătorul este martor pentru spusele mele și știe tot ce am în gânduri!
Ea atunci îmi spuse:
— Dacă-i așa, ya Abu'l Hassan, nu am să precupețesc nimica spre a te face să ajungi la ținta legiuită a dorurilor tale!
Și, rostind acestea, bătu din palme și spuse unei roabe micuțe ce veni pe fugă la chemarea aceea:
— Du-te după stăpâna ta Chită-de-Mărgărinte și spune-i: „Sora ta Șerbet-de-Migdale îți trimite salamalecurile ei și te poftește la ea fără de zăbavă, întrucât în noaptea aceasta își simte pieptul apăsat și numai tu ai putea să i-l ușurezi. Și, pe deasupra, este între tine și ea o taină!”
Și roaba dete fuga să îndeplinească porunca. Și numaidecât, o, doamne al meu, o văzui pe Chită-de-Mărgărinte ivindu-se în toată frumusețea, cu toată gingășia ei întreagă. Și drept orice veșmânt era învăluită cu un izar lung de mătase albastră; și era cu picioarele goale și cu pletele desfăcute. Or, nu mă văzu dintru început și îi spuse surorii sale, Șerbet-de-Migdale:
— Iacătă-mă, surioară. Veneam de la hammam și încă nu am avut vreme să mă îmbrac. Ci spune-mi iute ce taină-i între mine și tine!
Și, drept orice răspuns, ocrotitoarea mea mă arătă Chitei-de-Mărgărinte cu degetul, făcându-mi semn să mă apropii. Iar eu ieșii din umbra în care șezusem. Când mă văzu, mult-iubita mea nu se arătă nici rușinată, nici încurcată, ci veni la mine, albă și tulburătoare și se aruncă în brațele mele, ca un copil în brațele mamei sale. Iar mie mi se părea că țin la piept toate huriile raiului. Și nu știam, o, doamne al meu, atâta de dulce și de mierie era, dacă nu cumva-i o bucată de unt ales ori un șerbet de migdale. Binecuvântat fie acela carele a închipuit-o! Mâinile mele nici nu cutezau să se sprijine pe acel trup de copil. Și o viață nouă de o sută de ani coborî în mine odată cu sărutarea ei. Și șezurăm, înlănțuiți așa, nici nu mai știu câtă vreme. Căci tare sunt încredințat că pesemne oi fi căzut în vreo stare ca de vrajă, ori altceva de soiul acesta.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute nouăsprezecea noapte spuse:
Și șezurăm, înlănțuiți așa, nici nu mai știu câtă vreme. Căci tare sunt încredințat că pesemne oi fi căzut în vreo stare de vrajă, ori altceva de soiul acesta. Ci, când îmi mai venii oleacă în fire, vrusei să povestesc tot ce îndurasem pentru ea, când auzirăm de pe sală un murmur ce creștea. Și era chiar califul, care venea s-o vadă pe Șerbet-de-Migdale, cadâna lui, sora Chitei-de-Mărgărinte. Și nu mai avusei decât răstimpul cât să mă ridic și să sar într-o ladă mare, pe care ele o închiseră peste mine, ca și cum nimic nu ar fi fost înlăuntru. Și califul Al-Motavakkil, bunicul tău, o, doamne al meu, intră în iatacul cadânei lui și, zărind-o pe Chită-de-Mărgărinte, îi spuse:
— Pe viața mea, o, Chită-de-Mărgărinte, mă bucur că te găsesc astăzi la sora ta Șerbet-de-Migdale. Unde-ai fost toate zilele acestea din urmă, de când nu te-am mai văzut nicăieri în sărai și de când nu am mai auzit glasul tău care îmi place atâta?
Și adăugă, fără a aștepta răspunsul:
— Ia degrabă lăuta pe care ai dat-o uitării și cântă-mi ceva pătimaș, însoțindu-te cu strunele!
Și Chită-de-Mărgărinte, care îl știa pe calif îndrăgostit până peste poate de o roabă tânără, pe numele ei Benga, nu avu prea mult de căutat până să dea de cântecul potrivit; întrucât, fiind și ea îndrăgostită, se lăsă numai dusă de firul simțămintelor ei și, strunindu-și lăuta, se plecă dinaintea califului și cântă:
Obrazul pe care-l iubesc – of. Of.
De care mi-e sufletul plin – of noapte!
Mai dulce-i ca roua pe crinul domnesc – of ochii!
Obrazul pe care-l iubesc – of noapte!
De care mi-e sufletul plin – of of.
Ca floarea-nflorită-i, când mugurii cresc – of noapte!
Și-n ochii-i, vrăjiți, s-ar pierde de chin – of of.
Toți ai Babilonului domni pe deplin – of, noapte!
Căci privirile-acelea vrăjesc – of ochii!
De care mi-e sufletul plin – of. Of.
Obrazul pe care-l iubesc!
După ce ascultă cântecul, califul Al-Motavakkil rămase până peste poate de mișcat și, întorcându-se înspre Chită-de-Mărgărinte, spuse:
— O, copilă binecuvântată, o, gură de filomelă, spre a-ți da o dovadă de mulțumirea mea, vreau să-mi mărturisești o dorință de-a ta. Și – mă juruiesc pe volniciile străbunilor mei preaslăviți și preavrednici! – de-mi vei cere chiar și jumătate din împărăție, ți-o voi da!
Iar Chită-de-Mărgărinte, lăsând ochii în jos, răspunse:
— Allah lungească viața stăpânului nostru! Da eu nu-mi doresc alta decât să am parte pe mai departe de milele emirului drept-credincioșilor, asupra capului meu și asupra capului surorii mele Șerbet-de-Migdale!
Iar califul spuse:
— Chită-de-Mărgărinte, trebuie să-mi ceri ceva!
Atunci ea zise:
— Întrucât stăpânul nostru îmi poruncește, am să-i cer să-mi dăruiască slobozenia și să-mi lase, drept orice bun, toate lucrurile din iatacul acesta!
Iar califul spuse:
— Ești stăpână pe ele, o, Chită-de-Mărgărinte! Iar Șerbet-de-Migdale, sora ta, va avea de azi înainte, ca iatac al ei, chioșcul cel mai frumos din sărai. Și de vreme ce ești slobodă, poți să rămâi aici ori să pleci!
Și, ridicându-se, ieși din odaia cadânei, spre a se duce la tânăra Benga, pe care o avea dragă atunci. Or, de cum plecă el, iubita mea îl trimise pe hadâmbuț să cheme niște hamali și niște oameni pricepuți la mutarea lucrurilor din casă și îi puse să ridice tot ce se afla în iatac și haine și lăzi și pături. Iar lada în care mă aflam eu închis porni cea dintâi, în spinarea unui hamal și ajunse fără de nici un necaz – mulțumită grijii lui Allah – în casa mea. Și chiar în ziua aceea, o, emire al drept-credincioșilor, mă însurai cu Chită-de-Mărgărinte, dinaintea cadiului și a martorilor. Iar ce-a mai fost este taina credinței musulmane! Și aceasta-i, o, doamne al meu, povestea lucrurilor pe care le vezi aici și a acestor chilimuri și haine însemnate cu numele slăvitului tău bunic, califul Al-Motavakkil Ala'llah! Și – mă jur pe capul meu! – nu am înflorit povestea cu o vorbă și nici nu am sărăcit-o cu o vorbă. Și emirul drept-credincioșilor este izvorul tuturor dărniciilor și comoara tuturor facerilor de bine!
Și după ce rosti acestea, Abu'l Hassan tăcu. Iar califul Al-Motazid Bi'llah strigă:
— Limba ta a rodit miere, o, gazdă a noastră, iar povestea ta-i o poveste de-a mirările! Încât, spre a-ți dovedi bucuria pe care o trăiesc, te rog să-mi aduci un calam și o foaie de hârtie!
Și după ce Abu'l Hassan aduse calamul și hârtia, califul le dete povestașului Ibn-Hamdun și îi zise:
— Scrie ce am să-ți spun!
Și îi spuse:
— „În numele lui Allah cel Atoateiertător și Atoate-dătător! Cu firmanul acesta, semnat de mâna noastră și pecetluit cu pecetea noastră, îl iertăm de toate dăjdiile, cât va trăi, pe preasupusul nostru credincios Abu'l Hassan Ali ben-Ahmad Al-Khorassani. Și îl căftănim căpetenie peste cămărașii noștri!”
Și după ce pecetlui firmanul, i-l înmână și adăugă:
— Și-aș dori să te văd în saraiul meu, ca mesean de credință și ca prieten al meu!
Și de-atunci Abu'l Hassan rămase tovarăș nedespărțit al califului al-Motazid Bi'llah. Și trăiră cu toții în huzururi, până la despărțirea cea fără de izbavă care îi face să se mute în morminte până și pe cei care au trăit în saraiurile cele mai frumoase. Slavă Celui Preaînalt, carele șade într-un sărai mai presus de toate înălțimile!
Iar Șeherezada, după ce istorisi așa, nu vroi să lase a trece noaptea aceea fără să înceapă Povestea cu cele două vieți ale sultanului Mahmud.
SFÂRȘIT
Note
1 Sau, cu alte cuvinte: Eu îl întreb anume: „Cum îți zice pe nume?” El răspunde: „Mărgăritar!” Eu strig: „Vino la mine, așadar!” Ci el răspunde-așa: „Iaca ba! Iaca ba!” Versuri întemeiate pe un joc de cuvinte: lu-lu, care înseamnă „mărgăritar”, li-li – „la mine, la mine” și la-la – „nu, nu”.