După ce, o, norocitule sultan – spuse mai departe grădinarul care adusese castraveții – vizirul cel proaspăt le porunci celor doi împricinați să vorbească, întâiul dintre ei zise:
— O, doamne al meu, am o plângere împotriva acestui om!
Și vizirul întrebă:
— Și care ți-e plângerea?
El spuse:
— O, doamne al meu, am colea afară, la poarta divanului, o vacă cu vițelul ei. Or, în dimineața aceasta, mă duceam cu ei la câmpul meu cu lucernă, ca să-i pasc; și vaca mergea înaintea mea, cu vițelul zburdând după ea, când văzui că vine către noi omul acesta aci de față, călare pe o iapă care era urmată de puiul ei, o mânzoacă urâtă și prăpădită, o stârpiciune. Or vițelul meu, văzând mânzoaca, dete fuga să se cunoască cu ea și începu să zburde în jurul ei, s-o alinte pe sub vintre cu botișorul, s-o adulmece, să se joace cu ea în fel și chip, ba depărtându-se spre a zvârli drăgălaș din picioare, ba zvârlind în sus pietricelele de pe drum cu copituțele ei. Și deodată, o, doamne al meu, stăpânul acesta al iepei descălecă și se duse la vițelușul meu cel zburdalnic și-i petrecu un curmei pe după gât, spunându-mi: „Nu-l mai las! Căci nu vreau ca vițelușul meu să se dezmățeze jucându-se cu ticăloasa asta de mânzoacă, fiica vacii tale și vlăstarul ei!” Și se întoarse înspre vițel și-i zise: „Haide, o, fiu al iepei mele și vlăstar al ei!” Și în pofida țipetelor mele de uluială și de împotrivire, îmi luă vițelul, lăsându-mi amărâta de mânză care-i colea, cu maică-sa și amenințându-mă că mă zdrobește dacă încerc să iau îndărăt ceea ce este bunul și averea mea dinaintea lui Allah, carele ne vede și dinaintea oamenilor!
Atunci vizirul cel proaspăt, care era pescarul mâncător de hașiș, se întoarse înspre pârât și îi zise:
— Da tu, bre, ce ai de spus la vorbele pe care le-ai auzit?
Iar insul răspunse:
— O, doamne al meu, știe toată lumea, într-adevăr, că vițelul este fătul iepei mele și că mânzoaca e plodul vacii acestui om!
Și vizirul spuse:
— Așadar este neîndoielnic că acuma vacile pot să fete mânji, iar caii pot să plodească viței? Întrucât acesta-i un lucru care până astăzi nu putea să fie primit nicidecum de un om cu mintea întreagă!
Și pârâtul răspunse:
— O, doamne al meu, au tu nu știi că nimica nu este cu neputință la Allah, carele zămislește ce vrea el și însămânțează unde vrea el și că zămislitura nu are decât să se plece, să-l preamărească și să-l proslăvească?
Iar vizirul spuse:
— Așa-i! Așa-i! Drept spui, bre, nimica nu este cu neputință la puterea Celui-Preaînalt, carele poate orândui ca vițeii să se tragă din iepe și mânjii din vaci!
Pe urmă adăugă:
— Ci până a-ți lăsa ție vițelul, puiul iepei tale și până a-i da pârâtului tău ceea ce este al lui, vreau și eu să vă fac martori la una dintre minunile atotputerii Celui-Preaînalt!
Și vizirul porunci să i se aducă un șoarece și un sac mare cu grâu. Și le spuse celor doi împricinați:
— Uitați-vă cu luare-aminte la ce are să urmeze și nu mai rostiți nici o vorbă!
Pe urmă se întoarse înspre pârât și îi spuse:
— Tu, o, stăpâne al vițelului, fătul iepei, ia sacul acesta cu grâu și încarcă-l pe spinarea șoarecelui!
Și omul se minună:
— O, doamne al meu, cum aș putea să fac sacul acesta mare de grâu să stea pe șoarece fără a-l zdrobi?
Iar vizirul îi spuse:
— O, omule puțin la credință, cum de cutezi să te îndoiești de atotputerea Celui-Preaînalt, carele a făcut ca vaca să nască un mânz?
Și porunci străjerilor să-l înșface pe ins, din pricina necredinței și a păgâniei lui și să-i tragă o ciomăgeală. Și puse să i se dea pârâtului vițelul cu mama lui și îi mai dete, pe deasupra și mânza cu mama lui!
Și-aceasta-i, o, doamne al vremilor, spuse mai departe grădinarul care adusese coșul cu poame, toată povestea pescarului mâncător de hașiș, ajuns mare vizir al sultanului. Și-această poznă de la urmă este spre-a dovedi cât de mare era înțelepciunea lui, cum știa să scoată adevărul prin răzvedirea smintelii și câtă dreptate avusese sultanul când îl căftănise mare vizir și când și-l luase ca tovarăș la ospețe și când îl copleșise cu cinstiri și cu huzmeturi. Ci mai darnic și mai măreț și mai făcător de bine este Allah!
După ce ascultă din gura pomarului șirul acesta de snoave, sultanul se ridică în picioare, bucurându-se până peste poate și strigă:
— O, șeic al oamenilor plini de dulceață, o, limbă de zahăr și de miere, cui i s-ar cuveni mai mult decât ție să fie mare vizir, tu care știi să gândești cu temeinicie, să vorbești cu har și să povestești plăcut, desfătător și desăvârșit?
Și îl căftăni pe dată mare vizir și și-l făcu cirac la ospețe și nu se mai despărți de el, până la venirea Despărțitoarei de prieteni și Sfarmătoarei de sindrofii.
— Și iacătă, spuse mai departe Șeherezada, grăindu-i sultanului Șahriar, tot ce am citit eu, o, norocitule sultan, în Divanul năzbâtiilor ușuratice și al înțelepciunii vesele.
Iar sora ei Doniazada strigă:
— O, sora mea, ce dulci și ce zemoase și ce desfătătoare și ce înveselitoare și ce ispitite sunt vorbele tale în prospețimea lor!
Iar Șeherezada spuse:
— Da ce-s astea lângă cele ce am să vă povestesc mâine, despre frumoasa domniță Nurrennahar, dacă oi mai fi în viață și dacă îmi îngăduie stăpânul nostru sultanul!
Și sultanul Șahriar își zise: „Hotărât! Binevoiesc să aud și povestea aceasta pe care nu o știu!”
Dar când fu cea de a opt sute șaptea noapte micuța Doniazada îi spuse suroră-sii:
— O, sora mea, hai, mă rog ție! Grăbește de ne începe povestea făgăduită, întrucât sultanul nostru cel dăruit cu purtări alese îngăduie!
Iar Șeherezada spuse:
— Cu tot dragul inimii și ca pe o cinstire datorată sultanului nostru mult învățat!