Am auzit, o, norocitule sultan, că a fost odată, într-o cetate din țara Egiptului, un om care avea slujba de zapciu și care, drept aceea, era deseori nevoit să lipsească de acasă. Și cum nu prea era dăruit cu bărbăție întru ceea ce se cheamă bărbat dăruit, soția lui nu pregeta să se folosească de plecările sale spre a se întâlni cu drăguțul ei, un flăcăiandru ca luna și gata pururea să-i împlinească dorurile. Încât femeia îl îndrăgise până peste poate și, în schimbul bucuriilor pe care i le dăruia acesta, nu se mulțumea a-i da să se înfrupte cu tot ce era mai bun în grădina sa, și, întrucât flăcăul nu era bogat și încă nu știa să câștige bani cu alișverișurile, îi plătea toate de câte avea nevoie, necerându-i vreodată să-i dea banii îndărăt altminteri decât în alinturi, în giugiuleli și în altele asemenea. Și-așa, amândoi trăiau cel mai dulce trai, ghiftuindu-se și drăgostindu-se cât îi țineau puterile. Slavă lui Allah, acela carele dăruiește unora putință, iar pe alții îi blestemă cu neputerea! De nepătruns sunt gândurile lui!
Or, într-o zi, mumbașirul, soțul muieruștii, înainte de-a pleca la slujbele lui, își pregăti catârul, umplu una dintre desage cu hârțoagele și cu hainele trebuitoare și îi spuse neveste-sii să-i umple celălalt sac al desagilor cu merindea de drum. Iar tinerica, bucuroasă că scapă de el, îi dete degrabă tot ce dorea, da nu putu să-i găsească pâine; întrucât pâinea de săptămâna aceea se sfârșise, iar arăpoaica tocmai se pregătea să frământe alta pentru săptămâna următoare. Atunci zapciul, nemaiputând să aștepte până să se coacă pâinea acasă, se duse să cumpere din suk. Și își lăsă măgarul, până una alta, cu samaru-n spinare, în grajd, legat la iesle.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute una noapte spuse:
Și își lăsă măgarul, până una alta, cu samaru-n spinare, în grajd, legat la iesle. Iar nevastă-sa rămase în curte, ca să aștepte acolo, până ce s-o întoarce bărbatu-său; și deodată îl văzu venind pe drăguțul ei, care credea că taxidarul plecase de mult. Și îi spuse femeii:
— Am mare nevoie de niște bani. Trebuie să-mi dai numaidecât trei sute de drahme!
Și ea răspunse:
— Mă jur pe Profet! Nu am acuma și nu știu de unde să-i iau!
Iar flăcăul spuse:
— E aci măgarul, o, sora mea! Ai putea să-mi dai măgarul soțului tău, pe care-l văd cu samarul pe el, legat la iesle și să mă duc să-l vând. Și capăt pe el, pe puțin, cele trei sute de drahme de care am trebuință, mare trebuință!
Iar nevestica, uluită de tot, strigă:
— Pe Profetul, habar nu ai ce vorbești! Da bărbatu-meu, când s-o întoarce și n-o mai găsi măgarul? La asta nu te gândești? Are să mă învinuiască, de bună seamă, că eu i-am prăpădit măgarul, întrucât m-a lăsat să aștept aici și are să mă bată!
Ci flăcăul luă o înfățișare atâta de amărâtă și o rugă cu atâta iscusință să-i dea măgarul, încât muierușca nu putu să se împotrivească rugăminții lui și, cu toată spaima pe care i-o stârnea soțul ei, zapciul, îl lăsă să ia măgarul, da numai după ce îl descotorosi de tot tărhatul.
Or, nu peste mult se întoarse și soțul, cu dăraburile de pâine la subsuoară și se duse la staul să le pună în desagi și să-și ia măgarul. Și văzu căpăstrul măgarului agățat într-un cui și samarul și desagii așezați pe paie, da măgarul nu, nici urmă de măgar, nici miros de măgar. Și până peste poate de nedumerit, se întoarse înspre nevastă-sa și-i spuse:
— O, femeie, ce-i cu măgarul?
Iar soția, fără a se tulbura, răspunse cu glas liniștit:
— O, fiu al moșului meu, măgarul a plecat mai adineaori și, din pragul porții, s-a întors înspre mine și mi-a spus că se duce să judece împricinații la divanul de județuri al cetății!
Când auzi asemenea vorbe, taxirgiul, plin de mânie, ridică pumnul asupra neveste-sii și răcni:
— O, deșănțato, cutezi să-ți bați joc de mine? Au tu nu știi că numai dintr-o lovitură pot să te turtesc?
Iar ea, fără a-și pierde din seninătate, spuse:
— Numele lui Allah fie asupra ta și asupra mea și împrejurul meu și împrejurul tău! Cum să-mi bat joc de tine, o, fiu al moșului meu? Și-apoi de când aș fi eu în stare să te înșel cu ceva? Și-apoi și de-aș vrea să cutez, iscusința și agerimea minții tale ar dibaci pe dată născocirile mele cele stângace și necioplite. Da, cu îngăduința ta, o, fiu al moșului meu, trebuie să-ți mărturisesc, într-un sfârșit, un lucru pe care până acuma nu m-am încumetat să ți-l spun, de teamă ca nu cumva darea lui în vileag să nu tragă asupră-ne vreo năpastă fără de mântuire! Află, dar, că măgarul tău este vrăjit și, din vreme în vreme, se preschimbă în cadiu!
Iar mumbașirul, când auzi una ca asta, se minună:
— Ya Allah!
Ci nevestica, fără a-i da răgaz să mai scoată și alte strigăte de minunare, nici să cugete, nici să vorbească, urmă cu același glas plin de încredere liniștită:
— Într-adevăr, întâia oară când am văzut dintr-odată ieșind din staul un om necunoscut, pe care nu-l văzusem când intrase și pe care nici mai înainte nu-l mai văzusem vreodată, mi s-a făcut o spaimă mare și, întorcându-i spatele și acoperindu-mi repede fața cu poala rochiei, pe care mi-am ridicat-o, întrucât atuncea nu aveam nici un fel de iașmac pe cap, am dat să-mi zvârlu picioarele în vânt și să-mi caut scăparea în fugă, căci tu nu erai acasă. Ci omul s-a apropiat de mine și mi-a spus cu un glas plin de greutate și de bunătate, fără să-și ridice ochii înspre mine, de frică să nu-mi facă rușine: „Liniștește-ți sufletul, fata mea și înseninează-ți ochii! Nu sunt nicidecum un străin pentru tine, întrucât eu sunt măgarul fiului moșului tău! Da din firea mea cea adevărată sunt făptură omenească și sunt cadiu ca îndeletnicire. Și am fost prefăcut în măgar de către vrăjmașii pe care-i am și care-s dedați la vrăjitorii și la farmece. Și întrucât eu nu cunosc științele lor cele tainice, mă aflu fără de scăpare și fără de nici o armă împotriva lor. Da cum ei sunt, oricum, niște drept-credincioși, îmi îngăduie din când în când, în zilele de judecăți, să-mi iau chipul de om, din măgarul care sunt, ca să mă duc să împart județele la divan. Și trebuie să-mi duc zilele astfel, ba măgar, ba cadiu, până ce Allah Preaînaltul va binevoi să mă dezlege din descântecele vrăjmașilor mei și să sfarme vraja pe care mi-au scris-o! Ci fie-ți milă, o, binevoitoarea mea! Mă rog ție, pe părintele tău, pe maica ta și pe toți ai tăi, să nu pomenești la nimeni despre starea mea, nici măcar fiului moșului tău, birarul. Căci dacă ar afla de taina mea, ar fi în stare, întrucât e om de credință luminată și un tare grijuliu păstrător al datinelor credinței, să se descotorosească de mine, ca să nu mai aibă în casa lui o făptură ce se află sub puterea vrăjilor; și are să mă vândă la vreun felah, care m-ar chinui de dimineața până seara și mi-ar da să mănânc niscaiva pleavă mucedă, pe câtă vreme aici o duc bine în toate privințele!” Pe urmă a adăugat: „Mai am ceva să te rog, o, stăpâna mea! O, preabuno! O, binevoitoareo! Și-anume de a-l ruga pe stăpânul meu zapciul, fiul moșului tău, să nu mă mai înțepe prea tare în fund, când e grăbit, întrucât partea aceea a trupului îmi e dăruită, spre păcatele mele, cu o simțire peste măsură și cu o gingășie de neînchipuit!” Și după ce mi-a vorbit așa, măgarul nostru, preschimbat în cadiu, m-a lăsat într-o mare nedumerire și s-a dus să judece la divan. Și-acolo ai să-l găsești, dacă vrei. Or, eu, o, fiu al moșului meu, nu puteam să țin prea îndelungă vreme numai pentru mine taina aceasta grea, mai cu seamă acuma când mă aflu învinuită și când mă primejduiesc a-ți stârni mânia și izgoana! Și îmi cer iertare de la Allah că mi-am încălcat astfel făgăduiala ce i-o făcusem amărâtului de cadiu de-a nu spune la nimeni despre starea lui de măgar! Și de vreme ce fapta s-a săvârșit, îngăduie-mi, o, stăpâne al meu, să-ți dau un sfat și anume de a nu te despărți de măgarul acesta, care nu numai că e un dobitoc minunat, plin de râvnă și cuminte și care nu se vântuie niciodată și e plin de sfială, nearătându-și decât foarte arare scula când este privit, da care, la caz de nevoie, ar putea să-ți dea niște sfaturi tare bune în treburile cele încâlcite ale pravilniciilor și despre temeiurile cutărui ori cutărui lucru de-al legilor!
După ce zapciul auzi vorbele acestea ale soției sale, pe care o ascultase cu o înfățișare tot mai minunată, rămase până peste măsură de uluit și spuse:
— Da, pe Allah! Treaba-i de-a mirările! Da ce am eu de făcut acuma, când nu mai am măgarul la îndemână și când trebuie să plec să strâng dările din cutare și din cutare sat din împrejurimi? Da măcar știi la care ceas urmează să se întoarcă? Ori te pomenești că nu ți-a spus nimica în privința aceasta?
Iar muierușca răspunse:
— Nu, n-a spus la care ceas. Nu mi-a spus decât că se duce să judece la divan! Or, eu știu prea bine ce-aș face dacă aș fi în locul tău! Da nu-i de nici o nevoie să dau povețe unuia mai deștept și, fără de tăgadă, mai iscusit și mai ager decât mine!
Iar tăntălăul zise:
— Ci chiar și-așa, ia scoate ce ai! Am să văd limpede dacă chiar ești proastă de-a binelea!
Ea spuse:
— Păi eu, în locul tău, m-aș duce drept la divan, unde se lăfăie cadiul, aș lua în mână un pumn de boabe și, când aș ajunge dinaintea amărâtului cel vrăjit care se află în capul divanului, i-aș arăta de departe ceea ce am în mână și i-aș da de înțeles, prin semne, că am trebuință de slujbele lui de măgar. Și el m-ar pricepe și, întrucât are simțământul datoriei, ar ieși de la divan și ar veni după mine, mai ales când ar vedea boabele, hrana lui cea mai plăcută și nu s-ar putea opri să nu vină după mine!
— Socot că asta-i tot ceea ce am mai bun de făcut. Hotărât, ești o femeie tare la sfaturi.
Și plecă de-acasă, după ce luă un pumn de boabe, pentru ca, de n-o putea să-l înduplece pe măgar cu vorba bună, măcar să-l poată amăgi cu ispita mâncării, meteahna lui cea mai de seamă. Și pe când se depărta, nevasta îi mai strigă:
— Și mai cu seamă, o, fiu al moșului meu, ferește-te să nu care cumva să te mânii pe el și să-l lovești; întrucât știi bine cât e de năzuros și, pe deasupra, mai este, atât ca măgar cât și ca un cadiu ce se află, de două ori îndărătnic și zăcaș!
Și, cu povața asta de pe urmă, zapciul îndemnă înspre divan și intră în sala de județe, unde, pe o podină, ședea cadiul.
Și se opri la capătul sălii, în spatele celor ce se aflau acolo, și, ridicând mâna în care ținea pumnul de boabe, începu cu cealaltă mână să-i facă semne de grabnică poftire cadiului, semne ce vroiau să zică răzvădit: „Hai iute! Trebuie să-ți spun ceva! Vino încoace!” Și cadiul, până la urmă, văzu semnele acelea și, cunoscând în insul care i le făcea pe unul dintre zapciii de frunte, gândi că o fi vrând să-i spună aparte niscaiva lucruri de seamă, ori să-i dea vreo știre grabnică din partea valiului. Și se ridică pe dată, oprind mersul județelor și se duse în sala de la intrare după zapciu, care, spre a-l ademeni mai vârtos, mergea înainte-i, arătându-i boabele și îndemnându-l prin semne și prin viu grai, așa cum se face cu măgarii.
Or, de îndată ce amândoi ajunseră în sala de la intrare, zapciul se aplecă la urechea cadiului și îi spuse:
— Pe Allah! O, prietene, sunt tare necăjit și tare mâhnit și tare amărât de fermecătoria care te ține vrăjit. Și de bună seamă, nu ca să te supăr am venit aici după tine, da trebuie numaidecât să plec pe dată la slujba mea și nu pot să te aștept până să-ți isprăvești ziua aici. Mă rog dar ție să te preschimbi fără de zăbavă în măgar și să mă lași să încalec pe spinarea ta!
Și, văzându-l pe cadiu că se trage îndărăt cu spaimă, pe măsură ce asculta, zapciul luă un glas plin de mare duioșie și adăugă:
— Mă jur ție pe Profetul – asupra-i fie rugăciunea și tihna! – că, dacă vrei să vii îndată după mine, niciodată nu am să te mai înțep în fund cu strămurarea, căci știu că ești tare gingaș și tare plăpând în ceea ce privește partea aceea a trupului tău! Hai, vino, măgărușul meu, prietene al meu bun! Și ai să capeți diseară un tain de două ori mai mare de boabe și de lucernă proaspătă!
Și-așa! Iar cadiul, gândind că are de-a face cu un nebun scăpat de la maristan, se trase încetișor, încetișor înspre ușa sălii, până peste măsură de năucit și de speriat și mai galben ca șofranul la față. Ci zapciul, văzând că are să-l scape, făcu o săritură sprintenă și trecu între el și ușa dinspre divan, tăindu-i astfel calea. Iar cadiul, nevăzând nici un străjer și nici pe nimenea pe care să-l cheme în ajutor, găsi cu cale să se poarte cu dulceață, cu grijă și cu gingășie și îi spuse zapciului:
— S-ar părea, o, stăpâne al meu, că ți-ai pierdut măgarul, socotesc eu, și-ai vrea altul în locul lui. Or, nimica nu-i mai întemeiat, după părerea mea. Iacătă, dar, din parte-mi, trei sute de drahme, pe care ți le dau spre a putea să-ți cumperi altul. Și cum astăzi este zi de târg la sukul de vite, are să-ți fie lesne să-ți alegi, la prețul acesta, cel mai frumos măgar.
Și spunând acestea, scoase de la chimir cele trei sute de drahme, le dete zapciului, care primi târgul și se întoarse în sala de județe, luând o înfățișare așezată și îngândurată, ca și cum tocmai i s-ar fi dat o veste despre vreo treabă de mare însemnătate. Și își zicea în sineși: „Pe Allah! E vina mea că am pierdut astfel trei sute de drahme! Da-i mai bine așa, decât să fi stârnit gâlceavă de față cu împricinații mei. Și-apoi am să izbutesc eu să-mi capăt îndărăt banii, pe spinarea pricinașilor!” Și șezu pe locul lui și duse mai departe județele. Și-atâta cu el!
Estimp, zapciul, iacătă! Când ajunse la sukul de vite, spre a-și cumpăra un măgar, începu să cerceteze cu luare-aminte și pe îndelete toți măgarii, unul câte unul. Și până la urmă zări un măgar tare bun, care-i păru să aibă toate însușirile cerute și deodată cunoscu că acela era chiar măgarul său. Iar măgarul îl cunoscu și el și dându-și urechile pe spate începu să fornăie și să răgească de bucurie. Ci zapciul, tare cătrănit de obrăznicia asinului, după toate câte se petrecuseră, se trase îndărăt scuturându-și mâinile și strigă:
— Nu, pe Allah! Nu pe tine am să te cumpăr, dacă am trebuință de măgar credincios, întrucât ba cadiu, ba măgar, n-ai să poți să-ți faci cu adevărat treaba!
Și se depărtă, scos din fire de cutezanța măgarului său care îndrăznea să-l îmbie a-l cumpăra. Și se duse de cumpără altul și se întoarse degrabă acasă, spre a-l însămăra și a încăleca pe el, după ce îi povesti neveste-sii toate câte i se întâmplaseră.
Și-așa, datorită minții pline de rod a muieruștii, soția zapciului, toată lumea fu mulțumită și nimenea nu rămase păgubit. Întrucât dacă flăcăiandrul dobândise banii de care avea trebuință, iar soțul rostuise un măgar mai bun, fără să dea o drahmă din buzunarul său, nici cadiul nu zăbovise să-și capete banii, câștigând cinstit, de pe urma împricinaților îndatoritori, de două ori mai mult decât îi dăduse zapciului.
Și asta-i, o, norocitule sultan, tot ce știu eu despre măgarul cadiu. Ci Allah știe mai bine!
După ce ascultă istorisirea aceasta, sultanul strigă:
— O, gură de zahăr, o, tu, cel mai desfătător dintre tovarășii mei, te căftănesc căpetenie peste cămărași!
Și porunci să fie gătit pe dată cu însemnele slujbei lui și îl pofti să șadă jos lângă el și îi spuse:
— Pe viața mea și-a ta, o, cap al cămărașilor mei, tu de bună seamă că trebuie să mai știi vreo poveste. Și mult mi-ar plăcea să te aud cum mi-o povestești!
Iar pescarul mâncător de hașiș, ajuns cămăraș peste sărai, cu ucazul ce-i dase ursita, răspunse:
— Cu tot dragul inimii și ca pe o cinstire datorată!
Și, bălăbănind din cap, istorisi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute doua noapte spuse:
Iar pescarul mâncător de hașiș, ajuns cămăraș peste sărai, cu ucazul ce-i dase ursita, răspunse:
— Cu tot dragul inimii și ca pe o cinstire datorată!