Află, o, doamne și cunună a capului meu, că într-o cetate ca toate cetățile era un om, pescar ca îndeletnicire și mâncător de hașiș ca deprindere. Or, după ce își aduna rodul unei zile de muncă, o parte din agoniseală și-o cheltuia pe merindea gurii, iar partea care îi mai rămânea o da pe iarba cea înveselitoare din care se scoate hașișul. Și lua trei tainuri de hașiș pe zi: una pe care o înghițea pe nemâncate dimineața, una la prânz și una la scăpătatul soarelui. Și astfel își trecea viața în voioșie și în aiureală. Da asta nu-l împiedica să-și vadă de munca lui, pescuitul; ci adeseori o făcea într-un fel tare ciudat. Așa, într-o seară, luând o tuție de hașiș mai mare ca de obicei, aprinse mai întâi o lumânare de seu și șezu jos, dinaintea ei și începu să vorbească cu sine însuși, punându-și întrebări și răspunzându-și singur și bucurându-se de toate huzururile visului și ale desfătării tihnite. Și rămase multă vreme așa și nu fu scos din visătoria lui cea minunată decât de răcoarea nopții și de strălucirea lunii în plinătatea ei. Și spuse atunci, vorbindu-și singur: „Măi, Cutare! Ia te uită! Ulița-i tăcută, boarea nopții este curată, iar strălucirea lunii cheamă la preumblare. Așa că ai face mai bine să ieși din casă și să iei oleacă de aer și să privești fața lunii, la un ceas când oamenii nu umblă pe drumuri și nu pot să-ți tulbure mulțumirea și desfătarea singuratică!” Și, cugetând astfel, pescarul ieși din casă și își îndreptă preumblarea înspre țărmul apei. Or, era tocmai în cea de a paisprezecea zi a lunii și noaptea era plină de lumină. Iar pescarul, văzând pe caldarâm oglindirea talgerului cel argintiu, luă strălucirea aceea a lunii drept apă, iar închipuirea lui bezmetică îi zise: „Pe Allah, o, pescarule Cutare, iacătă că ai ajuns pe țărmul apei și nici un alt pescar în afară de tine nu se mai află pe mal. Așa încât bine ai face să te întorci repede să-ți iei undița și să vii să te apuci să pescuiești ce ți-o dărui norocul în noaptea aceasta!” Așa gândi, în sminteala lui și așa făcu. Și aducându-și undița, veni și șezu pe o piatră de drum și se apucă să pescuiască în inima strălucirii lunii, aruncând firul cu nada pe fața albă oglindită de caldarâm.
Or, iacătă că un dulău peste măsură de mare, ademenit de miasma cărnurilor ce slujeau de momeală, se repezi la cârlig și îl înghiți. Iar cârligul i se înfipse în beregată și îi pricinui o vătămare atâta de amarnică, încât începu să scuture deznădăjduit de ața undiței spre a putea să se descotorosească de ea. Iar pescarul, care socotea că a prins vreun pește strașnic, trăgea din toate puterile; iar câinele, care începea să nu mai poată să îndure durerea, trăgea și el în partea cealaltă, scoțând niște urlete de te lua spaima; până ce, într-un sfârșit, pescarul, nevrând să lase să-i scape vânatul, fu smucit din loc și răsturnat pe jos. Și-atunci, gândind că are să se înece în râul pe care i-l năzărea hașișul, se porni să scoată niște țipete înfricoșate strigând după ajutor. Și, la zarva aceea, străjerii din mahala dădură năvală, iar pescarul, când îi văzu, strigă:
— Săriți, o, musulmanilor! Ajutați-mă să scot peștele acesta năprasnic din adâncurile apei în care mă târăște. Yallah, yallah! Săriți odată, voinicilor! Mă înec!
Iar străjerii, tare nedumeriți, îl întrebară:
— Ce-ai pățit, o, pescarule? Și despre ce apă vorbești? și despre ce pește e vorba?
Iar el le spuse:
— Bătu-v-ar Allah, o, pui de cățea! Acuma-i vreme de glumit, ori de-a mă ajuta să-mi scap sufletul de la înec și să scot peștele din apă?
Iar străjerii, care dintru-ntâi râseseră de năzbâtia lui, se mâniară când îl auziră că-i face pui de cățea și se repeziră la el și, după ce îl tumbăciră în bătaie, îl duseră la cadiu.
Or și cadiul, la fel, cu îngăduința lui Allah, era tare dedat hașișului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și opta noapte spuse:
Or și cadiul, la fel, cu îngăduința lui Allah, era tare dedat hașișului. Și când își dete seama, dintr-o singură privire aruncată asupra pescarului, că insul pe care străjerii îl învinuiau că a tulburat tihna mahalalei se afla sub puterea prafului cel înveselitor pe care și el îl gusta la fel de tare, nu pregetă să-i certe aspru pe străjeri și să le poruncească să plece. Și dete în seama robilor săi să aibă mare grijă de pescar și să-i orânduiască un pat bun în care să-și treacă noaptea în deplină liniște.
Într-adevăr, după ce își petrecu noaptea toată tihnit și netulburat, apoi toată ziua următoare hrănindu-se bine, pescarul fu chemat seara la cadiu, care îl primi cu toată prietenia și se purtă față de el ca față de un frate. Și, după ce cinară laolaltă, șezu jos lângă el, înaintea lumânărilor aprinse și, punându-i dinainte niște hașiș, începură să se înfrupte din el amândoi. Și mistuiră singuri atâta hașiș cât ar fi fost de-ajuns să răstoarne cu tuspatru-i picioarele în sus până și-un elefant trecut de o sută de ani.
Iar când hașișul li se încuibă bine în minte, începu să le stârnească pornirile cele păcătoase ale firii lor.
Or, la ceasul acela sultanul și vizirul său tocmai se preumblau prin cetate, amândoi străvestiți în neguțători. Și auziră toată zarva ce se revărsa din casa cadiului; și, cum ușile nu erau încuiate, intrară și găsiră pe cadiu și pe pescar în nebunia veseliei. Iar cadiul și tovarășul său, când îi văzură pe oaspeții aduși de soartă că intră peste ei, se opriră din dănțuială și le urară bun venit și îi poftiră cu prietenie să șadă jos, fără a părea stingheriți în vreun fel de venirea lor. Iar sultanul, când îl văzu pe cadiul cetății dănțuind așa, gol teacă, dinaintea unui om tot atâta de gol, își zgâi ochii și, plecându-se la urechea vizirului, spuse:
— Pe Allah! Cadiul nostru nu este tot așa de bine înzestrat ca tovarășul său cel negru.
Iar pescarul se întoarse înspre el și zise:
— Ce ai, mă ăla, de vorbești așa la urechea ăluia? Stați jos amândoi, cum vă poruncesc eu, stăpânul vostru, sultanul cetății! Că de nu, îl pun pe vizirul meu, dănțuitorul, să vă reteze căpățânile. Întrucât mă socotesc că veți fi știind că eu îs chiar sultanul, că acesta-i vizirul meu și că eu țin lumea întreagă, ca pe un pește, în pumnul mâinii mele drepte!
Iar sultanul și vizirul, la vorbele acelea, pricepură că se aflau față cu doi mâncători de hașiș, din cel mai amarnic soi. Iar vizirul, spre a-l înveseli pe sultan, îi spuse pescarului:
— Și de când, o, stăpâne al meu, ai ajuns sultan al cetății? Și-ai putea să-mi spui ce s-a făcut cu stăpânul nostru cel vechi, de dinaintea ta?
— Păi l-am dat jos și i-am spus: „Cară-te!” și s-a dus. Și m-am așezat în locul lui!
El întrebă:
— Da sultanul nu s-a împotrivit?
El răspunse:
— Deloc! Ba s-a și foarte bucurat să-și descarce asupră-mi povara cea grea a domniei. Iar eu, ca să-i răsplătesc politețurile, l-am oprit pe lângă mine, să mă slujească. Și mă gândesc să-i istorisesc niscaiva povești, de i-o părea rău că s-a lepădat de domnie!
Și, după ce vorbi așa, pescarul adăugă:
— Mă trece-o nevoie!
Iar cadiul, la rându-i, spuse:
— Și pe mine!
Și se apropie de vizir și vroi să facă și el la fel ca pescarul. Și, dacă văzură așa, sultanul și vizirul, potopiți de râs, săriră în picioare și își luară tălpășița, strigând:
— Bătu-i-ar Allah pe mâncătorii de hașiș!
Și-avură mult de caznă până ce să scape de cei doi tovarăși smintiți.
Or, a doua zi, vroind să-și împlinească râsetele din preseara aceea, sultanul porunci străjilor să-i dea de știre cadiului să se înfățișeze la sărai, dimpreună cu oaspetele din casa lui. Și cadiul, însoțit de pescar, nu zăbovi să vină între mâinile sultanului, care îi zise:
— Te-am chemat, o, apărătorule al legii, pentru ca să poți, laolaltă cu soțul tău, să-mi arăți care este calea cea mai lesnicioasă de a te ușura!
Când cadiul auzi vorbele acestea ale sultanului și cum pe de altă parte cunoștea că sultanul avea obiceiul să se preumble străvestit, noaptea, pricepu că la trăsnaia și la sminteala lui din ajun fusese martor însuși sultanul și se simți până peste poate de înfricoșat gândind că se dovedise fără de cuviință față de sultan și de vizir. Și căzu în genunchi, strigând:
— Aman! Aman! O, doamne al meu, hașișul m-a împins la mișelii și la necuviință!
Da pescarul, care din pricina preamultului hașiș pe care îl înghițea în fiece zi se afla și acuma tot în stare de beție, îi spuse sultanului:
— Și-apoi ce? Dacă tu acuma ești în saraiul tău, aseară și noi eram în saraiul nostru.
Și sultanul, până peste poate de înveselit de purtările pescarului, îi spuse:
— O, tu, cel mai desfătător trăsnit din împărăția mea, de vreme ce și tu ești sultan și de vreme ce și eu sunt la fel, te juruiesc să-mi ții tovărășie de-acuma înainte în saraiul meu. Și întrucât știi să istorisești povești, nădăjduiesc că ai să vrei să ne îndulcești auzul cu vreuna dintre ele!
Iar pescarul răspunse:
— Cu tot dragul inimii și ca pe o cinstire datorată! Ci, hotărât, nu până n-ai să dai iertare vizirului meu, care-i îngenuncheat la picioarele tale!
Și sultanul nu pregetă a-i da cadiului poruncă să se ridice și îl iertă de boacăna lui din ajun și îi spuse să se întoarcă la casa și la slujbele lui. Și îl opri la sine numai pe pescar, care, fără a mai zăbovi, îi povesti precum urmează povestea cadiului Tată al Vânturilor!