Se povestește că a fost odată la Cairo un neguțător de leacuri, pe nume Abu-Cassem El-Tamburi, care ajunsese de pomină pentru zgârcenia lui. Or, măcar că Allah îl dăruise cu bogăție și cu spor la alișverișuri, el trăia și se îmbrăca aidoma cu cel mai milog cerșetor; iar hainele pe care le purta nu mai erau decât niște plotoage și niște zdrențe; iar turbanul lui era atâta de vechi și atâta de jegos, încât nu se mai putea ghici ce culoare avusese vreodată; ci, dintre toate lucrurile lui, mai cu seamă papucii îi arătau cărpănoșenia; întrucât nu numai că erau ferecați cu niște cuie mari și trainici ca un car de luptă, cu niște pingele mai vârtoase decât o căpățână de hipopotam și peticite de mii de ori și cu căputele atâta de cârpite, încât, de douăzeci de ani de pe când papucii fuseseră papuci, cei mai iscusiți cârpaci și peticari din Cairo își irosiseră toată priceperea spre a mai îmbina între ele rupturile. Și, după atâta meștereală, papucii lui Abu-Cassem ajunseseră atâta de grei, încât de mult trecuseră în zicale în tot Egiptul; întrucât, atunci când cineva vroia să spună că un lucru este greu, papucii aceia erau totdeauna luați ca măsură. Așa, dacă un oaspete cam zăbovea în casa gazdei, se zicea despre el: „Are sângele greu ca papucii lui Abu-Cassem!” Ori dacă vreun dascăl de școală, din soiul dascălilor de școală zăticniți de dăscăleală, vroia să se arate plin de minte, se zicea despre el: „Izgonit fie Cel-Rău! Asta are mintea grea ca papucii lui Abu-Cassem!” Ori când vreun hamal era covârșit de greutatea poverii, ofta și zicea: „Bătu-l-ar Allah pe stăpânul poverii acesteia! E grea ca papucii lui Abu-Cassem!” Ori când prin vreun harem vreo bătrână din soiul cel afurisit al bătrânelor posomorâte vroia să le oprească pe soțiile cele tinere ale stăpânului să se veselească între ele, se zicea: „Chiorî-o-ar Allah pe pacostea asta! E grea ca papucii lui Abu-Cassem.” Ori dacă vreo mâncare mai amarnică pica greu și stârnea furtuna în lăuntrurile pântecului, se zicea: „Mântui-m-ar Allah! Afurisita asta de mâncare este grea ca papucii lui Abu-Cassem!” Și, tot așa, în toate împrejurările când greimea își arăta greutatea.
Or, într-o zi, după ce încheie o daraveră mai mănoasă ca de obicei, Abu-Cassem se simți năpădit de o voioșie aparte. Încât, în loc să dea și el vreun aldămaș, mai mare ori mai mic, după datina negustorilor când Allah îi ajută să izbândească un târg, găsi mai de folos să se ducă să facă o scaldă la hammam, unde, de când țineau oamenii minte, nu-i călcase piciorul. Și, încuindu-și prăvălia, porni înspre hammam, luându-și papucii la spinare, în loc să-i încalțe; căci de multă vreme tot așa făcea, spre a-i ocroti să nu se prăpădească. Și, ajungând la hammam, își puse papucii pe prag, laolaltă cu toate încălțările ce se aflau rânduite acolo, cumu-i obiceiul. Și intră să se scalde.
Or, pielea lui Abu-Cassem era atâta de bătucită de jeg, încât băieșii care îl frecară și masagiii avură de trudit peste măsură până să-i dea de hac; și nu izbutiră decât înspre sfârșitul zilei, când toți cei care veniseră să se îmbăieze plecaseră de mult. Și Abu-Cassem putu într-un sfârșit să iasă din hammam și își căută papucii; ci papucii nu se mai aflau unde îi lăsase, iar în locul lor era o pereche de iminei frumoși, făcuți dintr-o piele galbenă ca lămâia. Și Abu-Cassem își zise: „Fără de nici o îndoială că Allah mi i-a trimis, acela carele știe că de mult tânjesc să-mi cumpăr unii ca aceștia. Ori poate că i-o fi schimbat careva cu ai mei, din greșeală!” Și, plin de bucurie că se vedea astfel cruțat de a-și mai cumpăra alții, îi luă și plecă.
Or, imineii cei de piele turungie erau papucii cadiului, care se mai afla încă în hammam. Iar în ce privește papucii lui Abu-Cassem, apoi pe aceștia omul însărcinat cu paza încălțărilor, văzând scârboșeniile acelea care duhneau de împuțeau intrarea de la hammam, se repezise să-i ia și să-i ascundă într-un ungher. Pe urmă, când ziua se sfârșise și când ceasul lui de veghe se împlinise, paznicul plecase, fără a-și mai aduce aminte să-i pună la loc.
Încât, atunci când cadiul își isprăvi îmbăiatul, slujitorii de la hammam, zorind la poruncile lui, îi căutară zadarnic imineii, și, până la urmă, găsiră într-un colț papucii cei de pomină, pe care îi cunoscură numaidecât că erau ai lui Abu-Cassem. Și o luară la fugă după el și, ajungându-l, îl întoarseră la hammam, cu dovada furtișagului pe umăr. Și cadiul, după ce își luă ceea ce era al lui, porunci să i se dea lui Abu-Cassem îndărăt papucii și, cu toate împotrivirile lui, îl trimise la închisoare. Și Abu-Cassem, ca să nu moară în temniță, trebui, măcar că fără inimă bună, să se arate darnic la bacșișuri cu caraliii și cu cavazii de la agie; întrucât toți știindu-l că era tot atâta de putred de bani pe cât era de otrăvit de zgârcenie, nu-l socotiră izbăvit cu una cu două.
Și Abu-Cassem putu, în felul acesta, să iasă din închisoare; ci, păcurit și înciudat peste măsură și socotind că papucii-s pricina nenorocirii lui, dete fuga și-i aruncă în Nil, ca să scape de ei.
Or, peste câteva zile, niște pescari, trăgându-și cu mare caznă năvodul mai greu ca de obicei, găsiră în năvod papucii, pe care îi cunoscură numaidecât că erau ai lui Abu-Cassem. Și văzură, plini de mânie, că grămada de cuie cu care erau împodobiți le rupsese ochiurile năvodului. Și se duseră la dugheana lui Abu-Cassem și zvârliră papucii năprasnic înlăuntru, blestemându-l pe stăpânul lor. Iar papucii, aruncați prea tare, izbiră șipurile cu apă de trandafir și cu alte ape ce se aflau pe rafturi și le răsturnară, spărgându-le într-o puzderie de cioburi.
La priveliștea aceea, jalea lui Abu-Cassem ajunse până peste poate și amărâtul de el strigă:
— A, papuci blestemați, vă țineți de fundul meu! Da nu mult aveți să-mi pricinuiți voi necazuri!
Și îi ridică de pe jos și se duse în grădină și se apucă să sape o groapă în care să-i astruce. Da un vecin, care avea un dinte împotriva lui, găsi prilejul să se răzbune și dete fuga numaidecât să-l vestească pe valiu că Abu-Cassem dezgropa de zor la o comoară, în grădină. Iar valiul, știind bogăția și zgârcenia neguțătorului de leacuri, nici nu puse vreun pic la îndoială știrea aceea și trimise numaidecât străjerii să-l înșface pe Abu-Cassem și să-l aducă dinaintea sa. Și amărâtul de Abu-Cassem degeaba se tot jură că nu găsise nici un fel de comoară și că numai vroise să-și îngroape papucii, valiul nu vroi să creadă nicidecum un lucru atâta de ciudat și atâta de potrivnic cu zgârcenia de pomină a celui zeberit; și, întrucât la valiul acela totul, orice-ar fi fost, se măsura în bani, îl sili pe păcuritul de Abu-Cassem, spre a-și dobândi slobozenia, să-i verse o grămadă de bănet. Iar Abu-Cassem, slobozit după această probozeală amarnică.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și cincea noapte spuse:
Iar Abu-Cassem, slobozit după această probozeală amarnică, luându-și papucii, se jurui că are să se descotorosească de ei cu orice preț. Și rătăci multă vreme, chibzuind la calea de izbândă cea mai bună și, până la urmă, hotărî să se ducă și să-i arunce într-o gârlă departe, undeva în câmp. Și socoti că de data aceasta nu are să mai audă nici o pomeneală despre ei. Ci vroi soarta ca apa gârlei să ducă papucii până la un scoc de moară, unde ierecul acela făcea să se învârtească roțile. Iar papucii se prinseră în roți și le dezgărdinară, smucindu-le din șleaul lor. Iar stăpânii morii se repeziră să dreagă stricăciunea și văzură că pricina se datora papucilor cei mari, pe care îi găsiră înțepeniți în dinții roților și pe care îi cunoscură numaidecât a fi papucii lui Abu-Cassem. Și amărâtul de neguțător de leacuri fu aruncat iarăși în temniță și osândit de data aceasta să plătească niște daune mari stăpânilor morii, pentru paguba pe care le-o pricinuise. Și, pe deasupra, mai trebui să plătească și niște bacșișuri strașnice, spre a-și dobândi iarăși slobozenia. Și, totodată, i se dădură și papucii îndărăt.
Atunci, până peste poate de uluit, se duse acasă și, suindu-se pe terasă, se propti în coate și se porni să cugete adânc la ce-i mai rămânea de făcut. Și pusese papucii nu departe de el, pe terasă; ci se întorsese cu spatele înspre ei, ca să nu-i mai vadă. Și, tocmai în clipita aceea, un câine de-al vecinilor văzu papucii și, repezindu-se de pe terasa stăpânilor lui pe terasa lui Abu-Cassem, luă în gură unul dintre papuci și începu să se joace cu el. Și, din zbeaga câinelui, papucul sări deodată cât colo și soarta cea blestemată îl prăvăli de pe terasă drept în capul unei babe care trecea pe uliță. Și greutatea de pomină a papucului feruit din belșug o strivi pe babă, făcând-o să-și amestece lungimea cu lățimea. Iar rudele babei cunoscură papucul lui Abu-Cassem și se duseră cu jalba la cadiu, cerând prețul pentru sângele rudei lor, sau moartea lui Abu-Cassem. Și bietul de el fu silit să plătească prețul sângelui, după pravilă. Și, pe deasupra, trebui să mai plătească și niște bacșișuri grase caraliilor și cavazilor de la agie.
De data aceasta însă hotărârea lui era luată. Se întoarse prin urmare acasă, luă cei doi afurisiți de papuci și, venind iarăși la cadiu, ridică amândoi papucii deasupra capului și strigă cu o dârzenie ce-i făcu să izbucnească în râs și pe cadiu și pe martori și pe toți cei care se brodiseră de față:
— O, domnia ta cadiule, iacătă pricina belelelor mele! Și-n curând am să ajung să cerșesc prin curțile de pe la moschei. Mă rog, dar, să te miluiești a da o poruncă prin care să se adeverească precum că Abu-Cassem nu mai este stăpânul acestor papuci, că îi dă cu legată cui o vrea să-i ia și că el, Abu-Cassem, nu mai este răspunzător de pacostele pe care au să le mai pricinuiască pe viitor!
Și, după ce spuse acestea, aruncă papucii în mijlocul sălii de judecată și o rupse la fugă în picioarele goale, în vreme ce toți cei de față, de-atâta râs, se prăbușiră pe spate. Ci Allah știe mai bine!