Se povestește că un preacinstit șeic dintr-un sat avea în gospodăria lui o tare frumoasă poiată pe care o îngrijea cu toată luarea-aminte și care era bine împodobită și cu orătănii de parte bărbătească și cu orătănii de parte femeiască și care îi dedeau și ouă frumoase și niște pui minunați buni de mâncat. Or, printre păsările de parte bărbătească, șeicul avea și un cocoș mare și minunat, cu glas limpede, cu pene strălucite și aurite și care, peste însușirile frumuseții de pe dinafară, mai era dăruit și cu agerime, cu înțelepciune și cu pricepere la treburile lumești, la schimbările de vreme și la chițibușurile vieții. Și era plin de dreptate și de grijă cu soțiile lui și își îndeplinea datoriile față de ele pe cât de vrednic, pe atâta de nepărtinitor, ca să nu lase zâzania să le intre în inimi și ura în priviri. Și era dat de pildă pentru toată gloata din curtea de păsări, ca soț, ca putere și ca bunătate. Iar stăpânul său îi pusese numele de Glasul-Zorilor.
Or, într-o zi, pe când soțiile lui își vedeau de puișori și își dichiseau penele, Glasul-Zorilor ieși să cerceteze pământurile gospodăriei. Și, tot minunându-se de câte vedea, scormonea și ciugulea ba ici, ba colo, pe măsură ce da în drumul lui de boabe de grâu, sau de orz, sau de porumb, sau de sesam, sau de hrișcă, sau de mei. Și, târât de găselile și de căutările lui mai departe decât ar fi vrut, se văzu de la o vreme dincolo de marginile satului și ale gospodăriei și singur cu totul într-un loc sălbatic pe care nu-l mai văzuse vreodată. Și degeaba se tot uită el ba la dreapta, ba la stânga, că nu zări nici o față de prieten și nici o făptură cunoscută. Și începu să se simtă tulburat și scoase câteva țipete scurte, de îngrijorare. Și în vreme ce se pregătea să facă drum întors.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și șasea noapte spuse:
Și în vreme ce se pregătea să facă drum întors, iacătă că privirea îi căzu pe un vulpan care, de departe, venea înspre el alergând în copci mari. Și, văzând așa, începu să tremure pentru viața sa, dete dosul înspre dușman, își luă vânt din toate puterile aripilor întinse și izbuti să ajungă pe creasta unui zid dărăpănat, unde nu avea decât numai atâta loc cât să-și pună picioarele și unde vulpanul nu putea să-l ajungă în nici un chip.
Și vulpanul se opri cu sufletul la gură sub zid, adulmecând și scheunând. Ci văzând că nu are nici o putință de a se cățăra până la pasărea dorurilor sale, ridică înspre ea capul și îi zise:
— Pacea fie asupră-ți, o, chip de bunăvestire, o, fratele meu, o, tovarășe minunat!
Ci Glasul-Zorilor nu-i întoarse salamalecul și nu se înduplecă nici măcar să se uite la el. Iar vulpanul, dacă văzu așa, îi spuse:
— O, prietene al meu, o, gingașule, o, frumosule, pentru ce nu vrei nici măcar să-mi faci hatârul unei bineți ori al unei priviri, când eu aș dori atâta să-ți dau o veste mare?
Ci cocoșul, prin tăcerea lui, se scutură de toate vorbele acelea dulci și de toate ispitele, iar vulpanul urmă:
— Ah, fratele meu, dacă ai ști ce știre sunt trimis să-ți aduc, te-ai da jos cât mai iute să mă îmbrățișezi și să mă săruți pe gură!
Ci cocoșul se făcea mai departe n-aude n-avede și, fără a-i răspunde nimic, se uita în zare, cu niște ochi rotunzi și nemișcați. Iar vulpanul urmă:
— Află, dar, o, fratele meu, că sultanul animalelor, care-i Măria Sa Leul și sultanul păsărilor, care-i Măria Sa Vulturul, s-au întâlnit de curând în inima unei poieni înverzite, împodobite cu flori și cu izvoare și au adunat împrejurul lor pe trimișii tuturor jivinelor zămislite de Allah – și tigri și hiene și leoparzi și râși și pantere și șacali și antilope și lupi și iepuri și dobitoace de pe lângă casa omului și șoimi și ereți și ciori și porumbei și turturele și prepelițe și potârnichi și orătănii și toate păsările. Și cei doi împărați ai noștri, când solii tuturor supușilor s-au aflat dinaintea lor, au dat de știre, cu ucaz domnesc, că de-acuma înainte, peste tot întinsul pământului cel locuit, au să domnească stăpâne tihna, frăția și buna-învoire; și că numai prețuirea, prietenia, tovărășia și dragostea au să fie simțămintele îngăduite între neamurile jivinelor din pădure, ale dobitoacelor de pe lângă casa omului și ale păsărilor; că uitarea trebuie să se aștearnă peste vechile vrăjmășii și peste urile dintre neamuri; și că fericirea tuturora și a fiecăruia în parte este ținta înspre care trebuie să tindă toate strădaniile. Și au hotărât că oricine va încălca starea aceasta de lucruri va fi adus fără de zăbavă dinaintea județului cel mare și va fi judecat și osândit fără de milă. Și mi-au dat slujba de crainic al proaspătului ucaz și mi-au dat în seamă să mă duc să vestesc peste tot pământul hotărârea adunării, cu porunca de a însemna numele tuturor care vor cârti, spre a fi osândiți pe măsura răzvrătirii lor. Și, o, cocoșule, fratele meu, drept aceea mă vezi tu acum la temelia acestui zid pe care te-ai cocoțat, întrucât eu, într-adevăr, eu, cu chiar ochii mei, eu și nu altul, sunt trimisul, solul, crainicul și împuternicitul cu puteri depline al stăpânilor și domnilor noștri. Și, pentru aceasta, adineauri, te-am întâmpinat cu urarea de pace și cu vorbele prieteniei, o, fratele meu!
Și-așa! Ci cocoșul, fără să ia aminte la toată poliloghia aceasta mai mult decât dacă n-ar fi înțeles nimic, se uita mai departe în zări, cu o înfățișare nepăsătoare și cu niște ochi rotunjiți și pieriți, pe care îi închidea din când în când, legănând din cap. Iar vulpanul, cu inima arsă de dorul de-a ronțăi prada aceea dulce, urmă:
— O, fratele meu, pentru ce nu vrei să mă cinstești cu un răspuns, ori să catadicsești a-mi spune măcar un cuvânt, ori numai să-ți cobori privirile înspre mine, care-s trimisul sultanului nostru Leul, stăpânul jivinelor și al sultanului vostru Vulturul, stăpânul păsărilor? Or, îngăduie-mi a-ți aduce aminte că, dacă stăruiești în tăcerea ta față de mine, am să fiu nevoit să spun lucrul acesta sfatului; și tare mă tem că ai să cazi sub pedeapsa legii celei noi, care este neînduplecată în dorința de a statornici pacea peste întreg pământul, chiar cu primejdia de-a omorî jumătate din viețuitoare. Te rog, așadar, pentru ultima oară, o, fratele meu cel chipeș, să-mi spui măcar pentru ce nu vrei să-mi răspunzi!
Atunci cocoșul, care până aci se înțepenise într-o nepăsare mândră, întinse gâtul și, plecându-și capul pe-o parte, își coborî privirea ochiului său din dreapta înspre vulpan și spuse:
— O, fratele meu, chiar că vorbele tale sunt asupra capului și asupra ochilor mei și te cinstesc în inima mea ca pe un trimis și ca pe un pristav și ca pe un crainic și ca pe un împuternicit și ca pe un sol al stăpânului nostru Vulturul. Ci, dacă nu ți-am răspuns, să nu care cumva să crezi că am făcut-o din sfruntare ori din răzvrătire ori din orice alt simțământ vinovat, o, nu! Pe viața ta! Am făcut-o numai și numai pentru că eram tare tulburat de ceea ce vedeam și încă mai văd în depărtare, colo jos, înaintea mea!
Și vulpanul întrebă:
— Allah fie cu tine, o, fratele meu! Da ce vedeai și ce încă mai vezi acolo? Alungat fie Cel-Viclean! Nimica de rău, nădăjduiesc, ori nimica dăunător?
Iar cocoșul întinse iarăși încă și mai mult gâtul și spuse:
— Cum, o, fratele meu, tu nu zărești ceea ce zăresc eu, cu toate că Allah a pus deasupra preacinstitului tău bot doi ochi pătrunzători, măcar că oleacă ciacâri – fie zis fără a te simți jignit!
Iar vulpanul întrebă cu îngrijorare:
— Da spune-mi odată, ce zărești, rogu-mă ție! Că eu nu-ș' ce am astăzi la ochi, măcar că nu mă știu nicidecum zbanghiu – fie zis fără a te supăra!
Iar cocoșul Glasul-Zorilor spuse:
— Păi iacătă, văd cum se ridică un nor de pulbere și văd în văzduh un stol de șoimi de vânătoare într-un cerc rotitor!
Iar vulpanul, la vorbele acelea, începu să tremure și întrebă, până peste poate de îngrijorat:
— Asta-i tot ce zărești, o, chip vestitor de bine? Da pe jos nu vezi nimica gonind?
Iar cocoșul își aținti îndelung privirea în zare, răsucindu-și capul și pe dreapta și pe stânga și, până la urmă, spuse:
— Da! Văd ceva cu patru picioare gonind pe jos, cu niște labe sprintene, lung, subțire, cu un cap micuț și ascuțit și cu niște urechi clăpăuge. Și vine iute înspre noi!
Iar vulpanul, tremurând din toate mădularele, întrebă:
— Au nu-i un ogar ceea ce vezi tu, o, fratele meu? Allah să ne apere!
Iar cocoșul spuse:
— Nu știu dacă este un ogar, întrucât eu încă nu am văzut asemenea dihanie și numai Allah știe! Da sunt încredințat, oricum, că e un câine, o, chipeșule!
Când auzi cuvintele acestea, vulpanul strigă:
— Sunt silit, o, fratele meu, să-mi iau rămas-bun de la tine!
Și, rostind acestea, dete dosul și își aruncă picioarele în vânt, încredințându-se Maicii-Scăpării. Iar cocoșul strigă după el:
— Hei, tu! Hei, tu! Frate-al meu, mă dau jos, mă dau jos! De ce nu mă aștepți?
Iar vulpanul zise:
— Păi, vezi tu, mie mi-e cam silă de câinele ogar, cu care nu sunt nici prieten, nici nimic!
Iar cocoșul urmă:
— Ci, o, chip al binecuvântării, nu-mi spuneai tu mai adineaori că vii ca trimis și ca pristav din partea domnitorilor noștri, spre a vesti ucazul păcii între toate neamurile de pe pământ, așa cum s-a hotărât în divanul tuturor trimișilor ginților noastre?
Iar vulpanul răspunse de foarte departe:
— Da, așa e! Da, așa e! O, fratele meu, cocoșule, numai că pramatia asta de ogar – bătu-l-ar Allah! – s-a ținut să nu vină la divan, iar neamul lui nu și-a trimis nici un sol, iar numele lui nu a fost rostit când s-au strigat numele ginților care au hotărât chemarea la pace peste tot pământul. Și de aceea, o, cocoșule plin de gingășie, dăinuie încă neprietenia între neamul meu și neamul lui și vrăjmășia între mine și el! Ci Allah să te ție bine sănătos, până ce m-oi întoarce!
Și vulpanul, după ce grăi toate astea, pieri în depărtare. Iar cocoșul scăpă astfel de colții dușmanului, mulțumită iscusinței și deșteptăciunii sale. Și se grăbi să se dea jos de pe culmea zidului și să se întoarcă la gospodăria șeicului, preamărindu-l pe Allah, carele îl aduse îndărăt în tihna poiatei sale. Și le povesti numaidecât soțiilor și vecinilor săi păcăleala pe care i-o trăsese asupritorului său din neam de neam. Și toți cocoșii din ogradă ridicară spre văzduhuri chemarea răsunătoare a bucuriei lor, spre a sărbători izbânda Glasului-Zorilor.