Se povestește că a fost odată, în vechimea vremilor – ci Allah este mai știutor!
— Un neguțător foarte prețuit, pe nume Abd el-Rahman, pe care Allah cel Atoatedătător îl binecuvântase cu o fată și cu un fecior. Și neguțătorul dăduse numele de Steaua-Dimineții fetei sale, dată fiind frumusețea ei desăvârșită și de Kamar băiatului, dat fiind că era ca luna, întocmai. Dar când crescură mai mari, neguțătorul Abd el-Rahman, dacă văzu tot ce le hărăzise Allah copiilor ca farmec și ca desăvârșire, i se făcu o frică amarnică să nu care cumva să i-i deoache vreun pofticios ori să i-i viclenească vreun dezmățat și îi ținu închiși în casă până la vârsta de paisprezece ani, neîngăduind nimănuia să-i vadă, afară de roaba cea bătrână care îi îngrijea de mici. Ci într-o zi, când neguțătorul Abd el-Rahman, împotriva obiceiului său, era într-o stare de voioșie, soția lui, mama copiilor, îi spuse:
— O, părinte a lui Kamar, iacătă că fiul nostru are să ajungă la vremea însurătoarei și poate să se poarte de aici înainte ca un bărbat. Da tu ce socoți? Au este el fată sau băiat, ia spune-mi?
Și neguțătorul Abd el-Rahman, până peste poate de nedumerit, îi răspunse:
— Băiat!
Ea spuse:
— Apoi atunci pentru ce te încăpățânezi să-l ții ascuns, ca pe o fată, de ochii întregii lumi și nu-l iei cu tine în suk și nu-l duci să stea lângă tine în prăvălie, ca să cunoască lumea și ca să-l cunoască și lumea pe el și să știe măcar în felul acesta că ai un fecior în stare să te moștenească și să rostuiască treburile vânzărilor și ale cumpărărilor? Altminteri, după viața cea lungă (Allah meni-ți-o-ar fără de sfârșit!), nimenea habar n-ar avea de urmașul tău, care degeaba le-ar spune oamenilor: „Eu sunt fiul negustorului Abd el-Rahman!” că nu are să audă decât răspunsul plin de neîncredere supărată și pe bună dreptate: „Nu te-am văzut niciodată! Și nu am auzit niciodată să se fi pomenit că negustorul Abd el-Rahman ar fi lăsat vreun fiu ori ceva care, mai de-aproape sau mai de departe, să se asemuie cu un fiu!” Și atunci, o, ce năprasnă pe capetele noastre! Stăpânirea are să vină și să pună gabja pe bunurile tale și să-l despoaie pe fiul tău de dreptul lui!
Și, după ce spuse toate astea cu mare însuflețire, femeia urmă cu același glas:
— Și tot așa-i și cu fata noastră Steaua-Dimineții! Aș vrea s-o arăt femeilor care vin pe la noi, cu nădejdea că are s-o ceară vreo mamă a vreunui flăcău de seama ei să-i fie acestuia soție și ca noi, la rându-ne, avem să ne putem bucura de nunta ei! Că lumea, o, taică a lui Kamar, este făcută din viață și din moarte și noi nu știm ziua sorocului nostru!
La vorbele acestea ale soției sale, neguțătorul Abd el-Rahman chibzui vreme de un ceas, pe urmă săltă capul și răspunse:
— O, fiică a moșului meu, dreptu-i! Nimenea nu poate să fugă de ursita care îi este legată de gât. Ci tu știi bine că nu mi-am ținut copiii ascunși în casă decât pentru că îmi era frică să nu-i deoache careva! De ce, dar, mă învinuiești pentru chibzuința mea și uiți de grija ce m-a călăuzit?
Ea spuse:
— Alungat fie Cel-Rău, Procletul! Roagă-te în numele Profetului, o, șeicule!
El spuse:
— Binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa și asupra tuturor alor săi!
Ea urmă:
— Și-acuma, pune-ți încrederea în Allah carele are să știe cum să-l ferească pe copilul nostru de ispitele cele păcătoase și de ochiul cel rău. Și-apoi, iacătă colea turbanul din mătase albă de la Mossul pe care i l-am făcut lui Kamar și în care am avut grijă să cos cutiuța de argint în care se află închis sulul cu versetele cele sfinte, apărătoare de orice răutate! Așa că poți să-l iei astăzi cu tine pe Kamar, ca să-l duci să vadă sukul și să-i arăți, într-un sfârșit, prăvălia tatălui său!
Și fără a mai aștepta încuviințarea soțului ei, alergă să-l cheme pe băiatul pe care avusese grijă să-l îmbrace cu hainele lui cele mai frumoase și îl aduse dinaintea părintelui său, care se umflă în sine și se lumină la vederea lui și murmură:
— Mașallah! Numele lui Allah fie asupra ta și împrejurul tău, ya Kamar!
Pe urmă, înduplecat de nevastă-sa, se ridică, îl luă de mână și plecă cu el.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și una noapte spuse:
Se ridică, îl luă de mână și plecă cu el. Or, de cum trecură pragul casei și făcură câțiva pași pe uliță, se pomeniră înconjurați de trecătorii care se opreau la ivirea lor, tulburați până peste marginile tulburării, de flăcău și de frumusețea lui, plină pentru suflete de pojarul iadului. Ci fu cu totul altceva când ajunseră la poarta sukului. Acolo trecătorii se opriră de-a binelea din umblat și unii se duseră să-i sărute mâinile lui Kamar, după ce se terminară cu salamalecurile de cuviință dinaintea tătâne-său, iar alții strigau:
— Ya Allah! Soarele se arată a doua oară în dimineața aceasta! Crai-nou strălucește ca-n luna Ramadanului peste făpturile lui Allah! Lună-nouă se ivește astăzi peste suk!
Și-așa se minunau din toate părțile, beți de încântare și făcându-i urări de bine flăcăului, înghesuindu-se cu ghiotura împrejurul lui. Iar părintele acestuia, plin de mânie sugrumată și încurcat de tot, degeaba îi suduia și îi alimănea, că ei nici nu se sinchiseau, pierduți în minunare față de frumusețea cea peste fire care își făcea vrăjita-i intrare în suk, în ziua aceea de binecuvântare. Și, în felul acesta, îi dădeau dreptate poetului, întorcând asupra lor înșiși vorbele acestuia:
Doamne, tu zămislit-ai frumusețea Ca să ne iei și mințile cu ea! Și tot tu spui: „Păziți-vă cu teamă De ce-i poprit și de mânia-mi grea!”
Doamne, tu frumuseților izvor și care tot ce e frumos iubești, Cum ar putea niște făpturi supuse a nu iubi ce e ca din povești, Cum să-și sugrume dorul care-i mână spre ce-i scăldat în frumuseți cerești?
Când neguțătorul Abd el-Rahman se văzu așa, în mijlocul șirurilor de bărbați și de muieri stând grămadă dinaintea lui și înlemniți de minunare dinaintea fiu-său, rămase până peste poate de năucit și începu, în sufletul lui, s-o potopească cu blesteme pe nevastă-sa și s-o afurisească cu toate afurisirile pe care ar fi vrut să le arunce nechemaților aceia, punându-i în seamă toate câte i se întâmplau atâta de vădit supărător. Pe urmă, la capătul răbdărilor, îi împinse repezi pe cei care îl împresurau și se furișă grabnic în prăvălia sa, pe care o deschise și în care, numaidecât, îl puse pe Kamar să stea jos, da în așa fel ca neobrăzarea trecătorilor să nu poată a-l atinge decât de departe. Iar prăvălia ajunse locul de oprire pentru tot sukul, iar îngrămădeala și-a celor mari și-a celor mici se făcu tot mai mare din clipă în clipă: întrucât cei care îl văzuseră vroiau să-l mai vadă, iar cei care nu îl văzuseră se trudeau din toate puterile să-l vadă și ei cât de cât.
Și iacătă că, estimp, se apropie de prăvălie un derviș cu privirea pierdută ca în rugăciune și care, de cum îl zări pe Kamar cel frumos stând lângă tatăl său și atâta de chipeș, se opri scoțând niște oftaturi adânci și, cu un glas tulburat până peste poate, rosti stihurile acestea:
Ia uite ramul arborelui ban Cum șade pe-o tulpină de șofran Sub strălucirea lunii-n Ramadan. Și când întreb apoi anume: „Cum îți zice pe nume? Cum te numești tu?”
El răspunde: „Lu-Lu!”
Iar eu îl strig atunci de-aci: „Li-li!”
Ci el răspunde-atunci așa: „La-la!”[1]
Pe când băiatul cel cu chip frumos Ședea în tihnă, iar vrăjita-i față Era ca răsăritul luminos Al lunii-n Ramadan – cu o măreață Și rară călcătura iată vine.
După care dervișul cel bătrân, alintându-și întruna barba lungă și albă, se duse până lângă prăvălie, între rândurile de privitori care se traseră la o parte dinainte-i, din cinstirea față de vârsta lui înaintată. Și îl privi pe băiat cu niște ochi plini de lacrimi și îi dărui un mănunchi de busuioc dulce. Pe urmă șezu jos pe lavița tejghelei, pe locul cel mai de lângă băietan. Și cum sta așa, chiar că i se puteau potrivi pe bună dreptate aceste vorbe ale poetului:
Un preacinstit șeic, cu-nfațișare De derviș ars în schivnicii haine, Cu osteneli și râvne îndelungi Liubovul cercetând cu prisosință, Întreaga-i taină, după-atâtea munci, O dobândise-n vrednică știință. Neprecurmat și fete și feciori Oblăduise inima-i miloasă, De-ajunse-ntocmai unei scobitori – Bătrâne oase într-o piele roasă. Ci, după cât se spune, nu deplin Pornit femeii să-i îndure struna, Măcar că se vădise priceput Și la mai acrișor și la mai dulce și tânărul Zeid fiind plăcut și tânăra Zeinab, când să și-i culce: Cu inima-nmuiată-n duioșie, Iar restul tare pururi ca de piatră. Era cu-adevărat minunăției Fie un țap cu cătătură șoatră, Fie o capră smulsă din juvăț, Fie o barbă ori obraz mai lin, Șeicu-i gata la orice răsfăț, Apururi sprinten, ca un magrebin!
Când oamenii care se buluceau fermecați dinaintea prăvăliei văzură starea de vrajă a dervișului, începură să-și împărtășească între ei cele ce cugetau, zicând:
— Uallah! Toți dervișii sunt la fel! Seamănă cu jungherul neguțătorului de colocase: nu fac nici o osebire între bărbătesc și femeiesc!
Iar alții strigau:
— Alungat să fie Cel-Rău! Dervișul scapără după băiatul cel drăgălaș! Prăpădi-i-ar Allah pe dervișii de soiul ăsta!
Cât despre neguțătorul Abd el-Rahman, părintele tânărului Kamar, apoi el, dacă văzu toate, își zise: „Cel mai cuminte-i să ne întoarcem acasă mai devreme decât de obicei.” Și, spre a-l hotărî pe derviș să plece, scoase de la chimir un galben și i-l dărui, spunând:
— Ia-ți partea ta de astăzi, o, dervișule!
Și, totodată, se întoarse înspre fiul său Kamar și îi spuse:
— Ah, fiul meu, Allah s-o răsplătească pe maică-ta după cum i se cuvine, că ne-a pricinuit astăzi atâtea sâcâieli!
Ci, întrucât dervișul nu se clintea de pe locul său și nu întindea mâna ca să ia galbenul dăruit, îi spuse:
— Scoală-te, moșule, ca să închidem dugheana și să ne ducem în calea noastră!
Și grăind așa, se ridică în picioare și vru să tragă obloanele amândouă. Atunci dervișul fu nevoit să se scoale de pe lavița pe care se pironise și coborî în uliță, ci fără a putea să-și desprindă o clipă privirile de pe tânărul Kamar. Și când neguțătorul și fiul său, după ce încuiară prăvălia, își tăiară drum prin bulucul de lume și porniră înspre ieșirea din suk, dervișul se luă după ei și merse, pășind pe urmele lor și însoțindu-le fiecare călcătură cu țăcănitul bățului său, până la poarta casei lor. Iar neguțătorul, văzând stăruința dervișului și necutezând să-l suduiască, din cinstire față de dreapta credință, precum și din pricina oamenilor care se uitau la ei, se întoarse înspre acesta și îl întrebă:
— Ce dorești, o, dervișule?
El răspunse:
— O, stăpâne al meu, tare doresc să mă poftești la tine în noaptea aceasta și tu știi că acela care este poftit este oaspetele lui Allah – proslăvit fie El!
Și părintele lui Kamar spuse:
— Binevenit fie oaspetele lui Allah! Intră, dar, o, dervișule!
Ci își zise în sineși: „Pe Allah! Am să văd eu cine mi-e schivnicul ăsta! De-o avea vreun gând ascuns față de fiu-meu și dacă soarta lui cea rea l-o ispiti să încerce ceva, fie din semne, fie din vorbe, negreșit că am să-l omor, am să-l îngrop în grădină și am să scuip pe mormântul lui. Orice-ar fi, am să încep cu a pune să i se dea de mâncare, lucru ce se datorează oricărui oaspete pe care Allah ți-l scoate în cale!” Și îl băgă în casă și porunci unei arăpoaice să-i aducă ibricul și ligheanul de spălat și mâncare și băutură. Iar dervișul, după ce se spălă rostind numele lui Allah, se așeză a rugă și nu se mai ridică până ce nu îngână toată suraua vacii, pe care o lungi cu suraua mesei și cu cea a pocăinții. După care spuse bismillah și începu să ia din mâncărurile aduse pe tablale, ci fără lăcomie și cu multă cumpătare. Și mulțumi lui Allah pentru binefacerile lui.
Când neguțătorul Abd el-Rahman află de la arăpoaica sa că dervișul sfârșise de mâncat, își zise: „Acuma-i vremea să răzvedim cumu-i treaba!” Și se întoarse înspre fiul său și-i spuse:
— O, Kamar, du-te la oaspetele nostru dervișul și întreabă-l dacă are tot ce-i trebuiește și stai cu el de vorbă o vreme, întrucât vorbele dervișilor care străbat pământul în lung și în lat sunt adeseori plăcute de auzit, iar istorisirile lor sunt cu folos de ascultat pentru suflet. Șezi, dar, jos cât mai aproape de el și, dacă te-o lua de mână, să nu ți-o tragi, întrucât aceluia care dă învățăminte îi place să simțească între el și învățăcelul său o legătură nemijlocită, care ajută să se prindă mai bine învățătura. Și, în toate cele, să arăți față de el luarea-aminte și supunerea pe care o cere rostul lui de oaspete și vârsta-i înaintată!
Și, după ce îl povățui pe fiul său așa, îl trimise la derviș, iar el se duse fuga să se pitească la catul de deasupra într-un loc de unde putea, fără a fi băgat de seamă, să vadă și să audă tot din odaia în care se afla dervișul.
Or, de îndată ce flăcăiașul cel frumos se ivi în prag, dervișul fu cuprins de o tulburare așa de mare, că lacrimile îi țâșniră din ochi și se porni să suspine întocmai ca o mamă care și-a pierdut și și-a găsit iarăși copilul. Iar Kamar se duse lângă el și, cu un glas dulce de să prefacă în miere și amarul smirnei, îl întrebă dacă mai duce lipsă de ceva și dacă avusese parte de bunurile lui Allah pentru făpturile sale. Și șezu jos aproape de el, cu gingășie și cu îngrijire și, pe când se așeza, își dezveli coapsa, fără s-o facă anume, care era albă și fragedă ca un aluat de migdale. Și anume atunci ar fi putut poetul să spună cu tot temeiul, fără teamă de a fi dezmințit:
O, voi, drept-credincioșilor, e-o coapsă Numai migdale și mărgăritare! Ci nu vă minunați că astăzi este Ziua-nvierii, căci nu e lucoare Nicicând mai strălucită ca atunci Când coapsele sclipesc duios și lungi.
Însă dervișul, dacă se văzu singur cu flăcăiașul, departe de a se lăsa ispitit față de el la vreo ușurătate de orice fel să fi fost, se trase cu câțiva pași mai la o parte de locul pe care se aflase, spre a se duce să stea jos mai încolo pe rogojină, cu o înfățișare răzvedită de cuviință și de cinstire de sine-însuși. Și se uită la el mai departe în tăcere, cu ochii plini de lacrimi și pradă unei tulburări la fel cu aceea care îl țintuise pe lavița din prăvălie. Iar Kamar rămase tare nedumerit de felul acela de a se purta al dervișului; și îl întrebă pentru ce se ferea așa și dacă are a se plânge de el ori de găzduirea din casa lor. Și dervișul, drept orice răspuns, prociti într-un chip plin de simțire aceste cuvinte frumoase ale poetului:
Mi-e inima pe veci robită De-al Frumuseții chip vrăjit, Căci dragostea de frumusețe Te face-a fi desăvârșit.
Ci nu vă minunați că-ntreagă-i Neîntinată de dorinți și slobodă de tot ce leagă De simțuri și porniri fierbinți.
Dar din atare Frumusețe Mi-am făurit al vieții țel; Și mi-e lehamite și scârbă De toți care iubesc altfel.
Iacătă! Și tatăl lui Kamar vedea și auzea și era până peste măsură de uluit. Și își zicea: „Mă plec dinaintea lui Allah pe carele l-am supărat, prepuindu-l de gânduri dezmățate pe dervișul acesta sfânt! Prăpădi-l-ar Allah pe Amăgitorul care îi ispitește pe oameni cu asemenea bănuieli despre aproapele lor!” Și, dumirit asupra rosturilor dervișului, coborî în mare grabă și intră în odaie. Și îi închină oaspetelui cel trimis de Allah salamalecurile și urările de cuviință, iar la urmă îi spuse:
— Allah fie asupra ta, o, fratele meu, te juruiesc să-mi mărturisești pricina tulburării și a lacrimilor tale și pentru ce te face vederea fiului meu să scoți niște oftaturi atâta de adânci. Întrucât atare amar trebuie numaidecât să aibă o pricină!
Dervișul spuse:
— Adevărat grăiești, o, taică al găzduirilor!
El spuse:
— Dacă-i așa, nu mai zăbovi cu aflarea chiar de la tine a acestei pricini!
El spuse:
— O, stăpâne al meu, pentru ce mă silești să zădăresc o rană care se zviduise și să-mi răsucesc jungherul în carne?
El spuse:
— În temeiul hatârurilor care se datoresc găzduirii, mă rog ție, o, fratele meu, să-mi stâmperi nedumeririle!
Atunci dervișul spuse:
— Află, dar, o, stăpâne al meu.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și doua noapte spuse:
Atunci dervișul spuse:
— Află, dar, o, stăpâne al meu, că sunt un biet derviș care străbate necurmat pământurile și olaturile lui Allah, minunându-se de lucrurile de zi și de noapte ale Ziditorului. Or, într-o zi de vineri, dimineața, m-a dus ursita în cetatea Bassra. Și, intrând eu în cetate, am băgat de seamă că și sukurile și prăvăliile și dughenele erau deschise, cu toate mărfurile așezate pe tarabe și cu toate merindele și cu tot ceea ce îndeobște se vinde și se cumpără, tot ce se mănâncă ori se bea; da mai băgai de seamă că nici în sukuri, nici în prăvălii nu se vedea urmă de neguțător sau de cumpărător, de femeie ori de fetișcană, ori de vreun trecător, fie încolo, fie încoace și peste tot era atâta părăsire și atâta pustietate, de nu se afla pe nici o uliță nici măcar un câine ori vreo pisică ori vreo zurbă de copii; ci pretutindenea numai pustiul și tăcerea și numai singur sufletul lui Allah. Iar eu mă minunam de toate astea și îmi ziceam în cugetul meu: „Cine știe în ce parte o fi putut să se ducă târgoveții din cetatea aceasta, cu pisicile și cu câinii lor, de și-au părăsit așa pe tejghele toate aceste mărfuri!” Ci, întrucât mă chinuia pe dinăuntru o foame mare, nu zăbovii prea mult cu asemenea gânduri și, ducându-mă la tejgheaua cea mai arătoasă de plăcintar, mâncai toate plăcintele pe care le râvneam și la care mă îndemna pofta. Pe urmă pornii înspre taraba unui grataragiu și mâncai vreo trei-patru frigărui grase de miel și vreo doi pui fripți, calzi încă de la cuptor, cu câteva gogoși ninse cu zahăr, cum de când sunt derviș călător limba mea n-a mai gustat și nici nasul meu n-a mai mirosit; și mulțumii lui Allah pentru darurile lui asupra capului săracilor săi. După care mă urcai în dugheana unui neguțător de sorbeturi și băui vreo două ulcioare de sorbet înmiresmat cu nard și cu smirnă, cu care de-abia îmi stâmpărai oleacă cele mai dintâi doruri ale gâtului meu, de atâta amar de vreme dezvățat de băuturile târgoveților cei bogați. Și înălțai mulțumire Atoatebinefăcătorului carele nu îi uită pe drept-credincioșii săi și le dă încă de pe pământ o dovadă despre gustul izvorului Salsabil. Dacă îmi potolii astfel lăuntrurile, mă apucai să cuget la starea anapoda a acelei cetăți, care neîndoielnic că numai de puține clipe fusese părăsită de locuitorii săi. Și nedumerirea îmi sporea pe măsură ce cugetam; și începu să mi se facă o frică mare de vuietul pașilor mei prin singurătatea aceea, când auzii răsunând o zvoană de alăute care, din câte pricepui, venea drept înspre mine. Eu atunci, cu mințile cam vălmășite de lucrurile uluitoare la care eram singur martor, nu mai avusei nici o îndoială că nu m-aș afla acolo într-o cetate fermecată și că acele cântări pe care le auzeam n-ar fi cântate de efriții și de ginnii cei procleți – prăpădi-i-ar Allah! Și cuprins de o spaimă amarnică, mă repezii în afundul unei dugheni de grăunțe și mă pitii pe după un sac cu bob. Ci, întrucât eu din fire, o, stăpâne al meu, mă aflu sub stăpânia păcatului iscodeniei – ierta-m-ar Allah! – nu mă lăsă inima să mă așez în așa chip încât să pot să mă uit pe uliță, de după sacul meu și să văd fără ca să fiu văzut. Și nici nu sfârșii eu bine să mă ghemuiesc cât mai mulțumitor, că și văzui cum se ivea în uliță un alai uluitor, nicidecum de ginni ori de efriți, ci hotărât că de huriile raiului. Se aflau acolo patruzeci de fetișcane cu chipuri de lună, care veneau în frumusețea lor fără de văluri, pe două șiruri, cu o călcătură care singură ea era ca un cântec. Iar înaintea lor pășea o liotă de cântărețe din alăute și de dănțuitoare care își legănau după bătaia cântecului mișcările lor de păsări. Că păsări erau, chiar de adevăratelea și erau mai albe ca porumbițele și mai ușoare ca ele, de bună seamă. Căci cum ar fi putut niște fete de oameni să fie atât de gingașe și de ușoare? Și nu erau mai degrabă decât niște făpturi venite din saraiurile Iramului-cel-cu-pilaștri, ori făpturi din grădinile raiului, ca să farmece pământul cu ivirea lor. Orice-ar fi fost, o, stăpâne al meu, de îndată ce trecu și cea mai de pe urmă pereche dincolo de prăvălia în care mă ascunsesem pe după sacul de bob, văzui venind, pe o iapă cu stea în frunte și cu hățurile ținute de două arăpoaice tinere, o femeie împodobită cu atâta tinerețe și cu atâta frumusețe, încât vederea ei îmi zbură mințile de tot, îmi pierdui răsuflarea și era mai-mai să mă prăbușesc pe spate, în dosul sacului cu bob, o, stăpâne al meu! Și femeia aceea era cu atâta mai amețitoare cu cât hainele ei erau înstelate cu nestemate, iar părul, gâtul, încheieturile de la mâini și de la picioare piereau sub focul adamantelor și sub salbele și brățările de mărgăritare și de gemme năstrăpate. Și de-a dreapta ei mergea o roabă care ținea în mână o sabie trasă, cu mânerul făcut dintr-o piatră de smarald. Iar iapa pe care o călărea pășea ca o împărătiță mândră de cununa-i de pe cap. Și arătarea aceea de strălucire se depărtă legănându-se și mă lăsă cu inima înjunghiată de patimă, cu un suflet căzut rob pe veci și cu doi ochi care nu mai uită și care spun față de orice frumusețe: „Ce ești tu pe lângă ce am văzut eu?” Când alaiul pieri cu totul din vedere și când muzica acelor cântărețe nu mai răzbătu până la mine decât ca niște sunete îndepărtate, mă hotărâi să ies de după sacul cu bob și din prăvălie în uliță. Și-o brodii bine, întrucât tot atunci, spre deplina mea uluire, văzui sukurile însuflețindu-se și toți neguțătorii ieșind ca din pământ, spre a veni să-și ia în seamă locurile la tejghelele lor, iar stăpânul prăvăliei în care mă ascunsesem, sămânțarul, ivindu-se, răsărit de nu știu unde și apucându-se să-și vândă grăunțele la crescătorii de orătănii și la alți cumpărători. Și eu, tot mai buimac, mă hotărâi să-l opresc pe unul dintre trecători și să-l întreb ce va să însemne toate câte văzusem și cum o cheamă pe domnița aceea minunată care călărea pe iapa cea cu stea în frunte. Ci, spre marea mea mirare, omul îmi aruncă o privire speriată, se gălbeni de tot la chip și, suflecându-și poalele mantiei, îmi întoarse spatele și își slobozi picioarele în vânt, într-o fugă mai sprintenă decât dacă l-ar fi alungat ceasul ursitei lui. Iar eu oprii alt trecător și îl întrebai la fel. Ci, în loc să-mi răspundă, acela se făcu că nici nu mă vede, nici nu mă aude și își cătă de drumul lui, uitându-se în altă parte. Și mai întrebai așa o mulțime de inși; da niciunul nu vru să răspundă la întrebările mele; și toată lumea fugea de mine de parcă aș fi ieșit din vreo groapă cu scârne, ori de parcă aș fi vânturat vreo sabie tăietoare de capete. Eu atunci îmi zisei în mine: „O, dervișule cutărică, nu-ți mai rămâne, ca să luminezi cumu-i treaba, decât să intri în prăvălia vreunui bărbier, ca să-l pui să te radă pe cap și, totodată, să-l iscodești. Întrucât, precum știi, oamenii care se îndeletnicesc cu meseria asta au mâncărici la limbă și stau cu vorba pururea pe vârful buzelor. Și numai unul ca acesta poate că ți-ar spune ce vrei tu să afli!” Și, cugetând așa, intrai la un bărbier și, după ce îl plătii gras cu tot ce aveam, îi povestii toate câte îmi ședeau pe inimă să le știu și îl întrebai cine era domnița cea peste fire de frumoasă. Și bărbierul, tare înfricoșat, își roti ochii în dreapta și în stânga și într-un sfârșit răspunse: „Pe Allah, o, dervișule, moșule al meu, dacă ții să-ți păstrezi capul pe grumaz și gâtul întreg și nevătămat, ferește-te să nu care cumva să pomenești cuiva despre ce ai avut beleaua să vezi. Ba chiar că ai face bine, întru mai deplina ta tihnă, să părăsești numaidecât cetatea noastră, altminteri ești pierdut fără de izbavă! Și asta-i tot ce pot să-ți spun în privința aceasta; întrucât este vorba de o taină care bagă în sperieți toată cetatea Bassrei, în care oamenii mor ca lăcustele alaiului. Cu adevărat, roaba care ține spada trasă retează capul celor necugetați pe care îi împinge ispita să se uite la alaiul de pe drum, ori care nu se ascund la trecerea lui. Și iacătă tot ce pot să-ți spun!” Eu, atunci, o, stăpâne al meu, de îndată ce bărbierul isprăvi de-a mă rade pe cap, plecai din bărbierie și zorii ca să ies din cetate; și nu-mi dobândii liniștea decât când mă văzui dincolo de ziduri. Și drumeții prin câmpuri și prin pustietăți până ce ajunsei în cetatea voastră. Și îmi era sufletul mereu plin de acea frumusețe întrezărită și atâta mă tot gândeam la ea că deseori și uitam să mai mănânc și să mai beau. Și în starea aceasta ajunsei astăzi dinaintea prăvăliei domniei tale și îl văzui pe feciorul tău Kamar, care cu frumusețea lui îmi învie în minte tocmai frumusețea acelei copilandre mândre peste fire din Bassra și cu care se asemuie precum un frate cu fratele său. Și atâta tulburare îmi pricinui asemuirea aceasta, încât nici nu mai putui să-mi țin lacrimile, ceea ce, fără de îndoială, este faptă de om smintit! Și aceasta-i, o, stăpâne al meu, pricina oftaturilor și a tulburării mele!
Și după ce își încheie astfel istorisirea, dervișul izbucni iarăși în plânset, uitându-se la tânărul Kamar; și adăugă, în toiul lacrimilor:
— Allah fie asupră-ți, o, stăpâne al meu! Acuma, că ți-am povestit ce ți-am povestit și întrucât nu vreau să mă lăcomesc la găzduirea pe care i-ai dat-o slujitorului lui Allah, deschide-mi ușa de ieșire și lasă-mă să mă duc în rostul drumurilor mele. Și, dacă am o rugă de rostit asupra creștetului binefăcătorilor mei, apoi deie Allah, carele a zămislit două făpturi atâta de desăvârșite ca feciorul tău și ca tinereaua din Bassra, să-și împlinească lucrarea îngăduindu-le să se împreune!
Și, spunând acestea, dervișul se sculă, cu toate rugămințile părintelui lui Kamar care îl îndemna să mai steie și mai chemă o dată binecuvântarea asupra gazdelor sale și plecă, oftând, cum venise. Și-atâta cu el.
Ci în ceea ce îl privește pe tânărul Kamar, apoi acesta nu putu să închidă ochii toată noaptea, atâta de muncit fiind de povestirea dervișului și atâta de tulburat de zugrăvirea fetișcanei. Și, dis-de-dimineață, de cu zori, intră în odaie la maică-sa, o deșteptă și îi spuse:
— O, maică, pune-mi niște lucruri într-o legăturică, întrucât trebuie să plec numaidecât la cetatea Bassrei, unde mă așteaptă scrisa mea!
Și maică-sa, la vorbele acestea, începu să se văicărească, plângând și îl strigă pe bărbatu-său, ca să-i împărtășească și lui vestea cea atâta de uluitoare și de neașteptată. Iar tatăl lui Kamar încercă, da degeaba, să-l sfătuiască de bine pe fiul său, care nu vroi să asculte nici un sfat și care, în chip de încheiere, spuse:
— Dacă nu plec pe dată la Bassra, am să mor, fără doar și poate!
Iar tatăl și mama lui Kamar, față cu spusele acestea răspicate și cu hotărâre atâta de neclintită, nu putură decât să suspine, primind ceea ce fusese scris de la ursitoare. Și tatăl lui Kamar nu pregetă să arunce în seama neveste-sii toate belele câte i se întâmplaseră din ceasul când se luase după sfaturile ei și îl dusese pe Kamar la suk. Și își zicea: „Iacătă unde s-au sfârșit toate grijile și toată fereala ta, ya Abd el-Rahman! Nu este ajutor și putere decât întru Allah cel Atotputernic! Ceea ce este scris cată să se îndeplinească și nimenea nu poate să se lupte cu hotărârile sorții!” Iar maica lui Kamar, de două ori amărâtă – și că se vedea ținta îmboldelilor soțului ei și de durerea pe care i-o pricinuia hotărârea feciorului – fu oricum nevoită să-i facă pregătirile de plecare. Și îi dărui o punguță în care avea grămădite patruzeci de nestemate mari, pietre de rubin, de diamant și de smarald, spunându-i:
— Ai grijă tare de punga aceasta, o, fiul meu! Că ți-o fi de folos, dacă ai să ajungi să nu mai ai bani.
Iar taică-său îi dărui nouăzeci de mii de dinari de aur pentru cheltuielile de drum și de ședere prin străini. Și amândoi îl sărutară, plângând și își luară rămas-bun de la el. Și tătâne-său îl dădu în seama căpeteniei unei caravane care pleca spre Irak. Și Kamar, după ce sărută mâna tătâne-său și a maică-sii, plecă înspre Bassra, însoțit de urările părinților săi. Și Allah îi meni bună pace; și ajunse cu bine în cetatea aceea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și treia noapte spuse:
Și ajunse cu bine în cetatea aceea. Or, se brodi ca tocmai ziua aceea a sosirii lui să fie o vinere dimineața; și Kamar putu să se încredințeze că tot ce îi povestise dervișul era aidoma întru totul. Văzu, într-adevăr, că sukurile erau goale, ulițele pustii, iar prăvăliile deschise, însă fără nici un neguțător și fără nici un mușteriu. Și întrucât îi era foame, mâncă și bău tot ce-i plăcu, pe săturate. Și numai ce-și sfârși masa, că și auzi cântarea și se repezi să se ascundă, așa cum făcuse și dervișul. Și o văzu ivindu-se în curând pe domnița copilandră cu cele patruzeci de însoțitoare ale ei. Și, la vederea frumuseții ei, fu cuprins de o tulburare atâta de aprigă, încât căzu fără de simțire în ungherul lui.
Când își veni în fire, văzu că sukurile erau însuflețite și pline de lume, întocmai de parcă niciodată viața târgului nu s-ar fi oprit. Și, prefirându-și prin minte farmecele peste fire ale fetișcanei, se duse dintru-întâi să-și cumpere niște haine falnice, tot ce putu să găsească mai bogat și mai strălucit pe la negustorii de vază. Și pe urmă se duse la hammam, de unde, după ce se scăldă îndelung și cu de-amănuntul, ieși luminos ca un crai tinerel. Și numai atunci porni să caute dugheana bărbierului care răsese altădată capul dervișului și nu avu mult de căutat până s-o găsească. Și intră în bărbierie și, după salamalecurile de cuviință și dintr-o parte și din cealaltă, îi zise bărbierului:
— O, taică al mâinilor ușoare, vreau să-ți spun ceva în taină. Te rog, dar, să-ți închizi prăvălia pentru mușterii pe care ai obiceiul să-i primești și iacătă cu ce te despăgubesc de vremea pierdută!
Și îi puse în palmă o pungă plină cu dinari de aur, pe care bărbierul, după ce o prețălui cu o mișcare ușoară de mână, se grăbi s-o înghesuie la brâu. Și, când rămaseră numai ei doi în bărbierie, Kamar îi spuse:
— O, taică al mâinilor ușoare, sunt străin în cetatea aceasta. Și de la tine nu vreau să aflu decât pricina pentru care au fost părăsite de dimineață sukurile, în ziua aceasta de vineri.
Și bărbierul, câștigat de dărnicia tânărului și de înfățișarea lui de emir, îi răspunse:
— O, stăpâne al meu, aici este o taină pe care niciodată nu m-am încercat s-o pătrund, măcar că fac și eu ca toată lumea și am grijă să mă ascund în toate vinerile dimineața. Da dacă treaba aceasta îți stă pe inimă, am să fac pentru tine ce n-aș face nici pentru fratele meu. Am să te pun, așadar, în legătură cu femeia mea, care știe tot ce se petrece în cetate, întrucât vinde parfumuri în toate haremurile din Bassra și pe la saraiurile celor mari. Și, întrucât văd de pe chipul tău că arzi de nerăbdare să te luminezi cum e treaba și că, pe de altă parte, cele spuse de mine îți plac, dau fuga într-o clipeală până la fiica moșului meu, să-i spun tărășenia. Așa că așteaptă-mă liniștit aci în prăvălie, până mă întorc.
Și bărbierul îl lăsă pe Kamar în prăvălie și alergă la nevastă-sa, ca să-i spună pricina; și totodată îi puse în palmă punga plină cu dinari de aur. Iar nevasta bărbierului, care avea mintea iute și inima săritoare, răspunse:
— Să fie binevenit în cetatea noastră! Iacătă-mă-s gata să-l slujesc cu capul și cu ochii mei! Du-te la el și adu-mi-l încoace, ca să-i povestesc ce cată să știe!
Și bărbierul se întoarse la prăvălie, unde îl găsi pe Kamar stând și așteptându-l și îi spuse:
— O, fiul meu, scoală-te și hai cu mine la maica ta, fiica moșului meu, care m-a trimis să-ți spun: „Treaba se poate face!”
Și îl luă de mână și îl duse acasă, unde soția sa îi ură bun venit cu o înfățișare binevoitoare și îndatoritoare și îl pofti să șadă la locul de cinste, pe divan și îi spuse:
— Deie-i Allah copii și spor oaspetelui cel frumos! Casa aceasta este casa ta, iar robii tăi sunt stăpânii casei! Ești domn peste capetele și peste ochii noștri. Poruncește! A asculta înseamnă a ne supune!
Și zori să-i aducă pe o tavă de aramă răcoritoarele și dulcețurile datorate oaspeților și îl îmbie să ia câte oleacă din fiecare fel, rostind de fiecare dată urarea cuvenită:
— Plăcerea și reveneala în inima oaspetelui nostru!
Atunci Kamar scoase un pumn plin de dinari de aur și îl puse în poala nevestei bărbierului, grăind:
— Fie-mi cu iertăciune puținătatea! Ci, inșallah! Am să știu eu să-ți prețuiesc și mai bine bunătatea!
Pe urmă îi spuse:
— Acuma, măicuță, povestește-mi tot ce știi despre ceea ce știi!
Iar nevasta bărbierului spuse:
— Află, o, copilul meu, o, lumină a ochilor și cunună a capului, că sultanul din Bassra a primit într-o zi de la sultanul din țara Indului ca peșcheș un mărgăritar atâta de frumos, că de bună seamă va fi fost zămislit din vreo gemmă de soare dospită în vreun ou vrăjit din mare. Era și alb și dauriu, după felul în care îl priveai și parcă frământa în inima lui un pojar scăldat în lapte. Și sultanul s-a tot uitat la el o zi întreagă și a dorit, spre a nu se mai despărți de el nicicând, să-l poarte legat la gât cu o panglică de mătasă. Ci, întrucât mărgăritarul era nesmintit și neatins, a poruncit să vină toți giuvaiergiii din Bassra și le-a spus: „Vreau să găuriți cu meșteșug mărgăritarul acesta năstrăpat. Și cine se va pricepe să facă treaba fără a-i vătăma miezul vrăjitor, acela poate să-mi ceară ce îi va pofti inima; și va fi răsplătit și cu prisosință! Dar dacă nu va izbândi cu desăvârșire, ori dacă soarta lui cea rea l-o face să-l vatăme fie cât de cât, poate să se aștepte la cea mai neagră dintre morți; întrucât am să pun să i se taie capul, după ce mai întâi am să-l fac să îndure toate caznele care s-or cuveni pentru păcătoasa lui de neîndemânare! Ce ziceți, o, giuvaiergiilor?” Când au auzit vorbele acestea ale sultanului și când au văzut la ce își primejduiau sufletele, giuvaiergiii s-au speriat cu mare spaimă și au răspuns: „O, doamne al vremilor, e lucru tare gingaș cu un mărgăritar ca acesta! Și noi știm că și pentru un mărgăritar de rând se cere o iscusință și o îndemânare aparte și puțini meșteri giuvaiergii ajung la bun sfârșit fără nici un necaz de neînlăturat. Ne rugăm dar ție să nu ne pui în spinare ceea ce puterile noastre puține nu pot să ducă, întrucât mărturisim că o iscusință ca aceea pe care s-ar cădea s-o dovedim nu are să iasă niciodată din mâinile noastre. Ci putem să-ți spunem pe unul care ar ști să săvârșească această vrăjitorească artă și care-i șeicul nostru!” Iar sultanul a întrebat: „Și cine-i șeicul vostru?” Ei au răspuns: „Este meșterul giuvaiergiu Obeid! El este nemăsurat mai dibaci decât noi și are câte un ochi în fiecare vârf de deget și o gingășie peste fire în fiecare ochi!” Și sultanul a zis: „Duceți-vă să mi-l aduceți și nu zăboviți!” Iar giuvaiergiii au zorit să se supună și s-au întors cu șeicul lor, meșterul Obeid care, după ce a sărutat pământul dintre mâinile sultanului, a rămas încremenit, așteptând poruncile. Și sultanul a arătat ce lucru cerea de la el și ce răsplată sau ce osândă îl aștepta, după izbândă ori neizbândă. Și, totodată, i-a arătat mărgăritarul. Iar giuvaiergiul Obeid a luat mărgăritarul cel minunat și l-a cercetat vreme de un ceas, apoi a răspuns: „Să mor eu dacă nu-l găuresc!” Și, pe loc, s-a ghemuit pe vine, cu îngăduința sultanului și scoțându-și de la brâu niște scule gingașe, a pus mărgăritarul între cele două degete mari ale picioarelor lui strânse și, cu o dibăcie și cu o ușurință de neînchipuit, și-a mânuit sculele așa cum ar face un copil cu un titirez și, în mai scurtă vreme decât ar trebui spre a găuri un ou, a sfredelit mărgăritarul dintr-o parte până în cealaltă, fără de nici un cusur și fără de cea mai mică scrijelitură, cu două găurele pe-o măsură și pe-o potrivă. Pe urmă l-a șters cu mâneca și l-a întins sultanului, care s-a umplut și s-a înfiorat de bucurie și de mulțumire. Și și l-a petrecut pe după gât, legat cu un șiret de mătasă și s-a suit să șadă pe tronul lui. Și se uita în toate părțile cu niște ochi luminați de bucurie, pe când mărgăritarul era ca un soare atârnat de gâtul lui. După care s-a întors înspre giuvaiergiul Obeid și i-a zis: „O, meștere Obeid, acuma-i rândul dorinței tale!” Iar giuvaiergiul a cugetat vreme de un ceas și a răspuns: „Sporească Allah zilele sultanului! Ci robul, care cu mâinile lui betege a avut neprețuita cinste de-a atinge mărgăritarul cel minunat și de a i-l da îndărăt găurit stăpânului nostru, după dorința sa, are o soție tare tânără pe care este dator s-o bucure cât mai des, dat fiind că el este tare bătrân și că bărbații trecuți, care nu vor să se facă urâți de soțiile lor, se cade să se poarte față de ele cu tot soiul de marghiolii și să nu facă nimic fără a le cere sfatul. Or, chiar că tocmai aceasta-i starea robului tău, o, doamne al vremurilor. El ar vroi să se ducă să afle părerea soției sale în privința cererii pe care îi îngădui s-o facă stăpânului nostru cel preadarnic și să vadă de nu are chiar ea vreo dorință de rostit, mai bună decât aceea pe care aș putea eu s-o închipui. Întrucât Allah a dăruit-o nu numai cu tinerețe și cu farmec, ci și cu o minte rodnică și pătrunzătoare și cu o judecată de toată minunea!” Și sultanul i-a răspuns: „Dă zor, Osta-Obeid, de te du să te sfătuiești cu soția ta și să te întorci să-mi aduci răspunsul, căci n-am să-mi aflu tihna sufletului decât atunci când am să-mi îndeplinesc făgăduiala!” Și giuvaiergiul a plecat de la palat și s-a dus la nevastă-sa și i-a povestit tărășenia. Și nevestica a strigat: „Preamărit fie Allah, cel carele face să vină și ziua mea mai nainte de soroc! Am, cu adevărat, o dorință de rostit și un gând, cam ciudat, ce-i drept, de împlinit! Noi, din mila lui Allah și din sporul neguțătoriilor tale, suntem de mult bogați și la adăpost de nevoie pentru tot restul zilelor noastre. Nu avem dar nimic de râvnit în privința aceasta, iar dorința pe care vreau să mi-o împlinesc nu are să coste nici o drahmă din vistieria domnească. Iacătă! Du-te de-i cere sultanului să-mi dea numai îngăduința de a mă preumbla în fiecare vinere, cu un alai asemenea cu acela al fetelor de sultani, prin sukurile și pe ulițele din Bassra, fără ca nimenea să cuteze a se arăta atunci pe ulițe, sub pedeapsa de a-și pierde capul! Și iacătă tot ce doresc de la sultan ca răsplată a lucrului tău la mărgăritarul sfredelit!” Când a auzit vorbele acestea ale tinerei sale neveste, giuvaiergiul, până peste poate de uluit, și-a zis: „Allah karim! Chiar că-i tare subțire la minte acela care se poate lăuda că ar ști ce se petrece în capul unei femei!” Ci întrucât o iubea pe nevastă-sa și fiind bătrân și de altminteri tare urât, n-a vrut s-o supere și s-a mulțumit să-i răspundă: „O, fiică a moșului meu, dorința ta este asupra capului și a ochiului meu! Ci dacă neguțătorii din sukuri au să-și lase prăvăliile ca să se ducă să se ascundă, cât o trece alaiul, câinii și pisicile au să le prade tarabele și au să se săvârșească niște stricăciuni care au să ne împovăreze sufletul”. Ea a spus: „Ca să nu pată așa, să se dea poruncă la toți locuitorii și la toți paznicii din sukuri să închidă în ziua aceea toți câinii și pisicile. Întrucât eu vreau ca prăvăliile să rămână deschise la trecerea alaiului meu! Și toată lumea, mari și mici, să se ducă să se ascundă în moschei, unde să se închidă ușile, așa ca nimenea să nu poată scoate capul și să se uite afară!” Atunci giuvaiergiul Obeid s-a dus la sultan și, până peste poate de fâstâcit, i-a povestit ce vroia nevastă-sa. Iar sultanul a spus: „Prea bine!” Și a poruncit numaidecât să se dea strigare, în toată cetatea, de către pristavii domnești, orânduielii ca toți locuitorii să-și lase prăvăliile deschise în toate vinerile, cu două ceasuri înainte de rugăciune și să se ducă să se ascundă în moschei și să se ferească strașnic de a-și arăta capetele pe drumuri, sub pedeapsa de-a și le vedea zburate de pe grumaji. Și să le dea de știre să-și închidă câinii și pisicile, măgarii și cămilele și toate vitele de povară care ar putea să umble prin sukuri. Și de-atunci nevasta giuvaiergiului se preumblă așa în fiecare vinere, două ceasuri până-n rugăciune, fără ca nici un om, nici câine, nici pisică, să cuteze a se arăta pe drumuri. Și-i chiar ea, negreșit, ya sidi Kamar, aceea pe care ai văzut-o dimineața aceasta, în mândrețea-i cu adevărat peste fire, în mijlocul alaiului ei de fetișcane și având-o în frunte pe roaba cea tânără care ține sabia trasă gata să reteze capul cui ar îndrăzni să se uite la ea când trece.
Și nevasta bărbierului, după ce îi povesti astfel lui Kamar ceea ce acesta dorise să afle, tăcu o clipă, îl cercetă zâmbind și adăugă:
— Da văd eu bine, o, îmbelșugatule cu chip de vrajă, o, stăpâne al meu binecuvântat, că istorisirea asta nu îți este de ajuns și că mai vrei de la mine și altele, de pildă să-ți spun vreo cale de-a mai vedea o dată pe tinerica aceea minunată, soția giuvaiergiului cel bătrân!
Și Kamar răspunse:
— O, maică a mea, acesta-i într-adevăr dorul cel mai adânc al inimii mele. Întrucât numai ca s-o văd pe ea am venit din țara mea, părăsindu-mi casa în care lipsa mea a lăsat în lacrimi un tată și o mamă care tare mă mai iubesc.
Și soția bărbierului spuse:
— Dacă-i așa, o, copilul meu, spune-mi numai ce lucruri scumpe și de preț ai la tine!
El spuse:
— O, maică a mea, am la mine, printre alte lucruri frumoase, niște pietre scumpe, de patru soiuri: pietrele de cel dintâi soi prețuiesc fiecare cinci sute de dinari de aur; cele de al doilea soi prețuiesc fiecare șapte sute de dinari de aur; cele de al treilea – opt sute cincizeci; iar cele de al patrulea – o mie de dinari de aur, pe puțin, fiecare!
Ea întrebă:
— Și sufletul tău e gata să lepede patru pietre de acestea, câte una din fiecare soi?
El răspunse:
— Sufletul meu este cât se poate de gata să lepede toate pietrele pe care le am și tot ce e al meu!
Ea spuse:
— Păi atunci ridică-te, o, fiul meu, cunună a capului celor mai mărinimoși și du-te de-l caută în sukul giuvaiergiilor și al aurarilor pe giuvaiergiul Osta-Obeid și fă întocmai cum am să-ți spun!
Și îi arătă tot ce vroi ea să-i arate, spre a-l ajuta să ajungă la capul dorurilor lui și adăugă:
— În tot ce vei face, se cere multă grijă și răbdare, fiul meu. Ci tu, după ce vei face cum te-am învățat, să nu uiți să vii să-mi dai seama și să aduci cu tine o sută de dinari de aur pentru bărbier, soțul meu, care-i un om sărac.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și patra noapte spuse:
Și să aduci cu tine o sută de dinari de aur pentru bărbier, soțul meu, care-i un om sărac.
Și Kamar răspunse că ascultă și că se supune și ieși din casa bărbierului, prefirându-și încă o dată prin gând, ca să și le sape adânc în minte, povețele neguțătoarei de parfumuri, soția bărbierului. Și îl proslăvea pe Allah care i-o scosese în cale, ca pe o piatră arătătoare de drum, pe această femeie de bine.
Și așa ajunse în sukul giuvaiergiilor și al argintarilor, unde toată lumea se repezi să-i arate prăvălia șeicului giuvaiergiilor, Osta-Obeid. Și intră în prăvălie și îl văzu, în mijlocul ucenicilor săi, pe giuvaiergiu; și se temeni cu cea mai mare cuviință, ducându-și mâna la inimă, la buze și la cap, apoi rosti:
— Pacea fie cu tine!
Iar Osta-Obeid îi întoarse salamalecul și îl întâmpină cu bunăvoință și îl pofti să șadă jos. Și Kamar scoase atunci din pungă o gemmă rară, dar din soiul celor mai puțin frumoase dintre cele patru soiuri pe care le avea și îi spuse:
— O, meștere, doresc să-mi faci la gemma aceasta un inel vrednic de meșteria ta, însă în chipul cel mai simplu și greu de un miskal, nu mai mult!
Și îi puse în palmă totodată și douăzeci de galbeni, spunând:
— Aceștia, o, meștere, nu sunt decât o arvună măruntă față de plata cu care m-am socotit să-ți răsplătesc lucrul ce ai să mi-l faci.
Și tot așa dărui câte un galben la fiecare dintre mulții ucenici, în chip de bacșiș; și la fel și mulțimii de cerșetori care se iviseră în uliță de cum îl văzuseră intrând în prăvălie pe tânărul străin îmbrăcat în straie scumpe. Și pe urmă plecă, lăsându-i pe toți uluiți de filotimia, de frumusețea și de purtările-i alese.
Iar Osta-Obeid nu vroi să aducă nici o zăboveală la facerea inelului și, cum era dăruit cu o dibăcie fără de seamă și cum avea la îndemână toate mijloacele pe care nici un alt giuvaiergiu de pe lume nu le mai avea, îl începu și îl isprăvi, gata șlefuit și lustruit, până la sfârșitul acelei zile. Și întrucât tânărul Kamar nu urma să vie decât a doua zi, giuvaiergiul luă inelul cu sine, seara, ca să-l arate și soției sale, tinerica despre care este vorba, atâta de minunată i se părea piatra și de o limpezime de-ți venea s-o duci la gură și s-o bei.
Când tinerica, soția lui Osta-Obeid, văzu inelul, îl găsi tare frumos și întrebă:
— Pentru cine-i?
El răspunse:
— Pentru un tânăr străin care este și mai strălucitor și încă cu mult, decât această gemmă minunată. Află, într-adevăr, că stăpânul acestui inel, care m-a și plătit dinainte așa cum niciodată n-am mai fost plătit, este nurliu și zarif, cu niște ochi care te băga-n boală de dor, cu niște obraji ca foile florii de bujor pe un strat bătut de iasomie, cu o gură ca pecetea lui Soleiman, cu niște buze scăldate în sângele cornalinelor și cu gât cum e gâtul de antilopă, care își poartă așa de gingaș capul cum își poartă un fir de floare bobocul. Și ca să spun tot ceea ce-i mai presus de orice grai, este frumos, de-adevărat frumos și dulce pe cât e de frumos, lucru care face să se asemuie cu tine nu doar la desăvârșiri, ci tot așa și la tinerețe și la trăsăturile chipului.
Așa i-l zugrăvi giuvaiergiul soției sale pe tânărul Kamar, fără a vedea că vorbele lui aprindeau în inima tinerelei o patimă năprasnică și cu atâta mai cruntă cu cât cel îndrăgit nu fusese văzut. Și acest stăpân al unei frunți pe care, ca niște castraveți pe un ogor gunoit, aveau să răsară coarnele, uita că nu se află pe lume un mai amarnic codoșlâc, nici izbândă mai neîndoielnică, decât codoșlâcul unui soț care laudă dinaintea neveste-sii, fără să ia aminte la urmări, harurile și frumusețea unui necunoscut. Și iacă-așa, atunci când Allah Preaînaltul vrea să pună în rotire hotărârile menite făpturilor zămislite de el, le face să bâjbâie prin negurile orbirii.
Or, tânăra nevestică a giuvaiergiului îi ascultă vorbele și le așternu în adâncul minții ei, ci fără să-și dea pe față nimic din ispitele care o frământau. Și îi spuse soțului său, cu un glas nepăsător:
— Dă-mi să văd și eu inelul!
Și Osta-Obeid i-l întinse, iar ea îl privi cu un ochi sastisit și și-l petrecu pe deget. Pe urmă spuse:
— Parcă ar fi fost făcut pe degetul meu! Ia te uită ce bine îmi vine!
Și giuvaiergiul răspunse:
— Trăiască degetele huriilor! Pe Allah, o, stăpână a mea, stăpânul inelului acesta este dăruit cu multă filotimie și-i tare îndatoritor și chiar mâine am să-l rog să mi-l vândă la orice preț o fi și am să ți-l aduc!
În vreme aceasta, Kamar se dusese să-i dea seama nevestei bărbierului despre felul cum lucrase, după învățăturile ei; și îi puse în palmă o sută de galbeni, ca dar pentru bărbierul cel sărac! Și o întrebă pe ocrotitoarea sa ce-i mai rămânea de făcut. Iar ea îi spuse:
— Iacătă! Când ai să te duci la giuvaiergiu, să nu mai iei inelul pe care are să ți-l facă. Ci prefă-te că este prea strâmt pentru degetul tău și dă-i-l în dar; și arată-i altă gemmă, mult mai frumoasă decât cea dintâi, dintre acelea care prețuiesc șapte sute de dinari bucata; și spune-i să ți-o pună la un inel într-un fel cât mai îngrijit. Totodată, dă-i șaizeci de dinari de aur lui și mai dă câte doi la fiecare dintre lucrătorii lui, ca bacșiș. Și să nu-i uiți nici pe milogii de la ușă. Și, de-ai să faci așa, lucrurile au să se întoarcă spre mulțumirea ta. Și nu uita, o, fiule, să vii iar să-mi dai seama despre toate și să aduci cu tine câte ceva și pentru soțul meu bărbierul, săracul acela!
Și Kamar răspunse:
— Ascult și mă supun!
Plecă de la soția bărbierului și, a doua zi, nu pregetă să se ducă în suk la giuvaiergiu. Osta-Obeid care, de cum îl văzu, se ridică în cinstea lui și, după salamalecuri și firitisiri, îi înfățișă inelul. Iar Kamar se făcu a-l încerca și spuse apoi:
— Pe Allah, o, meștere Obeid, inelul este bine făcut, da-i puțin cam mic pentru degetul meu. Ia-l! Ți-l las ca să-l dăruiești vreuneia dintre roabele cele multe din haremul tău! Și iacătă acuma altă gemmă, care îmi place mai mult decât cea dintâi și care are să fie și mai arătoasă pe un ghiul frumos.
Și, grăind acestea, îi înfățișă o gemmă de șapte sute de dinari de aur; și totodată îi înmână șaizeci de dinari de aur lui și mai dărui câte doi la fiecare dintre ucenicii săi, spunând:
— Numai ca să vă răcoriți cu un sorbet! Și nădăjduiesc că, dacă lucrul va fi încheiat repede, aveți să fiți mulțumiți toți de felul cum veți fi răsplătiți!
Și plecă, împărțind în dreapta și în stânga bani de aur cerșetorilor adunați dinaintea ușii prăvăliei.
Când văzu atâta dărnicie la mușteriul său cel tânăr, giuvaiergiul fu peste poate de uimit. Și seara, când se întoarse acasă, nu mai prididea să-l laude, dinaintea neveste-sii, pe străinul cel filotim, despre care spunea:
— Pe Allah! Nu se mulțumește să fie frumos cum n-au fost vreodată nici cei mai frumoși, da are și-o mână largă ca de beizadea!
Și cu cât vorbea, cu atâta făcea să se învârsteze și mai mult în inima femeii sale dragostea pe care o simțea pentru tânărul Kamar. Iar când giuvaiergiul îi puse în palmă inelul, darul de la mușteriul său, ea și-l trecu încet pe deget și întrebă:
— Și nu ți-a cerut ca să-i faci altul?
El spuse:
— Ba da! Și am lucrat la el toată ziua, cu atâta sârg încât iacătă-l gata!
Ea spuse:
— Dă să-l văd!
Și ea îl luă, îl cercetă zâmbind și spuse:
— Tare aș vrea să-mi rămână mie!
El spuse:
— Cine știe? Tânărul acela ar fi în stare să mi-l lase, așa cum a făcut și cu fratele său!
Estimp, Kamar se dusese să-i povestească soției bărbierului tot ce se întâmplase și să pună la cale ce mai avea de făcut. Și îi puse în palmă patru sute de dinari de aur pentru soțul ei bărbierul, săracul acela! Iar ea îi spuse:
— Fiul meu, treburile tale se află pe drumul cel mai bun. Când ai să te duci la giuvaiergiu, să nu iei inelul pe care l-ai poruncit; ci mai degrabă fă-te că e prea mare și lasă-i-l în dar. Pe urmă, dă-i altă nestemată, dintre acelea care prețuiesc nouă sute de dinari bucata; și, așteptând ca lucrarea să fie terminată, dă o sută de dinari meșterului și câte trei la fiecare dintre ucenicii lui. Și să nu uiți, fiul meu, când ai să vii să-mi povestești ce-ai făcut, să-i aduci și omului meu, bărbierul, săracul acela, cu ce să-și cumpere o bucată de pâine! Și Allah să te apere și să-ți sporească zilele scumpe, o, copile al dărniciei!
Or, Kamar urmă întocmai sfatul neguțătoresei de parfumuri. Și giuvaiergiul nu mai găsea cu ce vorbe și cu ce proslăviri să zugrăvească soției sale filotimia străinului cel frumos. Iar ea îi spuse, încercând inelul cel nou:
— Nu-ți este oarecum, o, fiu al moșului meu, că nu l-ai poftit până acuma în casa ta pe un om care s-a arătat atâta de darnic față de tine? Și nu ești, totuși, mulțumită milei lui Allah, nici zgârcit și nici nu te tragi din vreun neam de zgârciți; da mi se cam pare că tu uneori uiți cele ce se cuvin! Încât e de datoria ta să-l rogi numaidecât pe străin să vină mâine și să guste din sarea găzduirii tale!
La rându-i, Kamar, după ce se sfătui cu soția bărbierului, căreia îi puse în palmă opt sute de dinari drept dar pentru săracul acela de bărbier – ca să aibă cu ce să-și cumpere o bucată de pâine – nu pregetă să se ducă la prăvălia giuvaiergiului ca să încerce al treilea inel. Și-așa, după ce și-l petrecu pe deget, îl scoase, se uită la el un răstimp cu oarecare silă și spuse:
— E destul de bine făcut; ci piatra aceasta nu-mi place deloc. Păstrează-l, așadar, pentru vreuna din roabele tale și fă-mi din gemma de colea un inel așa cum se cuvine! Și iacătă pentru tine o arvună de două sute de dinari și câte patru dinari pentru fiecare dintre ucenicii tăi. Și iartă-mă pentru toată supărarea pe care ți-o pricinuiesc.
Și, spunând acestea, îi întinse o gemmă albă și minunată, care prețuia o mie de dinari de aur. Și giuvaiergiul, peste măsură de uluit, îi spuse:
— O, stăpâne al meu, au nu vrei să-mi cinstești casa cu chipul tău și să-mi faci bucuria de a veni în seara aceasta să cinezi cu mine? Întrucât milele tale sunt asupră-mi și inima mea s-a legat de mâna ta cea darnică!
Iar Kamar răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei!
Și îi spuse unde se află hanul la care trăsese. Or, venind seara, giuvaiergiul se duse la hanul cu pricina, ca să-l ia pe musafirul său. Și îl duse acasă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și cincea noapte spuse:
Și îl duse acasă, unde îl cinsti cu o primire falnică și cu un ospăț strălucit. Și, după ce se strânseră tablalele de mâncăruri și de băuturi, o roabă le aduse sorbeturile făcute de gazda cea tinerică cu chiar mâinile ei. Ci, cu toată ispita pe care o încerca, nevestica nu vroi nicicum să încalce datinele sindrofiilor, unde femeile nu iau parte niciodată la masă și rămase în harem. Și trebui să aștepte acolo până ce viclenia ei să-și împlinească rostul.
Or, de-abia gustară Kamar și gazda lui din sorbetul cel minunat, că și căzură amândoi într-un somn adânc: de vreme ce copilandra avusese grijă să arunce în pocale un praf adormitor. Iar roaba care îi slujea pieri de îndată ce-i văzu întinși fără de nici o mișcare.
Atunci tinerica, îmbrăcată numai cu cămășuța și gătită toată ca pentru cea dintâi noapte a ei de nuntă, trase la o parte perdeaua și intră în sala de ospețe. Și cine ar fi văzut-o pe junișcuța aceea în toată mândrețea ei, cu ochii plini de omoruri, și-ar fi simțit inima făcută fărâme și mințile zvânturate. Se duse, așadar, până lângă Kamar, pe care până atunci de-abia îl întrezărise pe fereastră, când intrase în casă și începu să-l privească lung. Și văzu că era întru totul pe potriva ei. Și dintru-întâi, șezu lângă el și începu să-l mângâie dulce cu mâna pe obraz. Și deodată puiculeana cea flămândă se repezi ca o strigoaică lacomă pe flăcău și începu să-l ciugulească de buze și de obraji atâta de amarnic de țâșnea sângele. Și aceste giuguleli crude durară un timp și fură înlocuite de asemenea mișcări, că doar Allah ar putea ști ce se petrecea în toată acea agitație a puicuței încălecate pe cocoșelul adormit.
Și, toată noaptea se scurse cu jocul acela. Iar când se făcu ziuă, copilandra cea fierbinte se hotărî să se ridice și scoase din sân patru osișoare de miel și le puse în buzunarul lui Kamar. Și, după asta, îl lăsă și se întoarse în harem. Și o trimise la el pe roaba de taină, care îi îndeplinea de obicei poruncile, chiar aceea ce ținea spada trasă în vremea trecerii alaiului prin sukurile din Bassra. Iar roaba, spre a risipi somnul tânărului Kamar și al bătrânului giuvaiergiu, le suflă în nas un praf potrivnic prafului de adormit. Și puterea acelui praf nu zăbovi mult până să se arate; întrucât cei doi adormiți se deșteptară numaidecât după ce strănutară. Iar roaba cea tânără îi spuse giuvaiergiului:
— O, stăpâne al nostru, stăpâna noastră Halima m-a trimis să te trezesc și să-ți spun: „Este ceasul rugăciunii de dimineață și iacătă muezinul din minaret cum îi cheamă pe drept-credincioși. Și mai iacătă și ligheanul și apa pentru spălatul cel de datină!”
Și bătrânul, încă buimac, strigă:
— Pe Allah! Tare adânc se mai doarme în odaia asta! Ori de câte ori mă culc aici, nu mă trezesc decât când soarele e sus!
Iar Kamar ce să răspundă? Ci, ridicându-se să se spele, simți că buzele și fața, fără a mai vorbi și despre ceea ce nu se vedea, îi ardeau ca focul. Și rămase până peste poate de nedumerit și îi spuse giuvaiergiului:
— Nu știu, da simt că buzele și fața îmi ard ca focul, iar șoldurile îmi sunt ca jarul. Ce să fie asta?
Și bătrânul răspunse:
— A, nu-i nimica! Sunt pișcături de țânțari! Întrucât am făcut greșeala să dormim fără a ne coperi cu vălul!
Iar Kamar spuse:
— Bine, da cum se face că nu văd nici urmă de înțepături de țânțar pe fața ta, de vreme ce și tu ai dormit lângă mine!
El răspunse:
— Pe Allah! Dreptu-i! Numai că tu trebuie să știi, o, mult-chipeșule, că țânțarilor le place obrazul cel fraged și fără păr și li-i silă de fețele bărboase. Și vezi bine și tu ce sânge gingaș curge sub fața ta cea frumoasă și ce barbă lungă atârnă de pe obrajii mei amândoi.
Spunând acestea se spălară, își făcură datoria rugăciunii și mâncară masa de dimineață împreună. După care Kamar își luă rămas-bun de la gazda sa și plecă la nevasta bărbierului.
Or, o găsi așteptându-l. Și îl primi râzând și îi spuse:
— Hai, o, fiule, povestește-mi întâmplările din noaptea aceasta, măcar că le văd scrise cu o mie de semne pe chipul tău!
El spuse:
— În ce privește semnele, nu sunt decât niște mușcături de țânțari, măicuță a mea și nimic altceva!
Iar nevasta bărbierului, la vorbele acestea, se puse pe un râs și mai vârtos și spuse:
— Chiar niște mușcături de țânțari? Da ospăția ta în casa celei care ți-e dragă n-a mai avut și alte urmări?
El răspunse:
— Nu, pe Allah! Afară de patru arșice, cu care se joacă copiii și pe care le-am găsit în buzunarul meu, fără să știu în ce fel or fi ajuns acolo!
Ea spuse:
— Ia arată-mi-le!
Și bătrâna le luă, le cântări o clipă și spuse apoi:
— Tare mai ești copil, o, fiul meu, dacă nu ai priceput că porți pe față nu urmele înțepăturilor de țânțari, ci urmele sărutărilor împătimite ale femeii ce ți-e dragă. Iar arșicele acestea, pe care ea ți le-a pus în buzunar, sunt o mustrare ce-ți face că ți-ai trecut timpul dormind, când ai fi putut să ți-l folosești mai bine cu ea. Și cu asta a vrut să-ți spună: „Ești un copil care își trece timpul dormind. Iată niște arșice pe potriva unui copil care nu știe să se veselească cu altfel de joc.” O, iacătă, ăsta-i rostul arșicelor, o, fiul meu. Și-i un fel de a vorbi cât se poate de limpede dintru-ntâia dată. Și de altminteri nu ai decât să faci cercare chiar în seara aceasta. Ai să te prilejuiești, așadar, de poftirea pe care o să ți-o facă giuvaiergiul care, nu am nici o îndoială, o să te poftească iar la cină, iar tu nădăjduiesc că n-ai să uiți să te porți într-un chip care să te mulțumească, dar și pe ea și s-o fericească și pe bătrânica de mine, care te are drag, o, fiul meu! Și adu-ți aminte, o, lumină a ochilor mei, atunci când ai să te întorci la mine, de starea ticăloasă a soțului meu, bărbierul, sărăcanul acela amărât!
Și Kamar răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei!
Și se întoarse la hanul la care locuia. Și-atâta cu el. Estimp, tânăra Halima îl întrebă pe soțul său, bătrânul giuvaiergiu, atunci când veni la ea în harem:
— Cum te-ai purtat față de străinul cel tânăr, oaspetele tău?
El răspunse:
— Cu toată cuviința și cu toată cinstirea, o, Cutărică! Da pesemne a petrecut o noapte tare rea, întrucât l-au pișcat țânțarii amarnic!
Ea spuse:
— Asta-i numai vina ta, dacă nu l-ai culcat sub vălul pologului. Da în noaptea aceasta, fără de îndoială că are să fie mai puțin necăjit. Căci trag nădejde că ai să-l mai poftești o dată. Și ăsta-i cel mai mărunt lucru pe care poți să-l faci față de el spre a-i răsplăti toate dovezile de mărinimie cu care te-a coperit!
Iar giuvaiergiul nu putu să răspundă decât că ascultă și că se supune, cu atât mai mult cu cât și el simțea la fel o mare dragoste față de flăcău.
Și-așa, atunci când Kamar veni la prăvălie, giuvaiergiul nu pregetă să-l poftească iarăși și toate se petrecură în noaptea aceea întocmai ca și în noaptea de dinainte, în ciuda vălului împotriva țânțarilor. Întrucât toată noaptea, de îndată ce băutura cea toropitoare își făcuse rostul, tânăra Halima, mai arzătoare ca niciodată, nu mai contenise să se zbuciume și să se frământe într-un chip încă și mai năprasnic ca întâia oară. Și când tânărul Kamar, dimineața, în urma prafului suflat în nas, ieși din somnul lui greu, își simți fața ca de foc și tot trupul zdrobit de suptături, de mușcături și de altele asemenea din partea iubitei lui pojarnice. Ci nu dădu nimic în vileag față de giuvaiergiul care îl întrebă despre felul cum dormise, și, după ce își luă rămas-bun de la el, Kamar plecă să se ducă a-i da seamă nevestei bărbierului despre cele întâmplate. Și, când se uită în buzunar, găsi un cuțit ce-i fusese pus acolo. Și îi arătă cuțitul ocrotitoarei sale, punându-i în palmă cinci sute de dinari de aur, pentru soțul ei, sărăcanul acela! Iar bătrâna, după ce îi sărută mâna, strigă când văzu cuțitul:
— Allah să te ferească de năpastă, o, copilul meu! Iacătă că drăguța ta s-a mâniat și că te amenință cu moartea, dacă te mai găsește adormit. Întrucât acesta-i tâlcul cuțitului pus în buzunarul tău!
Și Kamar, tare năucit, întrebă:
— Da cum să fac să nu mai adorm? Că eu și în noaptea asta eram tare hotărât să stau treaz, din toate puterile mele, ci n-am izbutit!
Ea răspunse:
— Păi pentru asta nu ai decât să-l lași pe giuvaiergiu să bea numai el; iar tu numai să te faci că ai golit pocalul cu sorbet, pe care să-l verși în spatele tău; pe urmă să te prefaci adormit, cât o fi roaba de față. Și așa ai să ajungi la ținta dorită!
Și Kamar răspunse că ascultă și că se supune și nu pregetă să urmeze întocmai acele povețe minunate.
Or, lucrurile se petrecură în felul arătat de către bătrână. Întrucât giuvaiergiul, la sfatul soției sale, îl pofti pe Kamar a treia oară la cină, după datina care cere ca musafirul să fie poftit trei seri la rând. Și atunci când roaba care adusese sorbeturile îi văzu adormiți pe cei doi, se duse s-o vestească pe stăpână-sa că puterea prafului se împlinise.
La vestea aceea, pojarnica de Halima, mânioasă că-l vede pe flăcău nepricepând nimic din semnele ei, intră în sala de ospețe, cu jungherul în mână, gata să-l împlânte în inima nechibzuitului. Ci deodată Kamar, râzând, se ridică în picioare și se temeni până la pământ dinaintea tinericii, care îl întrebă:
— A, da cine te-a învățat o viclenie ca asta?
Și Kamar nu-i ascunse nicidecum că făcuse așa urmând sfaturile nevestei bărbierului. Iar ea zâmbi a râde și îi spuse:
— E isteață bătrâna! Ci de-acuma înainte nu mai ai treabă decât cu mine. Și n-o să ai a te plânge!
Și spunând acestea, îl trase la ea pe tinerelul cel cu trupul fecior de orice atingere de femei și îl mânui într-un chip atâta de priceput.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și șasea noapte spuse:
Și îl mânui într-un chip atâta de priceput, încât pe loc învăță să decline fără de șovăire toate cazurile, să pună forma pasivă la acuzativ și să treacă forma directă în rostul ei activ, încât noaptea aceea fu cu totul și cu totul noaptea cocoșului! Slavă lui Allah, cel carele dă aripi rostului dintâi al păsărilor, carele face să zburde iedul de cum se naște, carele face să se umfle grumazul puiului de leu, carele face să gâlgâie râul de îndată ce iese din stâncă și carele pune în inima drept-credincioșilor săi un har de neînfrânt și frumos cum e cântecul de ziuă al cocoșului!
Și, după ce mult-priceputa Halima, cu ajutorul acelui viteaz lăncier, proaspăt ieșit din ou, își potoli jarul care o mistuia, îi spuse, într-un potop de alinturi:
— Să știi, o, roadă a inimii mele, că eu nu aș mai putea să mă lipsesc de tine. Drept aceea, nu care cumva să socoți că o noapte sau două, ori o săptămână sau două, o lună sau două, un an sau doi mi-ar fi destul! Vreau să-mi petrec viața toată cu tine, să-l las pe soțul acesta bătrân și urât și să te urmez în țara ta. Ascultă-mă, așadar și dacă îți sunt dragă și dacă dovezile din noaptea aceasta te-au mulțumit, fă ceea ce am să-ți spun. Iacătă! Dacă băbătia de soț al meu te-o mai pofti încă o dată, să-i răspunzi: „Pe Allah, moșule al meu, fiii lui Adam sunt tare nevolnici din fire și au sângele cam greu! Iar când își sporesc musafirlâcul la cineva, ajung de se scârbesc de el și cei bogați și cei săraci, deopotrivă! Iartă-mă, dar, că nu pot să primesc plăcuta ta poftire, întrucât mi-e teamă că aș săvârși o necuviință ținându-te așa trei sau patru nopți la rând departe de haremul tău!” Și, după ce ai să vorbești astfel, roagă-l să-ți închirieze o casă vecină cu casa noastră, pe motiv că așa ați putea amândoi să vă vedeți mai lesne și să petreceți rând pe rând o parte din noapte împreună, fără a se ivi vreo greutate nici pentru unul, nici pentru celălalt. Or, știu bine, soțul meu are să vină să se sfătuiască cu mine în privința aceasta, iar eu am să-l îndemn să facă așa. Și când avem să ajungem aici, Allah are să aibă grijă de ce mai este de făcut!
Iar tânărul Kamar răspunse:
— A asculta înseamnă a mă supune!
Și i se jurui că are să facă întocmai după dorințele ei și, spre a-i pecetlui jurământul, mai făcu o lecție cu ea, de declinare, încă și mai amănunțită ca întâia oară. Și, hotărât! În noaptea aceea cârja hagiului lucră cu sârg pe cărarea netezită acuma.
Pe urmă, după sfatul drăguței sale, Kamar se duse și se culcă lângă giuvaiergiu, ca și cum nimica nu s-ar fi petrecut. Iar dimineața, după ce giuvaiergiul se trezi de praful deșteptător, Kamar vroi să-și ia ziua-bună de la el, ca de obicei. Ci giuvaiergiul nu-l lăsă să plece și îl pofti să mai vină iarăși să mănânce laolaltă masa de seară. Iar Kamar, neuitând povața drăguței lui, nu vru nicicum să primească poftirea giuvaiergiului; îi înfățișă însă socoteala ce fusese pusă la cale și îi spuse că numai așa era cu putință să nu se tulbure unul pe altul de aci înainte. Iar bătrânul giuvaiergiu răspunse:
— Nu este nici o piedică!
Și, fără a mai zăbovi, se ridică și se duse să ia cu chirie casa lipită de casa lui, o îmbrăcă bogat și îl așeză în ea pe tânărul său prieten. Și dibacea Halima avu grijă, la rându-i, în mare taină, să pună a se face în zidul dintre case o deschizătură, ascunsă și pe-o parte și pe cealaltă cu un dulap.
Și-așa că, a doua zi, Kamar fu până peste poate de uluit când o văzu, de parcă ar fi ieșit din nimic, pe iubita sa că intră în odaia lui. Ci ea, după ce îl potoli cu alinturi, îi dezvălui taina cu dulapul și, pe clipă pe dată, îi făcu semn să-și îndeplinească datoria cocoșească. Iar Kamar se supuse cu sârguință și cu grăbire și mânui de șapte ori la rând cârja hagiască. După care tânăra Halima, topită de pojarul domolit, scoase din sân un jungher minunat al soțului ei giuvaiergiul, pe care și-l lucrase el însuși cu cea mai mare grijă și pe care îl împodobise cu nestemate rare și frumoase; și i-l dădu lui Kamar, spunându-i:
— Pune-ți jungherul acesta la brâu și du-te la prăvălia lui Osta-Obeid, soțul meu, arată-i jungherul și întrebă-l dacă îl găsește pe gustul lui și cât prețuiește. Iar el are să te întrebe de la cine îl ai; atunci să-i spui că, trecând prin sukul armurierilor, ai auzit doi inși care ședeau de vorbă și unul îi spunea celuilalt: „Ia uite ce dar mi-a făcut drăguța mea, care îmi dă lucrurile soțului ei bătrân, cel mai urât și mai scârbos dintre soții babalâci!” Și să adaugi că omul care vorbea așa a venit la tine și că ai cumpărat jungherul. Pe urmă să pleci din prăvălie și să vii în mare grabă acasă, unde ai să mă găsești în dulap, să-mi dai îndărăt jungherul!
Și Kamar, luând jungherul, se duse la prăvălia giuvaiergiului, unde jucă pozna pe care iubita lui o ticluise.
Când văzu jungherul și când auzi vorbele lui Kamar, giuvaiergiul fu cuprins de o mare tulburare și răspunse cu niște vorbe frânte, ca un ins cu mințile pierdute.
Iar Kamar, văzând starea giuvaiergiului, ieși din prăvălie și dete fuga să-i ducă jungherul drăguței sale, care îl aștepta în dulap. Și flăcăul îi zugrăvi starea amarnică și rătăcirea în care îl lăsase pe giuvaiergiu, soțul ei.
Estimp, amărâtul de Osta-Obeid la rându-i alergă acasă, pradă vârtejurilor bănuielii și suflând ca un șarpe cuprins de furii. Și intră în casă, cu ochii ieșiți din cap, răcnind din cap:
— Unde mi-e jungherul?
Iar Halima, cu chipul cel mai neprihănit, răspunse holbând niște ochi mari de nedumerire:
— Este la locul lui, în bisactea. Ci pe Allah, o, fiu al moșului meu, te văd cu mintea tulbure și am să mă feresc să ți-l dau, de teamă că vrei să-l bagi în careva!
Iar giuvaiergiul stărui, jurându-se că nu vrea să-l bage în nimeni. Atunci, descuind bisacteaua, Halima îi înfățișă jungherul. Și bătrânul strigă:
— Na minune!
Ea întrebă:
— Da ce este așa de minune?
El spuse:
— Mi s-a părut mai adineaori că am văzut jungherul acesta la brâul prietenului meu cel tânăr!
Ea spuse:
— Pe viața mea! Ai putea să ai vreo bănuială cât de cât asupra soției tale, o, tu, cel mai nevolnic dintre soți?
Iar giuvaiergiul îi ceru iertare și își dădu toate silințele spre a-i potoli mânia.
Or, a doua zi, după ce jucă o partidă de șah cu iubitul ei împărțită în șapte părți, se gândi prin ce mijloace să-l împingă pe giuvaiergiul cel bătrân să se despărțească de ea și îi spuse lui Kamar:
— Vezi și tu că mijlocul cel dintâi nu ne-a izbutit. Or, acuma am să mă îmbrac ca o roabă, iar tu ai să mă duci la prăvălia soțului meu. Și ai să-mi dai iașmacul la o parte, spunându-i bătrânului că tocmai m-ai cumpărat din târg. Și o să vedem limpede dacă lucrul acesta are să-i deschidă ochii!
Și se ridică și se îmbrăcă într-adevăr ca o roabă și îl însoți pe iubitul ei până în prăvălia soțului. Iar Kamar îi spuse bătrânului giuvaiergiu:
— Uite o roabă pe care tocmai am cumpărat-o cu o mie de dinari de aur. Ia vezi dacă îți place!
Și, grăind acestea, îi ridică iașmacul. Iar giuvaiergiul era mai-mai să cadă când văzu pe nevastă-sa, împodobită cu nestematele cele strălucite pe care le lucrase chiar el și purtând pe degete inelele pe care i le dăruise Kamar. Și strigă:
— Cum o cheamă pe roaba aceasta?
— Halima!
Și giuvaiergiul, la vorbele acelea, își simți beregățile cum i se umflă și căzu pe spate. Iar Kamar și tinerica se folosiră de leșinul lui spre a pieri de acolo.
Când se trezi din leșin, Osta-Obeid dădu fuga acasă cât putu el de iute și, de data aceasta, era mai-mai să moară de uimire și de spaimă când o găsi pe soția sa îmbrăcată tot cu podoabele cu care tocmai o văzuse și strigă:
— Nu este putere și adăpost decât numai întru Allah cel Atotputernic!
Iar ea îi spuse:
— O, fiu al moșului meu, da de ce te minunezi așa?
El spuse:
— Prăpădi-l-ar Allah pe Cel-Rău! Tocmai am văzut o roabă pe care a cumpărat-o tânărul meu prieten și care parcă erai tu nu alta, așa îți semăna!
Iar Halima, ca sugrumată de supărare, strigă:
— Da cum de cutezi tu, o, pacoste cu barbă albă, să mă umilești cu niște bănuieli atâta de nerușinate? Du-te să te încredințezi cu ochii tăi, dă fuga la vecinul tău să vezi de nu cumva ai s-o găsești acolo pe roaba aceea!
El spuse:
— Ai dreptate! Nu se află bănuială care să nu se spulbere la o dovadă ca aceasta!
Și coborî scara și ieși din casă, spre a se duce la prietenul său Kamar.
Or, Halima, trecând prin dulap, se și află acolo atunci când sosi soțul ei. Și bietul de el, năucit de o asemănare atâta de mare, nu putu decât să îngaime:
— Mare-i Allah! El zămislește jocurile firii și tot ce i se năzare!
Și se întoarse acasă până peste măsură de tulburat și de buimăcit și găsind-o pe nevastă-sa așa cum o lăsase, nu putu decât s-o potopească cu laude și să-i ceară iertăciune. Pe urmă se întoarse la prăvălia lui.
Estimp, Halima, trecând prin dulap, se întoarse la Kamar și îi spuse:
— Vezi și tu că nu se află vreo cale de a-i deschide ochii moșneagului acesta cu barbă de rușine! Nu ne mai rămâne așadar decât să plecăm de aici fără zăbavă. Eu mi-am orânduit lucrurile, iar cămilele sunt gata încărcate și tot așa și caii, iar caravana nu ne mai așteaptă decât pe noi ca să pornească!
Și se ridică și, învăluindu-se cu iașmacurile sale, îl hotărî s-o ducă înspre locul unde se afla caravana. Și amândoi încălecară pe caii care îi așteptau și plecară. Iar Allah le scrise bună pace și ajunseră în Egipt fără de nici un necaz.
Când sosiră la casa părintelui lui Kamar și când preacinstitul negustor auzi de întoarcerea fiului său, bucuria umplu toate inimile, iar Kamar fu primit într-un potop de lacrimi de fericire. Și când Halima intră în casă, toți ochii rămaseră robiți de frumusețea ei. Iar tatăl lui Kamar îl întrebă pe fiul său:
— O, fiul meu, au este o domniță?
El răspunse:
— Nu este o domniță, ci este aceea a cărei frumusețe a fost pricina plecării mele. Întrucât ea este femeia despre care ne-a povestit dervișul. Și acuma am de gând s-o iau de soție după sunnă și după lege!
Și îi istorisi tatălui său toată povestea, de la început până la sfârșit. Ci nu are nici un rost s-o mai spunem încă o dată.
Aflând toată întâmplarea fiului său, preacinstitul negustor Abd el-Rahman strigă:
— O, fiule, blestemul meu să fie asupra ta și pe lumea aceasta și pe cealaltă, dacă vei stărui în dorința de a te însura cu femeia asta ieșită din iad! Ah, cugetă, o, fiul meu, că într-o zi s-ar putea să se poarte și față de tine într-un fel tot atât de ticălos ca și față de soțul ei dintâi! Mai degrabă lasă-mă să-ți caut aici o soție printre fetele de neam bun!
Și îl dojeni îndelung și îi vorbi atâta de înțelept, încât Kamar răspunse:
— Am să fac cum dorești tu, o, taică al meu!
Și preacinstitul negustor îl sărută pe fiul său, la vorbele acestea și porunci numaidecât ca Halima să fie închisă într-un foișor lăturalnic, unde să aștepte până ce bătrânul are să ia o hotărâre în privința ei.
După care se apucă să caute prin toată cetatea o soție potrivită pentru fiul său. Și, după multe alergături ale mamei lui Kamar pe la neveste de dregători și de neguțători bogați, se sărbători nunta lui Kamar cu fata cadiului, care hotărât că era cea mai frumoasă tinerică din Cairo. Și, cu acel prilej, vreme de patruzeci de zile întregi, nu se precupețiră nici ospețele, nici luminățiile, nici danțurile, nici jocurile. Iar ziua de la sfârșit fu o petrecere anume păstrată pentru cei săraci, pe care avură grijă să-i poftească să ia loc împrejurul tablalelor aduse pentru ei, cu deplină dărnicie.
Or, Kamar, care veghea el însuși slugile în vremea acelui ospăț, băgă de seamă printre sărăcime un om îmbrăcat mai prost decât cei mai săraci și ars de soare, pe chip cu urmele unor oboseli lungi și ale unor amaruri grele. Și, oprindu-se asupra-i privirile spre a-l chema, îl cunoscu pe giuvaiergiul Osta-Obeid. Și alergă să-i spună și lui tătâne-său, care zise:
— Acesta-i prilejul de a îndrepta, pe cât stă în puterea noastră, răul ce l-ai săvârșit la îndemnul desfrânatei pe care am întemnițat-o!
Și se îndreptă înspre bătrânul giuvaiergiu care era pe cale să plece și, strigându-l pe nume, îl îmbrățișă cu duioșie și îl întrebă ce pricină îl adusese în starea aceea de sărăcie. Iar Osta-Obeid îi povesti că plecase din Bassra, pentru ca nenorocirea lui să nu fie dată în vileag și să nu poată da dușmanilor săi prilejul de a-și râde de el, dar că în deșert căzuse în mâinile unor arabi hoți care îl despuiaseră de tot ce avea! Și preacinstitul Abd-el-Rahman porunci ca giuvaiergiul să fie dus degrabă la hammam și, după scaldă, să fie îmbrăcat cu haine alese; pe urmă îi spuse:
— Ești oaspetele meu și îți datorez adevărul! Află, dar, că soția ta Halima este aici, încuiată din porunca mea într-un foișor lăturalnic. Și mă gândeam să ți-o trimit sub pază la Bassra; ci, de vreme ce Allah te-a îndrumat până aici, înseamnă că soarta acestei femei fusese hotărâtă dinainte. Așa că am să te duc la ea, iar tu ai s-o ierți sau ai să-i dai ceea ce i se cuvine. Întrucât nu trebuie să-ți ascund că știu toată întâmplarea cea urâtă, de care numai soția ta este vinovată; întrucât bărbatul care se află ispitit de o femeie nu are a se învinui de nimic, dar fiind că bărbatul nu poate să înfrângă pornirea pe care Allah a sădit-o în el; ci femeia nu este alcătuită în același fel, iar dacă nu fuge de căutarea și de înghesuiala bărbaților, ea-i vinovată întotdeauna. Of, fratele meu, se cere o mare vistierie de înțelepciune și de răbdare bărbatului care are o muiere!
Iar giuvaiergiul spuse:
— Ai dreptate, fratele meu! Numai soția mea este vinovată în treaba asta. Ci unde-i?
Și tatăl lui Kamar spuse:
— În foișorul acela pe care îl vezi dinaintea ta și iacătă cheile!
Iar giuvaiergiul luă cheile cu o mare bucurie și porni înspre foișor, unde deschise ușile și intră la femeia sa. Și se duse drept la ea, fără a spune o vorbă și cu amândouă mâinile repezite înspre ea, o strânse de gât, strigând:
— Așa să moară dezmățatele de teapa ta!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și șaptea noapte spuse:
O strânse de gât, strigând:
— Așa să moară dezmățatele de teapa ta!
Iar negustorul Abd el-Rahman, spre a desăvârși de îndreptat greșelile fiului său Kamar față de giuvaiergiu, găsi drept și de cuviință dinaintea lui Allah cel Preaînalt s-o mărite chiar în ziua nunții lui Kamar pe fiica sa Steaua-Dimineții cu Osta-Obeid. Ci Allah este mai mare și mai darnic!
Iar Șeherezada, după ce povesti astfel întâmplarea aceasta, tăcu. Și sultanul Șahriar strigă:
— Deie Allah, o, Șeherezada, ca toate muierile cele desfrânate să îndure soarta soției giuvaiergiului. Întrucât așa ar trebui să se sfârșească multe istorii dintre câte mi-ai povestit! Adeseori chiar că am fost mâniat în sufletul meu, Șeherezada, văzând că unele femei aveau un sfârșit potrivnic gândurilor și socotelilor mele. Întrucât, în ce mă privește, știi bine ce-am făcut cu dezmățata și ticăloasa de soție – pe care n-ar mai avea-o Allah întru mila sa – ca și cu toate roabele ei cele străine!
Ci Șeherezada, nevrând ca sultanul să zăbovească mai mult prin preajma unor atari gânduri, se feri ca de foc să răspundă ceva în privința aceasta și se grăbi să înceapă, precum urmează, Povestea cu pulpa de berbec.