Se povestește că într-o anume cetate, în care se învățau toate științele, trăia un tânăr frumos și plin de sârg la învățătură. Și, măcar că nimic nu lipsea fericirii vieții sale, era pătimit de dorința de a ști tot mai mult. Or, i se dezvălui într-o zi, din povestirea unui negustor călător, că se afla într-o țară tare depărtată un învățat care era omul cel mai sfânt din Islam și care el singur avea atâta știință de carte, atâta înțelepciune și atâta har cât toți învățații veacului la un loc. Și află că învățatul acela, cu toată faima lui, avea meseria de fierar, meserie pe care, înaintea lui, o avuseseră și tătâne-său și bunicu-său.
Și, dacă auzi vorbele acestea, tânărul se întoarse la el acasă, își luă papucii și traista și bățul și plecă pe dată din cetatea lui și dintre prieteni. Și porni înspre țara cea îndepărtată în care trăia dascălul cel sfânt, cu gândul de a se pune sub îndrumarea lui și de a dobândi oleacă de știință și de înțelepciune. Și merse vreme de patruzeci de zile și de patruzeci de nopți și, după multe primejdii și osteneli, ajunse, din mila lui Allah, care îi menise bună tihnă, în cetatea fierarului. Și se duse drept în sukul fierarilor și se înfățișă dinaintea aceluia a cărui fierărie toți trecătorii i-o arătau. Și, după ce îi sărută poala cămășii, șezu înaintea lui, cu o înfățișare plină de sfială. Iar fierarul, care era un om în vârstă și cu fața pecetluită de binecuvântare, îl întrebă:
— Ce dorești, fiul meu?
El răspunse:
— Doresc să învăț știința!
Și covaliul, drept răspuns, îi puse în mână funia de la foalele covăliei și îi spuse să tragă. Și învățăcelul cel nou răspunse că ascultă și că se supune și începu numaidecât să întindă și iar să slăbească funia foalelor, fără a se opri, din ceasul când ajunsese acolo până la asfințitul soarelui. Și a doua zi îndeplini aceeași muncă, la fel ca și în zilele următoare, vreme de săptămâni, de luni și de un an întreg, fără ca nimeni din fierărie, nici dascălul, nici ucenicii lui cei mulți, care fiecare avea câte o sarcină tot atâta de aspră ca și a lui, să-i fi spus măcar o dată vreun cuvânt și fără ca nimeni să se plângă ori baremi să murmure din pricina acelei munci grele și tăcute. Și învățăcelul, într-o zi, tare sfios, îndrăzni să deschidă gura și să spună:
— Învățătorule!
Iar fierarul se opri din munca lui. Și toți învățăceii, până peste măsură de tulburați, făcură la fel. Și, în tăcerea din fierărie, covaliul se întoarse înspre tânăr și îl întrebă:
— Ce vrei?
El spuse:
— Știința!
Iar fierarul spuse:
— Trage de funie!
Și fără nici un cuvânt mai mult, tânărul își luă iarăși de la capăt munca de făurar. Și alți cinci ani se scurseră, în care, de dimineață până seara, învățăcelul trăgea funia foalelor, fără răgaz și fără ca nimeni să-i spună măcar o dată vreo vorbă. Iar dacă vreunul dintre ucenici avea trebuință să fie lămurit în vreo pricină, de orice fel ar fi fost ea, îi era îngăduit să scrie o întrebare și să dea țidula dascălului, dimineața, când intra în fierărie. Și meșterul, fără a dezvălui vreodată cele scrise, arunca hârtia în jarul din vatră ori, mai adesea, o punea în cuta de la turbanul său. Dacă arunca hârtia în foc, o făcea, fără de îndoială, din pricină că nu i se cădea nici un fel de răspuns. Dar dacă hârtia era pusă la turban, ucenicul care o dăduse găsea, seara, răspunsul meșterului, scris cu slove dăruite, pe peretele chiliei sale.
Și când se scurseră zece ani așa, bătrânul fierar veni la tânărul învățăcel și îl bătu pe umeri. Și tânărul, pentru întâia oară, după zece ani, lăsă din mână funia covăliei. Și bucurie mare pogorî în el. Iar dascălul îi vorbi, zicând:
— Fiul meu! Poți să te întorci la țara ta și la casa ta, cu știința toată a lumii și a vieții în inima ta. Căci pe toată ai dobândit-o, dobândind virtutea răbdării!
Și îi dădu sărutul păcii. Iar învățăcelul se întoarse luminat în țara sa, între prietenii lui; și își trăi limpede viața.
Și sultanul Șahriar strigă:
— O, Șeherezada, ce minunată este pilda aceasta. Și cât îmi mai dă de cugetat!
Și rămase cufundat un răstimp în gândurile lui. Pe urmă adăugă:
— Grăbește-te acuma, o, Șeherezada, de-mi povestește Povestea cu Kamar și cu mult-priceputa Halima.
Ci Șeherezada spuse:
— Îngăduie-mi, o, Măria Ta, să mai amân oleacă istorisirea acelei povești; întrucât sufletul meu, în seara aceasta, nu se simte îndemnat înspre ea; și îngăduie-mi mai degrabă să-ți încep povestea cea mai dulce, cea mai luminoasă și cea mai curată din câte știu!
Și sultanul spuse:
— Hotărât, o, Șeherezada, sunt gata să te ascult, căci și eu îmi simt sufletul pornit în seara aceasta înspre lucruri voioase. Și-apoi zăboveala are să-mi îngăduie a trage un folos pentru mine din pilda despre răbdare!