Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că erau odată la Cairo doi tineri, unul însurat, iar celălalt burlac și care erau legați cu mare prietenie între ei. Pe cel care era însurat îl chema Ahmad, iar pe cel care nu era îl chema Mahmud. Or, Ahmad, care era cu doi ani mai mare decât Mahmud, se prilejuia de întâietatea pe care osebirea aceea de vârstă i-o da, spre a face pe dascălul și pe dădaca față de prietenul său, mai cu seamă în ce privește priceperea la femei. Și necontenit îi tot vorbea despre asta, istorisindu-i o sumedenie de întâmplări din viața lui și spunându-i totdeauna ca încheiere:
— Acuma, o, Mahmud, poți spune că ai cunoscut în viața ta pe unul care le știe până în străfunduri pe făpturile acelea afurisite! Și se cade să te socotești tare norocos că mă ai de prieten, ca să te învăț cum să te ferești de toate vicleniile lor!
Și Mahmud era din zi în zi tot mai minunat de câte știa prietenul său și era încredințat că niciodată vreo femeie, oricât de vicleană ar fi fost ea, n-ar fi putut să-l înșele ori măcar să ascundă ceva de ochii lui. Și adeseori îi spunea:
— O, Ahmad, ce grozav ești tu!
Și Ahmad se umfla în gușă, cu o înfățișare ocrotitoare, bătându-l pe umăr pe prietenul său și spunându-i:
— Am să te învăț să fii și tu ca mine!
Or, într-o zi – când Ahmad îi spuse iarăși: „Am să te învăț să fii și tu ca mine! Căci te luminezi pe lângă unul care a trăit multe și nu pe lângă unul care te dăscălește fără a fi trăit nimic!” – tânărul Mahmud îi zise:
— Pe Allah, până a mă învăța cum trebuie să dejoci răutățile femeilor, n-ai putea oare, o, prietene al meu, să mă înveți ce trebuie să fac spre a lega chelemet cu vreuna dintre ele?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute cincea noapte spuse:
N-ai putea oare, o, prietene al meu, să mă înveți ce trebuie să fac spre a lega chelemet cu vreuna dintre ele?
Și Ahmad răspunse, cu glasul lui de dascăl de școală:
— Pe Allah, acesta-i lucrul cel mai lesne! Nu ai decât să te duci mâine, la sărbătoarea Muled el-Nabi, sub corturi și să iei seama bine la femeile care colcăiesc pe acolo. Și să-ți alegi una care să fie însoțită de vreun copilaș și care totodată să aibă o călcătură frumoasă și niște ochi sclipitori sub iașmacul de pe fața ei. Și după ce ți-ai ales-o, să cumperi niște curmale și niște năut zăhărit și să i le dai copilului și să te joci cu el, ferindu-te să nu prea ridici ochii înspre maică-sa; și să-l mângâi cu gingășie și să-l săruți. Și după ce copilul are să se deprindă bine cu tine, atunci numai să-i ceri îngăduința maică-sii, da fără să te uiți la ea, să porți copilul în locul ei. Și, pe tot drumul, să alungi muștele de pe fața copilului și să-i vorbești pe limba lui, povestindu-i o mulțime de snoave. Iar maică-sa, până la urmă, are să înceapă să vorbească și ea cu tine. Și dacă începe să vorbească, poți să fii încredințat că ai să fii cocoșelul!
Și după ce îi spuse toate astea, Ahmad plecă. Iar Mahmud, minunat până peste poate de prietenul său, își petrecu toată noaptea spunându-și neîntrerupt în gând dăscăleala pe care o căpătase.
Or, a doua zi dis-de-dimineață dete zor să se ducă la Muled, cu o neșovăire ce dovedea cât de încredințat era de priceperea prietenului său și să pună în fapt povețele din ajun. Și, spre marea lui minunare, izbânda îi întrecu așteptările. Și vru soarta ca femeia pe care o însoți până acasă la ea și pe al cărei țânc îl luase în cârcă, să fie tocmai soția prietenului său Ahmad. Și, ducându-se la ea, era departe de-a gândi că își înșală prietenul, întrucât pe deoparte el nu mai fusese niciodată în casa aceluia, iar pe de altă parte nu avea de unde să ghicească, de vreme ce nu o mai văzuse niciodată, nici cu fața descoperită, nici cu fața acoperită, că femeia era soția lui Ahmad. Iar femeia, la rându-i, era bucuroasă că poate, într-un sfârșit, să pună la încercare puterea de pătrundere a soțului ei, care tot așa o sâcâia și pe ea cu priceperea lui la femei și cu iscusința de-a le dibui vicleniile.
Or, acea întâlnire dintâi dintre tânărul Mahmud și soția lui Ahmad se petrecu foarte plăcut pentru amândoi. Iar flăcăul, care era încă fecior și neștiutor, gustă din plin mulțumirea de a se simți prins între mâinile și între picioarele unei egiptence dedate bine cu meseria. Și rămaseră atâta de mulțumiți unul de altul, încât mai puseră în fapt povestea de destule ori în zilele următoare. Iar femeia se bucura că astfel îl dovedește de ageamiu, fără ca el să știe, pe soțul său cel credul; iar soțul se minuna că nu-l mai întâlnea pe prietenul său Mahmud la ceasul când îl întâlnea de obicei și își zicea: „Trebuie să fi găsit vreo femeie, folosindu-se de învățăturile și de sfaturile mele!”
Totuși, după o bucată de vreme, pe când se ducea într-o vinere la geamie, îl zări în curte, lângă puțul pentru spălările cele sfinte, pe prietenul său Mahmud. Și se duse la el și, după salamalecuri și bun-întâlnișuri, îl întrebă cu o înfățișare înțelegătoare dacă a izbutit în căutările lui și dacă femeia este frumușică. Iar Mahmud, peste măsură de bucuros să-și deschidă inima față de prietenul său, strigă:
— Ya Allah! Dacă-i frumușică? E numai unt și lapte! Și-i grasă și albă! Numai mosc și iasomie! Și ce deșteaptă-i! Și ce bucate mai face ca să mă ospăteze, la fiecare întâlnire a noastră! Da soțul ei, o, prietene Ahmad, îmi pare-a fi un nătăfleț fără de leac și un neisprăvit!
Iar Ahmad se puse pe râs și spuse:
— Pe Allah! Așa-s mai toți bărbații însurați! Hei, văd că te-ai cam priceput să te folosești de sfaturile mele! Ține-o tot așa, o, Mahmud!
Și intrară împreună în moschee, pentru rugăciune, și-apoi se pierdură din vedere.
Or, Ahmad, când ieși din geamie, în ziua aceea de vineri, neștiind cum să-și treacă vremea, dat fiind că prăvăliile erau închise, se duse în ospeție la un vecin, care sta poartă în poartă cu el și se urcă să șadă cu vecinul la fereastra care da înspre uliță. Și deodată îl văzu venind pe prietenul său Mahmud, chiar el, cu ochii lui și intrând repede în casă fără ca măcar să bată, ceea ce era o dovadă răzvedită că înlăuntru fusese cineva în înțelegere cu el și că îl aștepta. Și Ahmad, năucit de ce vedea, se gândi dintru-ntâi să dea buzna drept în casă și să-și prindă prietenul cu soția și să-i pedepsească pe amândoi. Ci socoti că, la zarva pe care are s-o facă bătând în poartă, soția lui, care era isteață, ar putea prea bine să-l ascundă pe flăcău ori să-i dea drumul pe sus, pe terasă; și chibzui să intre în casă în alt fel, fără să trezească luarea-aminte.
Se afla, într-adevăr, în curtea lui o fântână, cu gura despărțită în două jumătăți, una din jumătăți dând înspre curtea lui, iar cealaltă jumătate înspre curtea vecinului la care se afla acum. Și Ahmad își zise: „Pe-acolo am să-i pot lua pe neașteptate!” Și îi spuse vecinului:
— Pe Allah, vecine, ia uite că mi-adusei aminte că mi-a căzut azi-dimineață punga în fântână. Și îți cer îngăduința să intru s-o caut. Și pe urmă am să ies din fântână la mine în curte.
Și vecinul răspunse:
— Nu am nimica împotrivă! Ba chiar merg să-ți țin lumină, o, fratele meu!
Ci Ahmad nu vroi să primească ajutorul acela, gândind să coboare pe dibuite, pentru ca nu cumva lumina ieșind din puț să dea deșteptarea la el în casă. Și după ce își luă ziua-bună de la vecin, coborî în fântână.
Or, lucrurile merseră cât se poate de bine în timpul coborârii; da când trebui să se urce pe partea cealaltă, soarta se împotrivi într-un chip tare ciudat. Într-adevăr, Ahmad se și cățărase, ajutându-se cu mâinile și cu picioarele, până pe la jumătatea fântânii, când arăpoaica slujnică veni să scoată apă din puț și, auzind oarecare zgomot în fântână, se aplecă să vadă ce-i. Și văzu o umbră neagră, care se zbuciuma în negura fântânii și, nici gând să-l cunoască pe stăpânul ei, fu cuprinsă de spaimă și, dând drumul din mâini funiei cu ciutura, o luă la fugă țipând ca o smintită:
— Efritul! Efritul! Iese din fântână, o, musulmanilor! Ajutor!
Iar ciutura, slobozită astfel, căzu cu toată greutatea ei drept în capul lui Ahmad, de-aproape să-l omoare.
Când deșteptarea fu astfel dată de către arăpoaică, soția lui Ahmad zori să-l facă scăpat pe iubitul ei, apoi coborî în curte și aplecându-se peste ghizdul puțului întrebă:
— Cine-i în fântână?
Și cunoscu atunci glasul soțului ei care, în ciuda căderii, găsi putere să arunce un potop de sudalme amarnice împotriva fântânii și împotriva celor care au fântâni și a celor care se bagă în fântâni și a celor care scot apă din fântâni.
Și ea îl întrebă:
— Pe Allah și pe Nabi! Ce-i fi căutând în fundul fântânii?
Iar el răspunse:
— Taci odată, o, afurisito! M-am băgat să-mi caut punga care mi-a căzut azi-dimineață! În loc să mă tot întrebi, ai face mai bine să mă ajuți să ies afară!
Și nevestica, râzând în sufletul ei, căci pricepuse pricina adevărată a coborârii în fântână, se duse să strige vecinii, care veniră să-l scoată cu niște funii pe amărâtul de Ahmad, care nici nu mai putea să se miște, atâta de cumplită fusese lovitura ciuturii. Și se lăsă dus în pat, fără a zice nici cârc, știind că-i mai de folos într-o împrejurare ca acea să-și tăinuiască supărarea. Și se simțea tare umilit, nu numai în mândria lui, cât mai cu seamă în priceperea lui la femei și în dibăcirea vicleniilor lor. Și chibzui în sineși să fie mai cu grijă altă dată și începu să cugete ce mijloace ar fi de urmat ca s-o prindă pe ticăloasă.
Și-așa, când după o bucată de vreme putu să se ridice din pat, nu mai avu altă grijă decât să stea la pânda răzbunării. Și într-o zi, stând pitit pe după un colț de uliță, îl zări pe prietenul său Mahmud cum tocmai se furișa în casă pe ușa întredeschisă, care fu numaidecât închisă după ce el intră. Și se repezi și începu să bată cu lovituri sporite în ușă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șasea noapte spuse:
Și se repezi și începu să bată cu lovituri sporite în ușă. Iar soția, fără a șovăi, îi spuse lui Mahmud:
— Ridică-te și hai după mine!
Și coborî cu el și, după ce îl așeză într-un ungher, chiar în dosul ușii dinspre uliță, îi deschise soțului, spunându-i:
— Pe Allah! Ce ai de bați așa?
Ci Ahmad, înșfăcând-o de mână și târând-o mâniat înlăuntru, răcnind, dete fuga în odaia de sus, ca să pună gabja pe Mahmud care, în vremea asta, deschise liniștit ușa în dosul căreia stătuse pitit și își luă tălpășița. Iar Ahmad, văzând cât de zadarnice îi erau strădaniile, mai-mai să moară de turbare și hotărî să se lepede de nevastă-sa pe loc. Pe urmă chibzui însă că ar fi mai bine să mai aibă oleacă de răbdare și își înghiți veninul în taină.
Or, prilejul pe care îl pândea nu zăbovi mult până ce să se înfățișeze singur, la câteva zile după întâmplarea aceea. Într-adevăr, unchiul lui Ahmad, tatăl soției lui, da un ospăț cu prilejul tăierii-împrejur a unui copil pe care îl dobândise la bătrânețele lui. Iar Ahmad și cu nevastă-sa fură poftiți să se ducă să petreacă la el ziua și seara aceea. Și Ahmad puse atunci la cale un gând la care chibzuise. Se duse așadar să-l caute pe prietenul său Mahmud, care rămăsese mai departe singurul care habar nu avea că-l înșela pe chiar prietenul său și găsindu-l, îl pofti să vină cu el să ia parte la cumetria de la socru-său. Și toată lumea șezu jos dinaintea tăvilor pline cu bucate, în mijlocul curții luminate, așternute cu preșuri și împodobite cu panglici și cu năframe. Iar femeile puteau astfel să vadă de la ferestrele haremului tot ce se petrecea în curte, fără a fi văzute și să audă tot ce se vorbea. Și Ahmad, în timpul mesei, aduse vorba despre snoavele deocheate care îi plăceau în chip osebit tatălui soției sale. Și după ce fiecare povesti ce știa mai hazliu, Ahmad spuse, arătându-l pe prietenul său Mahmud:
— Pe Allah! Fratele meu Mahmud, colea de față, mi-a povestit odată o întâmplare adevărată, care i s-a întâmplat chiar lui și care-i cu mult mai hâtră decât tot ce am auzit noi aici.
Iar socrul strigă:
— Povestește-ne-o, o, saiied Mahmud!
Și toți cei de față adăugară:
— Chiar, Allah fie cu tine, povestește-ne-o!
Și Ahmad îi spuse:
— Da știi care! Întâmplarea cu nevestica aceea grasă și albă ca untul!
Și Mahmud, mândru că se vedea rugat așa de toată lumea, începu să povestească cea dintâi întâlnire a lui cu tânăra soție, care era însoțită de copilul ei, sub corturi, la Muled. Și începu să dea niște amănunte atâta de adevărate despre femeie și despre casa ei, încât socrul lui Ahmad nu zăbovi mult până să priceapă că era vorba de chiar fata lui. Iar Ahmad se și veselea în sufletul său, încredințat că are să poată, într-un sfârșit, să facă dovada, dinaintea martorilor, despre necredința soției lui și să se lepede de ea, lipsind-o de drepturile ei la zestrea de căsătorie. Iar moșul, cu sprâncenele încruntate, sta gata să se scoale și să facă cine știe ce, când un țipăt de durere ascuțit se auzi, ca de copil înțepat; și Mahmud, trezit deodată la țipătul acela, avu iuțeala de minte să schimbe firul istorisirii, încheind astfel:
— Or, eu, cum purtam copilul tinerei femei pe umerii mei, vrusei, odată ajuns în curte, să mă sui în harem cu copilul. Ci – alungat fie Cel-Viclean! – dădusem, spre nenorocul meu, de o femeie cinstită, care, pricepând îndrăzneala mea, îmi smulse copilul din brațe și îmi arse un pumn drept în obraz, de mai port urma și-acuma. Și mă luă la goană, speriindu-mă că cheamă vecinii! Bătu-o-ar Allah!
Și bătrânul, părintele tinerei neveste, auzind sfârșitul povestirii, începu să râdă în hohote, la fel ca toți cei de față. Ci numai Ahmad nu avea chef de râs și se întreba, fără a putea să înțeleagă pricina, pentru ce schimbase Mahmud așa sfârșitul poveștii. Și când ospățul se curmă, se apropie de el și îl întrebă:
— Allah fie asupră-ți! Poți să-mi spui pentru ce n-ai povestit lucrurile așa cum s-au petrecut?
Iar Mahmud răspunse:
— Păi să-ți spun! Pentru că am priceput, din țipătul acela de copil, pe care l-a auzit toată lumea, că copilul și mama lui se aflau în harem și că prin urmare și soțul trebuia să se afle printre musafiri. Și m-am grăbit s-o scot nevinovată pe femeie, ca nu care cumva să dăm amândoi de vreo belea! Da nu-i așa, o, fratele meu, că povestea mea, întoarsă așa, l-a veselit strașnic pe socru-tău?
Ci Ahmad, îngălbenind de tot, plecă și îl lăsă pe prietenul său fără a-i răspunde la întrebare. Și chiar a doua zi se lepădă de soția sa și plecă la Mecca, spre a se sfinți într-un hagialâc.
Și așa că Mahmud, după răstimpul cerut de datini, putu să se însoare cu drăguța lui și să trăiască fericit cu ea; întrucât el nu avea nici o pretenție că le-ar cunoaște pe femei și că ar fi meșter să le dibuiască vicleniile și să le dezlege șiretlicurile. Ci singur Allah este Atoateștiutor!
Și, după ce povesti astfel întâmplarea aceasta, pescarul mâncător de hașiș, care fusese făcut căpetenie de musaipi, tăcu.
Iar sultanul, până peste măsură de desfătat, strigă:
— O, musaipule, o, limbă de miere, te căftănesc să fii vizirul meu cel mare!
Și cum tocmai atunci doi împricinați intrau în sala de județe, cerând dreptate la sultan, pescarul, ajuns mare vizir, fu însărcinat pe loc să le asculte jalba, să le judece pâra și să rostească asupra pricinei o hotărâre. Și vizirul cel proaspăt, gătit cu însemnele slujbei sale, le spuse celor doi împricinați:
— Apropiați-vă și povestiți-mi pricina care vă aduce dinaintea sultanului, stăpânul nostru!