Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că sultanul Egiptului, califul Mohammad ben-Theilun, era un stăpân pe atâta de înțelept și de bun pe cât fusese de crud și de asupritor părintele său Theilun. Încât, departe de a se purta ca tătâne-său, schingiuindu-și supușii spre a-i face să plătească de trei și de patru ori aceleași biruri și poruncind să fie ciomăgiți spre a-i sili să dezgroape cele câteva drahme pe care le ascunseseră în pământ de frica birarilor, el se îndemna a face să învie iarăși tihna și să aducă îndărăt dreptatea la norodul său. Și de toate comorile pe care tătâne-său Theilun le strânsese cu japca el se folosea spre a-i ocroti pe poeți și pe învățați, spre a-i răsplăti pe viteji și spre a veni în ajutorul celor nevoiași și năpăstuiți. Așa că Atoateîmpărțitorul făcea ca totul să izbândească sub domnia lui blagoslovită: întrucât niciodată revărsările Nilului nu au mai fost atâta de statornice și de îmbelșugate, niciodată holdele nu au mai fost atâta de rodnice și de spornice, niciodată câmpurile de lucernă și de cafeluțe nu au fost atâta de verzi și niciodată neguțătorii nu au văzut curgând atâta aur în dughenele lor.
Or, într-o zi din acele zile, sultanul Mohammad porunci să vină dinainte-i toți dregătorii de pe lângă saraiul său, spre a-i întreba, pe fiecare în parte, despre îndeletnicirile, despre slujbele lor trecute și despre leafa pe care o primeau de la vistierie. Căci dorea astfel să cerceteze el însuși muncile și mijloacele lor de trai, zicându-și: „Dacă aflu vreunul cu o slujbă grea și cu o leafă mică, am să-i scad sarcinile și am să-i sporesc simbria; da dacă aflu vreunul cu o leafă mare și cu o slujbă ușoară, am să-i scad simbria și am să-i sporesc munca!”
Și cei dintâi care se înfățișară între mâinile lui fură vizirii, care erau în număr de patruzeci, toți niște preacinstiți moșnegi, cu bărbi lungi și albe și cu chipuri pecetluite de înțelepciune. Și purtau pe cap niște mitre cu trei rânduri de turbane, împodobite cu pietre scumpe; și se sprijineau pe niște cârje lungi cu vârful de ambră, semn al puterii lor. Pe urmă veniră valiii de vilaiete și căpeteniile de oști și toți cei care, mai mult ori mai puțin, aveau în seamă să păstreze liniștea și să împartă dreptatea. Și rând pe rând îngenuncheară și sărutară pământul dintre mâinile califului, care îi cercetă îndelung și îi răsplăti ori îi mazili, după cum i se părea lui că li se cuvine.
Iar cel care se înfățișă cel mai de pe urmă fu hadâmbul de gâdea, împlinitorul județelor. Și măcar că era gras, ca un ins bine hrănit care nu are nimic de făcut, era tare trist la înfățișare și, în loc să calce falnic, cu spada pe umăr, mergea cu capu-n jos și cu paloșul în teacă. Și când ajunse între mâinile sultanului Mohammad ben-Theilun, sărută pământul și zise:
— O, doamne și cunună peste capul nostru, iacătă că ziua dreptății are să strălucească într-un sfârșit și pentru robul împlinitor al județelor tale! O, Măria Ta, o, doamne al vremilor, de la moartea răposatului tău părinte, sultanul Theilun – aibă-l Allah întru mila sa – zi de zi am tot văzut cum se împuținează treburile slujbei mele și cum pier câștigurile pe care le dobândeam de pe urma ei. Iar viața mea, care odinioară fusese plină de noroc, se scurge acuma mohorâtă și zadarnică. Și dacă Egiptul are să se bucure tot așa de tihnă și de belșug necurmat, eu am să ajung în mare primejdie de-a muri de foame, fără a lăsa nici baremi cu ce să mi se cumpere un giulgiu – lungească-i Allah viața stăpânului nostru!
Când auzi vorbele acestea ale călăului, sultanul Mohammad ben-Theilun cugetă o bună bucată de vreme și pricepu că plângerile gâdei erau întemeiate, întrucât chiverniselile cele mari ale slujbei sale îi veneau nu din simbria care nu era de cine știe ce laudă, ci din ceea ce scotea, ca daruri ori ca adiate, de la cei pe care îi ucidea. Și strigă:
— Venim de la Allah și la el ne întoarcem! Iacătă că-i adevăr adevărat că fericirea tuturora este o nălucire și că ceea ce unuia îi aduce fericire, altuia poate să-i aducă vărsare de lacrimi! O, călăule, potolește-ți sufletul și înseninează-ți ochii, întrucât de-aci înainte, spre a te ajuta să trăiești, acuma, când slujbele tale nu mai sunt plătite, ai să primești în fiecare an câte două sute de dinari drept leafă! Și deie Allah ca, pe tot timpul domniei mele, spada să-ți rămână la fel de zadarnică precât este în ceasul acesta și să se învăluiască în rugina cea pașnică a tihnei!
Și gâdele sărută pulpana mantiei califului și se orândui la locul lui. Or, toată întâmplarea aceasta nu dovedește decât ce stăpân drept și milos era sultanul Mohammad.
Și pe când divanul urma să se ridice, sultanul zări, în spatele șirurilor de dregători, un tare bătrân șeic, cu chipul plin de crețuri și cu spinarea gârbovită, pe care încă nu-l cercetase. Și îi făcu semn să se apropie și îl întrebă care era sarcina lui la sărai. Iar șeicul răspunse:
— O, doamne al vremilor, sarcina mea stă întru totul și cu totul numai în a veghea asupra unui sipețel pe care mi l-a dat în samă răposatul sultan, părintele tău. Și, pentru slujba aceasta, mi-a hotărât să mi se dea din vistierie zece dinari de aur pe lună!
Iar sultanul Mohammad se minună și zise:
— O, șeicule, asta-i o simbrie cam prea mare pentru o slujbă atâta de ușoară! Da ce se află în sipețel?
El răspunse:
— Pe Allah, o, stăpâne al nostru, iacătă se împlinesc patruzeci de ani acum de când am sipețelul în samă și habar nu am ce se află în el!
Și sultanul spuse:
— Du-te și adu-l aici, cât mai degrabă!
Iar șeicul zori să îndeplinească porunca.
Or, sipețelul pe care șeicul îl aduse dinaintea sultanului era făcut din aur greu și era bogat împodobit. Iar șeicul, la porunca sultanului, îl deschise pentru întâia oară. Și nu se afla înlăuntru decât un manuscript scris cu litere sclipitoare pe o piele de gazelă vopsită cu purpură. Și mai era, la fund de tot și un piculeț de pământ roșu. Iar sultanul luă manuscriptul scris cu litere sclipitoare pe pielea de gazelă și vru să citească ce spune. Ci, măcar că Măria Sa era tare priceput la scriere și la învățătură, nu putu să buchisească nici baremi un cuvânt din literele necunoscute cu care era scris. Și nici vizirii, nici ulemalele care se aflau de față nu izbutiră nimic mai mult. Iar sultanul porunci să vină, rând pe rând, toți învățații cei de faimă din Egipt, din Siria, din Persia și din țările Indului: ci niciunul dintre ei nu știu nici măcar să spună în ce limbă fusese scris manuscriptul acela, întrucât învățații nu sunt de obicei decât niște bieți neștiutori înzorzonați cu turbane mari, drept toată priceperea.
Iar sultanul Mohammad puse atunci să se dea de știre în toată împărăția că are să-l răsplătească cu cea mai mare dintre răsplăți pe acela care va putea să-i spună numai unde se află insul atâta de învățat, încât să știe citi literele cele necunoscute.
Or, la puțină vreme după strigarea știrii, un bătrân cu turbanul alb se înfățișă spre a sta de vorbă cu sultanul și, după ce căpătă îngăduința de a vorbi, spuse:
— Allah să-i lungească viața stăpânului nostru sultanul! Robul care se află între mâinile tale este un fost slujitor al tatălui tău, răposatul sultan Theilun și tocmai astăzi chiar se întoarce din surghiunul la care a fost osândit! Aibă-l Allah pe răposatul întru mila lui, că m-a osândit la izgonirea aceasta! Or, mă înfățișez acuma între mâinile tale, o, doamne și stăpâne al nostru, spre a-ți spune că numai un om știe să citească manuscriptul scris pe pielea de gazelă! Și omul acela-i stăpânul de drept al manuscriptului, șeicul Hassan Abdallah, fiul lui El-Așar, care acuma-s patruzeci de ani a fost aruncat într-o temniță, din porunca răposatului sultan. Și Allah știe de-o mai geme acolo ori de-o fi murit!
Iar sultanul întrebă:
— Și pentru care pricină a fost închis șeicul Hassan Abdallah la temniță?
El răspunse:
— Din pricină că răposatul sultan vroia cu sila să-l facă pe șeic să-i citească manuscriptul, după ce i-l hrăpise!
Iar sultanul Mohammad, la vorbele acelea, îl trimise numaidecât pe căpetenia străjilor să-i cerceteze pe toți întemnițații, cu nădejdea de a-l mai găsi încă în viață printre ei pe șeicul Hassan Abdallah și de a-l scoate de acolo. Și vru soarta ca șeicul să mai fie viu. Iar căpetenia de străji, după porunca sultanului, îl îmbrăcă într-o mantie falnică și îl aduse dinaintea stăpânului lor. Iar sultanul Mohammad văzu că era un bărbat cu înfățișarea preacinstită și cu chipul bătut de suferinți. Și se ridică în cinstea lui și îl rugă să ierte răutatea nedreptății pe care îl făcuse s-o îndure califul Theilun, părintele său. Pe urmă îl pofti să stea jos lângă el și, dându-i îndărăt manuscriptul scris pe piele de gazelă, îi spuse:
— O, preacinstitule șeic, nu vreau să mai păstrez o clipită lucrul acesta care nu este al meu, măcar de-ar fi să mă facă stăpân pe toate comorile pământului!
Când auzi vorbele acestea ale sultanului, șeicul Hassan Abdallah vărsă un potop de lacrimi și, întorcându-și palmele înspre cer, strigă:
— Doamne, tu ești fântâna înțelepciunii și tu faci să crească din același pământ și otrava și iarba cea lecuitoare! Iacătă patruzeci de ani din viața mea trecuți în afundul unei temnițe! Și-acuma îi datorez fiului asupritorului meu bucuria de a muri la soare! Doamne, mărire și slavă ție, ale căruia județe sunt de nepătruns!
Pe urmă se întoarse înspre sultan și zise:
— O, stăpâne și doamne al nostru, ceea ce nu am vrut să dăruiesc asupririi, dau iacătă bunătății! Manuscriptul acesta, pentru care mi-am primejduit de multe ori viața ca să ajungă în stăpânirea mea, de-acuma înainte este al tău de drept! El este începutul și sfârșitul tuturor științelor și el este singurul bun pe care l-am adus din cetatea lui Ședad ben-Aad, cetatea cea tainică în care nici un om n-a putut să pătrundă, Aram-cea-cu-Pilaștri!
Iar califul îl sărută pe bătrân și îi spuse:
— O, taică al meu, grăbește, rogu-mă ție, să-mi spui ce știi despre manuscriptul acesta scris pe piele de gazelă și despre cetatea lui Ședad ben-Aad, Aram-cea-cu-Pilaștri!
Iar șeicul Hassan Abdallah răspunse:
— O, Măria Ta, povestea acestui manuscript este povestea întregii mele vieți. Și dacă ea ar fi scrisă cu acul în colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură oricui ar citi-o cu cinstire!
Și povesti:
Află, o, doamne al vremilor, că tatăl meu era unul dintre negustorii cei mai bogați și cei mai cinstiți din Cairo. Iar eu eram singurul lui copil. Și tatăl meu n-a precupețit nimic pentru învățătura mea și m-a dat la dascălii cei mai buni din Egipt. Încât, încă la douăzeci de ani, ajunsesem vestit printre ulemale pentru știința și pentru priceperea mea la cărțile celor de demult. Iar tatăl meu și mama mea, vrând să se bucure de nunta mea, îmi găsiseră de soție o tânără fecioară cu ochii plini de stele, cu mijlocul mlădiu și gingaș și ca o gazelă de zarifă și de subțire. Iar nunta mea fu împărătească. Și petrecui cu soția mea zile de bucurie și nopți de fericire. Și trăii așa zece ani, tot atâta de frumoși ca și în noaptea cea dintâi de nuntă. Ci, o, stăpâne al meu, cine poate să știe ce-i păstrează soarta pentru ziua de mâine? Or, după acei zece ani, care trecură ca visul dintr-o noapte liniștită, ajunsei prada sorții și toate urgiile se abătură dintr-odată peste fericirea casei mele. Întrucât, în răspas de câteva zile, părintele meu pieri de ciumă, focul îmi mistui casa, iar apele mării înghițiră corăbiile care neguțau în depărtări bogățiile mele. Și, sărac și gol ca pruncul când iese din sânul maicii sale, nu mai avusei alt mijloc de trai decât îndurarea lui Allah și mila drept-credincioșilor. Și începui să bat curțile pe la moschei, cu cerșetorii lui Allah; și trăiam în cârdășie cu sfinții fachiri cei cu vorba aleasă. Și mi se întâmpla adesea, în zilele cele mai grele, să mă întorc fără nici o coajă de pâine la sălașul meu și, după ce ajunasem toată ziua, să nu am seara nimica de mâncare. Și mă chinuiam până peste poate și de ticăloșia mea și de cea a maicii mele, a soției și a copiilor mei.
Or, într-o zi în care Allah nu-i trimisese nici un fel de pomană cerșetorului său, soția mea își scoase îmbrăcămintea cea mai de pe urmă și mi-o întinse plângând și îmi spuse:
— Du-te de încearcă s-o vinzi în suk, spre a cumpăra pentru copiii noștri o bucată de pâine.
Iar eu luai îmbrăcămintea femeii și ieșii din casă, spre a mă duce s-o vând, întru norocul copiilor noștri.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzeci și noua noapte spuse:
Iar eu luai îmbrăcămintea femeii și ieșii din casă, spre a mă duce s-o vând, întru norocul copiilor noștri. Și cum mă îndreptam înspre suk, mă întâlnii cu un beduin călare pe o cămilă roșie. Și beduinul își opri deodată cămila, când mă zări, o făcu să se lase în genunchi și îmi spuse:
— Salamalecul fie asupra ta, o, fratele meu! Nu cumva ai putea să-mi arăți unde-i casa unui negustor bogat pe care îl cheamă șeicul Hassan Abdallah, fiul lui Al-Așar?
Iar eu, o, stăpâne al meu, mă rușinai de sărăcia mea, măcar că sărăcia, ca și bogăția, ne vine de la Allah și răspunsei, lăsând capu-n jos:
— Și asupra ta să fie salamalecul și binecuvântarea lui Allah, o, taică de arabi! Ci nu se află nicăieri în Cairo, din câte știu, nici un om cu numele pe care l-ai rostit tu!
Și vrusei să-mi văd de cale. Ci beduinul sări jos din spinarea cămilei și luând mâinile mele în mâinile lui îmi spuse cu glas dojenitor:
— Allah este mare și îndurător, o, fratele meu! Da nu chiar tu ești șeicul Hassan Abdallah, fiul lui Al-Așar? Și cum se poate să-l alungi pe oaspetele pe care Allah ți-l trimite și să-ți ascunzi numele?
Eu atunci, până peste poate de încurcat, nu putui să-mi stăpânesc lacrimile și, rugându-l întruna să mă ierte, îi luai mâinile ca să i le sărut; ci el nu vroi să mă lase și mă cuprinse în brațe, așa cum un frate îl cuprinde pe fratele său. Iar eu plecai cu el înspre casa mea.
Și mergând așa cu beduinul, care își ducea cămila de căpăstru, inima și mintea îmi erau chinuite de gândul că nu aveam nimic cu ce să-l cinstesc pe oaspete. Și, când ajunsei acasă, alergai să-i spun și fiicei moșului meu despre întâlnirea aceea a mea; iar ea îmi spuse:
— Străinul totdeauna-i oaspete de la Allah și până și pâinea copiilor este a lui! Întoarce-te, așadar și vinde rochia pe care ți-am dat-o și, cu banii pe care ai să-i capeți, cumpără cele cu care să-l omenim pe oaspetele nostru. Și, de ne-o mai lăsa ceva, avem să ne hrănim și noi!
Iar eu, ca să ies din casă, trebuia să trec prin odaia de oaspeți, unde îl lăsasem pe beduin. Și, cum ascundeam rochia, el îmi spuse:
— Fratele meu, ce duci sub haină?
Iar eu răspunsei, lăsând capu-n jos încurcat:
— Nu duc nimic!
Ci el stărui, zicând:
— Allah fie asupra ta, o, fratele meu, mă rog ție să-mi spui ce duci sub haină?
Iar eu, tare stânjenit, răspunsei:
— Este rochia fiicei moșului meu, pe care o duc la vecinul nostru, care de meseria lui știe să cârpească rochiile!
Iar beduinul stărui mai departe și îmi spuse:
— Dă să văd rochia aceea, o, fratele meu!
Iar eu, înroșindu-mă, îi arătai rochia și el strigă:
— Allah este îndurător și darnic, o, fratele meu! Iacătă că vroiai să te duci să vinzi la mezat rochia soției tale, mama copiilor tăi, spre a-ți îndeplini față de un străin îndatoririle ospeției!
Și mă sărută și îmi spuse:
— Ține, ya Hassan Abdallah, iacătă zece dinari de aur, de la Allah, spre a te duce să cumperi cu ei cele ce sunt de trebuință pentru nevoile noastre și pentru nevoile casei tale!
Iar eu nu putui să nu primesc darul oaspetelui și luai banii de aur. Și belșugul și bunăstarea se întoarseră în casa mea.
Or, în fiecare zi, beduinul, oaspetele meu, îmi da tot atâția bani și, după poruncile lui, eu îi cheltuiam în același chip. Și așa a ținut cincisprezece zile. Și îl slăveam pe Atoatedătătorul pentru binefacerile sale.
Or, în dimineața celei de a șaisprezecea zile, beduinul, oaspetele meu, îmi spuse, după salamalecuri:
— Ya Hassan Abdallah, nu vrei să te vinzi mie?
Și eu răspunsei:
— O, stăpâne al meu, de mult sunt robul tău și îți sunt dator vândut!
Ci el îmi spuse:
— Nu, Hassan Abdallah, nu în felul acesta înțeleg eu lucrul! Dacă îți cer să te vinzi, înseamnă că vreau să te cumpăr cu adevărat. Încât nu vreau să mă tocmesc pentru cumpărarea ta, ci las pe seama ta să hotărăști singur prețul la care vrei să fii vândut!
Iar mie nici măcar o clipă nu mi-a trecut prin minte că el n-ar vorbi așa decât spre a glumi; și răspunsei, în chip de șagă:
— Prețul unui om slobod, o, stăpâne al meu, este hotărât de Cartea cea Sfântă la o mie de dinari, dacă omul este ucis dintr-o singură lovitură. Da dacă este ucis din mai multe bucăți, făcându-i-se două sau trei sau patru răni, ori dacă este tăiat în mai multe părți, atunci prețul lui ajunge să fie o mie cinci sute de dinari!
Iar beduinul îmi spuse:
— Nu este nici o piedică, Hassan Abdallah! Am să-ți plătesc prețul acesta de la urmă, dacă vrei să te învoiești cu vânzarea ta!
Iar eu, pricepând atunci că oaspetele meu nu glumea ci că era într-adevăr hotărât să mă cumpere, cugetam în sufletul meu: „Allah ți l-a trimis pe beduinul acesta spre a-ți mântui copiii de la foame și de la prăpăd, ya șeicule Hassan! Dacă îți este ursita să fii tăiat în bucăți, nu ai cum să scapi!” Și răspunsei:
— O, frate arab, primesc să mă vând! Ci îngăduie-mi numai să mă sfătuiesc cu ai mei în privința aceasta!
Iar el îmi răspunse:
— Fie!
Și mă lăsă, plecând la treburile lui. Or, eu, o, doamne al vremilor, mă dusei la maica, la soția și la copiii mei și le spusei:
— Allah vă izbăvește de prăpăd!
Și le povestii ce vroia beduinul. Da când auziră vorbele mele, maică-mea și nevastă-mea începură să se bată peste față și peste piept strigând:
— O, ce urgie pe capul nostru! Ce vrea să-ți facă beduinul acela?
Iar copiii se repeziră la mine și se agățară de hainele mele. Și plângeau toți. Iar soția mea, care era femeie înțeleaptă și iscusită la sfaturi, urmă:
— Cine știe dacă blestematul de beduin, dacă n-ai să vrei să te vinzi, nu are să ceară îndărăt banii pe care i-a cheltuit aici. Încât, ca să nu fii luat pe neașteptate, trebuie să te duci cât mai degrabă să găsești pe vreunul care să primească să cumpere casa aceasta amărâtă, cel mai de pe urmă bun care ți-a mai rămas, și, cu banii pe care ai să-i dobândești, să-ți plătești datoria față de beduin. Și, în felul acesta, nu ai să-i datorezi nimic și ai să fii slobod în făptura ta.
Și izbucni în suspine, gândind că îi și vedea pe copiii noștri fără de adăpost, pe drumuri. Iar eu începui să cuget la starea în care mă aflam și eram până peste poate de încurcat. Și gândeam necurmat: „O, Hassan Abdallah, nu da cu piciorul prilejului pe care ți-l trimite Allah! Cu banii pe care ți-i dă beduinul ca să te cumpere, nu mai ai grija pâinii pentru casa ta!” Pe urmă gândii: „Bine, bine! Da pentru ce vrea el să te cumpere! Și ce vrea să facă cu tine? Baremi de-ai mai fi tânăr și frumos! Da barba ta este ca poalele fustei bietei Agar! Și nu l-ai ispiti nici măcar pe un băștinaș din Egiptul-de-Sus! Înseamnă că vrea să te omoare în mai multe dăți, de vreme ce te plătește urmând cea de a doua premială!”
Ci, atunci când beduinul, spre seară, se întoarse acasă, socoteala mea era făcută și hotărârea luată. Și îl întâmpinai cu o față zâmbitoare și, după salamalecuri, îi spusei:
— Sunt al tău!
Atunci el se desfăcu la brâu, scoase o mie cinci sute de dinari de aur și mi-i numără, spunând:
— Roagă-te întru Profetul, ya Hassan Abdallah!
Iar eu răspunsei:
— Cu el fie rugăciunea, pacea și binecuvântările lui Allah!
Și el îmi spuse:
— Ei bine, frate al meu, acuma, că te-ai vândut, poți să fii fără de teamă, întrucât viața are să-ți fie nevătămată, iar slobozenia întreagă. Când te-am târguit, nu am dorit decât să am un tovarăș ales și credincios în călătoria cea lungă pe care vreau s-o înfăptuiesc. Căci știi și tu că Profetul – aibă-l Allah întru mila sa – a spus: „Un tovarăș este merindea cea mai bună la drum!”
Eu atunci, tare bucuros, intrai în odaia în care se aflau maică-mea și nevastă-mea și pusei dinaintea lor, pe rogojină, cei o mie și cinci sute de dinari ai vânzării mele. Iar ele, când îi văzură, fără a vroi să asculte lămuririle mele, se porniră să scoată niște țipete amarnice, smulgându-și părul și bocindu-se, cum se face peste racla celor morți. Și strigau:
— Asta-i prețul sângelui! O, ce nenorocire! O, ce nenorocire! Niciodată n-avem să ne atingem de prețul sângelui tău! Și mai degrabă murim de foame, cu copii cu tot!
Iar eu, văzând zădărnicia străduințelor mele de a le potoli, le lăsai o vreme să-și verse durerea. Pe urmă începui să le fac să cugete, jurându-le că beduinul era om de treabă, cu gânduri minunate; și, până la urmă, le mai potolii oleacă văicărelile. Și mă folosii de liniștea aceea spre a le îmbrățișa și pe copii la fel și să-mi iau rămas-bun. Și, cu inima frântă, îi lăsai în lacrimile jalei. Și plecai de-acasă, în tovărășia beduinului, stăpânul meu.
Și, de îndată ce ajunserăm în sukul de vite, cumpărai, după dorința lui, câte o cămilă bine prețuită pentru iuțeala ei. Apoi, după porunca stăpânului meu, umplui sacii cu zahereaua trebuitoare la o călătorie lungă. Și, sfârșind toate pregătirile noastre, îl ajutai pe stăpânul meu să încalece pe cămilă, încălecai și eu pe a mea și, după ce chemarăm în ajutor numele lui Allah, pornirăm la drum. Și călătorirăm fără de popas și ajunserăm curând în pustie, unde drept orice suflet nu era decât numai sufletul lui Allah și unde nu se vedea nici o urmă de călător pe nisipul mișcător. Iar stăpânul meu, beduinul, se călăuzea, prin acele nemărginiri, după niște semne numai de el știute și de cămila pe care călărea. Și merserăm așa, sub un soare arzător, vreme de zece zile și fiecare zi mi se părea mai lungă decât o noapte cu vise rele.
Or, în cea de a unsprezecea zi, dimineața, ajunserăm la marginea unei câmpii mari, cu un pământ scânteietor ce părea făcut din fluturași de argint.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzecea noapte spuse:
Or, în cea de a unsprezecea zi, dimineața, ajunserăm la marginea unei câmpii mari cu un pământ scânteietor făcut parcă din fluturași de argint. Și în mijlocul acelei câmpii se înălța un stâlp de piatră, tare înalt. Iar în vârful stâlpului sta în picioare un bărbat tânăr, făcut din aramă roșie și la mâna lui dreaptă, întinsă și desfăcută, atârna pe fiecare dintre cele cinci degete câte o cheie. Și cheia cea dintâi era de aur, cea de a doua de argint, cea de a treia de aramă chinezească, cea de a patra de fier, iar cea de a cincea de plumb. Și fiecare dintre cheile acelea era un talisman. Iar insul care ar fi putut să ajungă stăpânul vreuneia dintre chei avea să se supună ursitei ce se afla legată de cheie. Întrucât acelea erau cheile ursitei: cheia de aur era cheia năpastelor, cheia de argint era cheia durerilor, cheia de aramă chinezească era cheia morții, cheia de fier era cheia faimei, iar cheia de plumb era cheia înțelepciunii și a fericirii.
Ci eu, o, doamne al meu, pe vremea aceea habar nu aveam de lucrurile acestea pe care numai stăpânul meu le știa. Iar neștiința mea a fost pricina tuturor nenorocirilor mele. Ci nenorocirile, ca și norocirile, ne vin de la Allah cel Atoateîmpărțitorul. Și orice făptură trebuie să le primească pe toate cu umilință.
Așadar, o, doamne al vremilor, atunci când ajunserăm la piciorul stâlpului, stăpânul meu beduinul își îngenunche cămila și coborî pe pământ. Și făcui și eu ca el. Și-atunci stăpânul meu scoase din torbă un arc de o înfățișare ciudată și puse în el o săgeată. Și struni arcul și zvârli săgeata înspre tânărul cel de aramă roșie. Ci, fie că dintr-o neîndemânare adevărată, fie că dintr-o neîndemânare prefăcută, săgeata nu ajunse până la înălțimea țintită. Iar beduinul îmi spuse atunci:
— Ya Hassan Abdallah, iacătă acuma poți să-ți plătești datoria față de mine și, dacă vrei, să-ți răscumperi slobozenia. Căci știu că ești puternic și dibaci și numai tu poți să nimerești ținta. Ia, dar, arcul acesta și săgetează cu el în așa fel ca să cadă cheile.
Eu atunci, o, doamne al meu, bucuros că pot să-mi plătesc datoria și să-mi răscumpăr slobozenia, nu șovăii deloc să fac cele cerute de stăpânul meu. Și luai arcul și, cercetându-l, cunoscui că era lucru indienesc și ieșit din mâinile unui meșter iscusit. Și, dornic să-i arăt stăpânului meu priceperea și dibăcia mea, înstrunai arcul cu nădejde și țintii mâna tânărului de pe stâlp. Și de la cea dintâi săgeată făcui să cadă o cheie și era cheia de aur. Și, tare mândru și bucuros, o ridicai și o înfățișai stăpânului meu. Ci el nu vroi nicidecum s-o ia și, lepădându-se de ea, îmi spuse:
— Ia-o tu, o, săracule! Să fie ca preț pentru dibăcia ta!
Iar eu îi mulțumii și pusei cheia de aur la brâu. Și habar nu aveam că aceea era cheia năpastelor.
Apoi, cu cea de a doua lovitură, făcui să mai cadă o cheie, care era cheia de argint. Iar beduinul nu voi nicidecum s-o atingă și o pusei la brâu lângă cea dintâi. Și habar nu aveam că aceea era cheia suferințelor.
După care, cu alte două săgeți, mai doborâi două chei: cheia de fier și cheia de plumb. Și una era cea a faimei, iar cealaltă a înțelepciunii și a fericirii. Ci eu habar nu aveam. Și stăpânul meu, fără a-mi lăsa vreme să le ridic de pe jos, le și înhăță, scoțând chiuituri de bucurie și strigând:
— Binecuvântat să fie sânul care te-a purtat, o, Hassan Abdallah! Binecuvântat să fie Acela carele ți-a îndrumat brațul și te-a învățat cum să ochești!
Și mă strânse în brațe și îmi spuse:
— De-acuma înainte îți ești singur stăpân!
Iar eu îi sărutai mâna și vrusei iarăși să-i dau cheia de aur și cheia de argint. Ci el nu vroi să primească, spunând:
— Sunt ale tale!
Eu atunci trăsei din torbă cea de a cincea săgeată și mă pregăteam să dobor și cheia de pe urmă, cea de aramă chinezească, de care nu știam că este cheia morții. Ci stăpânul meu se împotrivi strașnic dorinței mele, apucându-mă de mână și strigând:
— Ce ai de gând să faci, nenorocitule?
Iar eu, luat pe neașteptate, lăsai din nebăgare de seamă să se îndrepte săgeata spre pământ. Iar ea se înfipse chiar în piciorul meu stâng, pe care mi-l înțepă făcându-mi o rană grea. Și acesta fu începutul unui șir întreg de năpaste!
După ce stăpânu-meu, necăjit de pățania mea, îmi obloji cât putu mai bine rana, mă ajută să încalec pe cămila mea. Și ne urmarăm drumul mai departe.
Or, după trei zile și trei nopți de umblet tare amarnic pentru piciorul meu beteag, ajunserăm la o pajiște, unde poposirăm spre a ne petrece noaptea. Și pe pajiștea aceea se aflau niște pomi de un soi cum nu mai văzusem vreodată în viața mea. Iar pomii aceia erau plini cu poame frumoase și coapte, care cu înfățișarea lor proaspătă și îmbietoare împingeau mâna să le culeagă. Și eu, îndemnat de sete, mă târâi până la unul din pomi și mă grăbii să culeg o poamă. Și poama era de o culoare roșie aurită și avea o mireasmă amețitoare. Și o dusei la gură și mușcai. Și na! Iacătă că dinții mi se înfipseră atâta de tare, încât fălcile nu mai izbutiră să mi se desprindă de ea. Și vrusei să strig, ci din gura mea nu ieși decât un muget fără rost și înfundat. Și mă înăbușeam înfricoșător. Și începui să fug dintr-o parte în cealaltă, șontâcăind din piciorul meu șchiop și cu fructul acela înfipt între fălcile înțepenite, și dând din mâini ca un smintit. Pe urmă începui să mă tăvălesc pe pământ, cu ochii ieșiți din cap.
Atunci stăpânul meu, beduinul, văzându-mă în starea aceea, dintru-ntâi se sperie rău. Iar când înțelese pricina zbuciumului meu, veni la mine și încercă să-mi desfacă fălcile. Ci strădaniile lui nu slujiră decât să-mi sporească durerea. Și, dacă văzu așa, mă lăsă și se duse de strânse de pe sub copaci vreo câteva dintre poamele căzute pe jos. Și le cercetă cu luare-aminte și, într-un sfârșit, alese una, iar pe celelalte le aruncă. Și se întoarse la mine și îmi spuse:
— Ia te uită la poama aceasta, Hassan Abdallah! Iacătă gângăniile cum o rod și o mistuie! Ei bine, astea-s gângăniile care au să te lecuiască de durerea pe care o înduri. Ci trebuie multă liniște și răbdare!
Apoi adăugă:
— Am socotit, într-adevăr, că dacă am să pun pe poama care îți închide gura câteva gângănii de-acestea, ele au să înceapă a roade poama și, în două, trei zile cel mult, ai să scapi!
Și cum era un om trecut prin multe, îl lăsai să facă așa, măcar că gândeam: „Ya Allah! Trei zile și trei nopți într-un chin ca acesta! Of, mai bună ar fi moartea!” Iar stăpânul meu, șezând jos lângă mine, la umbră, făcu precum spusese, punând pe afurisita de poamă gângăniile cele izbăvitoare.
Și în vreme ce gângăniile rozătoare își începeau treaba, stăpânul meu scoase din sacul de merinde niște curmale și niște pâine uscată și se apucă să mănânce. Și se oprea din când în când, spre a mă îndemna să am răbdare, spunându-mi:
— Vezi și tu, ya Hassan Abdallah, cum mă ține din drum lăcomia ta și cum mă zăbovește de la împlinirea rosturilor mele. Ci sunt om cuminte și nu mă necăjesc peste măsură de zăbava aceasta! Fă și tu ca mine!
Și se pregăti să se culce, sfătuindu-mă să fac la fel.
Ci eu, vai! Îmi trecui noaptea și ziua următoare numai în chin. Și, pe deasupra durerilor din fălci și din picior, mă mai chinuiau și setea și foamea. Iar beduinul, spre a mă alina, mă încredința că lucrul gângăniilor înaintează. Și, în felul acesta, mă făcu să am răbdare până în cea de a treia zi. Și în dimineața celei de a treia zile simții într-un sfârșit că mi se descleștează fălcile. Și rostind și binecuvântând numele lui Allah, zvârlii cât colo poama cea blestemată cu gângăniile izbăvitoare cu tot.
Atunci, slobozit în felul acesta, grija mea cea dintâi fu să scotocesc în sacul de merinde și să pipăi burduful în care se afla apa. Ci pricepui că stăpânul meu zviduise tot, în cele trei zile ale chinurilor mele și mă pornii pe plâns, învinuindu-l de toate câte înduram. Ci el, fără a se tulbura, îmi spuse cu dulceață:
— Drept ești tu, Hassan Abdallah? Și oare-ar fi trebuit să mă las și eu să mor de foame și de sete? Pune-ți, dar, mai degrabă credința în Allah și în profetul său și scoală-te de caută vreun izvor unde să te adăpi!
Iar eu mă sculai atunci și pornii să caut apă, ori vreo poamă cunoscută. Ci, în ceea ce privește poamele, nu se aflau pe acolo decât cele din soiul cel primejdios și pe care le văzusem ce pot. Într-un sfârșit, tot căutând, dibuii până la urmă, într-o crăpătură de stâncă, un pârâiaș cu apa strălucitoare și proaspătă care te îmbia s-o bei. Și mă opream o clipă și iarăși beam.
După care, oleacă mai potolit, mă încumetai să pornesc la drum și să mă iau pe urma stăpânului meu, care se și îndepărtase pe cămila lui roșie. Ci nici nu făcu bine cămila vreo sută de pași, că-mi și simții lăuntrurile cuprinse de niște junghieturi atâta de năprasnice, încât gândeam că toate focurile iadului se află în măruntaiele mele. Și începui să țip:
— O, mama mea! Ya Allah! O, mama mea!
Și mă străduiam, da degeaba, să domolesc goana cămilei, care cu pași mari alerga cât putea de repede pe urmele tovarășei sale vânteșe. Și, de săriturile pe care le făcea și de toată zdruncinătura aceea, chinurile mele ajunseră atâta de mari, încât începui să scot niște urlete înfricoșătoare și să mă revărs cu niște înjurături pe cămila mea, pe mine însumi și pe tot, încât beduinul mă auzi într-un sfârșit și întorcându-se înspre mine mă ajută să opresc cămila și să mă dau jos de pe ea. Și mă ghemuii pe nisip și – binevoiește a ierta păcătoșenia robului tău, o, doamne al vremilor! – dădui drumul flăcării din lăuntrul meu! Și parcă toate măruntaiele se surpau afară din mine. Și o vijelie întreagă se învălmăși în bietul meu pântec, cu toate tunetele zămislirii, în vreme ce stăpânul meu beduinul îmi spunea:
— Ya Hassan Abdallah, ai răbdare!
Iar eu, de toată năpasta, căzui jos la pământ, leșinat. Și nu știu cât timp o fi ținut leșinul meu. Da când îmi venii în fire, mă văzui iarăși pe spinarea cămilei care mergea în urma tovarășei ei. Și era seara. Și soarele se culca în spatele unui munte, la poalele căruia ajunserăm curând. Și oprirăm să poposim acolo. Iar stăpânul meu îmi spuse:
— Preamărit fie Allah, cel carele nu îngăduie să rămânem flămânzi astăzi! Ci tu să nu te îngrijezi de nimic și să stai liniștit, întrucât viața pe care am trăit-o eu prin pustiuri și drumurile multe câte le-am făcut au să mă ajute să găsesc de mâncare ceva bun și întremător, acolo unde tu n-ai ști să dai decât de otrăvuri!
Și, grăind acestea, se duse înspre un tufăriș de ierburi cu frunzele groase, cărnoase și acoperite cu țepi și începu să taie câteva cu sabia. Și le jupui de coajă și scoase la iveală un miez galben și zăhărit, asemenea la gust cu miezul de smochină. Și îmi aduse câte vrusei și mâncai până ce mă săturai și mă învigorai.
Atunci începui să-mi mai uit oleacă suferințele; și nădăjduiam că într-un sfârșit am să-mi pot petrece liniștit noaptea într-un somn căruia de atât timp îi uitasem gustul. Și, pe la răsărit de lună, îmi așternui pe pământ mantia din păr de capră și mă pregăteam să mă culc, când beduinul, stăpânul meu, îmi zise:
— Ya, Hassan Abdallah, acuma ai să poți să-mi dovedești dacă îmi ești cu adevărat mulțumitor cât de cât.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și una noapte spuse:
— Ya Hassan Abdallah, acuma ai să poți să-mi dovedești dacă îmi ești cu adevărat mulțumitor cât de cât. Întrucât vreau ca la noapte să te sui pe muntele acesta și, când ai să ajungi în vârful lui, să aștepți acolo răsăritul soarelui. Atunci, stând în picioare, întors cu fața înspre răsărit, să rostești rugăciunea de dimineață; pe urmă să cobori de pe munte. Și acesta-i ajutorul pe care ți-l cer! Ci ia bine aminte, o, fiu al lui El-Așar, să nu care cumva să te lași furat de somn. Întrucât abureala acelui pământ este cum nu se poate mai rea, și-așa că sănătatea ți-ar fi vătămată fără de mântuire.
Eu, atunci, o, doamne al meu, în pofida vlăguielii amarnice și a durerilor de toate felurile, răspunsei că ascult și că mă supun, căci nu puteam să uit că beduinul adusese pâinea copiilor, a soției și a maicii mele și mă mai gândeam și că poate, de n-aș fi vrut să-i dau acel ajutor ciudat, beduinul m-ar fi părăsit prin locurile acelea sălbatice.
Punându-mi, așadar, credința în Allah, pornii pe munte în sus și, în ciuda stării piciorului și a pântecelui meu, ajunsei în vârf cam pe la miezul nopții. Și pământul acolo era jilav și gol, fără de nici un copăcel și fără de nici un firicel de iarbă. Și vântul înghețat care sufla năprasnic pe pisc, precum și osteneala din toate acele zile de cazne mă aruncară într-o stare de toropeală așa de grea, că nu mă putui opri să mă las a cădea jos la pământ și, în pofida strădaniilor voinței mele, să nu dorm până la ziuă.
Când mă deșteptai, soarele tocmai se ivea pe zare. Și vrusei să îndeplinesc pe dată dorința beduinului. Așa încât vrusei să sar în picioare, ci căzui numaidecât îndărăt, fără simțire, la pământ; căci picioarele mi se făcuseră groase cât ale unui elefant și erau moi și mă dureau și nu vroiau nicidecum să-mi sprijine trupul și pântecele care mi se umflase ca un burduf. Iar capul îmi atârna pe umeri mai greu decât dacă ar fi fost de plumb și nu izbuteam să-mi ridic mâinile rămase înțepenite.
Atunci, de frică să nu-l supăr pe beduin, îmi silii trupul să se supună strădaniei voinței mele și, cu toate suferințele amarnice pe care le înduram, izbutii să mă țin pe picioare. Și mă întorsei înspre răsărit și rostii rugăciunea de dimineață. Și soarele răsărind îmi lumina bietul trup și îmi așternea umbra nemăsurată înspre apus.
Or, îndeplinindu-mi astfel datoria, vrusei să cobor de pe munte. Ci povârnișul era atâta de drept, iar eu eram atâta de slăbit, încât, de la pasul cel dintâi pe care îl încercai, picioarele mi se îndoiră sub greutatea trupului, iar eu căzui și mă rostogolii ca un bolovan, cu o iuțeală înfricoșătoare. Iar pietrele și spinăriile, de care degeaba trăgeam nădejde să mă pot agăța, departe de a-mi opri căderea, nu făceau decât să rupă fâșii-fâșii din carnea și din hainele mele. Și nu putui să pun capăt rostogolirii, stropind pământul cu sângele meu, decât jos de tot, la poalele muntelui, în dreptul unde se afla stăpânul meu beduinul.
Or, acesta sta plecat peste pământ și trăgea niște linii pe nisip, cu o luare-aminte atâta de mare, încât nici nu băgă de seamă că eram acolo și nici nu văzuse în ce fel venisem. Și când gemetele mele necontenite îl rupseră de la treaba în care era cufundat, strigă, fără a se întoarce înspre mine și fără a mă privi:
— Al hamdu lillah! Ne-am născut sub zodia norocului și totul ne-a izbândit! Iacătă că datorită ție, ya Hassan Abdallah, am putut într-un sfârșit să dau de ceea ce căutam de amar de ani, măsurând umbra pe care o așternea din vârful muntelui capul tău.
Pe urmă adăugă, tot fără să ridice ochii:
— Vino degrabă de-mi ajută să sap pământul, colea unde am înfipt lancea!
Ci întrucât eu nu răspundeam decât cu o tăcere întretăiată de gemete jalnice, ridică într-un sfârșit capul și se înturnă înspre mine. Și mă văzu în ce stare eram, nemișcat pe pământ și ghemuit în mine ca un bulgăre. Și veni înspre mine, țipând:
— Necugetate de Hassan Abdallah, iacătă că nu m-ai ascultat și ai dormit pe munte. Și aburii cei răi ți-au trecut în sânge și te-au otrăvit!
Și, cum clănțăneam din dinți și eram jalnic de văzut, se potoli și îmi zise:
— Asta-i! Ci să nu te îndoiești de ajutorul meu! Am să te lecuiesc!
Și grăind acestea, trase de la brâu un cuțit cu limba subțire și ageră și, până a apuca eu să mă feresc, îmi și spintecă strașnic, în mai multe locuri, pântecele, mâinile, șoldurile și picioarele. Și numaidecât porni să curgă din mine apa șuvoaie; și mă dezumflam ca un burduf când se golește. Și pielea începu să fluture pe oasele mele, ca o haină prea largă cumpărată de chilipir. Ci nu peste mult mă simții oleacă mai ușurat; și izbutii, în pofida slăbiciunii, să mă scol și să-l ajut pe stăpânul meu la munca la care mă chema.
Ne apucarăm, așadar, să scormonim pământul chiar în locul unde era înfiptă lancea beduinului. Și nu peste mult dădurăm de o raclă de marmură albă, iar beduinul împinse la o parte pleoapa raclei și găsi dedesubt niște oseminte de om și manuscriptul scris pe pielea de gazelă vopsită cu purpură pe care îl ții în mână, o, doamne al vremilor și pe care erau înșiruite niște litere de aur care ardeau.
Și stăpânul meu, tremurând, luă manuscriptul și, măcar că era scris într-o limbă necunoscută, începu să-l citească cu luare-aminte. Și, pe măsură ce-l citea, fruntea galbenă i se înroșea de mulțumire, iar ochii îi sticleau de bucurie. Și, într-un sfârșit, strigă:
— O, Hassan Abdallah, bucură-te! În curând avem să intrăm în Aram-cea-cu-Pilaștri, cetatea în care nici un adamit n-a mai călcat vreodată. Și acolo avem să găsim obârșia tuturor bogățiilor de pe pământ și sâmburele tuturor mademurilor de preț: pucioasa roșie.
Or, eu, pe care gândul de a porni iarăși la drum mă înspăimânta până peste marginile spaimei, strigai când auzii vorbele acelea:
— Ah, doamne, iartă-l pe robul tău! Întrucât acesta, măcar că îți împărtășește bucuria, socotește că toate comorile îi sunt de puțin folos și ar vrea mai degrabă să fie sărac și sănătos la Cairo, decât bogat și îndurând toate patimile în Aram-cea-cu-Pilaștri!
Și stăpânul meu, la vorbele acestea, se uită cu milă la mine și îmi spuse:
— O, săracul de tine! Eu mă trudesc pentru fericirea ta tot atâta cât și pentru a mea! Și până acuma tot așa am făcut mereu!
Iar eu strigai:
— Este adevărat, pe Allah! Ci, vai, numai eu am avut parte de tot ce-i mai rău! Și soarta s-a asmuțit amarnic asupra mea!
Iar stăpânul meu, fără a lua seama mai mult la văicărelile și la cârtelile mele, strânse pentru drum o grămadă mare de buruieni cu miezul asemănător la gust cu pulpa de smochină. Pe urmă încălecă pe cămilă. Iar eu, vrând-nevrând, trebui să fac ca el. Și ne urmarăm drumul înspre soare-apune, ocolind pe la poalele muntelui.
Și călătorirăm iarăși vreme de trei zile și trei nopți. Și în cea de a patra zi, dimineața, zărirăm înaintea noastră, la marginea zării, un fel de oglindă întinsă ce răsfrângea soarele. Și, apropiindu-ne, văzurăm că era un râu mare de mercuriu ce ne tăia calea. Și peste el trecea o punte de cleștar fără primblă, așa de îngustă, așa de povârnită și așa de lunecoasă, încât un om cu mintea întreagă nu s-ar fi încumetat să încerce a păși pe ea.
Ci stăpânul meu, beduinul, fără a șovăi o clipită, descălecă de pe cămilă și îmi porunci să fac și eu la fel și dădurăm jos șeile spre a lăsa vitele să pască în voie. Pe urmă scoase din desagi o pereche de papuci de lână cu care se încălță și îmi întinse și mie o pereche, poruncindu-mi să fac la fel ca el. Și îmi spuse să-l urmez, fără să mă uit nici la dreapta, nici la stânga. Și, cu pas hotărât, trecu puntea de cleștar. Iar eu, tremurând tot, fusei nevoit, vrând-nevrând, să-l urmez. Și Allah nu îmi meni să mor înecat în mercuriu. Și ajunsei cu sufletul întreg pe malul celălalt.
Or, peste câteva ceasuri de umblet în tăcere, ajunserăm la intrarea într-o vale neagră, înconjurată din toate părțile de stânci negre și în care nu creșteau decât niște pomi negri. Și, printre frunzișurile negre, văzui lunecând niște șerpi înfricoșători, mari și negri, acoperiți cu solzi negri. Și, cuprins de spaimă, dădui dosul spre a fugi din locul acela de groază. Ci nu putui să mai cunosc locul pe unde intrasem, întrucât peste tot împrejurul meu stâncile cele negre se ridicau ca niște pereți de fântână.
La priveliștea aceea, mă lăsai să cad la pământ, plângând și strigai înspre stăpânul meu:
— O, fecior din oameni de treabă, pentru ce m-ai adus la moartea mea pe drumul chinurilor și al năpastelor? Vai de mine și de mine! Niciodată n-am să-mi mai văd copiii și nici pe mama lor și nici pe mama mea! Ah, pentru ce m-ai scos din viața mea săracă, da atâta de liniștită? Nu eram, este adevărat, decât un cerșetor pe drumurile lui Allah, da mă vânzoleam prin curțile de la moschei și ascultam parimiile cele alese ale sfinților cerșetori.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și doua noapte spuse:
Și ascultam parimiile cele alese ale sfinților cerșetori!
Iar stăpânul meu, fără a se tulbura, îmi spuse:
— Fii bărbat, Hassan Abdallah și prinde inimă! Căci nu ai să mori aici, ci ai să te întorci curând la Cairo, nu cel mai sărac printre săraci, ci mai bogat decât cel mai bogat dintre sultani!
Și, după ce spuse acestea, stăpânul meu șezu jos pe pământ, desfăcu manuscriptul scris pe piele de gazelă și începu să-l prefire, înmuindu-și degetul arătător în gură, și să-l citească, așa de liniștit de parcă s-ar fi aflat în mijlocul haremului său. Pe urmă, după un ceas de vreme, ridică fruntea și îmi zise:
— Vrei tu, ya Hassan Abdallah, să ieșim de aici cât mai degrabă și să ne vedem la capătul călătoriei noastre?
Iar eu strigai:
— Ya Allah! Dacă vreau? Păi de bună seamă că vreau!
Și adăugai:
— Numai spune-mi, mă rog ție, ce trebuie să fac pentru aceasta. Trebuie să rostesc toate suratele din Coran? Ori mai degrabă să spun toate numele și toate harurile cele sfinte ale lui Allah? Ori să mă leg că am să mă duc în hagialâc zece ani în șir la Mecca și la Medina? Spune, o, stăpâne al meu, sunt gata de orice, ba și la mai mult decât de orice!
Atunci stăpânul meu, privindu-mă mereu cu bunătate, îmi spuse:
— Nu, Hassan Abdallah, nu! Ce vreau să-ți cer este ceva mai lesne decât toate astea. Nu ai decât să iei arcul și săgeata de colea și să străbați valea aceasta până ce ai să dai de un șarpe mare cu coarne negre. Și, cum ești îndemânatic, să-l ucizi dintr-o lovitură și să-mi aduci capul și inima lui! Și asta-i tot ce trebuie să faci, dacă vrei să scapi din locurile acestea de jale!
Iar eu, la vorbele acelea, strigai:
— Vai! Vai! Au acesta-i un lucru atâta de ușor? Pentru ce atunci, o, stăpâne al meu, nu-l săvârșești chiar tu? Din parte-mi, mărturisesc că am să mă las să mor pe locul meu, fără să mă clintesc din prăpădita mea de viață!
Ci beduinul mă bătu pe umăr și îmi spuse:
— Adu-ți aminte, o, Hassan Abdallah, de haina soției tale și de pâinea casei tale!
Iar eu, la amintirea aceea, izbucnii în lacrimi și mărturisii în sufletul meu că nu puteam să nu mă supun întru totul omului care îmi izbăvise casa și pe cei din casa mea. Și, tremurând, luai arcul și săgeata și mă îndreptai înspre stâncile cele negre unde vedeam cum se încovrigă înfricoșătorii balauri. Și nu peste mult dădui de șarpele pe care îl căutam și pe care îl cunoscui după coarnele care îi încununau capul cel negru și hâd. Și, chemând în ajutor numele lui Allah, îl luai la ochi și slobozii săgeata. Iar șarpele sări în sus lovit, se zbătu răsucindu-se înspăimântător și se întinse o dată, ca să cadă apoi nemișcat pe pământ. Și când mă încredințai că e mort de-a binelea, îi tăiai capul cu cuțitul și, despicându-i pântecele, îi scosei inima. Și dusei cele două bucăți la stăpânul meu beduinul.
Iar stăpânul meu mă primi cu bucurie, luă cele două bucăți de șarpe și îmi spuse:
— Acuma hai de mă ajută să fac focul!
Iar eu strânsei niște iarbă uscată și niște surcele, pe care i le adusei. Iar el întocmi o grămadă mare. Pe urmă scoase de la sân un diamant, îl întoarse înspre soarele care se afla în dricul cerului și făcu să țâșnească o rază de lumină care aprinse numaidecât grămada de vreascuri.
Or, după ce focul se aprinse, beduinul scoase de sub mantie un ceaunaș de fier și un șipuleț tăiat dintr-o singură bucată de rubin și în care se afla ceva roșu. Și îmi zise:
— Te uiți la acest șipuleț de rubin, Hassan Abdallah? Ci habar nu ai ce se află în el!
Și se opri o clipită și spuse:
— Este sânge de Phoenix!
Și, spunând acestea, destupă șipul și îl goli în ceaunul de fier, în care adăugă inima și creierul șarpelui cu coarne. Și puse ceaunul la foc și, deschizând manuscriptul scris pe piele de gazelă, citi vorbele cele fără de înțeles pentru urechile mele.
Și deodată se ridică în picioare, își dezveli umerii așa cum fac hagiii la plecarea de la Mecca și, înmuind un capăt de la brâul lui în sângele de pasăre Phoenix amestecat cu creierul și cu inima șarpelui, îmi porunci să-l frec pe spinare și pe umeri cu capătul acela al brâului. Și mă apucai să îndeplinesc porunca. Și, pe măsură ce-l frecam, băgai de seamă că pielea de pe spatele și de pe umerii lui începe să se umfle și să strălucească, lăsând încet-încet să se ivească niște aripi care creșteau văzând cu ochii și care în curând ajunseră până la pământ. Iar beduinul le scutură cu putere, stând pe pământ și dintr-odată, luându-și vânt, se ridică în văzduh, iar eu, dorindu-mi mai degrabă să mor de o mie de ori decât să rămân părăsit în locurile acelea amarnice, îmi adunai toată puterea și toată bărbăția ce-mi mai rămăseseră și îl înșfăcai strașnic pe stăpânul meu de brâul care, spre norocul meu, spânzura încă de el. Și zburai laolaltă cu beduinul afară din valea aceea neagră din care nu nădăjduiam că am să mai ies. Și ajunserăm până în slava norilor.
Or, n-aș putea să-ți spun, o, doamne al meu, cât timp a ținut drumul nostru prin văzduh. Da știu că am ajuns degrabă deasupra unei câmpii largi cu zarea închisă în depărtare de un brâu de cleștar albastru. Iar pământul din câmpia aceea părea făcut din pulbere de aur, iar pietrele erau nestemate. Și, în mijlocul acelei câmpii, se ridica o cetate plină cu palate și cu grădini.
Iar stăpânul meu strigă:
— Iată Aram-cea-cu-Pilaștri!
Și oprindu-se de a mai bate din aripi, pe care le întinse larg fără a le mai mișca, se lăsă în jos, cu mine cu tot. Și, atinserăm pământul chiar la temelia zidurilor cetății lui Ședdad, fiul lui Aad. Iar aripile stăpânului meu se micșorară încet-încet și pieriră.
Or, zidurile acelea erau durate din rânduri de cărămizi de aur puse peste rânduri de cărămizi de argint și aveau șapte porți asemuitoare cu porțile raiului. Poarta dintâi era de rubin, cea de a doua de smarald, cea de a treia de agat, cea de a patra de corai, cea de a cincea de jasp, cea de a șasea de argint, iar cea de a șaptea de aur.
Și intrarăm în cetate pe poarta de aur și merserăm înainte chemând în ajutor numele lui Allah. Și trecurăm pe niște ulițe mărginite de palate împodobite cu niște șiruri de stâlpi de alabastră și de grădini în care văzduhul sub care se hodineau era de lapte, iar râurile erau de ape înmiresmate. Și ajunserăm la un palat care domnea peste cetate și care era zidit cu o măiestrie și cu o măreție până peste marginile închipuirii și cu terasele sprijinite pe mii de stâlpi de aur, cu niște primbluri din cleștar colorat și cu pereții bătuți în smaralde și în safire. Și în mijlocul acelui palat se răsfăța o grădină fermecată, în care pământul mirosind a mosc era scăldat de trei râuri de vin curat, de apă de trandafiri și de miere. Iar în mijlocul grădinii se ridica un foișor, și, sub bolta lui făcută dintr-un singur smarald, se adăpostea un jeț de aur roșu bătut în pietre de rubin și în mărgăritare. Iar pe jeț se afla un sipețel de aur.
Or, tocmai sipetul acela, o, doamne al vremilor, se află acum în mâinile tale.
Iar beduinul, stăpânul meu, luă sipetul și îl deschise. Și găsi în el un praf roșu și strigă:
— Iacătă pucioasa cea roșie, ya Hassan Abdallah! Aceasta este Al Kimia învățaților și a filosofilor, care toți au murit fără s-o găsească!
Iar eu zisei:
— Aruncă praful acela prăpădit, o, stăpâne al meu și hai mai bine să umplem sipetul cu nestematele care ghiftuiesc palatul!
Iar stăpânul meu se uită la mine cu milă și îmi spuse:
— O, bietul de tine! Pulberea aceasta este însăși obârșia tuturor bogățiilor de pe pământ! Și numai un firicel din praful acesta este de-ajuns ca să prefacă în aur până și metalele cele mai de rând. Asta-i Al Kimia! Acesta-i sulful cel roșu, o, biet neștiutor ce ești! Cu praful acesta, dacă aș vrea, aș zidi niște palate mai frumoase decât cel de aici, aș întemeia niște cetăți mai strălucitoare decât cea de aici, aș cumpăra oameni, precum și sufletul celor neprihăniți, aș duce întru ispită însăși virtutea și m-aș face fiu de împărat!
Iar eu îi spusei:
— Și poți, oare, o, stăpâne al meu, cu praful acesta, să-ți lungești viața măcar cu o zi, ori să ștergi un ceas din anii care ți s-au dus?
Iar el îmi răspunse:
— Allah singur este mare!
Și eu, nefiind încredințat de rostul puterilor acelui sulf roșu, m-am apucat mai departe să adun de pe jos pietrele cele scumpe și mărgăritarele. Și îmi și tixisem cu ele chimirul, buzunarele și turbanul, când stăpânul meu răcni la mine:
— Vai de tine și de tine, om cu mintea proastă! Ce faci acolo? Au tu nu știi că, dacă am răpi fie și numai o piatră din pământul acesta și din locurile acestea, am fi pe dată pedepsiți cu moartea?
Și ieși cu pași mari din palat, ducând cu el sipetul. Iar eu, măcar că tare mâhnit, îmi scuturai buzunarele, chimirul și turbanul și plecai după stăpânul meu, ci tot întorcându-mi mereu capul spre bogățiile fără de număr. Iar în grădină îl ajunsei pe stăpânul meu care, de frică să nu mă las ispitit de toate câte mi se înfățișau vederii și îmi ședeau la îndemână, mă luă de braț. Și ieșirăm din cetate pe poarta de rubin.
Iar când ajunserăm aproape de zarea de cleștar albastru, zarea se deschise dinaintea noastră și ne lăsă să trecem. Și, după ce trecurăm, ne întoarserăm să mai vedem o dată câmpia de minuni și cetatea lui Aram; ci și câmpia și cetatea pieriseră. Și ne pomenirăm pe țărmul apei de mercuriu, peste care trecurăm, ca și întâia oară, pe puntea de cleștar.
Și ne găsirăm cămilele pe malul dimpotrivă al râului. Iar eu mă dusei la cămila mea ca la un prieten vechi. Și, după ce strânsei la loc curelele de la șei, încălecarăm pe cămile; iar stăpânul meu îmi spuse:
— Ne întoarcem în Egipt!
Iar eu ridicai mâinile, mulțumind lui Allah pentru această bunăvestire.
Ci, o, doamne al meu, cheia de aur și cheia de argint se aflau tot la mine, iar eu nu știam că acelea erau cheile năpastelor și ale chinurilor.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și treia noapte spuse:
Iar eu nu știam că acelea erau cheile năpastelor și ale chinurilor.
Și-așa, cât ținu drumul tot, până ce ajunserăm la Cairo, îndurai multe patimi și multe lipsuri și dusei toate relele pe care mi le prilejuia sănătatea mea sfărâmată. Ci, ca într-un făcut despre a cărui pricină habar nu aveam, numai pe mine mă băteau năpastele drumului, în vreme ce stăpânul meu, tihnit, voios și până peste poate de mulțumit, parcă înflorea de pe urma tuturor necazurilor care mă bântuiau. Și trecea peste primejdii și printre năpaste surâzând și călca prin viață ca pe un preș de mătase.
Și așa ajunserăm la Cairo, iar cea dintâi grijă a mea fu să dau fuga pe dată până acasă. Și găsii acolo ușa spartă și aruncată; iar câinii fără de stăpân își făcuseră adăpost în casa mea. Și nimenea nu era acolo să mă întâmpine. Și nu văzui nici urmă de maica, de soția și de copiii mei. Iar un vecin, care mă văzuse când intrasem și care auzea țipetele jalei mele, deschise ușa casei lui și îmi spuse:
— Ya Hassan Abdallah, fie-ți zilele alungite cu zilele care s-au pierdut! Toți ai tăi din casă s-au prăpădit!
Iar eu, la vestea aceea, căzui la pământ, leșinat.
Or, când mă deșteptai din leșin, îl văzui lângă mine pe stăpânul meu beduinul, care mă îngrijea și mă stropea pe față cu apă de trandafiri. Iar eu, înăbușindu-mă de lacrimi și de suspine, nu putui de data aceasta să mă opresc de a-i arunca niște sudalme și de a-l învinui că el este pricina tuturor nenorocirilor mele. Și multă vreme îl încărcai cu toate blestemele, făcându-l răspunzător de relele care se strângeau și se asmuțeau asupra mea. Ci el, fără a-și pierde nimica din seninătate și fără a se clinti din liniștea lui, mă bătu pe umăr și îmi spuse:
— Toate ne vin de la Allah și la Allah se duc toate!
Și, luându-mă de mână, mă scoase afară din casă. Și mă duse într-un palat falnic, pe țărmurile Nilului și mă sili să locuiesc cu el acolo. Și, întrucât vedea că nimica nu izbutește să-mi scuture sufletul de mâhnire și de posomoreli, binevoi, nădăjduind că m-oi mai alina, să împartă cu mine tot ceea ce avea. Și, împingând filotimia până peste marginile firii, se apucă să mă învețe științele cele tainice și mă dăscăli cum să citesc în cărțile de alchimie și cum să buchisesc manuscriptele cabalistice. Și adeseori poruncea să se aducă dinainte-mi chintale de plumb, pe care îl punea să se topească până da în clocot și, aruncând atunci în el un strop din sulful cel roșu din sipet, preschimba metalul acela de rând în aurul cel mai curat.
Ci mie, în mijlocul comorilor și împresurat de voioșia și de ospețele pe care stăpânul meu le da în fiecare zi, îmi era trupul doborât de dureri și sufletul îmi era amărât. Și nu izbuteam nici măcar să rabd pe mine hainele cele bogate și stofele cele scumpe cu care mă silea să mă îmbrac. Și mi se aduceau bucatele cele mai alese și băuturile cele mai ispititoare, ci cu totul și cu totul zadarnic, întrucât eu nu simțeam decât silă și greață față de toate. Și aveam niște iatacuri strălucite și niște paturi făcute din lemn aromitor și niște divanuri de purpură; ci somnul nu îmi închidea ochii. Iar grădinile saraiului nostru, răcorite de reveneala apelor Nilului, erau pline cu pomi dintre cei mai aleși, aduși cu multă cheltuială din țările Indului, din Persia, din China și din Insule; și niște olane întocmite cu meșteșug ridicau apa Nilului și o făceau să cadă șuvoaie răcoritoare în niște havuzuri de marmură și de porfiră; ci eu nu mă înfruptam din niciunul dintre aceste farmece, întrucât o otravă fără de leac îmi îmbibase trupul și sufletul.
Ci în ceea ce îl privește pe stăpânul meu, beduinul, apoi zilele lui se scurgeau în toiul huzururilor și al desfătărilor, iar nopțile lui erau un început al bucuriilor din rai. Și locuia nu departe de mine într-un palat îmbrăcat în mătase țesută cu fir de zarafir, unde lumina era dulce ca lumina de lună. Iar palatul acela se afla în mijlocul unor tufișuri de portocali și de lămâi printre care se îngemănau iasomiile și trandafirii. Și acolo petrecea el în fiecare noapte cu tot alți oaspeți, pe care îi cinstea împărătește. Și când inimile și simțurile lor erau pregătite pentru desfătare, cu vinuri de soi și cu muzici și cântări, punea să li se perinde pe dinaintea ochilor niște fetișcane, frumoase ca huriile, cumpărate cu greutatea lor în aur pe la târgurile din Egipt, din Persia și din Siria. Iar când vreunul dintre oaspeți arunca o privire de dorință înspre vreuna dintre ele, stăpânul meu o lua de mână și, înfățișând-o celui care o dorea, îi spunea acestuia:
— O, doamne al meu, îndatorează-mă luând-o în casa ta pe roaba aceasta.
Și-așa, toți care îl cunoșteau îi ajungeau prieteni. Și nu i se mai spunea decât Emirul-cel-Falnic.
Or, într-o zi, stăpânul meu, care venea deseori să mă vadă în iatacul în care beteșugurile mă sileau să trăiesc singuratic, se ivi pe neașteptate, aducând cu el o copilandră proaspătă. Și beduinul avea un chip luminat de beție și de mulțumire și niște ochi pătimași în care ardea un foc fără de pereche. Și veni de șezu lângă mine și îmi zise:
— Ya Hassan Abdallah, vreau să cânt! Tu nu mi-ai auzit până acuma glasul. Ia ascultă!
Și, luându-mă de mână, începu să cânte stihurile acestea, cu un glas vrăjit, legănând din cap:
Vino, copilă! E un înțelept Cel care lasă numai bucuria Să-i umple viața și o poartă-n piept. Habotnicii să-și bea habotnicia din vinul care schimbă în rubin Obrajii tăi. Vreau să-l golesc cu sete Până-am să-mi pierd și mințile deplin, Ci bea tu mai întâi, pe îndelete, Bea fără teamă, dă-mi-l mie-apoi, Să sorb adânc din cupa-nmiresmată De tot parfumul buzei tale moi. Nu-i nici un martor care să ne vadă, doar portocalii ce-și trimit prin vânt miresmele care ca vinu-mbată și apele doar, care curg râzând.
Vreau glasul tău cu patimă să-mi cânte, Și-n patimi să mă-nvăluie duios, încât și filomelele înfrânte să tacă și să-și pară de prisos.
Hai, cântă-mi, scumpo, cântă-mi fără teamă, Cu patimă, că numai eu te-ascult!
Iar tu, în noaptea care-și cere vamă, Nimic altceva n-ai s-auzi mai mult decât cum se deschide trandafirul și inima mea cu fiori bătând.
Doar eu te-ascult, doar eu te văd, iubire!
Ah, scoate-ți vălul, că numai eu sunt, Alți martori nu avem – poate doar luna și poate doar tovarășele ei.
Apleacă-ți fruntea și mă Lasă-ntruna să ți-o sărut! Și lasă-mă, de vrei și ochii mari să ți-i sărut și gura și sânu-ți alb ca neaua să-l sărut.
Ah, fără teamă-apleacă-ți lin făptura, Nu-i nimenea în preajmă nevăzut, Doar trandafirii din grădină-n floare și-aroma iasomiilor, socot.
Hai, vino-n calda mea îmbrățișare, Mă mistuie iubirea, nu mai pot.
Ci mai ales și mai întâi de toate, Ascunde-te după iașmac, frumos, Căci dacă te-ar vedea Allah vreodată, N-aș mai scăpa de ochiul lui gelos.
Și, după ce cântă astfel, beduinul, stăpânul meu scoase un oftat adânc de fericire, își lăsă capul pe pieptul meu și păru că adoarme. Iar fata care îi sta pe genunchi se desfăcu din brațele lui, ca să nu-i tulbure tihna și se trase la o parte binișor. Iar eu mă răsucii înspre el ca să-l acopăr și să-i sprijin capul pe o pernă; și atunci băgai de seamă că răsuflarea i se curmase; și mă aplecai înspre el, peste măsură de îngrijorat și văzui că își dăduse sufletul ca un fericit, surâzând vieții! Aibă-l Allah întru mila sa!
Eu atunci, cu inima strânsă de pieirea stăpânului meu, care, cu toate câte-au fost, totdeauna se dovedise față de mine plin de blândețe și de bunăvoință și uitându-mi că toate belelele se înghesuiseră asupra capului meu din ziua când îl întâlnisem, poruncii să i se facă o înmormântare împărătească, îi spălai trupul chiar eu în apele îmbălsămătoare, îi astupai frumos cu bumbac înmiresmat toate găurile trupului, îl depărtai, îi pieptănai barba cu grijă, îi vopsii sprâncenele, îi cănii genele și îl bărbierii pe cap. Pe urmă îl acoperii, pânzuindu-l în loc de giulgiu cu o pânză minunată ce fusese țesută pentru un sultan de-al Persiei și îl așezai într-o raclă făcută din lemn de aloe învrâstat cu aur.
După care chemai pe toți prietenii pe care stăpânul meu și-i făcuse cu dărniciile lui; și poruncii la cincizeci de robi, îmbrăcați toți cu haine pe potriva împrejurării, să poarte cu schimbul racla pe umerii lor. Și, după ce alaiul se alcătui, pornirăm înspre mecet. Și o liotă întreagă de bocitoare, pe care le arvunisem anume, venea în urma alaiului, scoțând țipete de jale și fluturându-și basmalele deasupra capetelor, în vreme ce cititorii din Coran deschideau drumul cântând suralele cele sfinte, la care mulțimea răspundea pe rând: „Nu este alt dumnezeu decât unul Allah! Și Mahomed este trimisul lui Allah!” Și toți musulmanii întâlniți în cale se înghesuiau să vină și să ajute la ducerea raclei, fie și măcar numai atingând-o cu mâna. Și îl îngroparăm, în vuietul plânsetelor unui întreg norod. Și poruncii să se junghie pe mormântul lui o turmă întreagă de oi și de cămile tinere.
Or, după ce îmi îndeplinii astfel datorința față de răposatul meu stăpân și după ce șezui în capul pomenilor date spre pomenirea răposatului, mă afundai în palat ca să încep a pune rânduială în treburile moștenirii. Și grija cea dintâi a mea fu să încep cu descuierea sipetului de aur, spre a vedea dacă se mai află în el praful de pucioasă roșie. Ci nu găsii acolo decât puținul care se mai vede și acum și pe care îl ai sub ochi, o, doamne al vremilor! Întrucât stăpânul meu, datorită risipei lui de pomină, îl prăpădise pe tot, preschimbând în aur chintale peste chintale de plumb. Ci puținul care se mai afla în sipet ar fi putut ajunge să-l îmbogățească și pe cel mai mare dintre împărați. Și nu eram deloc îngrijorat în privința aceasta. Și, de altminteri, nu mă mai îngrijoram deloc de bogății, în starea jalnică în care mă aflam. Da vroiam să știu ce cuprindea manuscriptul cel tainic de pe pielea de gazelă, pe care stăpânul meu nu vroise niciodată să mă lase să-l citesc, măcar că mă învățase să buchisesc literele talismanice. Și îl desfăcui și-l cercetai. Și-abia atunci, o, doamne al meu, aflai, printre alte lucruri peste fire, pe care am să ți le spun într-o zi, însușirile prielnice și neprielnice ale celor cinci chei ale ursitei. Și pricepui că beduinul nu mă cumpărase și nu mă luase cu el decât ca să ocolească amarnicele însușiri ale celor două chei, cheia de aur și cheia de argint, abătând asupra mea puterile lor cele rele. Și trebui să chem în ajutor toate îndemnurile cele bune ale Profetului – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – ca să nu-l blestem pe beduin și să nu scuip pe mormântul lui.
Încât nu mai zăbovii să scot de la brâu cele două chei afurisite și, ca să mă descotorosesc de ele pe totdeauna, le aruncai într-un ceaun și aprinsei focul spre a le topi și a le face să piară pe veci. Și, totodată, începui să caut cele două chei – cheia slavei și cheia înțelepciunii și a fericirii. Ci degeaba scotocii palatul tot până în cele mai ascunse unghere, că nu le găsii. Și mă întorsei la ceaun, să veghez topirea celor două chei blestemate.
Or, în vreme ce eu vegheam la treaba aceasta.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și patra noapte spuse:
Or, în vreme ce eu vegheam la treaba aceasta și nădăjduiam că nimicind cele două chei aducătoare de rău am să mă scutur pe totdeauna de soarta mea cea rea și pe când întețeam focul, spre a ușura topirea care nu se făcea atâta de repede pe cât aș fi vrut, văzui deodată palatul năpădit de străjile califului, care se repeziră asupră-mi și mă târâră dinaintea stăpânului lor.
Și califul Theilun, părintele tău, îmi spuse cu asprime că știa că eu cunosc taina alchimiei și că trebuia, pe dată, să i-o dezvăluiesc și lui și să-l fac să se bucure de ea. Ci eu, știind, vai! Cum că Theilun califul, asupritorul norodului, are să se slujească de știință împotriva dreptății și pentru a face rău, nu vrusei să spun nimic. Iar califul, până peste măsură de mânios, puse să fiu legat în lanțuri și mă aruncă în temnița cea mai întunecată. Și, totodată, puse să fie pustiit și dărâmat tot palatul nostru, din creștet până în temelie și se făcu stăpân pe sipetul de aur în care se afla manuscriptul scris pe piele de gazelă, precum și cele câteva grăunțe de pulbere roșie. Și îl puse să vegheze sipetul pe acest preacinstit șeic, care îl aduse acum între mâinile tale, o, doamne al vremilor. Și în fiecare zi califul poruncea să fiu pus la schingiuri, nădăjduind că așa are să dobândească de la slăbiciunea trupului meu darea în vileag a tainei. Ci Allah m-a dăruit cu harul răbdării. Și vreme de ani și ani am trăit așa, așteptându-mi de la moarte slobozenia.
Și-acuma, o, doamne al meu, pot să mor liniștit, întrucât prigonitorul meu s-a dus să dea seamă lui Allah de faptele lui și întrucât pot să mă apropii de cel mai drept și de cel mai mare dintre sultani!
După ce ascultă povestea aceasta a bătrânului Hassan Abdallah, sultanul Mohammad ben-Theilun se ridică din jețul său și îl sărută pe moșneag, strigând:
— Mărire lui Allah carele îngăduie slujitorului său să îndrepte nedreptatea și să aline năpastele!
Și îl căftăni numaidecât pe Hassan Abdallah în slujba de mare vizir și îl îmbrăcă cu chiar mantia sa împărătească. Și îl trecu în grija vracilor cei mai iscusiți din împărăție, ca aceștia să ajute la zviduirea sa. Și porunci diecilor cei mai îndemânatici de la palat să scrie frumos cu litere de aur povestea aceasta peste fire și să o păstreze în dulapul cu izvoade al împărăției.
După care, încredințat întru totul de însușirile sulfului cel roșu, califul vroi fără de zăbavă să-i încerce puterea. Și porunci să fie aduse și să fie puse la topit, în niște cuptoare mari de cărămidă arsă, o mie de chintale de plumb; și aruncă peste ele sulful cel roșu care rămăsese pe fundul sipetului, rostind vorbele magice pe care i le șoptea bătrânul Hassan Abdallah. Și numaidecât tot plumbul se preschimbă în aur strecurat.
Sultanul atunci, nevroind ca toată comoara aceea să se prăpădească pe lucruri zadarnice, hotărî s-o folosească la o lucrare care să fie plăcută Celui Preaînalt. Și se gândi să dureze o moschee care să nu-și aibă asemuirea în toate țările musulmane. Și chemă pe arhitecții cei mai vestiți din împărăția lui și le porunci să tragă, după arătările lui, liniile acelei moschei, fără a lua seama la greutățile zidirii ori la gândul grămezilor de bani cât ar putea să coste. Și arhitecții așternură la poalele unei coline care se ridica deasupra cetății un pătrat uriaș cu fiecare latură a lui întoarsă înspre unul dintre cele patru părți ale zării. Și în fiecare colț puseră câte un turn îngemănat de minune, cu vârful împodobit cu un cerdac și încununat cu o boltă de aur. Și pe fiecare latură a moscheii ridicară un șir de pilaștri pe care se sprijineau niște arcuituri mărunte, vârtoase, dar bortelite dulce, și-i închipuiră o terasă cu primblă de aur minunat dăltuită. Și, în mijlocul clădirii, ridicară o boltă mare, atâta de ușoară și de înalt durată, de părea că stă fără nici un fel de sprijin între cer și pământ. Iar peretele bolții fu acoperit cu un smalț de culoarea cerului și presărat cu stele de aur. Și niște marmuri rare alcătuiră podeaua. Iar mozaicul de pe ziduri fu făcut din pietre de jasp, de porfir, de agată, de sidef cu mărgăritare și gemme scumpe. Iar stâlpii și arcuiturile fură acoperite cu surale din Coran întrețesute, sculptate și zugrăvite în culori alese. Și, pentru ca zidirea aceea minunată să fie ferită de foc, la întocmirea ei nu se folosi nici o bucățică de lemn. Și șapte ani întregi și șapte mii de oameni și șapte mii de chintale de dinari de aur fură folosiți pentru săvârșirea acelei moschei. Și fu numită Moscheea sultanului Mohammad ben-Theilun. Și cu numele acesta este cunoscută și în zilele noastre.
În ceea ce îl privește pe preacinstitul Hassan Abdallah, apoi acesta nu peste multă vreme își dobândi iarăși sănătatea și puterile și trăi, cinstit și slăvit, până la vârsta de o sută douăzeci de ani, care fu sorocul menit de ursitoarea lui. Ci Allah este mai știutor! Că el singur este fără de moarte!
Iar Șeherezada, după ce istorisi astfel povestea aceasta, tăcu. Și sultanul Șahriar zise:
— Hotărât, nimeni nu poate să scape de ursita lui! Ci, o, Șeherezada, povestea aceasta mult m-a mai întristat.
Iar Șeherezada spuse:
— Să mă ierte Măria Ta, însă chiar din pricina aceasta am să-ți povestesc numaidecât povestea cu Papucii care nu se mai prăpădesc, scoasă din Divanul năzbâtiilor ușuratice și al înțelepciunii vesele al șeicului Magid-Eddin Abu-Taher Mohammad, pe care copere-l Allah cu îndurarea sa și aibă-l întru mila lui!