Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu purtări alese, că a fost odată, în zilele de odinioară, e tare mult de atunci – ci numai unul Allah e Atoateștiutor!
— Un împărat al Persiei, pe nume Khosru Șah, pe care Atoatedătătorul îl dăruise cu putere, cu tinerețe și cu frumusețe și îi pusese în inimă atâta dor de dreptate încât, sub domnia lui, tigrul și iedul umblau grumaz la grumaz și se adăpau laolaltă dintr-un pârâu. Și împăratul acela, căruia îi plăcea să-și dea seama singur, cu chiar ochii lui, de toate câte se petreceau în cetatea sa de scaun, avea obiceiul să se preumble noaptea, străvestit în neguțător străin, întovărășit de vizirul său ori de vreunul dintre mai-marii de la palatul lui.
Or, într-o noapte, pe când da o raită printr-o mahala de oameni săraci, trecând pe o uliță auzi niște glasuri tinerești care răzbăteau limpede până la el. Și se apropie, împreună cu soțul său, de căsuța cea umilă din care ieșeau glasurile acelea și, lipindu-și ochiul de o crăpătură a ușii, se uită înlăuntru. Și zări, împrejurul unei lumini, jos, pe o rogojină, trei fete care, sfârșindu-și masa, ședeau de vorbă. Și cele trei fete, care semănau între ele așa cum seamănă niște surori, erau desăvârșit de frumoase. Iar cea mai mică era vădit și cu mult, cea mai frumoasă dintre ele.
Și cea dintâi spunea:
— Eu, surorile mele, mi-aș dori, dacă-i vorba să-mi spun o dorință, să ajung soția plăcintarului sultanului. Căci știți și voi cât de mult îmi plac mie plăcintele, mai cu seamă cele de foi, care se cheamă „plăcintele sultanului”. Și numai baș-plăcintarul sultanului poate să le izbutească așa! Ah, surorile mele, ce m-ați mai pizmui în inima voastră, când ați vedea belșugul de cofeturi alese cum îmi rotunjește șoldurile cu grăsimea lor cea albă și cum m-ar face de frumoasă și cum mi-ar subția obrazul!
Iar cea de a doua dintre fete spune:
— Eu, surorile mele, nu râvnesc atâta de sus! Eu m-aș mulțumi să ajung nevasta bucătarului sultanului. Ah, ce-aș mai vrea! Că lucrul acesta mi-ar îngădui să-mi satur poftele cele înăbușite de-atâta timp de când tot jinduiesc să gust și eu din cele bucate minunate din care nu se mănâncă decât la palat! Mai cu seamă mi-ar plăcea, printre altele multe, tăvile alea cu castraveți umpluți și copți la cuptor, care, numai când le văd cum trec purtate pe cap de slujitori, în zilele ospețelor date de sultan, îmi și simt inima plină cu totul de tulburare! Of, ce le-aș mai mânca! Și n-aș uita să vă poftesc și pe voi, din când în când, dacă soțul meu, bucătarul, mi-ar îngădui; da nu cred că mi-ar îngădui!
Și, după ce surorile cele două își mărturisiră astfel dorințele, se întoarse înspre sora lor cea mezină, care sta tăcută și o întrebară, râzându-și de ea:
— Da tu, o, prâsleo, ce-ți dorești? Și pentru ce îți lași ochii în jos și nu spui nimic? Ci fii pe pace! Îți făgăduim că, atunci când o să fim soțiile celor pe care ni i-am ales, avem să ne străduim să te mărităm și pe tine fie cu vreun rândaș de-al sultanului, fie cu vreun alt slujbaș de cinul lui, ca să fii și tu totdeauna pe lângă noi! Spune, tu ce-ți dorești?
Și copila, tulburată și înroșindu-se, răspunse cu un glas dulce ca o apă de izvor:
— O, surorile mele!
Și nu putu să grăiască mai departe. Iar cele două fete, râzând de sfiala ei, atâta îi dădură ghes cu întrebările și cu zeflemelile, până ce o hotărâră să vorbească. Iar ea, fără a-și ridica ochii, spuse:
— O, surorile mele, eu mi-aș dori să ajung soția stăpânului nostru, sultanul! Și i-aș dărui niște moștenitori blagosloviți! Iar feciorii pe care Allah i-ar face să se nască din legătura noastră ar fi vrednici de părintele lor. Iar fetița, pe care mi-ar plăcea s-o am dinaintea ochilor mei, ar fi chiar zâmbetul cerului; firele de păr de pe capul său ar fi de aur pe-o parte și de argint pe cealaltă; lacrimile ei, dacă ar plânge, ar fi ca niște mărgăritare curgătoare; râsul ei, când ar râde, ar fi ca un zuruit de dinari de aur; iar zâmbetele ei, numai când ar surâde oleacă, ar fi toate ca niște bumbi de trandafiri care i s-ar deschide pe buze!
Și-așa!
Iar sultanul Khosru Șah și vizirul său vedeau și ascultau. Ci, temându-se să nu fie băgați de seamă, se hotărâră să plece fără a asculta mai multe. Și Khosru Șah, veselit până peste poate, simți cum i se stârnește în suflet ispita de a împlini cele trei dorințe; și, fără a-i împărtăși nimica din gândurile sale tovarășului de drum, îi porunci să ia bine seama la casa aceea, ca să se întoarcă acolo a doua zi, să le ia pe cele trei surori și să i le aducă la palat. Și vizirul răspunse că ascultă și că se supune, iar a doua zi alergă să îndeplinească porunca împărătească aducându-le pe cele trei surori dinaintea lui.
Și sultanul, care ședea în jețul său, le făcu din cap și din ochi un semn care vroia să zică: „Veniți încoace!” Iar ele se duseră tremurând toate și împiedicându-se în săracele lor rochii de pânză; și sultanul le spuse, cu un zâmbet binevoitor:
— Pacea să fie asupra voastră, o, fetelor! Astăzi este ziua ursitei voastre, adică ziua în care au să vi se împlinească dorințele! Iar dorințele voastre, o, fetelor, eu le știu; că împăraților nimica nu le rămâne ascuns! Și, mai întâi tu, cea mai mare, ai să-ți vezi dorința cu ochii și căpetenia plăcintarilor, astăzi chiar, are să fie soțul tău. Iar tu, cea mijlocie, ai să-l capeți de soț pe baș-bucătarul meu!
Și împăratul, după ce vorbi astfel, se opri și se întoarse înspre cea mai mică dintre fete care, tulburată până peste poate, își simți inima că-i stă în loc și păru gata să se prăbușească pe covor. Iar sultanul se ridică în picioare și, luând-o de mână, o pofti să șadă lângă el, pe lavița jețului, spunându-i:
— Ești împărăteasă! Iar palatul acesta este palatul tău și eu sunt soțul tău!
Și cu adevărat, nunțile celor trei surori avură loc chiar în ziua aceea – nunta sultăniței cu o strălucire cum nu s-a mai pomenit, iar nunta soției bucătarului și cea a soției plăcintarului după datinile de rând ale nunților. Încât zavista și ciuda pătrunseră în inimile celor două surori mai mari; și, din ceasul acela, începură să urzească pieirea surorii lor mai mici. Ci se feriră cu grijă să-și dea pe față cele ce simțeau și primiră cu mulțumire prefăcută dovezile de dragoste pe care sultana, sora lor, nu se precupețea să le arate, îngăduindu-le, împotriva obiceiurilor împărătești, să stea în preajma ei, măcar că aveau niște cinuri atâta de mărunte. Iar ele, departe de a fi mulțumite cu fericirea pe care le-o hărăzise Allah, simțeau față de norocul surorii lor mai mici chinurile cele amarnice ale urii și ale pizmei.
Și nouă luni trecură așa, după care sultana, cu ajutorul lui Allah, născu un făt domnesc, frumos ca un crai nou de lună. Iar cele două surori mai mari, care, după dorința sultanei, o vegheau la naștere și țineau locul moașelor, departe de a fi înduioșate față de bunătatea surorii lor mai mici și față de frumusețea pruncului, găsiră într-un sfârșit prilejul pe care îl căutau de-a zdrobi inima tinerei mame. Luară, așadar, copilul, pe când mama se afla încă în durerile facerii, îl puseră într-un coșuleț de răchită pe care îl ascunseră pentru o clipită și în locu-i așezară un cățeluș mort, pe care îl înfățișară dinaintea tuturor femeilor din palat, dându-l drept rod al pântecului sultanei. Iar sultanul Khosru Șah, la vestea aceea, se duse și se încuie în iatacurile lui, nemaivroind să se îngrijească de treburile domniei. Iar sultănița se cufundă în jale și sufletul i se cerni și inima i se zdrobi.
Cât despre noul-născut, apoi pe acesta mătușile lui îl duseră cu coșul și îl lăsară pe apa din șanțul ce curgea în jurul palatului. Și ursitoarea voi ca paznicul grădinilor sultanului, preumblându-se de-a lungul malului acelui șanț, să zărească acel coș ce se legăna pe firul apei. Și trase cu o cazma coșul înspre malul pârâului, îl cercetă și văzu pruncul cel frumos. Și rămase la fel de uluit ca și fata faraonului când a dat de Moise în păpuriș.
Or, erau ani mulți de când paznicul grădinilor era însurat și de când își tot dorea să aibă un copil, ori chiar doi sau trei, care să-l binecuvânteze pe zămislitorul lor. Ci dorurile sale și ale soției sale nu fuseseră deloc luate în seamă până acum de Cel Preaînalt. Și amândoi erau apăsați de singurătatea stearpă în care trăiau. Încât, atunci când paznicul grădinilor îl văzu pe copilul acela, care era frumos fără de seamăn, îl scoase din coș și, bucuros până peste poate, o luă la fugă înspre capătul grădinii unde se afla casa lui și intră în odaia neveste-sii și, cu glas tulburat, spuse:
— Pacea fie asupra ta, o, fată a moșului meu! Ia uite darul din ziua aceasta binecuvântată, pe care ni-l trimite Cel Preamărinimos! Copilul pe care ți-l aduc să ne fie ca un copil al nostru, așa cum este copilul ursitoarei!
Și îi povesti cum îl găsise în coș, plutind pe pârâul din șanțuri; și îi spuse că însuși Allah li-l trimitea, răsplătind, astfel, într-un sfârșit, statornicia rugăciunilor lor.
O, slavă lui Allah cel carele a pus simțirea de mamă în sânul femeilor sterpe, așa cum a sădit în inima găinilor alungate din cuibarul lor pornirea de a cloci pietrele!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și cincea noapte spuse:
Slavă lui Allah cel carele a pus simțirea de mamă în sânul femeilor sterpe, așa cum a sădit în inima găinilor alungate din cuibarul lor pornirea de a cloci pietrele!
Or, în anul următor, biata mamă, cea atât de crunt jefuită de fructul rodniciei ei, născu din îngăduința Atoatedătătorului alt băiat și mai frumos decât cel dintâi, însă cele două surori vegheau nașterea, cu niște ochi plini de luare-aminte în afară și plini de ură în lăuntru; și fără a avea mai multă milă decât întâia oară față de sora lor și față de pruncul ei, luară pe furiș copilul și, cum făcuseră și cu cel dintâi, îl lăsară într-un coș pe pârâu. Și înfățișară dinaintea palatului întreg un pisicuț, spunând tuturor că îl născuse sultana. Și uluirea și mâhnirea intrară în inimile toate. Iar sultanul, până peste poate de umilit, fără nici o îndoială că s-ar fi lăsat dus de supărare și de mânie dacă nu ar fi nutrit în sufletul său virtutea supunerii față de orândele județului cel de nepătruns. Iar sultana se cufundă în amărăciune și în deznădejde și inima ei plânse toate lacrimile durerii.
Ci cât despre copil, Allah carele veghează asupra sorții poruncilor, îl duse sub ochii paznicului grădinilor, care se preumbla de-a lungul pârâului. Și, ca și întâia oară, acesta îl mântui din ape și îl duse soției lui, care îl îndrăgi ca pe chiar copilul ei și îl crescu la fel de cu grijă ca și pe cel dintâi.
Or, pentru ca dorurile drept-credincioșilor lui să nu rămână niciodată neîmplinite, Allah sădi sămânța rodniciei în pântecele sultăniței, care născu și a treia oară. Ci acum născu o domniță. Iar cele două surori, pe care ura, departe de a se potoli, le îndemna să urzească pieirea fără de mântuire a mezinei lor, făcură cu fetița ceea ce făcuseră și cu frățiorii ei. Ci și ea fu găsită de grădinarul cel cu inimă miloasă, ca și cei doi frați împărătești ai ei, laolaltă cu care fu crescută, nutrită și îndrăgită tare.
Ci, de data aceasta, când cele două surori, după ce săvârșiră ticăloșia, arătară lumii, în locul copilei nou-născute, un șoricuț orb, sultanul, cu toată bunătatea lui, nu se putu stăpâni mai mult și strigă:
— Allah îmi blesteamă neamul din pricina femeii cu care m-am însurat! Este o pacoste pe care am luat-o ca mamă a urmașilor mei! Și numai moartea poate să-mi curețe casa de ea!
Și rosti osânda de moarte asupra domniței și îl puse pe gâdele lui să-și îndeplinească slujba. Ci, când o văzu dinainte-i topită de lacrimi și în jale fără de margini, pe aceea pe care inima sa o iubise, sultanul simți cum coboară în el o milă mare. Și, întorcând capul, porunci să fie dusă și închisă, pe toate zilele ei, într-un turn din afundul palatului. Și, din ceasul acela, lăsând-o lacrimilor, nu mai voi s-o vadă. Iar biata mamă cunoscu toate durerile de pe pământ.
Iar cele două surori cunoscură toate bucuriile urii împlinite și putură să guste, fără vreo umbră de zavistie de aici înainte, bucatele și plăcintele pe care le găteau soților lor.
Și trecură zile și ani, la fel de repede peste capul celor nevinovați ca și peste capul celor ticăloși, aducând și unora și altora curgerea ursitei lor.
Ci, când cei trei copii de suflet ai paznicului grădinilor ajunseră mari, se făcură o minunăție pentru ochi. Și îi chema așa: pe cel mare Farid, pe mijlociu Faruz, iar pe fată Farizada.
Și Farizada era chiar zâmbetul cerului. Părul ei era de aur pe-o parte și de argint pe cealaltă parte; lacrimile ei, când plângea, erau mărgăritare topite; râsul ei, când râdea, era zurnet de dinari de aur; iar zâmbetele-i erau bumbi de trandafiri deschiși pe buzele-i rumene. Lucru pe care toți cei din preajma ei și tătâne-său și maică-sa și frații săi nu se puteau opri, atunci când o strigau pe nume, spunând: „Farizada!” să nu adauge și: „cea cu zâmbet de trandafir”, însă cel mai adesea o strigau numai așa: „Zâmbet de trandafir”.
Și toți se minunau de frumusețea, de înțelepciunea, de dulceața, de îndemânarea ei la întreceri, când încăleca pe cal spre a-i însoți pe frații săi la vânătoare, când trăgea cu arcul, ori când arunca jungherul sau sulița; de gingășia purtării ei, de priceperea ei la stihuri și la științele cele tainice și de strălucirea părului ei care era de aur pe-o parte și de argint pe cealaltă. Și, când o vedeau așa de frumoasă și de desăvârșită totodată, prietenele mamei sale plângeau de tulburare.
Și iaca așa se făcură mari copiii crescuți de chehaia sultanului. Și el însuși, înconjurat de dragoste și de ascultarea lor și cu ochii răcoriți de frumusețea lor, ajunse nezăbavnic la bătrânețele adânci. Iar soția lui, trăindu-și sorocul de viață, i-o luă în curând înainte, întru mila Atoatedătătorului. Și moartea ei fu pentru toți pricină de atâtea păreri de rău și de atâta mâhnire, încât chehaiaua grădinilor nu putu să îndure a mai locui multă vreme în casa în care răposata fusese izvorul seninătății și al fericirii lor. Și se duse de se aruncă la picioarele sultanului și i se rugă a-i îngădui să-și lase dinaintea Măriei Sale slujbele pe care le îndeplinea de atâta amar de ani. Iar sultanul, tare întristat de despărțirea de un slujitor atâta de credincios, nu se învoi decât cu multă părere de rău la jalba ce i se făcea. Și nu îl lăsă pe grădinar să plece decât după ce îi dărui o moșie falnică, în preajma cetății, cu niște delnițe de pământuri bune pentru plugărie și cu niște livezi și pășuni și cu un sărai cu de toate, cu o grădină desăvârșit de măiestru trasă de chiar chehaia și cu o pădure întinsă foarte, închisă cu ziduri înalte și plină cu păsări de toate culorile și cu tot felul de jivine sălbatice ori dumesnice.
Și acolo se duse omul acela de treabă să trăiască în tihnă, cu copiii lui de suflet. Și acolo, înconjurat de grija lor drăgăstoasă, se săvârși el în pacea Stăpânului său. Aibă-l Allah întru mila sa! Și fu plâns de copiii lui fiaștri, așa cum niciodată n-a fost plâns un tată adevărat. Și duse cu el, sub lespedea care nu se mai dă la o parte în veci, taina nașterii lor, pe care, de altminteri, nici el nu o știuse prea bine pe când trăia.
Și acolo, la conacul acela minunat, trăiră mai departe cei doi băieți, în tovărășia surorii lor mezine. Și, cum fuseseră crescuți în înțelepciune și curăție, nu aveau nici un alt vis și nici o altă dorință decât să trăiască la fel mai departe, toată viața lor, în acea tihnă desăvârșită și în acea fericire dulce.
Or, Farid și Faruz plecau adesea la vânătoare prin pădurile și prin coclaurile care înconjurau conacul. Iar Farizadei celei cu zâmbet de trandafiri îi plăcea mai cu seamă să colinde grădinile. Și, într-o zi, pe când se pregătea ca de obicei să plece, roabele veniră să-i spună că o bătrână de treabă, cu un obraz luminat de binecuvântare, cerea îngăduința de a se odihni un ceas, două la umbra acelor grădini frumoase. Și Farizada, care avea o inimă tot atâta de miloasă pe cât îi era de bun sufletul și pe cât de frumos îi era chipul, vru s-o primească ea însăși pe biata bătrână. Și îi dădu să mănânce și să bea și pe urmă îi puse dinainte o tabla de farfuriu împodobită cu poame frumoase, cu plăcinte, cu scovergi și cu prăjituri zemoase. După care o duse în grădinile ei, știind că este oricând folositor să ții tovărășie celor care au trăit multe și să asculți vorbele înțelepciunii.
Și se preumblară împreună prin grădini. Și Farizada cea cu zâmbet de trandafiri sprijinea mersul bunei bătrâne. Și, când ajunseră amândouă sub pomul cel mai frumos din grădină, Farizada o pofti să șadă la umbra acelui copac frumos. Și, din vorbă în vorbă, o întrebă, într-un sfârșit, pe bătrână, ce zice de locul în care se afla și dacă îi era pe plac.
Atunci bătrâna, după ce cugetă vreme de un ceas, ridică fruntea și răspunse:
— De bună seamă, o, stăpâna mea, eu mi-am petrecut viața umblând pământurile lui Allah în lung și-n lat și niciodată nu m-am odihnit într-un loc mai desfătat. Ci, o, stăpâna mea, așa precum tu ești fără de seamăn pe pământ, precum sunt pe cer soarele și luna, la fel aș vrea să ai în grădina aceasta frumoasă, ca să fie și ea tot așa fără de seamăn în felul ei, cele trei lucruri fără de asemuire care îi lipsesc!
Iar Farizada cea cu zâmbet de lună fu până peste poate de uimită aflând că grădinii ei îi lipseau trei lucruri fără de asemuire; și îi spuse bătrânei:
— Mă rog ție, maica mea cea bună, grăbește de-mi spune, ca să aflu, care sunt cele trei lucruri fără de asemuire pe care eu nu le știu?
Și bătrâna răspunse:
— O, stăpâna mea, ca să-ți mulțumesc de găzduirea ce ai dovedit-o cu o inimă atât de miloasă față de o bătrână străină, am să-ți dezvălui care sunt cele trei podoabe.
Și mai tăcu un răstimp; pe urmă spuse:
— Află, dar, că podoaba cea dintâi dintre acele trei podoabe fără de asemuire, o, stăpâna mea, dacă s-ar afla în grădina aceasta, toate păsările de prin grădini ar veni s-o vadă și, văzând-o, ar începe să cânte laolaltă. Întrucât și filomelele și turturelele și ciocârliile și silviile și cintezoii și sticleții, o, stăpâna mea și toate neamurile cele fără de sfârșit ale păsăreturilor mărturisesc că minunea aceea este mai presus de ele ca frumusețe. Iar aceea, o, stăpâna mea, este Biulbul el-Hazar, Pasărea Vorbitoare! A doua dintre acele podoabe fără de asemuire, o, stăpâna mea, dacă s-ar afla în grădina ta, până și adierea care face să cânte toți pomii din aceste grădini s-ar opri s-o asculte; iar lăutele și harfele și țimbalele dintre aceste ziduri și-ar vedea strunele rupte. Întrucât adierea care face să cânte toți pomii de prin grădini, ca și lăutele și harfele și țimbalele, o, stăpâna mea, mărturisesc că ea este mai presus decât ele în frumusețe. Și minunea aceea este Pomul-Cântător! Și nici adierea vântului printre ramuri, o, stăpâna mea, nici alăutele, nici harfele, nici țimbalele nu scot un cântec care să se asemuie cu dulceața acelor guri fără de număr din frunzele Pomului-Cântător! Iar cea de a treia podoabă fără de asemuire, o, stăpâna mea, dacă s-ar afla în grădinile tale, toate apele din aceste grădini s-ar opri din susurul undelor lor și ar privi-o. Întrucât toate apele și cele din râuri și cele din cetăți ori din grădini mărturisesc că ea este Apa-ca-de-Aur! Și, o, stăpâna mea, dacă numai o picătură din apa aceea s-ar pune într-un havuz gol, ea s-ar umfla și s-ar ridica fremătând în șuvoaie de aur și n-ar mai conteni să țâșnească în sus și să cadă iarăși, fără ca să se reverse vreodată peste marginile havuzului. Și cu apa aceea de aur, toată străvezie ca peruzeaua cea străvezie, îi place lui Biulbiul el-Hazar, Pasărea-Vorbitoare, să-și stâmpere setea; și cu apa aceea de aur și limpede le place să-și stâmpere setea și gurile cele fără de număr din pomul cu frunze cântărețe.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și șasea noapte spuse:
Gurile cele fără de număr din pomul cu frunze cântărețe. O, stăpână a mea, o, domniță, dacă minunățiile acelea s-ar afla în aceste grădini, ce preaslăvită ți-ar fi frumusețea, o, tu cea dăruită cu pletele strălucirii!
Când auzi vorbele acestea ale bătrânei, Farizada cea cu zâmbet de trandafir strigă:
— O, chip binecuvântat, măicuța mea, toate-s minunate! Dar nu mi-ai spus unde se află acele trei lucruri fără de asemuire!
Și bătrâna răspunse, sculându-se să-și ia drumul:
— O, stăpână a mea, acele trei minunății vrednice de ochii tăi se găsesc într-un loc dinspre hotarele Indului. Iar calea care duce acolo trece chiar prin spatele palatului în care stai tu. Așa că, dacă vrei să trimiți pe cineva să ți le aducă, nu ai decât a-i spune să urmeze drumul acela vreme de douăzeci de zile și, în cea de a douăzecea zi să-l întrebe pe cel dintâi om pe care l-o vedea în cale: „Unde-s Pasărea-Vorbitoare, Pomul-Cântător și Apa-ca-de-Aur?” Și drumețul acela nu are să pregete a-l lămuri în această privință. Și Allah răsplătească-ți sufletul cel bun cu darul acelor minunății zămislite pentru frumusețea ta! Uassalam, o, binefăcătoareo, o, blagoslovito!
Și bătrâna, după ce spuse toate astea, își strânse frumușel năframele pe lângă ea și plecă murmurându-și binecuvântările.
Or, bătrâna și pierise atunci când Farizada, trezindu-se din visarea în care o cufundaseră vorbele despre cele trei lucruri atât de minunate, se gândi s-o cheme îndărăt sau să dea fuga după ea, ca să-i ceară amănunte mai multe despre locul unde se află ele și despre căile de-a ajunge la ele. Ci, dacă văzu ea că era prea departe, începu să-și prefire prin minte vorbă cu vorbă puținele îndrumări pe care le auzise, ca să nu uite nimic. Și simți astfel cum sporea în sufletul ei dorința de neînfrânt de-a avea sau numai de-a vedea acele minunății, măcar că se silea să nu se mai gândească la ele. Și porni atunci să străbată cărările din grădinile sale și ungherele știute care îi erau atâta de dragi; ci toate i se părură fără de nici un farmec și pline de urât; și tare sâcâitoare i se dovediră glasurile păsărelelor care îi dădeau binețe în cale.
Și Farizada cea cu zâmbetul de trandafir se întristă de tot și începu să plângă pe cărările grădinii. Și, umblând așa, cu lacrimile șiroind, lăsa în urma ei, pe nisip, închegate în mărgăritare, picăturile din ochii săi.
Estimp, Farid și Faruz, frații ei, se întoarseră de la vânătoare. Și negăsind-o pe sora lor sub umbrarul de iasomie, unde aștepta de obicei întoarcerea lor, rămaseră nedumeriți de nepăsarea ei și porniră s-o caute. Și văzură pe cărări mărgăritarele căzute din ochii ei și își ziseră:
— O, ce tristă este sora noastră! Și oare ce pricină de mâhnire să fi intrat în sufletul ei, de-a făcut-o să plângă așa?
Și merseră pe urmele ei, după mărgăritarele de pe cărări și o găsiră scăldată în lacrimi în afundul tufișurilor. Și alergară la ea și o sărutară și o mângâiară, ca să-i aline sufletul iubit. Și îi spuseră:
— O, Farizada, surioara noastră, unde îți sunt trandafirii bucuriei și unde-i aurul voioșiei tale? O, surioara noastră, răspunde!
Și Farizada le zâmbi, întrucât îi iubea; și un bobocel de trandafir se ivi pe buzele ei; și le spuse:
— O, frații mei!
Și nu cuteză, rușinată de cea dintâi dorință a ei, să mai zică nimic. Iar ei spuseră:
— O, Farizada cea cu zâmbet de trandafir, o, sora noastră, ce dor tainic îți tulbură așa sufletul? Ci povestește-ne mâhnirile tale, dacă te încrezi în dragostea noastră!
Și Farizada, hotărându-se să vorbească, într-un sfârșit le spuse:
— O, frații mei, nu-mi mai plac grădinile mele!
Și o năpădi plânsul, iar mărgăritarele șiroiră din ochii ei. Și întrucât ei tăceau, îngrijorați și întristați de o știre atâta de grea, le spuse:
— Oh, nu-mi mai plac grădinile mele! Nu se află în ele nici Pasărea-Vorbitoare, nici Pomul-Cântător, nici Apa-ca-de-Aur!
Și Farizada, lăsându-se furată deodată de focul dorințelor sale, le povesti dintr-o răsuflare fraților ei cum o găzduise pe bătrâna cea bună și îi lămuri, cu un glas ațâțat până peste poate, ce minunății sunt Pasărea-Vorbitoare, Pomul-Cântător și Apa-ca-de-Aur.
Iar frații săi, după ce o ascultară, rămaseră până peste poate de uimiți și îi răspunseră:
— O, sora noastră, potolește-ți sufletul și înseninează-ți ochii. Căci lucrurile acestea, de-ar fi și pe piscul cel mai de neajuns al muntelui Kaf, noi tot ne-am duce să le dobândim. Ci, spre a ne ușura căutările, poți să ne spui numai în ce loc pot fi găsite?
Și Farizada, înroșindu-se toată că-și mărturisise dorința ei cea dintâi, îi lămuri cu ce știa despre locul unde ar fi fost să se găsească lucrurile acelea. Și adăugă:
— Asta-i tot ce știu și nimic mai mult!
Iar ei strigară amândoi deodată:
— O, sora noastră, ne ducem să le căutăm!
Ci ea țipă speriată:
— O, nu! O, nu! Să nu vă duceți!
Și Farid, fratele cel mai mare, spuse:
— Dorința ta este asupra capului și asupra ochilor noștri, o, Farizada! Ci mie, ca mai mare, mi se cade s-o îndeplinesc. Calul meu este încă înșeuat și are să mă ducă neslăbit înspre hotarele Indiei, acolo unde se află acele trei minunății, pe care am să ți le aduc, de-o vrea Allah.
Și se întoarse înspre fratele său Faruz și îi spuse:
— Tu, fratele meu, rămâi aici, ca s-o veghezi, cât oi lipsi eu, pe sora noastră. Căci nu este bine s-o lăsăm singură de tot în casă!
Și se duse tot atunci la calul său, sări în spinarea lui și, aplecându-se, sărută pe fratele său Faruz și pe sora sa Farizada, care îi spuse, plângând de zor:
— O, naică al nostru, mă rog ție, lasă pustiei drumul acesta plin de primejdii și descalecă. Decât să îndur lipsa ta, mai bine nici să nu văd, nici să nu aud vreodată Pasărea-Vorbitoare, Pomul-Cântător și Apa-ca-de Aur!
Ci Farid îi spuse, sărutând-o iar:
— O, surioara mea, lasă-ți pustiei spaimele, întrucât lipsa mea nu are să fie prea lungă și, cu ajutorul lui Allah, nu are să mi se întâmple nici un necaz și nici o supărare la drumul acesta. Și-apoi, ca să nu te mai chinuiască grijile, cât am să lipsesc, iacătă un jungher pe care ți-l las!
Și scoase de la brâu un jungher, cu mânerul bătut cu mărgăritarele dintâi căzute din ochii Farizadei pe când era copilă și i-l înmână spunându-i:
— Jungherul acesta, o, Farizada, are să-ți arate în ce stare mă aflu. Din vreme în vreme, să-l scoți din teacă și să-i cercetezi limba. De-ai să-l vezi tot așa de curat și de lucitor cum e acuma, are să însemne că sunt tot viu și plin de sănătate; ci de-ai să-l vezi întunecat ori ruginit, vei ști că mi s-a întâmplat vreo năprasnă, sau că mă aflu robit undeva; și de-ai să-l vezi picurând de sânge, să fii încredințată că eu nu mai sunt printre cei vii! Și de-o fi așa, tu și cu fratele meu să chemați asupra mea mila Celui Preaînalt!
Spuse, și, fără a vroi să asculte nimic, plecă în galopul calului pe drumul ce ducea înspre țara Indului. Și merse el așa vreme de douăzeci de zile și de douăzeci de nopți, prin pustietăți în care nu se aflau nimic altceva decât iarba verde și sufletul lui Allah. Și în cea de a douăzecea zi de mers ajunse într-o câmpie la poalele unui munte. Și în câmpia aceea era un copac. Și sub copac ședea un șeic tare bătrân. Și fața acelui prea bătrân șeic se pierdea cu totul sub pletele lungi, sub tufele sprâncenelor și sub fuiorul unei bărbi cumplite și albe ca lâna proaspăt dărăcită. Iar mâinile și picioarele îi erau peste poate de slabe. Iar brâncile și tălpile i se sfârșeau cu niște unghii amarnic de lungi. Și depăna cu mâna stângă un șirag de mătănii, pe când mâna dreaptă o ținea nemișcată în dreptul frunții, cu degetul arătător ridicat în sus, așa cumu-i sfânta datină, spre a adeveri că Unul singur este Cel Preaînalt. Și nu încape îndoială că moșneagul acela era un schivnic bătrân, care părăsise lumea cine mai știe din ce vremuri uitate.
Și întrucât chiar el era întâiul ins pe care, în acea zi a douăzecea de drum, îl întâlnea în cale, crăișorul Farid descăleca și, ținându-și calul de dârlogi, se duse până la șeic și îi spuse:
— Salamalecul fie asupra ta, o, preacuviosule!
Și bătrânul îi răspunse la salamalec, ci cu un glas atâta de înăbușit sub desetul mustăților și al bărbii, că prințul Farid nu putu să audă decât niște murmure de neînțeles.
Atunci crăișorul Farid, care nu se oprise acolo decât spre a căpăta lămuriri despre ceea ce venise să caute atâta de departe de țara sa, își zise: „Trebuie numaidecât să aud ce spune!” Și scoase din desaga de drum niște foarfeci și îi spuse șeicului:
— O, preacinstite uncheșule, îngăduie-mi să-ți dau cele câteva îngrijiri pe care nu ai vreme să ți le dai tu însuți, cufundat cum ești, fără de contenire, în cugetările cuvioșiei!
Și întrucât șeicul cel bătrân nu ridică nici o împotrivire și nu arătă nici o supărare, Farid începu să taie, să reteze și să potrivească și barba și mustățile și sprâncenele și pletele și unghiile, câte-un pic, până ce șeicul ieși întinerit cu douăzeci de ani, pe puțin. Și, dacă îi făcu binele acesta moșneagului, îi spuse după datina bărbierilor:
— Să-ți fie cu priință și cu desfătare!
Iar șeicul cel bătrân, dacă se simți ușurat astfel de tot ce îi împovărase trupul, se arătă mulțumit până peste poate și zâmbi înspre drumeț. Pe urmă, cu un glas care se făcuse mai limpede ca al unui copil, îi spuse:
— Allah coboare-și asupra ta binecuvântările sale, o, fiul meu, pentru binele pe care ți-l datorează moșneagul de mine. Ci, oricine-ai fi, o, drumețule de treabă, sunt gata și eu să te ajut cu sfaturile și cu priceperea mea!
Și Farid nu pregetă să-i răspundă:
— Vin tare de departe să caut Pasărea-Vorbitoare, Pomul-Cântător și Apa-ca-de-Aur. Poți să-mi spui unde pot să le găsesc? Or, nu știi chiar nimic despre ele?
Când auzi vorbele acestea ale călătorului acela tinerel, șeicul se opri deodată din depănatul mătăniilor, atât de tulburat fu. Și nu răspunse nimic. Iar Farid îl întrebă:
— Uncheșule taică, pentru ce nu grăiești nimic? Nu zăbovi să-mi spui, ca să nu-mi las calul să înghețe aici, dacă știi ceva ori dacă nu știi despre ce te întreb!
Iar șeicul, până la urmă, îi spuse:
— De bună seamă, o, fiul meu, știu și locul unde se află acele trei lucruri și drumul care duce la ele. Da binele pe care mi l-ai făcut este atâta de mare în ochii mei, că nu mă îndur, în schimbul lui, să te îndrum înspre năprasnele cele amarnice ale unei încercări ca aceea!
Pe urmă adăugă:
— Of, fiul meu, mai bine zorește de te întoarce pe unde ai venit și du-te îndărăt în țara ta! Câți flăcăi, înaintea ta, au trecut pe aici și nu i-am mai văzut să se fi întors vreodată!
Iar Farid, plin de bărbăție, spuse:
— Uncheșule taică, arată-mi numai calea pe care să merg și nu te îngrija mai mult. Întrucât Allah m-a dăruit cu niște brațe care se pricep să-l apere pe cel care le are!
Iar șeicul îl întrebă domol:
— Da cum să-l apere de Cel-ce-nu-se-vede, o, copilul meu, mai ales când ai lui Cel-ce-nu-se-vede sunt mii și mii?
Iar Farid scutură din cap și răspunse:
— Nu este putere și tărie decât în Allah Preaslăvitul, o, preacinstitule șeic! Ursita mea se află la gâtul meu și oricât aș fugi, ea tot are să mă urmeze! Spune-mi, dar, de vreme ce știi, spune-mi ce-mi rămâne de făcut! Și în felul acesta, ai să mă îndatorezi!
Dacă văzu că nu poate să-l întoarcă pe drumețul cel tinerel din rostul lui, Bătrânul-Copacului băgă mâna la chimirul cu care era încins și scoase un gogoloi de cremene roșie.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și șaptea noapte spuse:
Dacă văzu că nu poate să-l întoarcă pe drumețul cel tinerel din rostul lui, Bătrânul-Copacului băgă mâna la chimirul cu care era încins și scoase un gogoloi de cremene roșie. Și îi întinse drumețului gogoloiul, spunând:
— Piatra aceasta are să te ducă acolo unde are să te ducă. Tu încalecă pe cal și azvârle-o înaintea ta. Și ea are să se rostogolească, iar tu să mergi pe urma ei până unde s-o opri. Atunci să descaleci și să legi calul cu frâul de piatra aceasta, iar ea are să stea acolo pe loc până ce te vei întoarce. Iar tu să te cațeri până în vârful muntelui pe care îl zărești de aici. Și peste tot pe unde au să te ducă pașii, ai să vezi niște pietre mari, negre și ai să auzi niște glasuri care nu sunt nici glasurile apelor în gherdapuri, nici ale vânturilor în genuni; ci sunt glasurile supușilor Celui-ce-nu-se-vede. Și au să-ți urle niște vorbe care îngheață sângele în om. Ci tu să nu le iei în seamă, întrucât dacă, speriat, vei întoarce capul ca să te uiți îndărăt, pe când ele au să te strige ba de aproape, ba de departe, vei fi preschimbat, pe clipă pe dată, într-o stană neagră asemenea cu stâncile negre din acel munte; ci dacă, împotrivindu-te chemărilor, ai să ajungi în pisc, vei găsi acolo o colivie, iar în colivie vei găsi Pasărea-Vorbitoare. Și să-i spui: „Salamalecul fie asupra ta, o, Biulbiul-el-Hazar! Unde este Pomul-Cântător? Unde este Apa-ca-de-Aur?” Și Pasărea-Vorbitoare are să-ți spună tot. Uassalam!
Iar șeicul cel bătrân, după ce spuse toate astea, scoase un oftat adânc. Și nimic mai mult.
Atunci Farid sări zornic pe cal; și zvârli piatra înainte, din toate puterile lui. Și gogoloiul de cremene roșie se duse de-a rostogolul. Și calul lui Farid, un fulger printre bidivii, de-abia putea să se țină după el printre tufărișurile pe care le străbătea, peste văiugile pe care le sărea și peste piedicele pe care le trecea în zbor. Și se rostogoli așa mai departe, cu o iuțeală nedomolită, până ce se izbi de cea dintâi stâncă din munte. Atunci se opri.
Iar crăișorul Farid se dete jos de pe cal și răsuci frâul pe după piatra de cremene. Și calul împietri pe cele patru picioare ale lui și nu se mai clinti, de parcă ar fi fost pironit în pământ.
Și pe dată emirul Farid începu să se cațere pe munte. Și nu auzi dintru-ntâi nimic. Ci, pe măsură ce urca, vedea pământul cum se acoperă cu stane de piatră neagră, care închipuiau oameni împietriți. Și el nu știa că acelea erau trupurile feciorilor de crai care călcaseră înaintea lui pe acele locuri ale deznădejdii. Și deodată, dintre stânci, se auzi un țipăt cum nu mai auzise în viața lui și care fu urmat numaidecât și din dreapta și din stânga, de alte țipete care nu aveau nimica omenesc. Și nu erau nici urletele vânturilor turbate de prin pustietăți, nici mugetele pâraielor umflate de prin munți, nici vuietul năhlapilor de pe ape când se prăbușesc în genuni, întrucât erau glasurile acelor Navede. Și unele ziceau: „Ce vrei? Ce vrei?” Iar altele ziceau: „Opriți-l! Opriți-l!” Iar altele ziceau: „Dați-i brânci! Prăvăliți-l îndărăt!” Iar altele îl batjocoreau, strigând: „Ho! Ho! Prăpăditule! Prăpăditule! Ho! Ho! Haida-hai! Haida-hai!”
Ci crăișorul Farid, fără a se lăsa amăgit de acele glasuri, sui pieptiș muntele mai departe, cu sârguință și dârzenie. Iar glasurile se făcură în curând atâta de multe și atâta de amarnice și, adeseori, răsuflarea lor îi trecea atâta de aproape de obraz și atâta de înfricoșată ajunse zarva lor și de-a drepta și de-a stânga și înainte și îndărăt și atâta erau de năprasnice și atâta de chinuitoare se făcea strigarea lor, încât emirul Farid, fără de voia lui, fu cuprins de tremur și, uitând sfatul Bătrânului-de-la-Copac, întoarse capul sub răsuflarea mai tare a unuia dintre glasuri. Și tot atunci un urlet spăimântător scos de sodomul de glasuri fu urmat de o tăcere mare. Și crăișorul Farid fu preschimbat într-o stană de piatră neagră.
Și, la poalele muntelui, la fel păți și calul, care fu prefăcut într-o stâncă fără chip. Iar gogoloiul de piatră roșie, rostogolindu-se, își luă drumul îndărăt înspre Bătrânul-Copacului.
Or, în ziua aceea, domnița Farizada, după obiceiul ei, scoase jungherul din tesacul pe care îl purta nesmintit la brâu. Și se galbeni și începu să tremure, când văzu că fierul, cel încă în ajun atâta de curat și atâta de strălucitor, se încețoșase acuma și ruginise de tot. Și, prăbușindu-se în brațele crăișorului Faruz, care venise fuga la chemarea ei, strigă:
— Ah, fratele meu, unde ești? De ce te-oi fi lăsat eu să pleci? Ce-ai pățit tu în acele țări străine? Vai de păcatele mele! O, ticăloasă Farizada, mi-e silă de tine!
Și o înăbușeau sughițurile care îi zguduiau inima. Și crăișorul Faruz, tot atât de amărât ca și soră-sa, începu s-o aline; pe urmă îi spuse:
— Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat, o, Farizada, întrucât ce-i scris trebuie să se împlinească. Ci de data aceasta este rândul meu să mă duc să-l caut pe fratele nostru și, totodată, să-ți aduc cele trei lucruri care i-au pricinuit robia în care pesemne că a căzut.
Iar Farizada, rugându-se de el, strigă:
— Nu, nu! Fie-ți milă, nu te duce, dacă te duci să cauți ce a jinduit sufletul meu nesățios! O, fratele meu, dacă ți s-ar întâmpla vreo năpastă, eu aș muri!
Ci plânsetele și lacrimile ei nu-l clătinară pe crăișorul Faruz din hotărârea lui. Și încălecă pe cal și, după ce își luă bun-rămas de la soră-sa, îi dădu un șirag de mătănii făcut din mărgăritarele care fuseseră lacrimile curse din ochii de pruncă ai Farizadei atunci când plânsese ea a doua oară și îi spuse:
— Dacă mărgăritarele acestea, o, sora mea, nu au să mai curgă unele după altele printre degetele tale, de parcă s-ar fi lipit, va fi semn că eu am urmat soarta fratelui nostru!
Și Farizada, năpădită de jale, spuse sărutându-l:
— Deie Allah, o, mult-dragul meu, să nu pățești nimic! Și să te întorci acasă cu naica al nostru!
Și emirul Faruz luă la rându-i calea care ducea înspre meleagurile Indului.
Și, în cea de a douăzecea zi de călătorie, ajunse la Bătrânul-de-sub-Copac, care ședea cum îl găsise crăișorul Farid, cu degetul arătător de la mâna dreaptă în dreapta frunții. Și, după salamalecuri, moșneagul, întrebat, îi povesti flăcăului tot ce pățise frate-său și stărui din toate puterile să-l întoarcă din drum. Ci, dacă văzu că nu are să ajungă la nici un căpătâi cu stăruința aceea, îi înmână gogoloiul de piatră roșie. Și piatra îl duse pe flăcău la poalele muntelui acela al blestemului.
Și emirul Faruz se avântă pe clinul muntelui și glasurile se stârniră la pașii lui. Ci el nu le asculta. Și, la hulirile, la huiduielile și la strigătele lor, nu răspundea nimic. Și iacătă că și ajunsese la jumătatea urcușului, când auzi deodată un strigăt în urma lui!
— Fratele meu! Fratele meu! Să nu fugi de mine!
Și Faruz, uitând de orice grijă, se întoarse înspre glasul acela și fu schimbat pe dată într-o stană de piatră neagră.
Și, în palatul ei, Farizada, care nu lăsa din mână șiragul de mărgăritare nici zi, nici noapte și care prefira necurmat boabele printre degete, simți deodată că boabele nu se mai supun curgerii depănate de ea și văzu că se lipiseră unele de altele. Și strigă: „O, sărmanii frați ai mei, supuși toanelor mele, am să vă găsesc!” Și își sugrumă toată durerea în sine și, fără a mai zăbovi cu boceli zadarnice, se străvesti în haine de voinic, își luă armele, se încinse cu ele și porni călare, luând calea pe care o luaseră și frații ei.
Și în cea de a douăzecea zi ajunse la șeicul cel bătrân, care sta sub copac, la marginea drumului. Și domnița îi dădu binețe și îi spuse:
— O, preacuvioase moșule taică, nu cumva ai văzut trecând pe-aici, la douăzeci de zile unul de altul, doi crăișori tineri și frumoși, care căutau Pasărea-Vorbitoare, Copacul-Cântător și Apa-ca-de-Aur?
Și bătrânul răspunse:
— O, Farizada, stăpâna mea cu zâmbet de trandafir, i-am văzut și i-am îndrumat. Iar ei, vai! Ca și atâția alți crăișori înainte de ei, au fost opriți în drumul lor de către cel Navede!
Și Farizada, dacă văzu că moșneagul îi spune pe nume, rămase până peste poate de nedumerită; iar bătrânul îi zise:
— O, domniță a strălucirii, nu te-au amăgit aceia care ți-au povestit despre cele trei lucruri fără de asemuire, pe care au venit să le caute atâția crai și crăișori. Da ei nu ți-au spus și primejdiile care sunt de înfruntat într-o încercare atâta de grea ca încercarea în care ai intrat!
Și îi spuse Farizadei toate câte avea de înfruntat, dacă se ducea să-și caute frații și cele trei minunății. Iar Farizada îi spuse:
— O, preacuviosule, sufletul meu este tulburat cu totul în sinea lui de vorbele tale, întrucât sufletu-i ușor de înfricoșat! Ci cum să dau eu îndărăt, când sunt datoare să-mi găsesc frații? O, preacuviosule, ascultă ruga unei surori iubitoare și povățuiește-mă cum să-i dezleg de vrajă.
Iar șeicul cel bătrân răspunse:
— O, Farizada, fiică de împărat, iacătă gogoloiul de piatră care are să te ducă pe urmele lor. Ci nu ai să poți să-i dezlegi de vrajă decât atunci când ai să fii stăpâna celor trei minunății. Și întrucât nu-ți primejduiești sufletul decât din pricina dragostei de frații tăi și nu mânată de dorința de a dobândi ceea ce nu este cu putință, atunci ceea ce este cu neputință are să-ți fie rob. Află, dar, că niciunul dintre fiii oamenilor nu a putut să biruie chemarea glasurilor lui Navede. Drept care, ca să-l răzbești pe Navede, trebuie să te înarmezi împotriva lui cu iscusință, întrucât Navede are mare putere. Iar iscusința fiilor oamenilor are să biruiască toate puterile lui Navede!
Și, după ce spuse toate astea, Bătrânul-de-sub-Copac îi înmână gogoloiul de piatră roșie; pe urmă scoase de la brâu un smoc de lână și spuse:
— Cu smocul ăsta ușurel de lână, o, Farizada, ai să-i biruiești pe toți ai lui Navede!
Și adăugă:
— Apleacă-ți înspre mine cununa capului tău, o, Farizada!
Iar ea își aplecă înspre moșneag capul cel cu pletele pe o parte de aur, iar pe cealaltă de argint. Și bătrânul spuse:
— Fiică a oamenilor, cu smocul acesta ușurel ai să biruiești puterile celor din văzduhuri și toate șiretlicurile lui Navede!
Și, făcând smocul în două, îi puse Farizadei în fiecare ureche câte un ghemotoc și îi făcu semn cu mâna să purceadă la drum. Iar Farizada îl lăsă pe moșneag și zvârli cu dibăcie piatra înspre munte.
Și ajunse astfel la cea dintâi stâncă și descăleca de pe cal și porni să urce spre piscuri, iar glasurile se și stârniră sub pașii ei, dintre stenii de piatră neagră, cu o larmă înfricoșătoare. Ci ea de-abia dacă auzea un murmur surd, neprinzând nici un cuvânt, neîncercând nici o spaimă. Și își văzu de suiș, fără a se opri, măcar că era gingașă și măcar că picioarele ei nu călcaseră vreodată decât nisipișul cel moale al cărărilor din grădinile casei. Și ajunse fără a se istovi în piscul muntelui. Și, în mijlocul podișului de pe piscul acela, zări o colivie de aur, dinaintea ei, pe un stâlp de aur. Și în colivie văzu Pasărea-Vorbitoare.
Și Farizada se repezi și puse mâna pe colivie, strigând:
— Pasăre! Pasăre! Ești a mea! Ești a mea! Și n-ai să-mi scapi!
Și, tot atunci, își scoase, aruncându-le cât colo, doapele de lână din urechi, rămase acum de prisos, care o făcuseră surdă la strigătele și la hulele lui Navede. Întrucât toate glasurile lui Navede tăcuseră acuma și o liniște mare domnea peste munte. Și în adâncul acelei tăceri, în limpezimea neclătinată, se ridică glasul Păsării-Vorbitoare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și opta noapte spuse:
Și în adâncul acelei tăceri, în limpezimea neclătinată, se ridică glasul Păsării-Vorbitoare. Și spuse, cu toți clopoțeii din ea, cântând pe limba ei de pasăre:
Ah, cum, ah, cum, O, Farizadă, o, Farizadă, Tu, cea cu zâmbet de trandafir, Cum aș putea, În ce orbiri, Să-mi vreau acum spre nicăiri să-mi caut drum?
O, noapte, ah!
Ah, ochi, priviri!
Eu știu, eu știu, Eu, decât tine, Eu știu mai bine cine ești tu!
O, Farizadă, o, Farizadă!
Ah, ochii, ah!
Ah, nopți senine!
Eu știu mai bine, Ah, decât tine, Cine ești tu, Cine ești tu!
Ah, ochii, ochii, Ah, ochii!
Eu roaba ta sunt, Fără tăgadă, Mereu, Mereu, O, Farizadă o, Farizadă!
Așa cânta, o, alăutelor! Așa cânta Pasărea-Vorbitoare. Iar Farizada, vrăjită până peste marginile vrăjirii, își uită supărările și chinurile; și, încrezându-se în vorba păsării năzdrăvane care i se făgăduise roabă, nu pregetă să-i spună:
— O, Biulbiul el-Hazar, o, minune a văzduhului, dacă îmi ești roabă, dovedește-mi, dovedește-mi!
Și Biulbiul, drept răspuns, cântă:
Farizadă, Farizadă, Poruncește, poruncește, Poruncește, Farizadă! Întrucât, fără tăgadă, A te asculta, A te asculta, A te asculta, Pentru mine însemnează A mă supune La dorința ta!
Atunci Farizada îi spuse că are mai multe lucruri de cerut și începu cu a o ruga să-i arate unde se află Copacul-Cântător. Și Biulbiul, în cântecul ei, îi spuse să se întoarcă înspre clina cealaltă a muntelui. Și Farizada se întoarse înspre clina dimpotrivă coastei pe care urcase și privi. Și văzu la mijlocul povârnișului un pom atât de uriaș, că umbra lui ar fi putut să adăpostească o oaste întreagă. Și se minună în cugetul ei și nu-i da prin gând cum ar putea să scoată din rădăcini și să ia cu ea pomul acela. Și Biulbiul, văzându-i nedumerirea, o lămuri, cântând, că nu era deloc trebuință să scoată din rădăcini copacul cel bătrân și că era destul să rupă o crenguță din el și s-o sădească în ce loc i-ar plăcea și are să vadă pe dată cum prinde rădăcini și cum ajunge un pom tot așa de frumos ca și acela pe care îl vede aici. Și Farizada se duse la Copac și auzi cântecul care se ridica din el. Și înțelese că se află dinaintea Copacului-Cântător! Întrucât nici adierea vântului în grădinile persienești, nici alăutele indienești, nici harpele Siriei, nici țimbalele Egiptului nu au scos nicicând vreun cântec asemuitor cu zvonul cel dulce al gurilor celor fără de număr care se aflau nevăzute în frunzele Pomului cântăreț.
Și după ce își veni în fire din vraja în care o cufundase cântecul, Farizada rupse o ramură din Copacul-Cântător și se întoarse la Pasărea Biulbiul și o rugă să-i arate unde se află Apa-ca-de-Aur. Și Pasărea-Vorbitoare îi spuse să se întoarcă înspre soarele-apune și să se ducă să privească pe după stânca cea albastră pe care are s-o vadă acolo. Iar Farizada se întoarse înspre soare-apune și văzu o stâncă de peruzea curată. Și se duse înspre ea și, după stânca de peruzea curată, văzu cum izvora un pârâiaș subțire, ca de aur topit. Și apa aceea toată de aur a pârâiașului pe care îl asuda stânca de peruzea era încă și mai de-a mirările s-o vezi străvezie și limpede ca însăși apa peruzelelor.
Și pe stâncă, într-o scobitură, se afla un vas de cleștar. Și Farizada luă vasul și îl umplu cu apa strălucitoare. Și se întoarse la Biulbiul, cu olul de cleștar pe umăr și cu creanga cântătoare în mână.
Și iacătă că Farizada cea cu zâmbet de trandafir ajunse stăpână pe cele trei minunății fără de asemuire.
Și îi spuse păsării Biulbiul:
— O, tu, cea mai frumoasă, mi-a mai rămas o rugăminte să-ți fac. Și anume spre a mi-o vedea îndeplinită am venit de-atâta de departe după tine!
Și întrucât pasărea o pofti să grăiască, Farizada spuse cu glas tremurător:
— Frații mei, o, Biulbiul, frații mei!
Biulbiul, dacă auzi vorbele acelea, păru tare stânjenită, întrucât știa că nu stă în puterile ei să lupte împotriva celor mulți ai lui Navede și împotriva vrăjilor lor și știa că ea le era supusă dintotdeauna. Ci își zise pe dată că dacă ursita o ajutase pe domniță să izbândească, îi era îngăduit și ei de aci înainte, fără de teamă, s-o slujească și să se lepede de stăpânii ei de până atunci. Și drept răspuns, cântă:
Cu stropii, cu stropii, cu stropii de apă, din vasul cel plin, de cleștar, O, Farizadă, o, Farizadă, Cu stropii, cu stropii, cu stropii stropește, o, trandafirule al meu rar, Stropește stanele-acelea de munte grămadă, O, Farizadă, o, Farizadă!
Și Farizada luă într-o mână olul de cleștar, iar în mâna cealaltă luă colivia de aur cu pasărea Biulbiul și creanga cântătoare și porni pe brâna muntelui în jos. Și ori de câte ori da de-o stană de piatră neagră, o stropea cu câteva picături de Apă-ca-de-Aur. Și piatra prindea viață și se schimba în om. Și Farizada, fără a lăsa nici o stană nestropită, ajunse și la frații ei.
Iar Farid și Faruz, dezlegați din vrajă, se repeziră s-o sărute pe sora lor. Și toți voinicii, pe care ea îi trezise din somnul lor de piatră, veniră să-i sărute mâna. Și se făgăduiră robi ai ei. Și toți laolaltă coborâră iarăși înspre câmpie și încălecară iarăși pe caii lor, după ce Farizada îi dezlegă și pe aceștia din vrajă. Și porniră înspre Copacul-Moșneagului.
Ci Moșneagul nu se mai afla pe pajiște, iar Copacul nici el nu mai era pe pajiște. Și Biulbiul, când fu întrebată de Farizada, îi răspunse cu un glas care se înăspri dintr-odată:
— Pentru ce vrei să-l vezi iarăși, o, Farizadă? El i-a dat fetei oamenilor învățătura de a se sluji de smocul de lână care biruie glasurile rele, glasurile vrăjmașe, glasurile potrivnice și toate glasurile care tulbură lăuntrurile sufletului și îl opresc să ajungă în piscuri. Și precum dascălul pălește dinaintea învățăturii sale, tot așa și Moșneagul-Copacului s-a mistuit când ți-a trecut ție învățătura lui, o, Farizadă! Și de-acum înainte relele care îi chinuiesc pe cei mai mulți dintre oameni nu au să mai aibă nici o putere asupra sufletului tău. Întrucât ai să știi să nu-ți mai lași sufletul să asculte de întâmplări din afara ta, care nu au putere decât din pricina acestei ascultări. Și ai învățat să cunoști netulburarea, care este muma fericirilor toate!
Așa grăi Pasărea-Vorbitoare, pe locul unde se înălța înainte Copacul-Moșneagului. Și toți se minunară de frumusețea felului ei de a vorbi și de adâncimea cugetului său.
Și oastea care alcătuia alaiul Farizadei porni mai departe la drum. Ci nu peste mult ceata începu să scadă, întrucât voinicii, sloboziți din vrajă de Farizada, pe măsură ce ajungeau în dreptul drumului pe care veniseră, se înfățișau unul câte unul dinaintea ei ca să-i mărturisească încă o dată vorbele lor de mulțumire și, sărutându-i mâna, își luau bun-rămas de la ea și de la frații ei. Și în seara celei de a douăzecea zile, domnița Farizada și emirii Farid și Faruz ajunseră în pace la casa lor.
Or, îndată ce descălecă, Farizada nu zăbovi să atârne colivia în grădină, sub un umbrar. Și pe dată ce Biulbiul scoase cel dintâi tril al glasului ei, toate păsările veniră fuga s-o vadă și, dacă o văzură, îi dădură binețe laolaltă, întrucât și filomelele și turturelele și ciocârliile și silviile și cintezoii și sticleții și toate neamurile cele fără de sfârșit ale păsăreturilor care sălășluiesc prin livezi mărturisiră că frumusețea ei este mai presus de frumusețea lor. Și cu glasuri mai subțiri ori mai groase, ca niște almee, ținură hangul cu ciripitul lor la trilurile ei tânguioase. Și de fiecare dată când ea încheia un tril dibaci, ele își vădeau încântarea cu niște slăviri pline de farmec, în limba lor de păsări.
Și Farizada se duse la un havuz mare, de alabastru, în a cărui oglindă își făcuse obiceiul să-și privească pletele-i cele de aur pe-o parte și de argint pe cealaltă și vărsă în el o picătură din apa adusă în olul de cleștar. Și picătura de aur se umflă și se ridică și crescu în șuvoaie lucitoare și nu conteni să țâșnească în sus și să cadă iarăși frântă, revărsând o reveneală de peșteră de mare în aerul aprins.
Și Farizada sădi, cu chiar mâinile sale, creanga luată din Pomul-Cântător. Și creanga prinse numaidecât rădăcină și, în câteva clipite, se făcu un copac la fel de frumos ca și acela din care odrăslise. Și se porni un cântec atât de frumos, că nici adierea vântului prin livezile Persiei, nici alăutele indienești, nici harpele Siriei, nici țimbalele Egiptului nu ar fi putut să scoată farmecul unui cântec așa de ceresc! Și, ca să asculte gurile cele nevăzute și fără de număr din frunzele cântărețe, izvoarele se opriră din curgerea lor susurătoare, păsările însele își curmară glasurile, iar adierea cea hoinară de pe cărări își strânse mătăsăriile.
Și viața își începu iarăși în casa și în grădinile acelea zilele sale de fericire netulburată. Iar Farizada își luă iarăși plimbările ei prin livezi, oprindu-se ceasuri în șir să stea de vorbă cu Pasărea-Vorbitoare, să asculte Pomul-Cântător și să privească Apa-ca-de-Aur. Iar Farid și Faruz se dedară iarăși petrecerilor lor vânătorești și goanelor de-a călare.
Or, într-o zi, pe o cărare din pădure, atâta de strâmtă, încât ei nu putură să se dea la vreme de-o parte, cei doi frați se întâlniră cu sultanul, care se afla la vânătoare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și noua noapte spuse:
Or, într-o zi, pe o cărare din pădure, atâta de strâmtă, încât ei nu putură să se dea la vreme de-o parte, cei doi frați se întâlniră cu sultanul, care se afla la vânătoare. Și săriră jos de pe cai și se temeniră cu frunțile la pământ. Și sultanul, peste măsură de uimit că vedea în pădurea aceea doi crăișori viteji de care el nu știa nimic, îmbrăcați falnic de parcă ar fi fost din chiar alaiul său, se simți ispitit să-i privească mai bine la chip și le spuse să se ridice. Și frații cei doi se ridicară în picioare și șezură dinaintea sultanului, cu ochii plini de o măreție care se potrivea de minune cu înfățișarea lor cuviincioasă. Iar sultanul rămase tulburat de frumusețea lor și îi privi o vreme, fără a spune nimic, măsurându-i din creștet până în talpă. Pe urmă îi întrebă cine sunt și unde locuiesc. Întrucât inima îi era fermecată de ei și se tulburase foarte. Iar ei răspunseră:
— O, doamne al vremilor, suntem fiii răposatului rob al tău, îngrijitorul de odinioară al grădinilor și locuim nu departe de aici, în casa cu care ne-a îndatorat dărnicia ta!
Și sultanul se bucură nespus cunoscându-i pe feciorii slujitorului său cel credincios; da se miră că nu se înfățișaseră la palat până în ziua aceea, spre a face parte din alaiul lui. Și îi întrebă de pricina nevenirii lor la palat. Și ei răspunseră:
— O, doamne al vremilor, iartă-ne dacă nu am venit până astăzi să ne înfățișăm dinaintea mâinilor tale darnice; da noi avem o soră, mezina noastră, care ne-a fost dată în seamă cu limbă de moarte de către părintele nostru și pe care o veghem cu o dragoste ce nu ne îngăduie să putem gândi a o părăsi!
Și sultanul fu înduioșat până peste măsură de legătura aceea frățească și se tulbură tot mai tare de bucuria acelei întâlniri, zicându-și: „N-aș fi crezut vreodată că s-ar afla în împărăția mea doi flăcăi atât de desăvârșiți și totodată atâta de dezlegați de orice lăcomie!” Și îi veni dorința de neînfrânt să-i vadă în casa lor, spre a-și răcori mai bine ochii cu chipurile lor. Și le mărturisi numaidecât dorința sa celor doi flăcăi, care răspunseră că ascultă și că se supun și grăbiră să-i fie străji. Și craiul Farid o luă înainte spre a se duce s-o vestească pe sora sa Farizada de sosirea sultanului.
Și Farizada, care nu era deprinsă deloc să primească oaspeți, nu știa cum să se poarte spre a face cum se cuvine cinstea casei lor în fața sultanului. Și, în fâstâceala ei, nu găsi altceva mai bun decât să se ducă și să ceară sfat de la prietena ei Biulbiul, Pasărea-Cântătoare. Și îi spuse:
— O, Biulbiul, sultanul ne face cinstea de-a veni să ne vadă casa, iar noi trebuie să-l ospătăm. Grăbește de mă învață cum am putea să facem față, în așa fel ca el să plece mulțumit!
Și Biulbiul răspunse:
— O, stăpâna mea, este de prisos să pui bucătăreasa să gătească tăvi și tăvi de bucate. Întrucât numai o tavă i se potrivește astăzi sultanului și numai ea cere să i se aducă la masă. Și aceasta-i o tavă cu castraveți umpluți cu mărgăritare!
Iar Farizada, de tot nedumerită și gândind că limba Păsării a încurcat vorbele, se împotrivi spunând:
— Pasăre! Pasăre! Nu te gândești? Castraveți îndopați cu mărgăritare! Păi o mâncare ca asta unde s-a mai pomenit? Dacă ne face cinstea să vină la noi la masă, fără îndoială că împăratul vrea să mănânce ceva, nu să ronțăie mărgăritare! De bună seamă că ai vrut să spui „o tavă de castraveți cu umplutură de orez”, o, Biulbiul?
Ci Pasărea-Vorbitoare strigă supărată:
— Ba deloc! Ba deloc! Ba deloc! O umplutură de mărgăritare, de mărgăritare, de mărgăritare! Nicidecum de orez, nicidecum de orez, nicidecum de orez!
Și Farizada, care se încredea cu totul în Pasărea năzdrăvană, plecă degrabă să dea poruncă bătrânei bucătărese să gătească tava de castraveți cu mărgăritare. Și întrucât mărgăritarele nu lipseau din casă, nu fu greu să se găsească destul de multe spre a umple o tavă.
Estimp, sultanul, însoțit de craiul Faruz, intră în grădină. Și Farid, care îl aștepta în poartă, îi ținu scara șeii și îl ajută să descalece. Iar Farizada cea cu zâmbet de trandafir, acum întâia oară cu fața ascunsă sub iașmac (întrucât așa o povățuise Biulbiul), veni să-i sărute mâna. Și sultanul fu fermecat până peste poate de gingășia ei aleasă și de curăția de iasomie ce se revărsa din toată făptura ei și, gândindu-se la bătrânețea lui fără de urmași, începu să lăcrimeze. Pe urmă spuse binecuvântând-o:
— Acela care lasă urmași după el nu moare! O, părinte al unor copii atâta de frumoși, dăruiască-ți Allah un loc de vază de-a dreapta sa printre cei fericiți!
Pe urmă adăugă, coborându-și iarăși privirile asupra Farizadei care sta tot plecată:
— Ci, o, fiică a slujitorului meu, o, lujer înmiresmat, du-ne la vreun tufiș unde să ne adăpostim de arșița zilei!
Și sultanul, cu Farizada care tremura toată înaintea lui și cu cei doi frați ai ei în urmă, porni spre umbrar. Și cel dintâi lucru care îi sări în ochi sultanului Khosru Șah fu havuzul cu apa de culoarea aurului. Și se opri o clipă să privească minunându-se și strigă:
— Ce apă minunată! Ce desfătare să te uiți la ea!
Și se duse s-o vadă mai de aproape. Și deodată auzi cântarea Pomului-Cântător. Și întinse o ureche fermecată înspre muzica aceea care cobora din ceruri. Și ascultă îndelung. Pe urmă strigă:
— O, ce cântare cum n-am mai auzit vreodată!
Și întrucât, ca să audă mai bine, pornise înspre partea de unde socotea că vine cântecul, iacătă că deodată cântecul încetă și o tăcere mare adormi grădina toată. Și din toiul acelei tăceri mari se ridică glasul Păsării-Vorbitoare, într-un cântec singuratic, răsunător și pătimaș. Și zicea:
— Binevenit. Sultanul. Khosru Șah! Binevenit! Binevenit! Binevenit!
Și, cu cel din urmă tril scos de glasul acela care descânta văzduhurile, întreg corul păsăreturilor răspunse pe limba sa:
— Binevenit! Binevenit! Binevenit!
Și sultanul Khosru Șah fu uimit de toate astea, iar sufletul lui, atâta de tulburat de toate câte văzuse într-un răstimp atâta de scurt, fu înduioșat până peste poate. Și strigă:
— Aici este casa fericirii! Oh, mi-aș da și puterea și scaunul domnesc ca să locuiesc cu voi, o, copii ai grădinarului meu!
Pe urmă, cum el tocmai sta gata să înceapă a întreba pe Farizada și pe frații săi de obârșia minunățiilor despre care nu izbutea să-și dea întocmai seama, ei îi arătară Pomul-Cântător și Pasărea-Vorbitoare. Și Farizada îi spuse:
— În ce privește minunățiile acestea, este o poveste pe care am să i-o povestesc sultanului, stăpânul nostru, după ce are să se odihnească!
Și îl pofti pe sultan să șadă chiar sub umbrarul ce slujea de adăpost păsării Biulbiul și unde tocmai erau aduse bucatele pe o tabla mare. Și sultanul șezu jos, sub umbrar, la locul de cinste. Și i se aduse să mănânce castraveții cu mărgăritare, pe o farfurie de aur.
Și sultanul, căruia chiar îi plăceau castraveții umpluți, când îi văzu pe farfuria pe care însăși Farizada i-o punea dinainte, fu mulțumit de grija aceea pe care nu o pricepea. Ci numaidecât rămase peste măsură de nedumerit când văzu că în loc de a fi umpluți, ca de obicei, cu orez și cu fistic, castraveții erau îndopați cu mărgăritare. Și spuse Farizadei și fraților ei:
— Pe viața mea! Ce noutate și la umplutura aceasta de castraveți! Da de când oare se pun mărgăritare în loc de orez și fistic?
Iar Farizada era gata-gata să scape tablaua și s-o ia la fugă de tulburare, când Pasărea-Vorbitoare, dând glas, îl strigă pe sultan pe numele lui, spunând:
— O, stăpâne al nostru Khosru Șah!
Iar sultanul ridică fruntea înspre Pasărea cea Vorbitoare, care vorbi mai departe cu glas adânc:
— O, stăpâne al nostru Khosru Șah! Da de când copiii unui sultan al Persiei pot, de la naștere, să fie schimbați în alte viețuitoare? Dacă, dar, o, doamne al vremurilor, ai crezut odinioară un lucru atâta de peste putință de crezut, nu ai temei să te minunezi dinaintea unui lucru așa de mărunt ca acesta de acum!
Pe urmă adăugă:
— Adu-ți aminte, o, stăpâne al nostru, de vorbele pe care le-ai auzit acum douăzeci de ani, într-o casă săracă! De le-ai uitat, o, stăpâne al nostru, îngăduie roabei Farizada să ți le mai spună o dată!
Și Pasărea, cu un glas ca graiul cel dulce al fecioarelor, spuse:
— O, surorile mele! Când am să fiu soția sultanului, am să-i dăruiesc niște urmași binecuvântați! Întrucât feciorii pe care Allah i-ar face să se nască din împreunarea noastră ar fi vrednici de părintele lor în toate privințele; iar fata, care ne-ar răcori ochii, ar fi chiar zâmbetul cerului! Părul ei ar fi de aur pe-o parte și de argint pe cealaltă; lacrimile ei, când ar plânge, ar fi mărgăritare, iar zâmbetele ei boboci de trandafir!
Și sultanul, la vorbele acestea, își ascunse capu-n palme și începu să suspine. Iar durerea lui cea veche se făcu mai vie decât în zilele amare ale trecutului. Și toate gândurile înăbușite în afundul sufletului său deznădăjduit îi năvăliră deodată în inimă și i-o sfâșiară.
Ci îndată glasul Păsării Biulbiul se ridică iarăși, cântând voios. Și spunea:
— Dă-ți deoparte iașmacurile, o, Farizada, dinaintea tatălui tău!
Și Farizada, care nu putea să nu asculte de glasul prietenei sale, dădu la o parte iașmacurile. Și, odată cu ele, căzu și basmaua sub care îi sta strâns părul. Și sultanul văzu totul și, cu mâinile întinse înainte, se ridică scoțând un strigăt mare. Și glasul Păsării Biulbiul îl strigă:
— Copila ta, o, împărate!
Căci de aur pe-o parte îi erau pletele și de argint pe partea cealaltă; și avea două mărgăritare de bucurie pe pleoape și un boboc de trandafir pe buze.
Și împăratul tot atunci se uită și la cei doi frați, care ședeau cuminți. Și se văzu în ei. Și glasul Păsării Biulbiul strigă:
— Copiii tăi, o, împărate!
Și pe când sultanul Khosru Șah sta încă împietrit de tulburare, Pasărea-Vorbitoare povesti repede și lui și copiilor lui, povestea lor adevărată, de la început până la sfârșit, fără a uita nici un amănunt. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.
Și nici nu-și sfârșise ea bine povestea, că sultanul și copiii săi, strânși unii în brațele altora, își amestecau lacrimile și sărutările. Mărire aceluia carele adună la un loc după ce a despărțit, lui Allah Atotputernicul și Atot-nepătrunsul!
Și după ce își mai veniră oleacă în fire din tulburarea lor, sultanul spuse:
— O, copiii mei, hai cu mare grabă s-o găsim pe mama voastră!
Ci, o, ascultătorii mei, să nu mai zugrăvim tot ce s-a petrecut când biata mamă, care trăia singurică în umbra chiliei sale, îl văzu pe soțul ei sultanul și când află că este mama Farizadei celei cu zâmbet de trandafir și a celor doi flăcăi minunați, frații Farizadei. Și mărire lui Allah a cărui bunătate este fără de sfârșit și al cărui județ nu greșește nicicând, carele a făcut să moară de ciudă, în ziua strălucirii, cele două surori zavistnice și carele a menit desfături lungi și viață plină de fericire împăratului Khosru Șah, sultăniței soția sa, coconului cel frumos Farid, coconului cel frumos Faruz și domniței celei frumoase Farizada, până ce a venit Despărțitoarea celor ce se au dragi și Spărgătoarea sindrofiilor. Și slavă aceluia carele, în veșnicia sa, nu cunoaște schimbare.
Și-aceasta-i povestea minunată a Farizadei celei cu zâmbet de trandafir. Ci Allah este încă mai știutor!
După ce Șeherezada povesti povestea aceasta, micuța Doniazada strigă:
— O, sora mea, ce dulci sunt vorbele tale și ce vrăjitoare și ce proaspete și ce gustoase! Și ce minunată este povestea aceasta!
Iar sultanul Șahriar zise:
— E adevărat!
Și Doniazadei i se păru că vede ochii sultanului umeziți și îi spuse Șeherezadei încet de tot:
— O, sora mea, văd parcă o lacrimă în ochiul cel stâng al sultanului și parcă altă lacrimă în ochiul lui cel drept!
Și Șeherezada se uită la sultan cu o uitătură furișă, zâmbi și spuse, sărutând-o pe micuță:
— Fie ca sultanul să nu simtă o desfătare mai mică ascultând Povestea cu Kamar și cu mult-priceputa Halima.
Iar sultanul Șahriar zise:
— Nu cunosc povestea aceea, o, Șeherezada și știi că o aștept și că o doresc!
Ea spuse:
— De-o vrea Allah și dacă sultanul îmi îngăduie, am s-o încep mâine.
Iar sultanul Șahriar, amintindu-și de parabola adevăratei științe, spuse:
— Binevoiesc să am răbdare până mâine spre a asculta și povestirea aceea!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optzecea noapte micuța Doniazada strigă:
— O, Șeherezada, sora mea, Allah fie asupra ta! Grăbește de ne povestește Povestea cu Kamar și cu mult-priceputa Halima.