Se povestește că a fost odată la Cairo un cadiu care săvârșise atâtea potlogării și dăduse atâtea județe mituite, încât fusese mazilit din huzmeturile lui și era nevoit, ca să nu moară de foame, să trăiască din pezevenlâcuri.
Or, într-o zi degeaba își tot bătu el capul, că nu mai găsi nici un mijloc de a face rost de niscaiva bani, întrucât își mistuise toate istețimile minții, tot așa cum le prăpădise și pe cele ale vieții sale. Și văzându-se ajuns la capătul acela, îl chemă pe singurul rob ce-i mai rămăsese și îi zise:
— O, Cutărică, sunt cam bolnav astăzi și nu pot să ies din casă, da cată să te duci tu să ne găsești ceva de mâncare, ori să-mi trimiți pe vreunii care au trebuință de sfaturi pentru judecăți. Și-am să mă pricep eu să-i fac să-mi plătească osteneala!
Și robul, care era o pramatie tot atâta de trecută prin ciur și prin dârmon ca și stăpânu-său, în ce privește pișicherlâcurile și tertipurile și care era tot atâta de dornic ca și el în izbânda acelui gând, plecă zicându-și: „Am să mă leg de vreo câțiva trecători, la rând și am să mă iau la gâlceavă cu ei. Și întrucât nu toată lumea știe că stăpânul meu a fost dat afară din slujbă, am să-i târăsc dinaintea lui, sub cuvânt de a ne judeca pricina și am să-i fac să-și golească chimirul în mâinile lui!” Și, chibzuind așa, puse ochii pe un trecător ce mergea înaintea sa și care pășea liniștit sprijinindu-și bastonul cu amândouă mâinile pe ceafă; și, cu o piedică bine adusă, îl dete de-a rostogolul în noroi. Și bietul om, cu hainele murdărite și cu imineii beliți, se ridică mânios, cu gândul de a-l pedepsi pe cel care îl doborâse. Da cunoscându-l că e robul cadiului, nu mai vroi să se înfrunte cu el și, otrăvit de tot, se mulțumi să spună, luându-și tălpășița:
— Bătu-l-ar Allah pe Cel-Viclean!
Și robul, pezevenghiul, văzând că încercarea dintâi nu-i izbutise, își urmă drumul mai departe, zicându-și: „Mijlocul acesta nu-i bun. Trebuie să căutăm altul, căci toată lumea ne cunoaște, pe stăpânul meu și pe mine!” Și cum chibzuia la ce-i rămânea de făcut, dete cu ochii de un slujitor ce ducea pe cap o tabla pe care se afla o gâscă minunată, umplută și împodobită de jur împrejur cu pătlăgele roșii, cu dovlecei și cu vinete, toate iscusit orânduite. Și se luă după slujitorul acela, care se îndrepta înspre cuptorul unui cuptoragiu, ca să dea gâsca acolo la copt; și îl văzu cum intră și cum îi dă stăpânului cuptorului tablaua spunându-i:
— Am să vin s-o iau peste un ceas!
Și plecă. Atunci robul cadiului își zise: „Iacătă chilipirul!” Și, după o bucată de vreme, intră la cuptorar și spuse:
— Salamalleikum, ya hagg Mustafa!
Iar stăpânul cuptorului îl cunoscu pe robul cadiului, pe care nu-l mai văzuse de multă vreme, dat fiind că în casa cadiului nu mai era niciodată ceva de trimis la cuptor; și răspunse:
— Și asupra ta să fie pacea lui Allah, o, Mubarat, fratele meu! Ce vânt te aduce? E multă vreme de când cuptorul meu nu a mai ars pentru stăpânul nostru cadiul! Cu ce pot să te ajut astăzi și ce mi-aduci?
Iar robul spuse:
— Nimic altceva pe lângă ceea ce ai acuma; și-am venit să iau gâsca umplută care se află în cuptor!
Iar cuptorarul răspunse:
— Păi da gâsca aceea, o, fratele meu, nu este a ta!
El zise:
— Nu vorbi așa, o, șeicule! Gâsca aceea nu-i a mea, spui tu? Păi da eu sunt acela care am văzut-o când a ieșit din ou, care am hrănit-o, care am tăiat-o, care am umplut-o și care am pregătit-o!
Iar cuptorarul spuse:
— Pe Allah, aș vrea și eu să fie așa! Da ce-am să-i spun celui care mi-a adus-o, când are să vină după ea?
El răspunse:
— Nu cred că are să mai vină! Oricum, să-i spui atât, în chip de glumă, întrucât e om hâtru și-i place să râdă: „Uallah, o, fratele meu, chiar când împingeam tava în cuptor, gâsca deodată a dat un țipăt ascuțit și și-a luat zborul.”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patra noapte spuse:
„Uallah, o, fratele meu, chiar când împingeam tava în cuptor, gâsca deodată a dat un țipăt ascuțit și și-a luat zborul!”
Și-apoi robul cadiului adăugă:
— Dă-mi gâsca, întrucât acuma trebuie să fie îndeajuns de coaptă!
Iar cuptoragiul, râzând de vorbele pe care le auzea, scoase tava din vatră și o dete cu toată încrederea robului cadiului, care zori să se ducă s-o dea stăpânului său și să mănânce gâsca împreună cu el lingându-și degetele.
Estimp, aducătorul gâștei se duse la cuptoragiu și își ceru tava, zicând:
— Gâsca acuma trebuie să fie taman gata, o, stăpâne!
Iar cuptorarul răspunse:
— Uallah! Tocmai când o puneam la cuptor, a dat un ghigăit ascuțit și și-a luat zborul!
Și omul, care era departe de a fi vreun glumeț, fu cuprins de mânie, încredințat că stăpânul cuptorului vroia să-și bată joc de el și strigă:
— Cum de cutezi să-ți râzi de barba mea, o, nimicura lumii?
Și, din vorbă în vorbă și din sudalmă în sudalmă, cei doi ajunseră la bătaie. Iar mulțimea nu zăbovi mult până ce să se strângă, la auzul țipetelor și să dea năvală pe dată în odaia unde era cuptorul. Și își spuneau între ei:
— Hagg Mustafa se bate cu un ins din pricina unei gâște fripte care a înviat!
Și cei mai mulți îi luau partea și apărarea stăpânului cuptorului, a cărui bună-credință și cinste o cunoșteau de mult, pe când numai vreo câțiva își îngăduiau să ridice o umbră de îndoială în privința acelei învieri.
Or, printre cei ce se înghesuiau așa împrejurul celor doi care se băteau, se afla și o femeie însărcinată, pe care pârdalnicul o împinsese în rândul din față. Da asta fu spre nenorocul ei, întrucât în clipa când cuptoragiul se răsuci ca să-l atingă mai vârtos pe potrivnicul său, femeia primi drept în pântece lovitura năprasnică, menită altcuiva decât ei. Și căzu la pământ, scoțând un țipăt de găină speriată și lepădă pe clipă pe dată.
Or, soțul femeii cu pricina, care locuia într-o dugheană de poame, în vecinătate, fu vestit numaidecât și veni pe fugă cu un toroipan amarnic și răcnind:
— Am să-l betejesc pe cuptoragiu și pe tata-al cuptoragiului și pe bunicu-său, și-am să-l sting de pe pământ!
Iar cuptoragiul, istovit și-așa de bătaia dintâi și văzând cum vine asupra-i omul acela mâniat și înarmat cu toroipanul cel vârtos, nu putu să țină mai mult și își slobozi picioarele în vânt, fugind în curte. Și dacă văzu că potrivnicul se luase după el, sări peste niște ziduri, se cațără pe o terasă de-alături și de acolo își dete drumul să cadă la pământ. Și vru ursita să cadă drept pe un maghrebin care dormea la temelia casei, înfășurat în păturile lui. Și cuptorarul, care cădea de sus și care era tare greu la trup, îi dezgărdină toate coastele. Iar maghrebinul, fără a șovăi, își dete sufletul pe loc. Și toți cunoscuții lui, ceilalți maghrebini din suk, dădură fuga și-l înhățară pe cuptoragiu, snopindu-l în bătăi și se porniră să-l târască dinaintea cadiului. Iar aducătorul gâștei, la rându-i, când îl văzu pe cuptoragiu înșfăcat, se alipi și el repede maghrebinilor. Și în huietul de țipete și răcnete, toată lumea luă calea înspre divanul de județe.
Or, tocmai atunci sluga cadiului, mâncătorul gâștei, care, vârându-se printre oameni, venise îndărăt să vadă ce se mai petrece pe acolo, spuse către toți cei încăierați:
— Haideți după mine, o, norocoșilor! Vă arăt eu drumul!
Și îi duse la stăpânul său.
Iar cadiul, cu o înfățișare aspră, începu prin a-i pune pe toți împricinații să plătească de două ori huzmetul județului. Pe urmă se întoarse înspre pârât, împotriva căruia erau îndreptate toate degetele și îi spuse:
— Ce ai a răspunde în privința gâștei, o, cuptorarule?
Și bietul om, pricepând că era mai bine, în împrejurarea de față, din pricina robului cadiului, să stăruiască în mărturia lui dintâi, răspunse:
— Pe Allah! O, stăpâne al nostru, cadiule, pasărea a dat un ghigăit ascuțit și, așa umplută toată cum era, s-a sculat din mijlocul tăvii și și-a luat zborul!
Iar aducătorul gâștei, când auzi, strigă:
— A, pui de cățea, tot mai stărui să spui una ca asta și dinaintea domniei sale cadiul?
Iar cadiul, luând o înfățișare supărată, îi spuse aducătorului gâștei:
— Da tu, o, necredinciosule, o, păgânule, cum de îndrăznești să nu crezi că Acela carele are să învieze toate făpturile la Ziua învierii, adunând la loc oasele lor risipite pe toată fața pământului, nu poate să dea îndărăt viața unei gâște care are toate oasele și căreia numai penele îi lipsesc?
Iar mulțimea, la vorbele acelea, strigă:
— Slavă lui Allah, carele înviază morții!
Și se porni să-l huiduiască pe nenorocitul de aducător al gâștei, care își luă valea, căindu-se de lipsa lui de credință.
Pe urmă cadiul se întoarse înspre soțul femeii care lepădase și îi spuse:
— Da tu ce ai de spus împotriva omului acesta?
Și, după ce ascultă plângerea, spuse:
— Pricina-i limpede și nu îngăduie nici o șovăire. Hotărât, cuptoragiul este vinovat de-a fi pricinuit lepădarea pruncului. Și poate fi osândit cu legea talionului, întocmai!
Și se întoarse înspre soț și îi spuse:
— Pravila îți dă dreptate, iar eu îți dau volnicie s-o trimiți pe soția ta la vinovat, ca să ți-o facă la loc însărcinată. Și poți s-o lași pe seama lui toate cele șase luni dintâi ale sarcinii, întrucât lepădarea s-a petrecut când femeia ajunsese în luna a șasea!
Iar soțul, dacă auzi judecata aceea, strigă:
— Pe Allah, o, domnia ta cadiule, îmi trag îndărăt plângerea și Allah să-l ierte pe pârâtul meu!
Și plecă.
Atunci cadiul le spuse rudelor maghrebinului mort:
— Da, voi, o, maghrebinilor, care-i pricina plângerii voastre împotriva omului acesta, cuptorar de meserie?
Iar maghrebinii, dând din mâini de zor, într-un potop de cuvinte, își înfățișară plângerea și arătară trupul neînsuflețit al nemoteniei lor, cerând prețul sângelui. Și cadiul le spuse:
— Hotărât, o, maghrebinilor, prețul sângelui vi se cuvine, întrucât dovezile sunt de prisos împotriva cuptorarului. Încât nu aveți decât să-mi spuneți dacă vreți ca prețul să vă fie plătit cu altă viață, care va să zică sânge pentru sânge, ori în vreo despăgubire?
Iar maghrebinii, vlăstare dintr-un neam crunt, răspunseră laolaltă:
— Cu viața, o, domnia ta, cadiule!
Iar el le spuse:
— Atunci așa să fie! Luați-l pe cuptorar, înfășurați-l în păturile rudei moarte și puneți-l sub minaretul de la moscheea sultanului Hassan. Și, după asta, fratele celui ucis să se suie în minaret și să-și dea drumul din vârful moscheii peste cuptorar, ca să-l zdrobească așa cum l-a zdrobit cuptorarul pe fratele vostru!
Și adăugă:
— Unde ești, dară, o, frate al celui ucis?
Și, la vorbele acelea, un maghrebin ieși dintre maghrebini și strigă:
— Pe Allah, o, domnia ta cadiule, îmi trag îndărăt plângerea împotriva omului acesta! Și Allah să-l ierte.
Și plecă, urmat de ceilalți maghrebini.
Și mulțimea care fusese de față la județ plecă și ea, minunată de priceperea pravilnicească a cadiului, de simțul lui de dreptate, de adâncimea și de agerimea minții lui. Iar zvonul despre întâmplarea aceea ajungând până la urechile sultanului, cadiul dobândi iarăși dragostea Măriei Sale și fu pus iarăși în slujbele de mai înainte, pe când cadiul care îi luase locul se vedea mazilit, fără să fi săvârșit nimic pentru aceasta, ci numai că nu avea iscusința de minte a celui care mâncase gâsca.