Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a trăit odată, în vechimea vremilor și în trecerea veacurilor și a clipelor, un sultan vrednic și puternic, care fusese dăruit de Allah cel Atoatedătătorul cu trei feciori ca niște lune și pe care îi chema: pe cel mai mare Ali, pe cel de al doilea Hassan, iar pe cel mic Hossein. Și acești trei cuconi fuseseră crescuți în saraiul părintelui lor, laolaltă cu fata unchiului lor, domnița Nurrennahar, care era orfană și de tată și de mamă și care nu-și avea pereche de frumoasă, de mintoasă, de nurlie și de desăvârșită, printre fetele oamenilor, asemuindu-se la ochi cu gazela cea sperioasă, la gură cu bobocul de trandafir și cu mărgăritarele, la obraji cu zarnacadelele și cu bujorii, iar la boiu cu creanga cea mlădie a arborelui ban. Și crescuse împreună cu cei trei coconi, copiii moșului ei, numai în voioșie și huzur, jucându-se cu ei, mâncând cu ei și dormind cu ei.
Or, sultanul, moșul domniței Nurrennahar, totdeauna își zisese în sinea lui că, din ceasul când fata are să ajungă de măritat, are s-o dea de soție vreunui fecior de crai de prin megieșiile lui. Ci atunci când Nurrennahar își puse iașmacul fecioriei, sultanul băgă de seamă în curând că cei trei cuconi, fiii lui, o îndrăgeau amarnic, tustrei cu o dragoste la fel de mare și că râvneau în inima lor s-o dobândească și s-o aibă de soție. Și Măria Sa rămase tare tulburat în inima sa și tare încurcat și își zise: „Dacă o dau pe domnița Nurrennahar unuia dintre verișorii ei, în paguba celorlalți doi, aceia nu au să fie mulțumiți și au să cârtească împotriva hotărârii mele; iar dacă o mărit cu vreun beizadea de prin străini, cei trei feciori ai mei au să fie până peste poate de necăjiți și de amărâți; și sufletul lor are să se mohorască și are să se umple de durere; și cine știe dacă nu cumva, într-o atare împrejurare, de deznădejde, nu au să-și pună capăt zilelor, ori dacă nu au să plece din casa noastră la vreun război în vreo țară depărtată? Chiar că treaba-i plină de încețoșare și de primejdii, și-i departe de a fi lesne de descâlcit!” Și sultanul se așeză să chibzuiască o bună bucată de vreme asupra acestei pricini și deodată săltă capul și strigă: „Pe Allah! Treaba-i lămurită!” Și îi chemă numaidecât pe cei trei cuconi, Ali, Hassan și Hossein și le spuse:
— O, feciorii mei, voi tustrei în ochii mei sunteți dăruiți deopotrivă cu aceleași vrednicii și nu pot a mă îndemna să țin la vreunul dintre voi în dauna fraților lui, dându-i-o de soție pe domnița Nurrennahar; și nu pot nici s-o mărit cu tustrei la un loc. Încât am găsit o cale potrivită spre a vă mulțumi deopotrivă, fără a-l supăra pe vreunul și păstrând între voi buna înțelegere și dragostea. Ascultați-mă, dar, cu luare-aminte și să îndepliniți întocmai ce aveți să auziți. Or, iacătă gândul la care cugetul meu s-a oprit: fiecare dintre voi să plece și să străbată câte o țară străină și să-mi aducă de pe acolo vreun lucru rar, pe care l-o socoti el mai osebit și mai fără de pereche. Iar eu am s-o dau pe fata moșului vostru, domnița Nurrennahar, aceluia care s-o întoarce cu minunăția cea mai uluitoare! Încât, dacă primiți să îndepliniți gândul acesta pe care vi-l înfățișez, sunt gata să vă dau atâta aur cât vă va fi fiind de trebuință pentru călătoria voastră și pentru cumpărarea lucrului pe care aveți să-l găsiți!
Or, cei trei cuconi, care totdeauna fuseseră copii supuși și cuminți, se învoiră tustrei cu gândul părintelui lor, fiecare fiind încredințat că are să aducă lucrul cel mai minunat și că are să ajungă soțul verișoarei Nurrennahar. Iar sultanul, dacă îi văzu atâta de voioși, îi duse la vistierie și le dete câți saci de aur vroiră. Și, după ce îi îndemnă să nu prea alungească șederea lor prin cele țări străine, își luă rămas-bun de la ei, sărutându-i și chemând asupra capetelor lor toate binecuvântările. Și străvestiți în neguțători călători și urmați numai de câte un rob, beizadelele plecară din casa părintească, în pacea lui Allah și călări pe cai de soi ales.
Și își începură călătoria împreună, mergând înspre un han așezat într-un loc unde drumul se despărțea în trei. Și acolo, după ce se ospătară cu o masă pe care o gătiră robii lor, se învoiră ca lipsa lor să dureze un an, nici o zi mai mult, nici o zi mai puțin. Și își dădură întâlnire la hanul acela, la întoarcere, cu înțelegerea ca acela care va ajunge acolo cel dintâi să-și aștepte frații, așa ca să poată să se înfățișeze tustrei laolaltă dinaintea sultanului, părintele lor. Și sfârșindu-și ospățul, se spălară pe mâini; și după ce se sărutară și își urară între ei o întoarcere fericită, încălecară iar pe cai și fiecare apucă pe alt drum.
Or, beizadea Ali, care era cel mai mare dintre cei trei frați, după trei luni de umblet prin șesuri și prin munți, prin câmpii și prin pustietăți, ajunse într-o țară de pe țărmurile mării, în India, care era împărăția Bișangarului. Și se duse să stea la un han mare, de neguțători și luă odaia cea mai mare și cea mai curată, pentru el și pentru robul său. Și de îndată ce putu să se odihnească de ostenelile drumului, plecă să cerceteze cetatea, care avea trei rânduri de ziduri împrejur și care era mai mare de doi parasanji în toate părțile. Și se îndreptă fără de zăbavă înspre suk, pe care îl găsi minunat, întocmit cum era din mai multe ulițe mari ce duceau înspre o piață aflată la mijloc, cu un havuz frumos de marmură în ocolul ei. Și toate ulițele acelea erau acoperite cu bolți și erau răcoroase și bine luminate prin deschizăturile lăsate în bolta de deasupra. Și pe fiecare uliță erau înșiruite dughene cu negustori de același soi și pe fiecare vedeai același isnaf de meșteșuguri. Întrucât pe o uliță nu se vedeau decât pânzeturi gingașe din țara Indiei, vopsite în culori aprinse și limpezi, cu niște înflorituri înfățișând dihănii, priveliști, păduri, grădini și flori și atlazuri de la Persia și mătăsuri din China; pe când pe altă uliță se vedeau porțelanurile cele mai frumoase, farfuriuri lucitoare și oluri frumos închipuite și tăvi meșteșugite și cești de toate mărimile; pe câtă vreme pe ulița de alături se vedeau marame mari de la Cașmir, care, odată strânse, puteau să fie ținute în căușul palmei, așa de subțire și de gingașă era țesătura lor; și preșuri de rugăciune și multe alte chilimuri de toate mărimile; și, mai înspre stânga, închisă pe amândouă părțile cu niște porți de acioaie, se afla ulița giuvaiergiilor și a aurarilor, sclipind de nestemate, de adamante și de aurării și argintării, multe de-ți luau mințile. Și preumblându-se el prin acele sukuri amețitoare, băgă de seamă cu uimire că în mulțimea de indieni și de indience, care se înghesuiau pe la tarabele prăvăliilor, până și femeile de rând purtau gherdane, brățări și podoabe la picioare, la glezne, la urechi, ba și la nas; și cu cât pielea femeilor era mai albă, cu atâta cinul lor era mai înalt și cu atâta erau și giuvaierurile lor mai scumpe și mai strălucite, măcar că pielea neagră a celorlalte avea însușirea de a face să bată și mai bine la ochi strălucirea giuvaierurilor și albeața mărgăritarelor.
Dar ceea ce mai ales îl fermecă pe prințul Ali fu numărul mare de copilandri care vindeau trandafiri și iasomii și chipul cel îndatoritor cu care te îmbiau cu acele flori și șerpuirea cu care se strecurau prin mulțimea cea deasă peste tot pe ulițe. Și tare se mai minună de patima osebită a indienilor pentru flori, care mergea atâta de departe, încât nu numai că le purtau pe tot trupul și în plete și pe mâini, ci încă și pe urechi, ori în nări. Și-apoi toate prăvăliile erau împodobite cu oluri pline cu trandafiri și cu iasomii; iar sukul era înmiresmat și te preumblai prin el ca printr-o grădină sprijinită pe pilaștri.
După ce își bucură astfel ochii cu priveliștea tuturor acelor lucruri frumoase, crăișorul Ali vroi să se odihnească oleacă și primi poftirea unui neguțător care, stând jos la taraba prăvăliei sale, îl îmbia cu semne și cu zâmbete să intre să stea. Și de cum intră, neguțătorul îi dete locul de cinste și îi aduse răcoritoare și nu-i puse nici o întrebare de prisos ori iscoditoare și nu îl sâcâi să cumpere nimic, așa era de plin de bună-cuviință și de dăruit cu purtări alese. Și beizadea Ali prețui până peste poate toate astea și își zise: „Ce țară minunată! Și ce oameni plăcuți!” Și vru pe dată, atâta de vrăjit era de buna-cuviință și de bună-purtarea neguțătorului, să cumpere tot ce avea neguțătorul în prăvălie. Pe urmă cugetă că nu ar avea ce face cu toate lucrurile acelea și se mulțumi deocamdată să lege un chelemet mai strâns cu neguțătorul.
Or, în vreme ce Ali tăifăsuia cu negustorul și îl întreba despre obiceiurile și despre datinile indienilor, văzu că trecea prin fața prăvăliei un telal care ținea la subsuoară un covoraș pătrat, de vreo șase picioare. Și deodată telalul, apropiindu-se, își întoarse capul și la dreapta și la stânga și strigă:
— O, oameni din suk, o, cumpărătorilor! Cel ce va să cumpere n-o să păgubească! La treizeci de mii de dinari de aur covorul! Covorul de rugăciune, o, cumpărătorilor, la treizeci de mii de dinari de aur! Cine va să-l cumpere n-o să păgubească!
Auzind strigarea, cuconul Ali își zise: „Ce țară uluitoare! Un preș de rugăciune – la treizeci de mii de dinari de aur – iacătă un lucru despre care nu am mai auzit să se fi pomenit vreodată! Da poate că telalul vrea să glumească!” Pe urmă, văzând că telalul își începe iar strigarea, se întoarse înspre el cu o înfățișare chibzuită, îi făcu semn să vină și îi ceru să-i arate preșul mai de-aproape. Iar telalul desfășură chilimul, fără a scoate o vorbă; și beizadea Ali îl cercetă îndelung și, într-un sfârșit, spuse:
— O, telalule, pe Allah! Nu văd deloc prin ce poate să prețuiască preșul tău de rugăciune prețul nemăsurat la care îl strigi.
Iar telalul zâmbi a râde și spuse:
— O, stăpâne al meu, nu te prea grăbi să te minunezi de prețul strigat, care nu-i deloc nemăsurat față de prețul adevărat al chilimului! Și, de altminteri, minunarea ta are să fie cu mult mai mare după ce ți-oi spune că am poruncă să-i ridic prețul până la patruzeci de mii de dinari de aur și să nu-l dau decât aceluia care îmi va plăti toți galbenii peșin!
Și crăișorul Ali strigă:
— De bună seamă, o, telalule, preșul tău, pe Allah! Ca să prețuiască un atare preț, ar trebui să fie năzdrăvan prin vreun colț al lui, de care eu habar nu am, ori pe care nu-l bag de seamă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute opta noapte spuse:
De bună seamă, o, telalule, preșul tău, pe Allah! Ca să prețuiască un atare preț, ar trebui să fie năzdrăvan prin vreun colț de care eu habar nu am, ori pe care nu-l bag de seamă!
Și telalul zise:
— Domnia ta spui asta! Află, într-adevăr, că preșul este dăruit cu o putere nevăzută care face ca atunci când te așezi pe el să fii numaidecât purtat oriunde ai vrea să mergi și cu o iuțeală de nici nu ai vreme să închizi un ochi și să-l deschizi pe celălalt! Și nici o piedică nu poate să-l oprească din drum, întrucât dinaintea lui furtuna piere, vijelia se stinge, munții și zidurile se întredeschid, iar lacătele cele mai zdravene rămân de prisos și zadarnice. Și-aceasta-i, o, doamne al meu, puterea cea nevăzută a preșului meu de rugăciune!
Și telalul, după ce vorbi astfel, fără a mai adăuga nici o vorbă, începu să împăturească preșul, ca spre a-și vedea de cale, când beizadea Ali, până peste poate de bucuros, strigă:
— O, telal al binecuvântării, dacă într-adevăr preșul acesta este tot atâta de dăruit pe cât îmi dau de înțeles vorbele tale, sunt gata să-ți plătesc nu numai cei patruzeci de mii de dinari pe care îi ceri, ci încă o mie ca dar pentru tine, de misitie. Numai că trebuie să văd cu ochiul meu și să pipăi cu mâna mea!
Și telalul, fără a se tulbura, răspunse:
— Unde sunt cei patruzeci de mii de dinari de aur, o, stăpâne al meu? Și unde-s ceilalți o mie pe care mi-i făgăduiești în mărinimia ta?
Și beizadea Ali răspunse:
— Sunt la hanul cel mare al neguțătorilor, unde am tras împreună cu robul meu! Și am să merg acolo cu tine ca să ți-i număr, de îndată ce am să văd și am să pipăi!
Iar telalul răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei! Ci hanul cel mare este cam departe și avem să ajungem mai repede la el duși de preșul meu decât de picioarele noastre!
Și întorcându-se înspre stăpânul prăvăliei îi spuse:
— Cu îngăduința ta!
Și se duse în fundul prăvăliei și, așternând covorul, îl rugă pe beizadea să se așeze pe el. Și așezându-se și el alături, spuse:
— O, doamne al meu, rostește în gând dorința de a fi dus la hanul tău, în chiar odaia ta!
Și beizadea Ali rosti în cugetul său dorința. Și mai înainte de-a avea vreme să-și ia ziua-bună de la stăpânul prăvăliei, care îl primise atâta de frumos, se și văzu dus în iatacul lui, fără de nici o zguduitură și fără de nici o supărare, chiar în odaia în care ședea și fără a putea să-și dea seama dacă străbătuse văzduhul ori dacă lunecase pe pământ. Iar telalul se afla tot lângă el, zâmbind și mulțumit. Iar robul și venise fuga dinainte-i, spre-a asculta poruncile.
Dobândind astfel încredințarea despre puterea cea năzdrăvană a covorului, beizadea Ali îi spuse robului:
— Numără pe dată omului acesta binecuvântat patruzeci de pungi cu câte o mie de dinari și dă-i în mâna cealaltă o pungă cu o mie de dinari!
Și robul îndeplini porunca. Iar telalul, lăsând cuconului Ali covorul, spuse:
— Bună târguială, o, stăpâne al meu!
Și plecă în calea lui.
Iar cuconul Ali, văzându-se stăpân pe covorul fermecat, fu până peste măsură de mulțumit și de bucuros, gândind că găsise o minunăție atât de nemaipomenită, chiar de cum sosise în cetatea și în împărăția Bișangarului. Și strigă: „Mașallah! Alhamdu lillah! Iacătă că mi-am atins fără nici o caznă ținta călătoriei; și nu mă îndoiesc că i-am dovedit pe frații mei! Și am să fiu soțul fiicei unchiului meu, domnița Nurrennahar! Și-apoi care n-o să fie bucuria părintelui meu și uluirea fraților mei, când am să le dau să vadă ce năzdrăvănie poate să facă preșul meu vrăjit! Căci nu e cu putință ca frații mei, oricât de prielnică le-ar fi soarta, să izbutească a găsi vreun lucru care să poată fi, mai de aproape ori mai de pe departe, asemuit cu acesta!” Și, gândind așa, își zise: „Da de fapt ce-ar fi dacă aș pleca numaidecât în țara mea, acuma, când pentru mine depărtarea nu mai are însemnătate?” Apoi, după ce cugetă așa, își aduse aminte de răstimpul de un an pe care îl hotărâse cu frații săi și își dete seama că, dacă ar pleca îndată, ar putea să-i aștepte prea mult la hanul de la răspântia celor trei drumuri, locul lor de întâlnire. Și își zise: „Dacă-i pe așteptate, apoi mai bine-i să-mi petrec vremea aici, decât în hanul pustiu de la cele trei drumuri. Așa că am să mă desfătez în țara aceasta minunată și totodată am să pot cunoaște lucruri pe care nu le cunosc!” Și, de-a doua zi, porni iarăși să bată sukurile și să se preumble prin cetatea Bișangar.
Și putu astfel să se minuneze de lucrurile cu adevărat de minunare din țara de la Ind. Printre alte lucruri osebite, văzu, într-adevăr, o capiște de idoli, toată numai din aramă, cu boltă și așezată pe o terasă înaltă de cincizeci de coți și cioplită și zugrăvită cu trei rânduri de zugrăveli tare aprinse și de o lucrătură gingașă; și toată capiștea era împodobită cu ciopleli în piatră, de o meșterie rară și cu înflorituri întretăiate; și era așezată în mijlocul unei grădini mari, pline cu trandafiri și cu alte flori frumoase, bune de mirosit și de privit. Dar lucrul care alcătuia ispita cea mai de seamă a capiștei de idoli – zdrobiți și sfărâmați să fie ei! – era un idol de aur greu, mare de un stat de om, cu ochii făcuți din două rubine mișcătoare și puse cu atâta meșteșug că păreau ochi vii și care se uita la cel ce se afla dinaintea lui, scrutându-i fiece mișcare. Și, dimineața și seara, preoții idolilor slujeau în capiște slujbele legii lor păgânești, după care urmau tot felul de jocuri, de cântări din alăute, de ghidușii de măscărici, de cântece de almee, de danțuri de dănțuitoare și de petreceri. Și preoții aceia, de altminteri, nu trăiau decât din milele pe care mulțimea de hagii li le aduceau mereu din afundul țărilor celor mai depărtate.
Și cuconul Ali, în timpul șederii lui la Bișangar, putu să fie de față la o mare sărbătoare ce avea loc în fiecare an în țara aceea și la care veneau valiii din toate vilaietele și căpeteniile de oști și brahmii, care sunt preoți ai idolilor și căpetenii ale credinței celei păgânești și o mulțime fără număr de norod. Și toată adunarea se ținea într-o câmpie largă, în care se ridica o zidire de o înălțime amețitoare, care îi adăpostea pe sultan și pe musaipii lui; și zidirea se sprijinea pe douăzeci și patru de pilaștri și era zugrăvită pe dinafară cu priveliști, cu jivine, cu păsări, cu gângănii, ba și cu muște și musculițe și toate parcă erau vii. Și, lângă zidirea aceea mare, se aflau vreo trei sau patru podine, de o întindere uluitoare, pe care ședeau gloatele. Și toate acele minunății aveau o însușire nemaipomenită, anume de a fi mișcătoare și de a se roti de la ceas la ceas, schimbându-și fața și podoabele.
Și petrecerile se începură cu o întrecere de panglicari, până peste poate de iscusiți și cu jocuri de pehlivani și cu danțuri de fachiri. Apoi se văzură venind în șiruri de bătălie, rânduiți strâns unii după alții, o mie de elefanți împodobiți falnic și purtând fiecare în spinare câte un turn pătrat, de lemn aurit, cu măscărici și cu cântăreți din alăute în fiecare turn. Și nasul elefanților și urechile lor erau zugrăvite cu chinovar și cu cinabru, colții erau auriți întru totul, iar pe năsoaie aveau zugrăvite în culori aprinse niște chipuri scălâmbe, cu o sumedenie de picioare și de mâini, în răsucituri înfricoșate sau strâmbe. Și când turma cumplită ajunse dinaintea privitorilor, doi elefanți, care nu erau încărcați cu turnuri și care erau cei mai mari dintre toți o mie, ieșiră din rând și veniră până în mijlocul ocolului pe care îl alcătuiau podinele. Și unul dintre ei, în zvoana de lăute, începu să dănțuiască ridicându-se când pe cele două picioare, când pe cele două mâini ale lui. Apoi se cățără sprinten până în vârful unui stâlp și, punându-și pe vârful stâlpului picioarele și mâinile totodată, începu să mestece vântul cu nasul lui cel lung și să-și facă urechile să joace și capul să i se sucească în toate părțile, în bătaia alăutelor, pe când elefantul celălalt, cocoțat la capătul unei bârne sprijinite drept la mijlocul ei pe un căprior și cu greutatea cumpănită cu o piatră peste măsură de mare, așezată la capătul dimpotrivă, se tot legăna ba ridicându-se, ba coborând, în vreme ce cu capul bătea măsura cântecului.
Și beizadea Ali rămase uluit de toate și de încă multe alte lucruri. Încât se apucă tot mai pătimaș să cerceteze obiceiurile indienilor, cei atâta de osebiți de oamenii din țara lui și își urmă preumblările și ospețiile pe la neguțătorii și pe la mai-marii din împărăție. Ci în curând, cum era chinuit necontenit de dragostea pentru verișoara sa Nurrennahar și măcar că anul încă nu se scursese, nu putu să stea mai mult departe de țara sa și se hotărî să lase India spre a porni înspre steaua gândurilor lui, încredințat că are să fie mai fericit când n-o să se mai simtă despărțit de ea cu o depărtare atâta de mare. Și după ce robul său încheie cu portarul de la han socoteala odăii, se așezară amândoi pe covorul fermecat, apoi se cufundă în sineși, dorindu-și în gând să fie duși la hanul de la răscrucea celor trei drumuri. Și pe când deschidea ochii pe care îi închisese o clipă ca să cugete, văzu că și ajunsese la han. Și se sculă de pe covor și intră în han, îmbrăcat în hainele lui de neguțător și începu să aștepte colo liniștit întoarcerea fraților lui. Și-atâta cu el!
Estimp, domnișorul Hassan, cel de al doilea dintre cei trei frați, iacătă!
De îndată ce porni la drum, întâlni o caravană care mergea în Persia. Și se alipi și el la caravană și după o călătorie lungă prin șesuri și munți, prin pustietăți și câmpii, ajunse împreună cu ea în cetatea de scaun a împărăției persienești, care era cetatea Șiraz. Și descălecă, după povața neguțătorilor din caravană, cu care legase prietenie, la hanul cel mare al cetății. Și, de-a doua zi de la sosire, în vreme ce tovarășii săi de drum își desfăceau boclucurile și își înșirau mărfurile, nu mai zăbovi să iasă în cetate ca să vadă ceea ce avea de văzut. Și căută să se ducă la suk, care în țara aceea se cheamă bazistan și unde se vindeau giuvaieruri, nestemate, atlazuri, țesături frumoase de mătase, pânzeturi subțiri și toate mărfurile cele scumpe. Și începu să se preumble prin bazistan, minunându-se de grămezile cele multe de mândrețuri pe care le vedea prin prăvălii. Și peste tot întâlnea misiți și telali care foiau în toate părțile, îmbiindu-te cu țesături frumoase, cu chilimuri rare și cu alte lucruri scumpe ce se strigă la mezat.
Or, printre toți oamenii aceia atâta de zoriți, beizadea Hassan văzu unul care ținea în mână un fel de țeavă de fildeș, lungă cam de un picior și groasă ca de un deget. Și omul acela, în loc să aibă o înfățișare lacomă și grăbită ca toți ceilalți telali și misiți, călca încet și apăsat, ținând țeava de fildeș întocmai cum își ține un sultan schiptrul împărăției sale, ba încă și mai fălos.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute noua noapte spuse:
Și omul acela, în loc să aibă o înfățișare lacomă și grăbită ca toți ceilalți telali și misiți, călca încet și apăsat ținând țeava de fildeș întocmai cum își ține un sultan schiptrul împărăției sale, ba încă și mai fălos. Iar cuconul Hassan își zise: „Iacătă un telal care îmi dă încredere în el!” Și se și pregătea să se îndrepte înspre el, ca să-l roage să-i arate țeava pe care o ținea într-un chip atâta de fudul, când îl auzi strigând cu un glas plin de mare mândrie și de o făloșenie împărătească:
— O, cumpărătorilor! Cine va cumpăra nu are să păgubească! Pe treizeci de mii de dinari de aur – țeava aceasta de fildeș! Acela care a făcut-o e mort și niciodată nu are să se mai arate! Ia țeava de fildeș! Cu ea poți să vezi tot ce vrei să vezi! Cine va cumpăra nu are să păgubească! Cine vrea să vadă, va putea să vadă! Cu ea poți să vezi tot ce vrei să vezi! Ia țeava de fildeș!
Auzind strigarea, beizadea Hassan, care și făcuse un pas înainte, se trase îndărăt de uimire și, întorcându-se înspre negustorul de a cărui dugheană șezuse rezemat cu spatele, îi spuse:
— Allah fie asupră-ți! O, stăpâne al meu, spune-mi dacă omul care strigă spre vânzare țeava de fildeș, la un preț atâta de uluitor, este întreg la minte, ori și-a pierdut orice bună-cuviință, ori face așa numai ca să se joace?
Iar stăpânul prăvăliei răspunse:
— Pe Allah, o, stăpâne al meu, pot să-ți adeveresc că omul acela este cel mai cinstit și cel mai cuminte dintre toți telalii noștri; și cel mai adesea de el se folosesc negustorii noștri; dată fiind încrederea pe care o au în el și pentru că este cel mai vechi în meserie. Iar eu răspund de buna lui cuviință, afară doar de nu și-o fi pierdut-o în dimineața aceasta; da n-aș crede! Așa că pesemne țeava prețuiește cei treizeci de mii de dinari și chiar mai mult, dacă el o strigă la un asemenea preț! Și pesemne că-i merită prin ceva ce nu se vede! De altminteri, dacă dorești, pot să-l chem; și ai să-l întrebi tu însuți! Te rog, dară, să urci și să stai în prăvălia mea și să te odihnești o clipă.
Și cuconul Hassan primi poftirea cea îndatoritoare a negustorului; și, de îndată ce șezu jos, telalul se apropie de prăvălie, fiind strigat pe nume. Iar neguțătorul îi spuse:
— O, telalule Cutare, domnia sa neguțătorul de colea este tare nedumerit auzindu-te că strigi la trei mii de pungi țevița aceea de fildeș; și eu însumi aș fi tot atâta de nedumerit, de nu te-aș cunoaște ca pe un om dăruit cu o cinste nepătată. Răspunde-i, dar, domniei sale, ca să nu mai aibă față de tine vreo prepunere rea!
Și telalul se întoarse înspre beizadea Hassan și îi spuse:
— Într-adevăr, o, stăpâne al meu, îndoiala îi este îngăduită acelui care n-a văzut! Da când ai să vezi, nu ai să te mai îndoiești! Iar în ce privește prețul țevii, apoi nu-i de treizeci de mii de dinari, care-i numai prețul pentru punerea în vânzare, ci de patruzeci de mii. Și am poruncă să nu o las pe mai puțin și să nu o dau decât aceluia care o va plăti peșin!
Iar crăișorul Hassan spuse:
— Binevoiesc să te cred pe cuvânt, o, telalule, ci încă tot trebuie să aflu și eu pentru ce însușire i se cade țevii atâta prețuire și pentru care ciudățenie s-ar învrednici ea de vreo luare-aminte!
Iar telalul spuse:
— Află, o, stăpâne al meu, că dacă te uiți în țeava aceasta prin capătul care este împodobit cu cleștarul acesta, orice-ar fi să-ți dorești tu a vedea, vei fi mulțumit pe dată și vei vedea!
Iar beizadea Hassan spuse:
— Dacă este adevărat, o, telalule al binecuvântării, nu numai că am să-ți plătesc prețul pe care îl ceri, ci încă o mie de dinari, ca misitie pentru tine!
Și adăugă:
— Grăbește de-mi arată capătul de care trebuie să-mi lipesc ochiul!
Și telalul i-l arătă. Iar crăișorul se uită prin el, dorindu-și s-o vadă pe domnița Nurrennahar. Și deodată o văzu, în scăldătoarea de la hammamul ei, între mâinile roabelor care o scăldau. Și domnița râdea, jucându-se cu apa și se privea în oglindă. Și, dacă o văzu atâta de frumoasă și atâta de aproape de el, beizadea Hassan, până peste poate de tulburat, nu se putu opri să nu dea un țipăt mare și era să scape țeava din mână.
Și după ce căpătă astfel dovada că țeava era lucrul cel mai minunat de pe lume, nu mai șovăi nici o clipită s-o cumpere, încredințat că nu are să mai găsească nicicând o asemenea minunăție, vrednică de adus din drumeția lui, de-ar fi să țină drumeția și zece ani și de-ar fi să străbată lumea toată. Și îi făcu semn telalului să vină după el. Și după ce își luă rămas-bun de la negustor, se duse la hanul la care stătea și îl puse pe robul său să-i numere telalului cele patruzeci de pungi, mai adăugând una peste misitie. Și ajunse stăpânul țevii de fildeș.
Și după ce făcu acea târguială de preț, beizadea Hassan nu mai avu nici o îndoială despre întâietatea lui asupra fraților săi și despre izbânda lui asupra lor și despre dobândirea verișoarei sale Nurrennahar. Și, plin de bucurie, se gândi, cum avea destul timp înainte, să afle și el obiceiurile și datinile persienilor și să vadă minunățiile din cetatea Șiraz. Și își petrecu zilele plimbându-se, privind și ascultând. Și întrucât avea mintea bine dăruită și sufletul simțitor, legă prieteșug cu oamenii învățați și cu poeții și învăță pe dinafară stihurile persienești cele mai frumoase. Și-atunci numai se hotărî să se întoarcă înspre țara sa; și prilejuindu-se de plecarea tot a caravanei cu care venise, se alipi și el neguțătorilor care o alcătuiau și porni la drum. Și Allah îi scrise bună pace și ajunse fără de supărare la hanul de la răspântia celor trei drumuri, locul de întâlnire. Și îl găsi acolo pe fratele său beizadea Ali. Și rămase cu el acolo, să aștepte întoarcerea celui de al treilea frate al lor. Și-atâta cu el!
Ci în ceea ce îl privește pe cuconul Hossein, care era cel mai mic dintre cei trei, mă rog ție, o, norocitule doamne, să-ți pleci înspre mine urechea, întrucât iacătă!
După o călătorie lungă, care chiar că nu avu nimica neobișnuit, ajunse într-o cetate despre care i se spuse că este Samarkand. Și era într-adevăr Samarkand al-Ajam, chiar cetatea unde domnește acuma falnicul tău frate Șahzaman, o, doamne al vremilor. Și a doua zi după sosirea sa, beizadea Hossein se duse la suk, care pe limba acelei țări se cheamă bazar. Și găsi că bazarul acela era tare frumos. Și cum beizadeaua era tare doritor să se preumble pe acolo privind în toate părțile cu amândoi ochii, deodată, la doi pași înaintea lui, văzu un telal care ținea în mână un măr. Și mărul acela era atât de minunat, roșu pe-o parte și auriu pe cealaltă și mare cât un harbuz, încât prințul Hossein dori numaidecât să-l cumpere și îl întrebă pe cel care îl purta:
— Cât ceri pe măr, o, telalule?
Și telalul spuse:
— Treizeci de mii de dinari de aur, o, stăpâne al meu, ca început de preț. Ci am poruncă să nu-l dau decât cu patruzeci de mii și cu bani peșin!
Iar beizadea strigă:
— Pe Allah, bre omule, mărul este tare frumos și nu am mai văzut unul asemenea în viața mea! Da fără de nici o îndoială că vrei să râzi când îmi ceri un preț atâta de uluitor.
Și telalul răspunse:
— Nu, pe Allah! O, doamne al meu, prețul pe care îl cer nu este nimic pe lângă prețul adevărat al mărului că, oricât de frumos și de minunat este el la vedere, o, stăpâne al meu, nu e nimic față cu mireasma lui. Iar mireasma lui, o, stăpâne al meu, oricât de bună și de plăcută ar fi, nu este nimic față cu puterile ei! Iar puterile ei, o, cunună a capului meu, o, doamne al meu preafrumos, oricât de minunate ar fi, nu sunt nimic față cu urmările și cu foloasele ce se dobândesc de la ele spre binele oamenilor.
Iar crăișorul Hossein spuse:
— O, telalule, grăbește de-mi dă mai întâi să miros, dacă-i așa, mireasma lui. Și ai să-mi spui pe urmă care îi sunt puterile, foloasele și urmările!
Și telalul, întinzând mâna, puse mărul sub nasul cuconului, care îl mirosi. Și i se păru mireasma mărului atâta de tare și de dulce, încât strigă:
— Ya Allah! Toată osteneala mea de la drum am uitat-o, și-i de parcă acuma aș fi ieșit din pântecele maicii mele! Ah, ce mireasmă de nespus!
Iar telalul zise:
— Ei bine, doamne, de vreme ce, sorbind mireasma acestui măr, tocmai ai încercat pe tine însuți niște urmări atâta de neașteptate, află că mărul meu nu este măr ca toate merele, ci este lucrat de mână de om; și nu-i rod al unui pom orb și nesimțitor, ci-i rodul trudelor și al veghilor unui mare învățat, ale unui filosof foarte vestit, care și-a petrecut viața toată în căutări și în cercetări asupra puterilor ierburilor și pietrelor. Și a izbutit să ajungă la întocmirea acestui măr, care închide în el chintesența tuturor buruienilor de leac, a tuturor ierburilor folositoare și a tuturor pietrelor tămăduitoare. Într-adevăr, nu se află bolnav lovit de orice pacoste ar fi, fie ciumă, fie tifos, fie lepră, care, chiar și-n pragul morții, să nu-și capete iarăși sănătatea, numai amirosindu-l. Și, de altminteri iacătă că tu ai și simțit oleacă din puterea lui, întrucât ostenelile drumului s-au și spulberat la mirosirea lui. Ci, pentru ca lucrul să fie și mai bine adeverit, vreau ca un bolnav atins de vreo boală fără de leac să fie tămăduit dinaintea ochilor tăi, ca să fii și tu lămurit asupra puterilor și a însușirilor lui așa cum sunt toți locuitorii din cetatea aceasta. Nu ai, așadar, decât să-i întrebi pe neguțătorii care sunt strânși aici și cei mai mulți dintre ei au să-ți spună că, dacă se mai află în viață, faptu-i numai datorită mărului pe care îl vezi!
Or, în vreme ce telalul vorbea astfel, mai mulți inși se opriseră și îl înconjuraseră, zicând:
— Așa-i, pe Allah! Totu-i adevărat! Mărul acesta este sultanul merelor, și-i cel mai minunat dintre toate leacurile! Și-i face să se zviduiască până și pe bolnavii cei mai deznădăjduiți de la porțile morții!
Și, ca spre a adeveri tot binele pe care îl spuneau despre măr, un biet om orb și olog tocmai trecea pe acolo, dus într-un coș pe spatele unuia care îl purta. Și telalul merse repede la el și îi puse mărul sub nas. Și deodată beteagul se ridică în coș și, sărind ca un motan tânăr peste capul celui ce îl ducea, își slobozi picioarele în vânt, deschizând niște ochi ca niște tăciuni. Și toată lumea îl văzu și puse mărturie.
Atunci cuconul Hossein, încredințat de puterile mărului minunat, spuse telalului:
— O, chip de bunăvestire, poftește să mă urmezi până la hanul meu!
Și îl duse la hanul unde stătea și îi plăti patruzeci de mii de dinari și îi dete o pungă de o mie de dinari, ca bacșiș pentru misitie. Și, intrând în stăpânirea mărului cel minunat, așteptă răbduriu plecarea vreunei caravane, spre a se întoarce în țara lui. Întrucât era încredințat că acuma, cu mărul acela, îi va dovedi lesne pe cei doi frați ai săi și va ajunge soțul domniței Nurrennahar. Și când caravana fu gata, plecă din Samarkand și, în ciuda ostenelilor unei călătorii lungi, ajunse, cu îngăduința lui Allah, în bună pace la hanul de la răscrucea celor trei drumuri, unde îl așteptau cei doi frați ai săi, Ali și Hassan.
Și cei trei cuconi, după ce se sărutară cu mult drag și se firitisiră unul pe altul, pentru bun-întâlnișul lor.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute zecea noapte spuse:
Și cei trei cuconi, după ce se sărutară cu mult drag și se firitisiră unul pe altul pentru bun-întâlnișul lor, șezură să mănânce laolaltă. Și după ce mâncară, beizadea Ali, care era cel mai mare, luă cuvântul și spuse:
— O, frații mei, avem înaintea noastră toată viața să tot tăifăsuim despre minunățiile călătoriilor noastre. Acuma însă-i vorba să ne arătăm între noi lucrul târguit și care-i rostul și rodul ostenelii noastre, spre a putea să ne dăm seama dintru început și să vedem, cât de cât, cui are să-i fie sultanul, părintele nostru, binevoitor, în ce privește verișoara noastră, domnița Nurrennahar!
Și tăcu o clipă, apoi adăugă:
— În ce mă privește, întrucât sunt cel mai mare dintre voi, am să vă arăt ce am adus. Aflați, dar, că drumeția mea m-a purtat pe țărmurile indienești, în țara Bișangar. Și tot ce am adus de acolo este preșul de rugăciune pe care mă vedeți stând acuma și care este făcut dintr-o lână de rând și are o înfățișare fără strălucire. Da cu preșul acesta nădăjduiesc eu s-o dobândesc pe verișoara noastră!
Și le istorisi fraților săi toată întâmplarea cu chilimul cel zburător și despre puterile chilimului și cum se slujise de el spre a veni acolo, la han, într-o clipire de ochi, din împărăția Bișangar. Și spre a da mai mult temei vorbelor sale, îi rugă pe frații lui să șadă jos pe chilim lângă el și îi luă să facă prin văzduh o călătorie care ținu cât o clipire de ochi, da pentru care, cu alte mijloace de drumețit, ar fi fost de trebuință luni în șir spre a o duce la capăt. Pe urmă adăugă:
— Acuma aștept să aflu de la voi dacă ceea ce ați adus poate să fie asemuit cu covorul meu!
Și, sfârșind astfel de lăudat virtuțile minunăției pe care o dobândise, tăcu.
Iar domnișorul Hassan, la rându-i, luă cuvântul și spuse:
— Într-adevăr, o, fratele meu, covorul tău zburător este un lucru uluitor, iar eu în viața mea nu am mai văzut ceva asemuitor. Ci oricât de-a mirărilea ar fi el, aveți să vă învoiți amândoi cu mine că pe lume se află și alte lucruri vrednice de luare-aminte și, ca să vă dau dovada, iacătă țeava aceasta de fildeș, care la întâia vedere nu s-ar părea cine știe ce minunăție. Fiți însă încredințați că m-a costat ce m-a costat și că, în pofida înfățișării ei șterse, este un lucru întru totul minunat. Și nu o să șovăiți a mă crede, după ce aveți să vă lipiți ochiul la capătul la care vedeți cleștarul acesta. Poftiți! Faceți așa cum am să vă arăt!
Și își lipi țeava de fildeș de ochiul său drept, închizând ochiul stâng și rostind:
— O, țeavă de fildeș, fă s-o văd numaidecât pe domnița Nurrennahar!
Și se uită prin cleștar. Iar cei doi frați ai săi, care ședeau cu ochii pe el, rămaseră până peste măsură de uimiți când îl văzură cum se schimbă dintr-odată la chip și cum se face galben de tot la față, ca sub o lovitură de grea durere. Și până să aibă ei vreme să-l întrebe, cuconul strigă:
— Nu este putere și mântuire decât întru Allah! O, frații mei, degeaba am mai făcut noi tustrei o călătorie atât de grea, cu nădejdea fericirii! Vai, peste câteva clipite, verișoara noastră nu are să mai fie în viață, întrucât tocmai am văzut-o în patul ei, înconjurată de slujnicele plângând și de hadâmbii deznădăjduiți. De altminteri, aveți să judecați voi înșivă starea jalnică în care se află ea acuma, o, păcatele noastre!
Și grăind acestea, dete crăișorului Ali țeava de fildeș și îi spuse să rostească în gând dorința de a o vedea pe domniță. Și beizadea Ali se uită prin cleștar și se trase îndărăt tot atâta de tulburat ca și fratele său. Iar beizadea Hossein luă și el țeava în mâini și văzu tot aceeași priveliște întristătoare. Ci, departe de a se arăta tulburat, ca frații săi, începu să râdă și spuse:
— O, frații mei, înseninați-vă ochii și liniștiți-vă sufletul, întrucât, măcar că boala verișoarei noastre este de mare primejdie, după cum ni se arată, tot nu are să poată birui puterile mărului de colea și care numai cu mireasma lui poate să întoarcă și morții din afundul mormintelor lor!
Și le povesti, în puține cuvinte, istoria mărului și puterile lui și urmările puterilor lui și îi încredință că are s-o vindece fără de abatere pe verișoara lor.
Auzind vorbele acestea, cuconul Ali strigă:
— Dacă-i așa, o, fratele meu, nu avem decât să pornim în toată graba spre palatul nostru, cu ajutorul preșului meu. Și tu să-ți încerci pe mult-iubita noastră verișoară puterea cea mântuitoare a mărului.
Și cei trei cuconi dădură poruncă robilor lor să vină după ei călare și îi lăsară. Apoi, așezându-se pe chilim, rostiră laolaltă dorința de a fi duși în odaia domniței Nurrennahar. Și într-o clipire de ochi se și văzură jos, pe covor, în mijlocul odăii domniței.
Și-așa, când femeile și hadâmbii domniței Nurrennahar îi zăriră deodată pe cei trei cuconi în odaie, fără a pricepe cum de ajunseseră ei acolo, fură cuprinși de spaimă și de uluire. Și hadâmbii, necunoscându-i dintru-ntâi și socotindu-i niscaiva străini, erau gata să se arunce asupră-le, când se dezmeticiră din uluiala lor. Iar cei trei frați se ridicară numaidecât de pe covor; și beizadea Hossein se duse repede la patul pe care sta întinsă domnița Nurrennahar dându-și sufletul și îi puse sub nas mărul cel făcător de minuni. Și domnița deschise ochii, întoarse privirile într-o parte și în cealaltă, uitându-se cu niște ochi nedumeriți la toți cei care o înconjurau și se ridică în capu'oaselor. Și zâmbi înspre verișorii ei și le dete mâna s-o sărute, urându-le bun venit și îi întrebă cum le-a fost călătoria. Iar ei îi spuseră cât de fericiți erau că sosiseră destul de la timp spre a-i aduce vindecarea, cu ajutorul lui Allah. Iar femeile îi spuseră cum veniseră ei și cum domnișorul Hossein o întorsese la viață, dându-i să adulmece mireasma mărului. Și Nurrennahar le mulțumi la tustrei și cuconului Hossein mai cu osebire. Pe urmă, cum ea ceru să se îmbrace, verișorii săi își luară ziua-bună de la ea, făcându-i urări de viață lungă și ieșiră.
Și lăsând-o pe verișoara lor în grija femeilor, cei trei frați se duseră să cadă la picioarele sultanului, părintele lor și să i se închine cu toată cinstirea. Și sultanul, pe care hadâmbii îl și vestiseră de sosirea lor și de vindecarea domniței, îi ridică și îi sărută și se bucură cu ei că-i vedea întorși bine sănătoși. Și după ce își revărsară astfel dragostea, cei trei cuconi îi înfățișară sultanului minunăția pe care fiecare o adusese. Și după ce lămuriră ceea ce aveau de lămurit în această privință, îl rugară să le spună părerea lui și să se mărturisească de partea cui e.
După ce auzi tot ce feciorii săi ținură să-i înfățișeze, fiecare spre folosul lui, despre ceea ce aduseseră și după ce, fără a-i opri, ascultă tot ce îi povestiră și despre vindecarea verișoarei lor, sultanul rămase o bucată de vreme tăcut, chibzuind adânc. După care ridică fruntea și le spuse:
— O, fiii mei, treaba este tare încurcată, ba încă-i și mai încurcată decât înainte de plecarea voastră. Căci pe de o parte găsesc că minunățiile pe care le-ați adus sunt, după dreptate, toate deopotrivă; și pe de altă parte ele au ajutat, fiecare cu puterea sa, la vindecarea verișoarei voastre, întrucât țeava de fildeș este cea care dintru-ntâi v-a luminat asupra stării domniței; iar covorul v-a adus în toată graba lângă ea; iar mărul a vindecat-o. Ci acest sfârșit minunat nu s-ar fi putut înfăptui, cu îngăduința lui Allah, dacă vreuna dintre cele trei minunății ar fi lipsit. Încât acum îl vedeți pe tatăl vostru încă și mai încurcat decât înainte, fără a ști cum să facă alegerea. Și voi înșivă, dăruiți cu simțul dreptății cum sunteți, trebuie să fiți tot atât de încurcați și tot atât de nedumeriți ca și mine!
Și după ce vorbi astfel, cu înțelepciune și nepărtinire, sultanul se puse să cugete la încurcătura aceea. Și peste un ceas de vreme strigă:
— O, fiii mei, nu văd decât o cale de a ieși din încurcătură. Și am să vi-o arăt. Iacătă, o, copiii mei. Întrucât mai aveți destul timp până la noapte, luați fiecare câte un arc și o săgeată și ieșiți dincolo de zidurile cetății, pe meidanul ce slujește la întrecerile vitejești și am să vin și eu cu voi. Și vă încredințez că am s-o dau de soție pe domnița Nurrennahar aceluia dintre voi care va arunca cel mai departe săgeata!
Și cei trei cuconi răspunseră că ascultă și că se supun. Și cu toții laolaltă, urmați de o mulțime de musaipi de la sărai, se duseră pe meidan.
Și beizadea Ali, fiind cel mai mare, își luă arcul și săgeata și trase cel dintâi; iar cuconul Hassan trase al doilea și săgeata lui căzu mai departe decât cea a lui nene-său; iar cel de al treilea care trase fu crăișorul Hossein; ci niciunul dintre musaipii așezați din loc în loc, pe o depărtare foarte mare, nu văzu coborând săgeata, care străbătu văzduhurile drept și se pierdu în depărtare. Și fugiră după ea și o căutară; da cu toate căutările și oricâtă luare-aminte se puse, nu fu cu putință să se mai găsească.
Atunci sultanul, de față cu toți musaipii strânși, spuse celor trei cuconi:
— O, fiii mei, vedeți și voi, soarta s-a rostit! Măcar că s-ar părea că tu, o, Hossein, ai tras cel mai departe, nu tu ești biruitor, întrucât este de nevoie ca săgeata să fie găsită, spre a face biruința vădită și neîndoielnică. Și mă văd îndatorat să-l numesc biruitor pe cel de al doilea fecior al meu, pe Hassan, a cărui săgeată a căzut mai departe decât cea a lui nene-său. Așadar, o, fiul meu Hassan, tu, fără de tăgadă, ai să fii soțul fiicei moșului tău, domnița Nurrennahar. Întrucât aceasta ți-a fost ursită!
Și după ce hotărî astfel, sultanul porunci numaidecât să se facă pregătirile și slujbele de nuntă ale fiului său Hassan cu domnița Nurrennahar. Și peste puține zile se sărbători și nunta, cu mare strălucire. Și-atâta cu beizadea Hassan și cu soția lui, Nurrennahar!
Ci beizadea Ali, vârstnicul, nu vroi să fie de față la sărbătorirea căsătoriei și, întrucât dragostea lui pentru verișoară-sa era tare aprinsă, iar de aci înainte fără de nădejdi, nu se putu îndupleca să trăiască la sărai, și, în divan obștesc, se lepădă cu deplina lui voie de moștenirea scaunului domnesc al tătâne-său. Și se îmbrăcă în straie de derviș și se duse să se pună sub oblăduirea sufletească a unui șeic vestit pentru sfințenia, pentru înțelepciunea și pentru viața lui pilduitoare, în afundul celei mai adânci schivnicii. Și-atâta cu el!
Da în ceea ce îl privește pe crăișorul Hossein, a cărui săgeată se pierduse în depărtare, iacătă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute unsprezecea noapte spuse:
În ceea ce îl privește pe cuconul Hossein, a cărui săgeată se pierduse în depărtare, iacătă! La fel cum fratele său Ali se lipsise a fi de față la nunta cuconului Hassan și a domniței Nurrennahar, tot așa și el se lipsi a lua parte. Da el nu îmbrăcă straie de derviș și, departe de a se lepăda de viața lumească, se hotărî să dovedească precum că fusese furat de bunul său și, drept aceea, porni să caute săgeata pe care nu o socotea pierdută pe totdeauna. Și fără a mai zăbovi, în vreme ce petrecerile se urmau la sărai cu prilejul nunții, se furișă printre slugile lui și se duse pe meidan, la locul unde avusese loc întrecerea. Și acolo începu să meargă drept înaintea lui, pe drumul urmat de săgeată, privind cu băgare de seamă și în dreapta și în stânga, la fiecare pas. Și ajunse astfel tare departe, fără să găsească nimic. Ci, în loc de a deznădăjdui, merse înainte încă și încă, mereu drept înainte, până ce ajunse la un șir de stânci care astupau cu totul zarea. Și își zise că dacă săgeata trebuia să se afle pe undeva, nu putea fi altundeva decât acolo, dat fiind că nu ar fi putut să străbată peretele de stânci. Și nici nu apucă bine să-și rostească în sineși gândul acesta, că și văzu pe jos, așezată cu vârful înainte și nu înfiptă în pământ, săgeata cea însemnată cu numele său, chiar aceea pe care o slobozise cu chiar mâna lui. Și își zise: „O, ce minune! Uallahi! Nici eu și nici nimeni de pe lume nu am fi putut, numai cu puterile noastre, să zvârlim o săgeată atâta de departe. Și ia uite că nu numai că a ajuns la depărtarea aceasta nemaipomenită, da încă trebuie să se fi izbit cu tărie de stâncă, dacă a fost întoarsă așa de tăria stâncii. Iacătă un lucru tare anapoda! Și cine știe ce taină o mai fi în toate astea!”
Și după ce își ridică de jos săgeata, cuconul Hossein, cum se tot învârtea ba să măsoare din ochi, ba să se minuneze de stânca de care se izbise săgeata, băgă de seamă în stânca aceea o scorbură cioplită în chip de ușă. Și se apropie și văzu că era cu adevărat o ușă tăinuită, fără de lacăte și fără de zăvor, cioplită chiar în piatră și care nu se putea vedea decât la despărțitura subțirică de pe laturile ei. Și cu o mișcare întru totul firească într-o împrejurare ca aceea, crăișorul împinse ușa, fără a prea nădăjdui că s-ar deschide la împingerea lui. Și rămase tare uimit când văzu că ușa se mișcă sub mâna lui și se răsucește, întocmai ca și cum s-ar fi sprijinit pe niște balamale proaspăt unse. Și fără a gândi prea mult la ce face, intră, cu săgeata în mână, în bolta care cobora lin dincolo de ușa aceea. Ci de cum trecu pragul, ușa, ca împinsă de la sine, se întoarse la loc și închise cu totul intrarea în boltă. Și cuconul se pomeni într-o negură deasă. Și degeaba se mai căzni el să deschidă iar ușa, că nu izbuti decât să-și julească mâinile și să-și zdrelească unghiile.
Atunci, întrucât nu mai avea cum gândi la ieșire și întrucât era dăruit cu o inimă vitează, nu pregetă să se afunde înainte prin beznă, urmând coborâșul dulce al bolții. Și în curând văzu mijind o lumină, înspre care grăbi; și se pomeni la ieșirea din boltă. Și se trezi deodată sub cerul gol, în fața unei câmpii verzi în mijlocul căreia se ridica un palat strălucitor. Și mai înainte de-a avea el răgaz să se minuneze de mândrețea acelui palat, ieși de acolo o domniță care porni înspre el, înconjurată de un alai de alte domnițe peste care, nu încăpea nici o îndoială, ea era stăpână, judecând numai după frumusețea-i nefirească și după mersul ei împărătesc. Și era îmbrăcată cu niște haine care nu mai aveau nimica pământesc, iar păru-i despletit unduia până la picioare. Și veni înspre el cu un mers ușor, până la intrarea în boltă și, întinzând mâna cu o mișcare plină de bunăvoință, spuse:
— Fii binevenit aici, o, beizadea Hossein!
Și cuconul, care se plecase adânc când o zărise, fu încă peste măsură de uimit când își auzi numele rostit de o domniță pe care nu o mai văzuse vreodată și care trăia într-un loc de care el nu auzise niciodată să se fi pomenit, măcar că locul acela era atâta de aproape de cetatea de scaun a împărăției lor! Și cum își și deschidea gura spre a-și mărturisi uimirea, fetișcana cea minunată îi spuse:
— Să nu mă întrebi nimic! Am să-ți împlinesc eu însămi dorința firească de a afla totul, atunci când avem să fim în saraiul meu!
Și, zâmbitoare, îl luă de mână și îl duse pe niște alei înspre sala de primire ce se deschidea cu un portic de marmură către grădină. Și îl pofti să stea lângă ea pe sofa, în mijlocul sălii aceleia strălucite. Și ținându-i mâna între mâinile ei, îi spuse:
— O, preadulce beizadea Hossein, uimirea ta are să contenească atunci când ai să afli că te cunosc de când te-ai născut și că am zâmbit peste leagănul tău. Căci sunt o domniță gennie, fiica sultanului ginnilor. Și ursita mea-i scrisă asupră-ți. Și eu am orânduit să vi se vândă la Samarkand mărul cel năzdrăvan pe care l-ai cumpărat tu și la Bișangar covorul de rugăciune pe care l-a adus fratele tău Ali și la Șiraz țeava de fildeș, pe care a găsit-o fratele tău Hassan. Și atâta este de-ajuns ca să te facă să pricepi că știu totul în ceea ce te privește. Și am socotit, întrucât scrisa mea este legată de a ta, că erai vrednic de o fericire mai mare decât aceea de a fi soțul verișoarei tale Nurrennahar. Și pentru aceea ți-am făcut săgeata să piară și am adus-o până aici, spre a te călăuzi și pe tine. Și-acum nu mai ține decât de tine ca să nu lași norocul să-ți scape printre degete!
Și, după ce rosti vorbele acestea de la urmă, cu un glas pătruns de o mare iubire, frumoasa domniță gennie își lăsă ochii în jos, înroșindu-se toată. Iar frumusețea ei cea tinerească se făcu și mai mândră. Iar crăișorul Hossein, care știa bine că verișoara sa Nurrennahar nu mai avea cum să fie a lui și văzând cu cât îi era domnița gennie mai presus, ca frumusețe, ca nuri, ca farmec, ca minte și ca străluciri, măcar după atâta cât putea să presupună din ceea ce izbutea să zărească și după fălnicia palatului în care se afla, nu putu decât să-și binecuvânteze ursita care îl adusese, parcă ținându-l de mână, până în locurile acelea atâta de apropiate și atâta de tainice; și, temenindu-se dinaintea frumoasei gennie, îi spuse:
— O, domniță a ginnilor, o, sultană a frumuseții, o, împărătițo! Că fericirea de a fi robul ochilor tăi și că înlănțuirea desăvârșirilor tale mi-au venit fără de nici o vrednicie din partea mea, iacătă niște lucruri anume rânduite spre a vrăji mintea unei făpturi omenești cum sunt eu! Ah, cum ar putea o fată de ginni să-și arunce privirile înspre un adamit de rând și să-i dea întâietate asupra crailor nevăzuți care domnesc peste țările văzduhului și peste împărățiile de sub pământ? Da poate că, o, domniță, te-ai fi supărat pe părinții tăi și ai fi venit de ciudă, să locuiești în palatul acesta, în care poate că m-ai primit fără de îngăduința sultanului ginnilor, părintele tău și a sultanei ginnilor, mama ta și a celorlalte rude ale tale? Și poate că, dacă-i așa, aș putea să fiu pentru tine o pricină de necazuri și un izvor de încurcături și de necazuri!
Și, vorbind așa, beizadea Hossein se temeni până la pământ și sărută poala rochiei acelei gennie domnițe, care îi spuse, ridicându-l și luându-l de mână:
— Află, o, beizadea Hossein, că eu îmi sunt singură stăpână și că totdeauna nu fac decât ce îmi place, neîndurând niciodată ca nimenea dintre ginni să se amestece în ceea ce fac sau vreau eu să fac. Așa că poți să fii liniștit în privința aceasta; și nimic nu are să ni se întâmple, afară de fericire!
Și adăugă:
— Vrei să fii soțul meu și să mă iubești mult?
Iar beizadea Hossein strigă:
— Ya Allah! Dacă vreau! Păi eu mi-aș da viața toată ca să petrec o zi cu tine, nu numai ca soț al tău, ci ca robul tău cel mai de pe urmă.
Și după ce vorbi astfel, se aruncă la picioarele frumoasei gennie, care îl ridică și îi spuse:
— De vreme ce-i așa, te primesc ca soț și de aci înainte sunt soția ta!
Și adăugă:
— Și acuma, întrucât pesemne că îți este foame, haide să mâncăm amândoi cea dintâi masă a noastră!
Și îl duse în cea de a doua sală, încă și mai strălucită decât cea dintâi, luminată de niște lumânări fără de număr, înmiresmate cu ambră și așezate într-o rânduială de-ți era drag să te tot uiți la ele. Și se așeză cu el dinaintea unei tablale minunate, plină cu bucate de o înfățișare ispititoare pentru inimă. Și numaidecât se auzi, într-o zvoană dulce de lăute, un cântec de glasuri de femei ce părea coborâtor chiar din ceruri. Și gennia cea frumoasă începu să-i dea să mănânce cu chiar mâinile sale proaspătului ei soț, îmbiindu-l cu dumicaturile cele mai bune din felurile pe care ea i le numea rând pe rând. Și crăișorului i se păreau alese toate bunătățurile acelea, de care nu mai auzise pomenindu-se vreodată, ca și vinurile, ca și poamele, ca și plăcintele și dulcețurile, tot lucruri din care nu mai gustase ceva asemănător pe la ospețele și pe la nunțile făpturilor omenești.
Și când masa se sfârși, frumoasa gennie domnița și soțul ei se duseră să șadă în cea de a treia sală, zidită ca o boltă și încă mai frumoasă decât cea dintâi. Și ședeau cu spatele sprijinit pe niște perne de mătase cu înflorituri mari de felurite culori, lucrate din ac, de o gingășie minunată. Și îndată un stol de dănțuitoare, fete de ginni, intrară în sală și dănțuiră într-un pas răpitor, cu o ușurătate ca de păsări. Și totodată o cântare se auzea, fără seamăn de limpede și venind din văzduhuri. Și danțul se urmă până ce frumoasa gennie se ridică, laolaltă cu soțul ei. Și dănțuitoarele, într-o legănare de pași ușori, ieșiră din sală ca o adiere de văluri și merseră înaintea tinerilor însurăței până la ușa iatacului în care era așternut patul de nuntă. Și se orânduiră în șir, pentru ca ei să intre și pe urmă pieriră, lăsându-i slobozi să se culce ori să doarmă.
Și cei doi soți tinerei se culcară în patul cel înmiresmat și nu ca să doarmă, ci spre a se veseli.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăsprezecea noapte spuse:
Și cei doi soți tinerei se culcară în patul cel înmiresmat și nu ca să doarmă, ci spre a se veseli. Iar beizadea Hossein putu să deguste și să asemuiască. Și găsi în acea gennie fecioară o desăvârșire până la care nu s-au ridicat vreodată, fie mai de-aproape, fie mai de pe departe, nici cele mai minunate copile fiice de oameni. Și când vroi să guste iar din nurii ei cei fără de asemuire, găsi locul tot atâta de nevătămat ca și cum nici n-ar fi fost atins. Și pricepu atunci că fecioria la fiicele de ginni înflorește la loc, pe măsură ce te bucuri de ea. Și se desfată de bucuria aceea, până peste marginile desfătării. Și se firitisi în sineși, iar și iar, că ursita îl călăuzise de mână până la istorioara aceea nenădăjduită. Și își petrecu noaptea toată și încă multe alte nopți și zile, în huzururile celor meniți așa din ceruri. Și dragostea lui, departe de a se domoli după atâta răsfăț, nu făcea decât să sporească de tot ceea ce fără de contenire găsea necunoscut la frumoasa lui gennie domniță, atât în farmecele minții ei, cât și în desăvârșirile-i trupești.
Or, după șase luni de viață fericită ca aceea, beizadea Hossein, care totdeauna nutrise o mare dragoste firească față de tatăl său, cugetă că pesemne lipsa lui l-o fi cufundat pe sultan într-o durere fără de margini, mai cu seamă că plecarea nu-i fusese vestită și pe crăișor îl cuprinse un dor fierbinte de a-l vedea iarăși. Și își dezvălui fără de șovăială sufletul față de soția sa gennia, care dintru-ntâi se arătă tare speriată de hotărârea lui, atâta de mult se temea să nu care cumva să fie numai o născocire spre a o părăsi. Ci beizadea Hossein îi dase și îi dete mai departe, atâtea dovezi de credință și atâtea semne de dragoste pătimașă, și îi vorbi despre bătrânul lui tată cu atâta duioșie și cu atâta iscusință, încât ea nu vroi să se pună în calea dragostei lui de fiu. Și îi spuse, sărutându-l:
— O, preaiubitul meu, hotărât! Dacă nu aș asculta decât de inima mea, nu m-aș putea îndupleca să te văd cum pleci din saraiurile noastre, fie și măcar pentru o zi, ori chiar pentru și mai puțin. Da acuma atâta sunt de încredințată de iubirea ta față de mine și atâta încredere am în statornicia dragostei tale și în adevărul vorbelor tale, încât nu vreau să te lipsesc de îngăduința de a te duce să-l vezi pe părintele tău sultanul. Ci numai dacă îmi făgăduiești că lipsa ta nu are să fie de lungă vreme și numai dacă mi te juruiești că așa vei face, ca să mă liniștești!
Și craiul Hossein se aruncă la picioarele soției sale gennia spre a-i dovedi cât de pătruns era de datorința pe care o avea față de bunătatea ei și îi spuse:
— O, împărătița mea, o, sultană a frumuseții, cunosc tot prețul bunăvrerii pe care mi-o arăți și, orice-aș putea să-ți spun eu spre a-ți mulțumi, tu să fii încredințată că este încă și mai mult ceea ce simțesc. Și mă juruiesc ție, pe capul meu, că lipsa mea are să fie de scurtă vreme. Și de altminteri cum aș putea, când te-am îndrăgit așa cum te îndrăgesc, să zăbovesc peste răstimpul cât mi-e de trebuință numai cât să mă duc până la părintele meu și să mă întorc? Liniștește-ți, dar, sufletul și înseninează-ți ochii, căci toată vremea am să mă gândesc la tine; și nimica rău nu are să mi se întâmple. Inșallah!
Și vorbele lui Hossein izbutiră să liniștească pe deplin tulburarea preafrumoasei gennie, care, sărutându-l iarăși pe soțul ei, răspunse:
— Du-te, dar, o, mult-iubitul meu, sub pavăza lui Allah și întoarce-te iar la mine bine sănătos. Ci, mai înainte, te rog să nu care cumva să socoți greșit dacă îți dau câteva povețe despre felul cum să te porți în vremea cât ai să fii plecat la palatul tatălui tău. Și, dintru-ntâi, socot că trebuie să te ferești cu grijă a pomeni ceva despre căsătoria noastră sultanului, părintele tău, ori fraților tăi și nici despre obârșia mea de fiică a sultanului ginnilor, nici despre locul saraiurilor noastre, nici despre drumul care duce aici. Ci la toți să le spui să se mulțumească numai a te ști pe deplin fericit, că toate dorințele îți sunt împlinite, că nu râvnești nimica mai mult decât să trăiești în fericirea în care trăiești și că singura pricină care te aduce la ei este numai aceea de a pune capăt îngrijorării în care s-ar fi putut afla ei în privința sorții tale!
Și, după ce vorbi astfel, gennia îi dete soțului său douăzeci de ginni călăreți, bine înarmați, bine întocmiți și bine îmbrăcați și porunci ca lui să i se aducă un cal atâta de frumos cum nimenea de la saraiul și din împărăția tatălui său nu avea vreunul asemenea. Și beizadea Hossein, când totul fu gata, își luă rămas-bun de la soția sa gennia domniță, sărutând-o și înnoindu-și încă o dată făgăduiala pe care i-o făcuse de a se întoarce fără de zăbavă. Pe urmă se apropie de calul cel frumos și iabraș, îl mângâie cu palma, îi vorbi la ureche, îl sărută și sări cilibiu în șa. Iar soția lui îl privea și îl sorbea din ochi.
Și după ce își spuseră cel de pe urmă rămas-bun, prințul porni în fruntea călăreților săi.
Și cum drumul care ducea la cetatea de scaun a părintelui său nu era lung, beizadea Hossein nu avu mult până ce să ajungă la porțile cetății. Și norodul, care îl cunoscu, fu bucuros că-l vedea iarăși și îl întâmpină cu urale și îl însoți cu strigăte de voioșie până la saraiul sultanului. Și tătâne-său, când îl zări, se umplu de bucurie și îl primi cu brațele deschise, plângând și plângându-se, în dragostea lui de tată, de durerea și de mâhnirea în care îl aruncase o lipsă atâta de lungă și atâta de peste putință de înțeles. Și îi spuse:
— Ah, fiul meu, nu credeam să mai am mângâierea de a te vedea! Ba chiar aveam tot temeiul să socot că din pricina hotărârii ursitei, date în folosul fratelui tău Hassan, te-i fi lăsat dus de vreun gând de deznădejde!
Iar beizadea Hossein spuse:
— De bună seamă, o, părinte al meu, mi-a fost crudă pierderea domniței Nurrennahar, verișoara mea, a cărei dobândire fusese singura țintă a dorurilor mele. Iar iubirea este o patimă de care nu te scuturi când vrei, mai ales dacă este o simțire care te cuprinde, te stăpânește și nu-ți dă răgaz să asculți sfaturile minții. Ci, o, părinte al meu, de bună seamă nu ai uitat că atunci când am slobozit săgeata, la întrecerea de pe meidan cu frații mei, s-a întâmplat lucrul acela ciudat și de neînțeles, că săgeata mea, slobozită într-un câmp șes și larg, de față cu tine și de față cu toți cei ce erau acolo, nu a mai putut să fie găsită, în pofida tuturor căutărilor noastre. Or, eu, învins astfel de o ursită potrivnică, nu am vroit nicicum să-mi pierd vremea cu bocete, până a nu-mi stâmpăra pe deplin sufletul tulburat de întâmplarea aceea pe care nu o pricepeam. Și am plecat, în toiul petrecerilor de nuntă ale fratelui meu, fără ca nimeni să mă vadă și m-am întors singur pe meidan, ca să încerc să-mi găsesc săgeata. Și am început s-o caut mergând drept, înspre partea în care presupuneam că s-a dus și mă uitam ba ici, ba colo, ba la dreapta, ba la stânga. Ci toate căutările mele erau zadarnice, da fără să mă biruie. Și mi-am urmat drumul înainte, tot aruncându-mi ochii și într-o parte și în cealaltă și străduindu-mă să scrutez și să cercetez până și cel mai mărunt lucru care mai de aproape ori mai de pe departe putea să se asemuie cu săgeata mea. Și am străbătut așa o depărtare foarte mare și până la urmă m-am gândit că o săgeată, de-ar fi fost ea trasă chiar și cu un braț de mii de ori mai tare decât al meu, nu era cu putință să ajungă atâta de departe și mă întrebam de nu cumva mi-oi fi pierdut și mințile odată cu săgeata. Și tocmai eram pe cale să mă las de căutarea aceea, mai ales când am văzut că ajunsesem la un brâu de stânci care astupau cu totul zarea, când deodată, la piciorul uneia dintre stâncile acelea, am zărit chiar săgeata mea, nicidecum înfiptă cu vârful în pământ, ci culcată la o oarecare depărtare de locul unde lovise. Și faptul m-a aruncat într-o mare nedumerire, în loc să mă bucure. Căci, judecând bine, nu puteam să-mi închipui că aș fi fost în stare să arunc atâta de departe o săgeată. Și acolo, atunci, o, părinte al meu, am dobândit lămurirea tainei aceleia și a tot ce mi s-a întâmplat în călătoria mea din Samarkand. Ci este o taină pe care nu pot, vai! să ți-o dezvăluiesc fără a-mi încălca jurământul. Și tot ce pot să-ți spun, o, părinte al meu, este că din ceasul acela am uitat-o și pe verișoara mea și înfrângerea și toate necazurile mele și că am purces pe calea cea netedă a fericirii. Și, pentru mine, a început o viață de desfătare, pe care nu mi-o tulburau decât depărtarea în care mă aflu de un părinte care mi-e mai drag decât orice pe lume și simțământul pe care îl aveam că el de bună seamă era îngrijorat din pricina mea. Și-am socotit atunci de datoria mea de fiu să vin să te văd și să te liniștesc. Și-aceasta-i, o, părinte al meu, toată pricina venirii mele!
Când auzi vorbele fiului său și când pricepu astfel că fiul său dobândise fericirea și nimic alta, sultanul răspunse:
— O, fiul meu, ce poate să dorească mai mult pentru copilul lui un tată iubitor? De bună seamă, mi-ar fi plăcut mai mult să te văd și eu cum trăiești, în fericirea aceea, în preajma mea, la anii mei bătrâni, mai degrabă decât într-un loc despre care nu știu unde se află și nici măcar dacă se află. Da măcar, fiul meu, nu-mi poți arăta unde să dau de știre, de acuma înainte, când aș vrea să am de la tine știri mai dese și să nu mai fiu în starea de îngrijorare în care mă cufundase lipsa ta?
Și beizadea Hossein răspunse:
— În ce privește liniștea ta, o, părinte al meu, să știi că am să veghez eu însumi, abătându-mă atâta de des pe la tine, încât mi-e frică să nu încep a te sastisi. Însă în ce privește a-ți arăta locul de unde ai putea să capeți știri despre mine, te rog fierbinte să mă ierți a nu-ți dezvălui nimic, întrucât aceasta-i o taină de credință pe care am jurat și un legământ pe care țin să-l țin.
Și sultanul, nevroind să stăruie mai mult, îi spuse craiului Hossein:
— O, fiul meu, ferească-mă Allah să pătrund mai departe, împotriva voinței tale, în taina aceasta. Poți oricând vei vroi să te întorci la saraiul acela de desfătare unde locuiești. Vreau numai să-ți cer a-mi face și mie, părintele tău, o făgăduială, tot așa și anume că ai să vii să mă vezi o dată pe lună, fără teama că m-ai sastisi, cum zici tu, ori că m-ai stânjeni. Căci ce îndeletnicire mai scumpă poate avea un tată iubitor, dacă nu aceea de a-și încălzi inima în preajma copiilor lui și de a-și răcori sufletul la răsuflarea lor și de a-și bucura ochii la vederea lor?
Iar cuconul Hossein răspunse că ascultă și că se supune și, făcând juruința cerută, rămase la sărai trei zile întregi, după care își luă ziua-bună de la tătâne-său și în dimineața celei de a patra zile plecă de cu zori, în fruntea călăreților săi, fiii de ginni, așa cum venise.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treisprezecea noapte spuse:
Cuconul Hossein răspunse că ascultă și că se supune și, făcând juruința cerută, rămase la sărai trei zile întregi, după care își luă ziua bună de la tătâne-său și în dimineața celei de a patra zile plecă de cu zori, în fruntea călăreților săi, fiii de ginni, așa cum venise.
Iar soția lui, gennia cea frumoasă, îl primi cu o bucurie fără de margini și cu un dor cu atâta mai cald cu cât nu se așteptase să-l vadă întors așa de grabnic. Și sărbătoriră împreună întoarcerea aceea fericită, drăgostindu-se îndelung, în cele mai desfătate și în cele mai felurite chipuri.
Și frumoasa gennie nu precupeți nimic, începând din ziua aceea, spre a-i face soțului ei cât mai ispititoare cu putință șederea în saraiul fermecat. Și se sluji pentru aceasta de necontenite schimbări în felul ei de a răsufla, de a se plimba, de a mânca, de a bea, de a se veseli, de a privi cum dănțuiau dănțuitoarele, de a asculta cântecele almeelor și dulceața lăutelor, de a spune stihuri, de a mirosi mireasma trandafirilor, de a se împodobi cu florile grădinii, de a culege chiar de pe ramuri poamele coapte și de a juca neasemuitul joc al celor ce se au dragi, care-i jocul de șah în pat, luând seama la toate chichițele cele iscusite la care duce jocul acesta gingaș.
Și după o lună de zile de viață dulce ca aceea, beizadea Hossein, care o prevestise dintru început pe soția sa despre făgăduiala ce-i făcuse sultanului, părintele său, fu nevoit să curme șirul desfătărilor și să-și ia rămas-bun de la gennia cea întristată. Și îmbrăcat și împodobit încă și mai falnic decât întâia oară, încălecă pe calul lui cel frumos și porni în fruntea fiilor de ginni, călăreții săi, ca să se ducă în ospeție la tătâne-său sultanul.
Or, în vremea lipsei lui, după ce plecase întâia dată din palatul tatălui său, sfetnicii de taină ai sultanului, care prețuiseră puterea prințului Hossein și bogățiile lui necunoscute după dovezile pe care le dăduse în vileag în răstimpul celor trei zile pe care le petrecuse la sărai, nu pregetară să se folosească de îngăduința pe care le-o dase sultanul de a-i vorbi și de înrâurirea pe care o dobândiseră asupra cugetului său, spre a încerca să-i iște în suflet anumite presupusuri împotriva lui fiu-său și să-l facă să creadă că domnișorul îi purta pică. Și îi zugrăviră că grija cea mai de rând îi poruncea să cerceteze măcar în ce loc se află adăpostul fiului său și de unde scoate el tot aurul trebuitor pentru niște cheltuieli cumu-s acelea pe care le-a făcut cât a stat acolo și pentru fala cu care i-a plăcut să se împăuneze anume numai, ziceau ei, ca să-l înfrunte pe tătâne-său și ca să arate că nu are trebuință de milele ori de bunăvoia lui spre a trăi ca un fecior de sultan. Și îi spuseră că tare mai era de temut să nu care cumva să se facă îndrăgit de gloate și să-i răzvrătească pe supuși împotriva domnului lor, spre a-l da jos pe sultan din scaunul de domnie și spre a-i lua locul.
Ci sultanul, măcar că vorbele lor l-au cam tulburat oleacă, nu a vrut nicidecum să creadă că Hossein, fiul său cel mai drag, ar fi în stare să uneltească împotriva lui, punând la cale o hainie atâta de ticăloasă ca aceea. Și le răspunsese sfetnicilor săi de taină:
— O, voi, care cu limba voastră plămădiți neîncrederea și presupunerile, au voi nu știți că fiul meu Hossein ține la mine și că eu sunt cu atâta mai încredințat de dragostea și de credința lui cu cât nu i-am dat vreodată nici cel mai mic prilej de a fi nemulțumit de mine?
Dar cel mai ascultat dintre sfetnici o întoarse:
— O, doamne al vremilor, da-ți-ar viață lungă Allah! Și crezi tu că beizadea Hossein a uitat așa de repede ceea ce el socoate a fi o nedreptate din partea ta, în ce privește hotărârea norocului lui cu domnița Nurrennahar? Și nu pricepi tu, din ceea ce se vădește limpede, că beizadea Hossein s-a dovedit tare iscusit când a primit cu supunere hotărârea sorții, în loc să se ia după pilda fratelui mai mare, care, mai degrabă decât să se răzvrătească împotriva a ce a fost scris, s-a dus și a îmbrăcat haina de derviș și s-a pus sub oblăduirea sufletească a unui sfânt șeic, meșter la cunoașterea Cărții celei Sfinte? Și-apoi, o, stăpâne al nostru, au nu și tu ai băgat de seamă, înaintea noastră, că, atunci când a venit beizadea Hossein și el și oamenii lui erau curați, iar hainele și podoabele și tacâmurile cailor erau strălucite de parcă de-abia ar fi ieșit din mâna meșterului? Și n-ai luat seama că până și caii aveau părul uscat și lucios și nu erau mai osteniți decât dacă s-ar fi întors de la o preumblare scurtă? Or, toate astea, o, doamne al vremilor, sunt numai spre a-ți dovedi că beizadea Hossein și-a așezat tabăra lui cea tainică foarte aproape de cetatea ta de scaun, spre a-i fi cât mai la îndemână să-și înfăptuiască gândurile cele pidosnice și să stârnească tulburări în norod și să se dedea la hainlâcurile lui cele negre. Noi, dar, am fi lipsit să ne îndeplinim datoria, o, doamne preamărit, dacă nu ne-am fi luat asupră-ne cruda îndatorire de a trezi luarea-ți aminte asupra unei trebi care-i tot atâta de anevoioasă pe cât este de temeinică și de grea, spre a te hotărî să veghezi la paza ta și la binele supușilor tăi cei credincioși!
Iar când sfetnicul își încheie țesătura lui de răutăți și de scorneli, sultanul îi spuse:
— Chiar că nici nu mai știu ce se cade să cred ori să nu cred din lucrurile acestea uluitoare. Oricum, vă rămân îndatorat tuturora pentru sfaturile voastre și pe viitor am să-mi deschid ochii mai bine!
Și îi lăsă să plece, fără a le arăta prea mult cât era de tulburat și de îngrijorat în sufletul său de vorbele lor. Și, spre a putea într-o zi fie să-i nimicească, fie să le mulțumească pentru sfatul lor de bine, se hotărî să vegheze la faptele și la umbletele fiului său Hossein, chiar de la întoarcerea următoare a acestuia.
Or, cuconul Hossein nu zăbovi mult până ce să sosească, după cum făgăduise. Și sultanul, tătâne-său, îl primi tot cu bucuria și tot cu mulțumirea de întâia oară, ferindu-se cu grijă să-i dezvăluie crăișorului bănuielile pe care i le stârniseră în minte vizirii cei dornici să-l piardă. Ci a doua zi chemă o babă, vestită în tot saraiul pentru vrăjitoriile și răutățile ei și care era în stare să descurce, fără a le rupe, până și firele dintr-o pânză de păianjen. Și când baba se înfățișă dinainte-i, sultanul îi spuse:
— O, bătrână a binecuvântării, iacătă ziua în care să-ți dovedești credința față de nevoile sultanului tău. Află, dar, că, de când l-am găsit pe fiul meu Hossein, nu am putut a-l face să-mi spună în ce loc s-a aciuat. Și nu am vrut, ca să nu-l umilesc, să mă slujesc de puterea mea și să-i cer fără de voia lui să-mi dezvăluie taina. Așa că te-am chemat, o, sultană a vrăjitoarelor, întrucât te socot de-ajuns de iscusită ca să faci în așa fel încât dorința mea să fie împlinită fără ca nici fiul meu, nici nimeni din sărai să nu poată să afle ceva. Așa că îți cer să te folosești de toată dibăcia și deșteptăciunea ta, care-s fără de asemuire, spre a lua seama la tot ce va face fiul meu după plecarea sa, care va avea loc mâine dimineață în zori. Ori poate că ai face și mai bine să te duci chiar de astăzi, fără a mai tărăgăna, la locul unde și-a găsit săgeata, lângă brâul de stânci ce închide câmpia dinspre apus. Întrucât acolo, odată cu săgeata, și-a găsit el ursita!
Iar hârca cea bătrână răspunse că ascultă și că se supune și ieși să se ducă la stânci și să se pitească acolo, în așa fel încât să vadă tot fără a fi văzută.
Or, a doua zi beizadea Hossein plecă de la sărai, cu călăreții lui, din revărsat de ziuă, spre a nu trezi luarea-aminte a musaipilor și a trecătorilor. Și când ajunse la borta în care se afla ușa de piatră, pieri dincolo de ea dimpreună cu toți cei care îl însoțeau. Și baba vrăjitoare văzu totul și rămase uluită până peste marginile uluirii.
Și când își veni în fire din turburarea ei, ieși din ascunzătoare și se duse drept la ungherul în care văzuse cum pieriseră și oamenii și caii. Ci cu toate străduințele și oricât căută ea în toate părțile, rotindu-se întruna peste tot, nu zări nici o deschizătură și nici o intrare. Întrucât ușa de piatră, care pentru beizadea Hossein se lăsase văzută încă de la întâia lui sosire acolo, nu se ivea decât numai pentru anume oameni, care erau pe placul preafrumoasei gennie, da niciodată și nicidecum ușa nu era de văzut pentru niște muieri și mai cu seamă pentru babele cele urâte și grețoase la privit. Și în tulburarea ei de a nu-și putea duce mai departe iscodelile, baba nu se putu ușura altfel decât slobozind o vântuitură care făcu să sară pietrele din loc și ridică în văzduh un nor de pulbere. Și, cu nasul alungit până la picioare, se întoarse la sultan și îi dete seama despre tot ce văzuse, adăugând:
— O, doamne al vremilor, am toată nădejdea să izbutesc mai bine data viitoare. Și nu-ți cer decât să mă îndatorezi cu oleacă de răbdare și să nu întrebi nimic despre căile de care am de gând să mă slujesc!
Și sultanul, care și așa era destul de mulțumit de izbânda aceea dintâi, îi răspunse bătrânei:
— Ai toată slobozenia să faci cum te-i pricepe! Du-te, sub ocrotirea lui Allah, iar eu am să aștept aici răbduriu izbânda făgăduielilor tale!
Și ca îndemn să lucreze bine, îi dărui un diamant minunat și îi spuse:
— Primește diamantul, ca pe un semn al mulțumirii mele! Da să știi că el nu este nimic față cu ceea ce gândesc eu să-ți răsplătesc izbânda!
Și bătrâna sărută pământul dintre mâinile sultanului și se duse în calea ei.
Or, la o lună de la întâmplarea aceasta, beizadea Hossein ieși ca și cea din urmă oară pe ușa de piatră, cu alaiul lui de douăzeci de călăreți îmbrăcați falnic. Și mergând de-a lungul stâncilor, dete cu ochii de o biată bătrână care zăcea jos pe pământ și gemea într-un chip jalnic, ca o făptură lovită de vreo suferință grea. Și era îmbrăcată în zdrențe și plângea. Și crăișorul Hossein, cuprins de milă, își opri calul și o întrebă cu duioșie pe bătrână ce o doare și ce putea să facă el spre a-i ușura suferința. Și baba cea prefăcută, care anume venise să se aștearnă acolo spre a răzbate la ținta ce și-o urma, răspunse, fără a ridica fruntea, cu un glas întretăiat de gemete și cu gâfâituri:
— O, mântuitoare doamne al meu, Allah anume te-a trimis ca să-mi sapi mormântul, întrucât am să mor! Of, sufletul meu se duce! O, doamne al meu, am plecat din satul meu să mă duc la cetate și, pe drum, m-a cuprins o fierbințeală grea, care m-a doborât aici fără de puteri, departe de orice făptură omenească și fără de nădejdea vreunui ajutor!
Și cuconul Hossein, care avea inima miloasă, îi spuse bătrânei:
— Mătușă a mea bună, îngăduie ca doi oameni de-ai mei să te ridice și să te ducă la locul unde am să mă întorc și eu, ca să ți se dea îngrijire!
Și făcu semn la doi dintre oamenii lui s-o ridice pe babă. Iar ei așa făcură; și pe urmă unul dintre ei o sui pe spinarea calului, în spatele său. Și domnișorul făcu cale întoarsă și ajunse cu călăreții săi la ușa de piatră, care se deschise și îi lăsă să intre.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute paisprezecea noapte spuse:
Și domnișorul făcu cale întoarsă și ajunse cu călăreții săi la ușa de piatră, care se deschise și îi lăsă să intre.
Și domnița gennia, când îi văzu pe toți că vin așa îndărăt și nedându-i prin cap care să fie pricina ce-i silise să se întoarcă, dete fuga înaintea crăișorului Hossein, soțul ei care, fără să descalece de pe cal, i-o arătă cu degetul pe baba ce se făcea că moare și pe care doi călăreți tocmai o puneau jos pe pământ, sprijinind-o pe după subsuori și îi spuse:
— O, sultană a mea, această biată bătrână, în starea jalnică în care o vezi, ne-a fost scoasă în cale de Allah și se cuvine să-i purtăm de grijă și să-i dăm ajutor. O încredințez, așadar, milei tale, rugându-te să pui să i se dea toate îngrijirile pe care le vei socoti de trebuință!
Și gennia domniță, care sta cu privirile pironite pe babă, le porunci slujnicelor sale s-o ia din mâinile călăreților și s-o ducă într-un iatac aparte și să se poarte față de prefăcută cu tot atâta cinstire și cu tot atâta luare-aminte cât ar avea față de ea însăși. Și după ce femeile se îndepărtară cu bătrâna, preafrumoasa gennia îi spuse soțului său, scoborând glasul:
— Allah să-ți răsplătească mila, care pornește dintr-un suflet bun! Ci de acum încolo poți să fii liniștit în privința bătrânei, întrucât ea nu e mai bolnavă decât ochiul meu și știu care-i pricina ce-o aduce aici și cine sunt cei care au mânat-o și care este ținta chibzuită de ea când s-a așternut în drumul tău. Ci să fii fără de nici o teamă și să fii bine încredințat că orice s-ar unelti împotriva ta, cu gândul de a te urgisi și de a-ți cășuna necazuri, am să știu eu cum să te apăr, făcând zadarnice toate capcanele ce se vor pune împotriva ta!
Și, după ce îl mai sărută o dată, îi spuse:
— Du-te, sub ocrotirea lui Allah!
Și beizadea Hossein, deprins de mult să nu-i mai ceară lămuriri soției sale gennia, își luă rămas-bun de la ea și porni iar la drum înspre cetatea de scaun a părintelui său, unde nu peste mult ajunse cu întregu-i alai. Și sultanul îl primi ca de obicei, nelăsând să se vadă nimic, nici dinaintea lui, nici dinaintea sfetnicilor, din simțămintele care îl zbuciumau.
Estimp, așadar, cele două slujnice ale preafrumoasei gennia o duseră pe hârca de vrăjitoare într-un iatac mândru și o ajutară să se culce pe un pat cu saltele de satin, chindisit cu horbote și cu un polog de mătase subțire, cu perdele de zarafir. Și una dintre ele îi dete să bea o ceașcă plină cu apă de la Fântâna Leilor, spunându-i:
— Iacătă o ceașcă de apă de la Fântâna Leilor, care vindecă până și bolile cele mai zăcașe și dă sănătate până și celor ce se află în pragul morții!
Și baba sorbi ceașca și, peste puține clipe, strigă:
— O, ce licoare minunată! Iacătă-mă-s tămăduită, de parcă mi s-ar fi scos răul cu un clește! Faceți-mi binele de a mă călăuzi degrabă până la stăpâna voastră, ca să-i mulțumesc pentru bunătatea ei și ca să-i arăt îndatorința mea!
Și se ridică în capu'oaselor, prefăcându-se că s-ar fi zviduit de un rău de care nici nu suferise. Și cele două slujnice o călăuziră printr-un șir de iatacuri care de care mai strălucit, până în sala în care se afla stăpâna lor.
Or, preafrumoasa gennia ședea pe un jeț de aur greu, împodobit cu nestemate, împresurată de o mulțime de domnițe de-ale ei care toate erau la fel de minunate și îmbrăcate într-un chip tot atâta de strălucit ca și stăpâna lor. Iar baba vrăjitoare, uluită de tot ce vedea, se ploconi la picioarele jețului, îngăimând niște mulțumiri. Și gennia îi spuse:
— Sunt tare bucuroasă, o, preabună femeie, că te-ai vindecat. Și-acuma ești slobodă să rămâi la saraiul meu câtă vreme vei vrea. Iar femeile mele au să stea la poruncile tale, spre a-ți arăta saraiul!
Și baba, după ce mai sărută o dată pământul, se ridică și se lăsă dusă de două tinerele, care porniră să-i arate palatul până în toate minunatele lui amănunte. Și când sfârșiră de umblat, baba își zise că ar fi mai bine pentru ea să se cărăbănească acuma, când văzuse ce vrusese să vadă. Și își mărturisi dorința față de cele două tinerele, după ce le mulțumi pentru bunăvoința lor. Iar ele o scoaseră prin ușa de piatră, urându-i drum bun. Și, de cum ajunse dincolo de stânci, baba se întoarse ca să ia seama mai bine la ușă și ca să poată să țină minte locul; și întrucât ușa nu era de văzut pentru o muiere de teapa ei, degeaba se tot uită ea; și fu nevoită să plece fără a izbuti să dibăcească ușa.
Iar când ajunse dinaintea sultanului, îi dete seama de toate câte le făcuse, toate câte le văzuse și de neputința în care se afla de a mai găsi intrarea la saraiul vrăjit. Și sultanul, destul de mulțumit de lămuririle ei, își chemă la sfat și vizirii și sfetnicii și le povesti cumu-i treaba, cerându-le sfatul. Și unii îl sfătuiră să-l dea morții pe cuconul Hossein, ponegrindu-l că urzește împotriva domniei; iar alții socotiră că poate ar fi mai bine să-l zeberească și să-l întemnițeze pentru tot restul zilelor lui. Iar sultanul se întoarse înspre babă și o întrebă:
— Dar tu ce socoți?
Și ea spuse:
— O, doamne al vremilor, eu socot că-i mai bine să te slujești de legăturile pe care fiul tău le are cu gennia, spre a-l pune să ceară și să dobândească de la ea minunății ca acelea care se află în saraiul ei. Iar dacă el nu are să vrea, ori dacă ea nu are să-i dea, numai atunci urmează să cugeți la mijlocul cel crunt pe care ți-l înfățișează vizirii!
Și sultanul zise:
— Nu este nimica împotrivă!
Și trimise după fiul său și îi spuse:
— O, fiul meu, întrucât iacătă-ne ajuns mai bogat și mai puternic decât tatăl tău, oare nu ai putea să-mi aduci, data viitoare, vreun lucru care să-mi facă bucurie, de pildă vreun cort frumos, care să-mi poată sluji la vânătoare ori la război?
Și crăișorul Hossein dete răspunsul de cuviință, încredințându-l pe tătâne-său de bucuria pe care o are de a-l mulțumi.
Și când ajunse îndărăt la soția lui gennia, îi spuse dorința tatălui său; iar ea răspunse:
— Pe Allah! Lucrul pe care ni-l cere sultanul este un fleac!
Și îl chemă pe vistiernicul ei și îi spuse:
— Du-te și ia cortul cel mai mare care se află în haznaua mea! Și spune-i străjerului vostru Șaiibar să ni-l aducă!
Și vistiernicul grăbi să îndeplinească porunca. Și peste puține clipe se întoarse însoțit de străjerul haznalei, care era un ginn dintr-un soi cu totul aparte. Întrucât era înalt de un picior și jumătate, avea o barbă de trei picioare, o mustață deasă și suflecată până la urechi și niște ochi ca ochii de porc, înfundați adânc în capul lui care era tot atâta de gros cât și trupul; și ducea pe umăr o dreavă de fier mai grea de cinci ori decât el, iar în mâna cealaltă ducea o legăturică împăturită. Și gennia îi spuse:
— O, Șaiibar, ai să-l însoțești numaidecât pe soțul meu, beizadea Hossein, până la sultan, părintele său. Și să faci ceea ce ești dator să faci!
Iar Șaiibar răspunse că ascultă și că se supune; și întrebă:
— Și, o, stăpâna mea, trebuie să duc și cortul pe care îl am în mână?
Ea spuse:
— De bună seamă! Ci, mai întâi, întinde-l aici, pentru ca beizadea Hossein să poată să-l vadă!
Și Șaiibar trecu în grădină și desfăcu legăturica pe care o adusese. Și se văzu un cort care, întins cu totul, putea să adăpostească o oștire întreagă și care avea însușirea că se mărea și se micșora, pe măsura a ce trebuia să cuprindă. Și după ce îl desfășură, îl strânse la loc și îl făcu o legăturică pe care o ținea în podul palmei. Și îi spuse crăișorului Hossein:
— Să mergem la sultan!
Or, când beizadea Hossein, cu Șaiibar mergând pe jos înainte-i, ajunse în cetatea de scaun a părintelui său, toți trecătorii, cuprinși de spaimă la vederea ginnului cel pitic, care venea cu bârna lui de fier pe umăr, o luară la fugă să se ascundă prin case și prin prăvălii, zăvorind degrabă ușile. Iar când ajunseră la palat, portarii, hadâmbii și străjerii își luară tălpile la spinare, scoțând țipete de spaimă. Și amândoi intrară în palat și se înfățișară dinaintea sultanului, care se afla înconjurat de vizirii și de sfetnicii lui și tăifăsuiau cu hoașca de vrăjitoare. Iar Șaiibar, înaintând până la picioarele jețului domnesc, așteptă până ce beizadea Hossein se temeni dinaintea tătâne-său, după care spuse:
— O, doamne al vremilor! Ți-am adus cortul.
Și întinse cortul în mijlocul sălii și începu să-l mărească și să-l micșoreze, stând la oarecare depărtare. Pe urmă deodată ridică bârna de fier și o slobozi drept în capul vizirului și îl făcu terci, dintr-o lovitură. Pe urmă îi terciui în același chip și pe ceilalți viziri și pe sfetnici, pe când ei, înțepeniți de spaimă, nu aveau putere nici măcar să ridice mâna ca să se apere. Și o terciui apoi și pe hoașca de vrăjitoare, spunându-i:
— Asta-i ca să te învăț cum să te mai prefaci că ești pe moarte!
Și după ce nimici astfel toată liota, puse dreava de fier pe umăr și îi spuse sultanului:
— I-am nimicit spre a-i pedepsi pentru sfaturile lor cele rele! În ce te privește, o, Măria Ta, întrucât ai mintea slabă și întrucât nu te-ai gândit să-l ucizi ori să-l otrăvești pe craiul Hossein decât din pricină că te-au îndemnat aceștia, te cruț de o soartă ca a lor. Da te mazilesc din domnie. Și dacă vreunul din cetate cutează să cârtească, îl nimicesc! Și nimicesc cetatea toată, dacă nu va vroi să-l primească pe crăișorul Hossein de sultan! Și-acuma dă-te jos și pleacă, ori te sfărâm!
Iar sultanul zori să se supună și, coborând din scaunul de domnie, ieși din palat și se duse să trăiască în pustnicie, lângă fiul său Ali, sub călăuza dervișului cel sfânt.
Iar în ce-i privește pe beizadea Hassan și pe soția sa Nurrennahar, întrucât nu luaseră parte în nici un fel la uneltire, crai Hossein, ajungând sultan, le dărui ca huzmet țara cea mai frumoasă din împărăție și rămase mai departe în cele mai bune legături cu ei. Iar crai Hossein trăi cu soția lui, preafrumoasa gennia, în desfătare și huzur. Și lăsară amândoi un șir lung de urmași, care domni după moartea lor, vreme de ani și ani. Ci mai știutor este Allah!
Iar Șeherezada, după ce istorisi așa povestea aceasta, tăcu. Iar sora ei Doniazada îi spuse:
— O, sora mea, ce dulci și ce miezoase și ce desfătătoare sunt vorbele tale!
Iar Șeherezada zâmbi și spuse:
— Da ce sunt acestea pe lângă ceea ce am să mai povestesc, dacă sultanul îmi îngăduie!
Și sultanul Șahriar își zise: „Ce poate ea să-mi mai povestească, iar eu să nu știu?” Și îi zise Șeherezadei:
— Ai îngăduința!