Se povestește că a trăit odată în cetatea Trablus din Siria, pe vremea lui Harun Al-Rașid, un cadiu care îndeplinea puterile slujbei sale cu o asprime și cu o neînduplecare până peste poate. Și-așa, ajunsese de pomină pentru toată lumea.
Or, cadiul acela al prăpădului avea, spre a-l sluji, o arăpoaică bătrână, cu pielea aspră și groasă ca pielea unui bivol de pe Nil. Și asta-i tot ce avea el ca femeie în haremul lui. Izgoni-l-ar Allah de la mila sa! Întrucât cadiul acela era de o cărpănoșenie ce nu se putea asemui decât cu neînduplecarea lui la osândele pe care le da. Bătu-l-ar Allah! Și, măcar că era bogat, nu trăia decât cu pâine uscată și cu ceapă. Și, după toate, mai era și plin de fudulie, și-i era rușine să se arate zgârcit și totdeauna vroia să dea dovadă de belșug și de dărnicie, da trăia cu legumeala unui cămilar ajuns la capătul merindelor. Și spre a amăgi cu o strălucire care nici gând să se afle în casa lui, își făcuse năravul de-a coperi sofaua cu o față de masă chindisită cu horbote de aur. Și astfel, dacă din întâmplare intra careva în casa lui, cu vreun necaz, la ceasul mesei, cadiul nu pregeta s-o cheme pe arăpoaică și să-i spună cu glas tare:
— Pune fața de masă cea cu ciucuri de aur!
Și gândea că așa oamenii au să creadă că masa lui era îmbelșugată și că bucatele erau tot atâta de bune și de multe pe cât de frumoasă era fața de masă cea cu ciucuri de aur. Ci nimenea n-a fost vreodată poftit la vreuna dintre acele mese așternute pe acea față strălucită; și nimenea nu se amăgea, ba dimpotrivă, în privința adevărului despre calicenia cea ticăloasă a cadiului. Până într-atâta că se și spunea îndeobște, atunci când la vreun ospăț se mânca prost: „Am fost poftiți la fața de masă a cadiului!” Și-așa că omul acela, pe care Allah îl dăruise cu bogății și cu falnicii, trăia o viață cu care nu s-ar fi mulțumit nici câinii de pe uliță. Fir-ar el afurisit să fie!
Or, într-o zi, niște inși, care vroiau să și-l facă binevoitor la o pricină, îi spuseră:
— O, stăpâne al nostru, cadiule, pentru ce nu îți iei tu o soție? Întrucât arăpoaica cea bătrână pe care o ai în casă nu este vrednică de făloșiile tale!
Și el răspunse:
— Este careva printre voi care vrea să-mi găsească o femeie?
Iar unul dintre cei de față răspunse:
— O, stăpâne al nostru, eu am o fată tare frumoasă, iar tu l-ai preacinsti pe robul tău dacă ai vroi s-o iei de soție.
Și cadiul primi târgul; și nunta se sărbători repede; și fata fu dusă chiar în seara aceea în casa soțului ei. Și tinerica era tare nedumerită că nu vedea să se pregătească de nici un fel de masă și că nici măcar nu se pomenea de masă; ci întrucât era fată la locul ei și cu mult bun-simț, nu puse nici o întrebare și, vrând să se supună deprinderilor soțului ei, încercă să-și treacă vremea. La rându-le, martorii de la căsătorie și oaspeții prepuneau că nunta cadiului avea să prilejuiască vreun ospăț, sau măcar o masă; ci nădejdile și așteptarea lor se dovediră zadarnice, iar ceasurile trecură fără ca scârțanul de cadiu să le facă vreo poftire. Și toți plecară blestemându-l pe mațe-pestrițe.
Ci în ceea ce o privește pe tânăra mireasă, apoi aceasta, după ce îndură amarnic un post atâta de aprig și atâta de îndelung, îl auzi într-un sfârșit pe soțul ei că o cheamă pe arăpoaica cea cu piele de bivol și îi poruncește să pregătească sofraua și să aștearnă pe ea fața cu ciucuri de aur și podoabele cele mai frumoase. Și amărâta de mireasă nădăjduia atunci că are să poată într-un sfârșit să se despăgubească de postul cel greu la care fusese osândită, ea care totdeauna trăise, în casa tatălui ei, în mijlocul belșugului și al bunăstării. Ci vai de ea și de ea! Ce să mai facă, atunci când arăpoaica aduse, drept orice altă tabla cu mâncăruri, o farfurie pe care erau trei bucăți de pâine neagră și trei cepe? Și întrucât mireasa nu cuteza să facă nici o mișcare și nu pricepea nimic, cadiul luă cu multă luare-aminte o bucată de pâine și o ceapă, îi dete o parte la fel și arăpoaicei și o pofti pe tinerica-i nevastă să cinstească ospățul, spunându-i:
— Nu te sfii să guști din darurile lui Allah!
Și începu să mănânce cu o duioșie care vădea cât de mult prețuia el minunăția mesei aceleia. Iar arăpoaica și ea, la fel, mântui repede ceapa, de vreme ce asta era toată masa din ziua aceea. Și biata nevastă amăgită dete să-ncerce a face și ea ca ei. Și până la urmă se ridică de la masă nemâncată, blestemând în suflet întunecimea sorții sale. Și trei zile trecură așa, în cumpătare, cu tot aceeași chemare de la ceasul mesei, cu tot aceleași podoabe frumoase pe sofra, cu tot același chindeu cu ciucuri de aur, cu pâinea cea neagră și cu cepele jalnice. Ci în cea de a patra zi, cadiul auzi niște țipete înfricoșătoare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăzeci și noua noapte spuse:
Ci în cea de a patra zi, cadiul auzi niște țipete înfricoșătoare ieșind din harem. Iar arăpoaica veni să-i dea de știre, ridicând mâinile înspre cer, că stăpâna ei în casă se răzvrătise împotriva lumii întregi și că a trimis după taică-său. Iar cadiul, mânios, se duse la soție cu ochii aprinși, îi răcni tot felul de lucruri urâte și, învinuind-o că s-ar fi dedat la tot soiul de dezmățuri, îi tăie părul cu de-a sila și se lepădă de ea, spunându-i:
— Ești despărțită de mine, cu cele trei lepădări!
Și o izgoni cu mânie și încuie poarta după ea. Bătu-l-ar Allah! Că i se și cade să fie blestemat!
Or, nu la multe zile de la despărțenia de nevastă, se mai găsi un mușteriu care să-l îmbie pe cărpănosul acela, plod de cărpănoși, a-i lua fata de soție, mulțumită slujbei care îl făcea de mare folos pentru multă lume. Și se însură cu fata, care fu ospătată în același fel și care, neputând să îndure mai mult de trei zile ajunarea cu ceapă, se răzvrăti, și fu și ea, tot așa, alungată. Da asta nu sluji de învățătură și altora; întrucât cadiul mai găsi încă multe fete de măritat și se însură cu ele rând pe rând, ca să le alunge apoi după o zi sau două, din pricina răzvrătirii lor împotriva pâinii celei negre și a cepelor.
Da când despărțeniile de soții se înmulțiră într-un chip atâta de peste măsură, zvonul despre zgârcenia cadiului răzbătu și la urechile la care până atunci nu răzbătuseră, iar purtarea lui față de soțiile sale ajunse să fie de poveste la toate taifasurile din haremuri. Și cadiul își pierdu toate lefteriile cu putință față de toate mijlocitoarele și nu mai putu cu nici un chip să se mai însoare.
Or, într-o seară, chinuit de moștenirea de la tătâne-său, întrucât nici o femeie nu-l mai vroia, cadiul se preumbla pe-afară din cetate, când văzu că venea înspre el o femeie călare pe o catârcă de culoarea sturzului. Și rămase tulburat de înfățișarea ei cilibie și de hainele-i bogate, încât, ridicându-și sfârcurile mustăților, se îndreptă înspre ea cu o legănare dulce, îi făcu o temenea adâncă și, după salamalecuri, îi spuse:
— O, preaaleasă domniță, de unde vii?
Ea răspunse:
— De pe drumul care se află îndărătul tău!
Iar cadiul zâmbi a râde și spuse:
— Da, de bună seamă! Da, de bună seamă! Știu! Da din care cetate?
Ea răspunse:
— Din Mossul!
El întrebă:
— Ești fată ori ești măritată?
Ea spuse:
— Sunt încă fată!
El întrebă:
— Nu vrei, dacă-i așa, să-mi slujești de-acuma înainte de soție, iar eu în schimb să-ți fiu bărbat?
Ea răspunse:
— Spune-mi unde locuiești, iar eu am să mă îngrijesc să capeți răspunsul chiar mâine.
Și cadiul o lămuri cine-i el și unde stă. Da ea știa! Și îl lăsă, lunecându-și înspre el zâmbetul cel mai făgăduitor, din coada ochiului.
Or, a doua zi dimineața, fetișcana îi trimise știre cadiului, spre a-l vesti că primește să se mărite cu el, dacă-i dă de zestre cincizeci de dinari. Iar mațe-fripte, zbuciumându-se amarnic împotriva cărpănoșeniei din el, scoase și numără, dată fiind patima pe care o simțea pentru fată, cei cincizeci de dinari și o însărcină pe arăpoaică să se ducă s-o cheme. Și fetișcana, nelepădându-se de făgăduiala dată, veni, într-adevăr, în casa cadiului; iar căsătoria fu repede încheiată dinaintea martorilor, care apoi numaidecât plecară, fără a fi fost omeniți în nici un fel.
Și cadiul, credincios deprinderilor lui, îi spuse arăpoaicei, cu un glas plin de fală:
— Așterne fața de masă cea cu ciucuri de aur!
Și, ca de obicei, pe masa falnic împodobită se aduseră, drept orice bucate, cele trei coji de pâine și cele trei cepe. Iar tânăra mireasă luă cu o înfățișare foarte mulțumită cea de a treia porție și când sfârși spuse:
— Alhamdu lillah! Mărire lui Allah! Ce masă minunată am mâncat!
Și însoți strigarea aceea cu un zâmbet de nemăsurată mulțumire. Iar cadiul, dacă văzu și dacă o auzi așa, strigă:
— Slăvit să fie Cel Preaînalt, carele într-un sfârșit mi-a hărăzit, în dărnicia sa, o soție ce îngemănează în ea toate desăvârșirile și știe să se mulțumească cu ce i se dăruiește, mulțumindu-i Atoateziditorului și pentru mult și pentru puțin!
Da orbul de scârțan, râtanul – prăpădi-l-ar Allah! – habar nu avea că ursitoarea îl și osândise în mintea cea ageră a tinerei lui mirese.
Or, a doua zi dimineața, cadiul plecă la divan, iar nevestica în lipsa lui începu să cerceteze una după alta toate ungherele casei. Și-așa ajunse la o încăpere cu ușa bine zăvorită, lăcătuită cu trei lăcătoaie cât toate zilele și întărită cu trei rânduri de drugi de fier vârtoși, care stârniră o aprigă dorință de-a vedea ce se află înlăuntru. Și după ce se învârti o bună bucată de vreme de jur împrejur și după ce cercetă bine ceea ce avea de cercetat, până la urmă băgă de seamă o crăpătură pe lângă ciubucăria zidului, cam cât un deget de mare. Și se uită prin crăpătura aceea și fu până peste poate de uluită și de bucuroasă când văzu că acolo înlăuntru era înghesuită averea cadiului, numai aur și argint, în niște căldări de aramă puse pe jos. Și numaidecât îi trecu prin minte să se prilejuiască fără de zăbavă de norocul acela nenădăjduit; și dete fuga să caute o ramură lungă de palmier, pe care o mânji bine la vârf cu niște aluat lipicios și o vârî prin gaura din perete. Și tot învârtind binișor ramura, câțiva bani de aur se lipiră de vârful ramurii pe care tinerica îi trase numaidecât afară. Și se duse în iatacul ei, o chemă pe arăpoaică și îi spuse, întinzându-i banii de aur:
— Du-te degrabă la suk și adu niște pită caldă încă din cuptor, presărată cu susan, niște orez cu șofran, niște carne fragedă de miel și tot ce vei putea să găsești mai bun ca poame și ca dulciuri!
Și arăpoaica, uluită, răspunse că ascultă și că se supune și zori să îndeplinească poruncile stăpâne-sii, care, când tuciuria se întoarse din suk, o puse să întindă tăvile și împărți cu ea lucrurile cele gustoase pe care le adusese. Iar negricioasa, care întâia oară în viața ei mânca o masă atâta de bună, strigă:
— Ținea-te-ar Allah, o, stăpână a mea și făcea-te-ar să schimbi în grăsimea cea mai aleasă minunățiile cu care mă hrănești tu acuma! Pe viața ta! Mi-ai dat să mănânc, numai la masa aceasta, datorată dărniciei palmei tale, niște bunătățuri pe care eu nu le-am gustat vreodată de când mă aflu în slujbă la cadiu!
Iar tinerica îi spuse:
— Ei, dacă dorești în fiecare zi niște bucate la fel, ba și mai bune decât cele de astăzi, nu ai decât a te supune la tot ce ți-oi spune eu și să-ți ții limba încuiată în gură față de cadiu.
Și balaoacheșa chemă asupra stăpâne-sii toate binecuvântările și îi mulțumi și îi sărută mâna, făgăduindu-i supunere și credință. Întrucât nu avea de șovăit nici baremi o clipă să aleagă între belșug și bunăstare pe de-o parte, lipsuri și legumeală amară pe de alta.
Și când, către prânz, cadiul se întoarse acasă, strigă la arăpoaică:
— O, roabo, așterne fața de masă cea cu ciucuri de aur!
Și după ce cadiul se așeză la masă, nevastă-sa se ridică și îi aduse ea însăși ceea ce mai rămăsese de la ospățul cel minunat.
Iar el mâncă cu mare poftă și se bucură de o mâncare atâta de bună și întrebă:
— De unde-s bucatele acestea?
Iar ea răspunse:
— O, stăpâne al meu, eu am în cetate multe rude și una dintre ele mi-a trimis astăzi bunătățile acestea, pe care nu am pus preț decât cu gândul de a le împărți cu stăpânul meu!
Iar cadiul se firitisi în sine-și că s-a însurat cu o femeie ce are niște neamuri atâta de avute.
Or, a doua zi, creanga de palmier lucră ca și întâia oară și scoase din comoara cadiului câțiva bani de aur, cu care soția lui trimise să se cumpere niște bucate minunate, printre care și un miel îndopat cu fistic și pofti și vreo câteva vecine să împartă cu ea masa aceea strălucită. Și își petrecură vremea între ele în chipul cel mai plăcut, până la ceasul de întoarcere a cadiului. Și femeile se despărțiră atunci, cu făgăduiala că ziua aceea de binecuvântare se va mai înnoi, cu toată dragostea. Iar cadiul, de cum intră în casă, îi strigă arăpoaicei:
— Așterne fața de masă cea cu ciucuri de aur!
Și când masa fu întinsă, scârțogarul – bătu-l-ar Allah – rămase tare uluit văzând pe tablale cărnuri și bucate încă și mai bune și mai alese decât cele din ajun. Și plin de îngrijorare întrebă:
— Pe capul meu! De unde-s bunătățile astea scumpe?
Iar tânăra nevastă, care îi slujea chiar ea, răspunse:
— O, stăpâne, liniștește-ți sufletul și înseninează-ți ochii, și, fără a te frământa mai mult în privința bunurilor pe care Allah ni le trimite, nu te gândi decât să le mănânci cât mai bine și să-ți bucuri lăuntrurile. Întrucât tablalele acestea cu bucate mi-au fost trimise de o mătușă de-a mea și m-aș socoti norocită dacă stăpânul meu va fi mulțumit.
Iar cadiul, peste măsură de bucuros că are o soție atâta de bine înrubedenită și atâta de drăgăstoasă și atâta de grijulie, nu se mai gândi decât să se folosească pe cât putea de atâta noroc neplătit. Încât, după un an de asemenea trai, cadiul prinse atâta grăsime, iar burdihanul lui se buici într-un chip atâta de vădit, că locuitorii din cetate, când vroiau să dea o asemuire pentru un lucru mare, spuneau: „E mare ca pântecele cadiului!” Ci mațe-fripte – alungat fie Pârdalnicul! – habar nu avea de ce îl aștepta și că femeia lui făcuse jurământ să le răzbune pe toate bietele femei cu care el se însurase și-apoi aproape că le făcuse să moară de foame și le izgonise după ce le tăiase părul și se lepădase de ele rostind pe totdeauna despărțania de trei ori. Și iacătă ce se apucă să facă muierușca, spre a-și ajunge ținta și spre a-i trage tivul.
Printre vecinele pe care le ospăta ea zi de zi, se afla și o biată femeie însărcinată, care avea cinci copii și al cărei soț era un hamal ce de-abia câștiga atâta cât să facă față la nevoile cele mai amarnice ale casei. Iar soția cadiului îi spuse într-o zi:
— O, vecina mea, Allah ți-a dăruit o casă plină de plozi, iar bărbatul tău nu are cu ce să vă hrănească. Și iacătă că iar ești însărcinată, din vrerea Celui Preaînalt! Au n-ai vrea, după ce ai să-l aduci pe lume pe noul-născut, să mi-l dai să-l îngrijesc și să-l cresc eu ca pe copilul meu, de vreme ce Allah nu m-a binecuvântat și pe mine cu darul rodirii? Și îți făgăduiesc, în schimb, că n-ai să duci lipsă niciodată de nimic și că belșugul are să-ți binecuvânteze casa! Ci nu-ți cer decât să nu spui la nimeni nimica și să-mi dai copilul pe ascuns, așa ca nimeni din mahala să nu știe nimica!
Iar nevasta hamalului primi târgul și făgădui să păstreze taina. Iar în ziua când născu, în mare taină, îi dete soției cadiului copilul nou-născut, care era un băiat gras cât doi copii de seama lui.
Or, în ziua aceea, nevestica găti chiar ea, pentru ceasul mesei, o cratiță plină cu un amestec de bob de mazăre, de fasole albă, de varză, de linte, de ceapă, de căței de usturoi, de felurite făinuri și de tot soiul de semințe piperate și de mirodenii pisate. Și când cadiul se întoarse acasă, tare înfometat din pricina burdihanului său cel mare care era gol-goluț, nevasta îi dete să mănânce amestecătura aceea bine înmiresmată, pe care el o găsi foarte bună și din care se înfruptă hăplește. Și mai ceru de câteva ori și înfulecă până la urmă tot ce se afla în cratiță, spunând:
— N-am mai mâncat niciodată o mâncare atâta de ușor lunecătoare pe gât! Vreau, o, nevastă, să-mi gătești în fiecare zi o cratiță și mai mare decât asta! Întrucât nădăjduiesc că rubedeniile tale nu au să-și curme dărnicia!
Iar nevestica răspunse:
— Fie-ți toate astea plăcute și ușoare de mistuit!
Iar cadiul îi mulțumi pentru urare și se firitisi încă o dată că are o soție atâta de desăvârșită și atâta de grijulie față de poftele lui.
Ci nici nu se scursese bine un ceas de vreme de la masă, că pântecele cadiului și începu să se umfle și să sporească văzând cu ochii; și o mare hărmălaie, ca un vuiet de furtună, răzbătu din lăuntrurile lui; și niște bubuituri înfundate, ca un tunet înfricoșător, îi zguduiră temeliile, însoțindu-se numaidecât cu niște junghieturi cumplite, cu niște săgetături și cu niște dureri prin vintre. Și se șofrăni de tot la față și începu să geamă și să se rostogolească pe jos ca un ulcior, ținându-se cu amândouă mâinile de burtă și țipând:
— Ya Allah! E o furtună în pântecele mele! Of, cine să mă scape?
Și în curând nu mai putu să se oprească a nu începe să urle, chinuit de zvâcniturile tot mai amarnice din burta care ajunsese mai umflată ca un burduf plin. Iar la țipetele lui, nevastă-sa veni fuga la el și, căutând să-l ușureze, îi dete să înghită un pumn de praf de anison și de fenicel, care aveau să-și împlinească pe dată rostul. Și, totodată, spre a-l alina și a-l îmbărbăta, începu să-l mângâie peste tot, așa cum se mângâie un elefant bolnav și să-l frece ușurel pe partea îndurerată, trecându-și mâna peste ea. Și deodată se opri, scoțând un țipăt ascuțit, urmat de un șir de strigăte de minunare și de uluială și zicând:
— Yuh! Yuh! Ce minune! Minunea minunilor! O, stăpâne al meu! O, stăpâne al meu!
Iar cadiul, cu toate durerile cele amarnice care îl făceau să se zvârcolească, întrebă:
— Ce ai? Și de ce minune e vorba?
Ea spuse:
— Yuh! Yuh! O, stăpâne al meu, o, stăpâne al meu!
El întrebă:
— Ce ai, spune-mi odată!
Iar ea răspunse:
— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejurul tău!
Și iarăși își petrecu mâna peste pântecele cel bântuit de furtună, adăugând:
— Preamărit să fie cel Preaînalt, carele poate și carele face orice vrea el! Fie-i tainele lui împlinite, o, stăpâne al meu!
Iar cadiul, între două urlete, întrebă:
— Ce ai, o, femeie? Spune! Bătu-te-ar Allah, că mă chinuiești așa!
Ea zise:
— O, stăpâne al meu, o, stăpâne al meu, împlinească-i-se vrerea! Ești însărcinat! Iar nașterea stă să înceapă!
La vorbele acelea ale soției, cadiul se ridică, în pofida junghieturilor și a zvâcniturilor și strigă:
— Ai înnebunit, o, muiere? Da de când rămân însărcinați bărbații?
Ea spuse:
— Pe Allah! Nu știu! Da copilul se mișcă în pântecele tale! Și-l simt cum dă din picioare, și-i pipăi capul cu mâinile mele!
Și adăugă:
— Allah aruncă semințele zămislirii unde vrea el! Fie El preamărit! Roagă-te întru Profetul, o, bărbate!
Și cadiul, pradă junghiurilor, spuse:
— Asupra-i fie toate binecuvântările și toate milele!
Și, durerile sporindu-i, iar începu să se zvârcolească urlând de te luau fiorii; și își frângea mâinile și nu mai putea să răsufle, atâta de cumplită era frământarea din pântecele lui. Și deodată, iacătă ușurarea! Lungă și răsunătoare, o vântuitură înfricoșată se slobozi din lăuntrurile lui, de făcu să se cutremure casa toată și îl lăsă pe cadiu leșinat sub năprasnica repezitură a răbufnirii. Și un șir întreg de alte multe vântuituri, bubuind tot mai stins, se rostogoliră mai departe prin aerul tremurat al casei. Pe urmă cu cea mai de pe urmă borboroseală, asemeni unui vuiet de tunet, în casă se așternu liniștea. Și încet-încet își veni și cadiul în fire și văzu, culcat pe o salteluță dinaintea lui, un prunculeț, înfășurat în scutece și care țipa și se zbuciuma. Și o văzu și pe nevastă-sa, care spunea:
— Mărire lui Allah și Profetului său pentru nașterea fericită! Alhamdu lillah, o, bărbate!
Și se porni să îngâne toate numele cele sfinte asupra culcușului pruncului și asupra capului soțului ei. Iar cadiul nu mai știa dacă dormea, dacă era treaz, ori dacă durerile prin care trecuse îi vântuiseră puterile minții. Însă nu avea cum să tăgăduiască mărturia simțurilor lui! Și vederea acelui prunc nou-născut și încetarea durerilor și amintirea furtunii care se dezlănțuise din pântecele lui îl sileau să dea crezare nașterii aceleia uluitoare. Iar pornirea de mamă fu mai tare și îl făcu să primească pruncul și să spună:
— Allah aruncă sămânța și zămislește unde vrea el! Și până și bărbații, dacă așa-s meniți, pot să prindă rod și să nască la soroc!
Pe urmă se întoarse înspre soție și-i spuse:
— O, nevastă, trebuie să te îngrijești a-i găsi o doică acestui copil! Întrucât eu nu pot să-l alăptez!
Iar ea răspunse:
— M-am gândit și la asta! Iar doica este colea, așteaptă în harem! Da ești încredințat, o, stăpâne al meu, că sânii tăi n-ar fi crescut și că n-ai putea să-l alăptezi pe copil? Întrucât știi bine că nimica nu este mai bun ca laptele mamei!
Iar cadiul, tot mai năuc, își pipăi pieptul cu spaimă și răspunse:
— Nu, pe Allah! Sunt precum erau, fără nimic în ei!
Și-așa! Iar pârdalnica de muierușcă se veselea în sufletul ei de izbânda tertipului. Pe urmă, vroind să-și ducă viclenia până la capăt, îl îndemnă pe cadiu să se culce în pat și să stea așa, ca femeile după ce nasc, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fără să iasă din casă. Și se apucă să-i dea de băut băuturile ce se dau de obicei lăuzelor și să-l îngrijească și să-l răsfețe în toate chipurile. Și cadiul, peste măsură de vlăguit de junghieturile cele grele din vintre, pe care le îndurase și de toată rocoșeala din măruntaiele sale, nu întârzie mult până ce să adoarmă adânc, spre a nu se mai deștepta decât hăt târziu, nevătămat la trup, da tare beteag la minte.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt suta noapte spuse:
Spre a nu se mai deștepta decât hăt târziu, nevătămat la trup, da tare beteag la minte. Și cea dintâi grijă a lui fu de a o ruga pe nevastă-sa să păstreze cu grijă taina acelei întâmplări, spunându-i:
— O, vai de păcatele noastre dacă oamenii ar afla de cadiu că a născut un prunc viu!
Iar împielițata, departe de a-l liniști, se apucă să-i sporească îngrijorarea spunându-i:
— O, stăpâne al meu, nu numai noi știm despre întâmplarea aceasta minunată și binecuvântată! Întrucât toți vecinii noștri o și știu, de la doica noastră, care s-a dus, în ciuda îndemnurilor mele, să le dezvăluie minunea și să trăncănească în dreapta și-n stânga; și e tare greu să oprești o doică să pălăvrăgească, tot așa cum e greu acuma să mai pui capăt zvonului în cetate!
Și cadiul, până peste poate de doborât știindu-se de povestea tuturora și prilej de bârfeli mai mult ori mai puțin supărătoare, își petrecu cele patruzeci de zile de zăcere nemișcat în pat, neîncumetându-se să se clintească, de frica vreunor beteșuguri și a sângerărilor și chibzuind, cu sprâncenele încruntate, la starea lui cea jalnică. Și își zicea: „Neîndoielnic! Răutatea vrăjmașilor mei, care-s mulți, are să mă învinuiască de lucruri mai mult sau mai puțin de râs, de pildă că m-aș fi lăsat ticăloșit în vreun chip nemaipomenit și au să spună: «Cadiul este un ticălos! Hotărât, cadiul este un ticălos! A, chiar că degeaba s-a mai arătat atâta de aspru în judecățile lui, dacă avea să ajungă la giuvănie și la fâțășug! Pe Allah! Cadiul nostru este un giuvan ciudat!» Or, eu, pe Allah, e mult de când habar nu mai am de niște lucruri ca acelea și nu la vârsta mea aș mai putea să-i ispitesc pe cei dornici!”
Așa cugeta cadiul, neștiind că numai cărpănoșenia lui îl adusese la toată vânzoleala aceea. Și cu cât chibzuia mai mult, cu atâta i se întuneca mai tare lumea dinaintea ochilor și cu atâta mai de râs și mai de jale i se părea starea lui. Încât, de îndată ce nevastă-sa hotărî că putea să se scoale fără teamă de beteșugurile de după naștere, grăbi să se dea jos din pat și să se spele, da fără să se încumete a ieși din casă spre a se duce la hammam. Și, ca să ocolească zeflemelile și înțepăturile, de care nu avea cum să mai scape dacă ar mai fi stat în cetate, hotărî să se mute din Trablus și își deschise inima față de nevastă-sa care, tot prefăcându-se că-i pare rău să-l vadă cum își lasă casa și cum se lipsește de slujba lui de cadiu, nu pregetă să se învoiască și să-l îndemne să se ducă, spunându-i:
— Hotărât, o, stăpâne al meu, ai dreptate să te muți din cetatea asta blestemată, plină de limbi afurisite, da numai pentru o bucată de vreme, până ce s-o uita întâmplarea. Și-atunci ai să te întorci ca să crești copilul căruia îi ești și tată și mamă totodată și pe care, dacă vrei, avem să-l numim, spre a ne aduce aminte de nașterea lui cea de-a mirările, Izvorul-Minunățiilor!
Și cadiul răspunse:
— Nu este nimica împotrivă!
Și, pe noapte, se strecură afară din casă, lăsându-și nevasta să aibă grijă de Izvorul-Minunățiilor și de lucrurile și de hainele din casă. Și ieși din cetate, ferind ulițele umblate și plecă înspre Damasc.
Și ajunse la Damasc, după o călătorie grea, da mângâindu-se cu gândul că în cetatea aceea nimeni nu știa nici de el, nici de povestea lui. Ci avu pacostea să audă istorisindu-se povestea lui pe la toate locurile de adunare ale oamenilor, de către povestașii la ale căror urechi și ajunsese. Și, precum se temuse, povestitorii din cetate, ori de câte ori spuneau povestea, mai adăugau câte un amănunt și, spre a-i face pe ascultători să râdă, îl înzestrau pe cadiu cu niște mădulare de pomină și îl împănau cu toate sculele catârgiilor din Trablus și îl numeau cu vorba de care el atâta se înspăimântase, făcându-l fiu, nepot și strănepot al unuia pe care îl numeau cu un nume pe care el nu și-l rostea lui însuși. Da, spre norocul său, nimeni nu-l știa cum arăta la chip, și-așa că putu să treacă nebăgat de seamă. Și seara, când străbătea locurile pe unde se ațineau povestașii, nu se putea stăpâni să nu se oprească spre a-și asculta povestea care, în gurile lor, ajunsese peste fire; întrucât acuma nu numai un copil avusese, ci o droaie de copii în șir unul după altul, și, până la urmă, atâta de mare era hazul celor de față că până și el începea să râdă cu ceilalți de povestea lui, bucuros că nu-l cunoaște nimeni și zicându-și: „Pe Allah! Să-mi pună în cârcă tot ce-or vrea, numai să nu mă cunoască vreunul!” Și trăi așa, tare schivnicit, într-o calicie încă și mai aprigă ca înainte. Și, cu toate acestea, își lefteri până la urmă toți banii pe care îi adusese cu el și, într-un sfârșit, ajunse de-și vându, ca să trăiască, până și hainele; întrucât nu-i venea a se hotărî să ceară bani, prin vreun sol, de la nevastă-sa, spre a nu se vedea nevoit să-i dezvăluie locul unde își ținea gălbiorii. Căci nu-i da prin gând nicidecum amărâtului de el că gălbiorii aceia fuseseră dibuiți de mult. Și se amăgea că soția lui trăia mai departe pe spinarea rudelor și a vecinilor, precum îl făcuse ea să creadă. Și starea lui de sărăcie ajunsese atâta de mare, încât fu nevoit, el, cadiul de odinioară, să intre cărător de moloz, cu ziua, la un zidar.
Și-așa se scurseră vreo câțiva ani. Și, prăpăditul de el, ducând povara tuturor blestemurilor aruncate asupra-i de toți oropsiții județelor lui și de toți oropsiții zgârceniei lui, se scovârgise ca o mâță încuiată într-un pod și uitată. Și-atunci se gândi să se întoarcă la Trablus, nădăjduind că anii or fi șters amintirea pățaniei lui. Și plecă din Damasc și, după un drum tare greu pentru trupul lui sleit, ajunse la porțile Trablusului, cetatea sa. Și tocmai când intra pe poarta cetății, văzu niște copii ce se jucau și îl auzi pe unul dintre ei cum îi spunea altuia:
— Cum vrei să câștigi la joc, când te-ai născut în anul cel rău al cadiului Tată al Vântuiturilor?
Și bietul de el fu bucuros dacă auzi vorbele acelea, gândind: „Pe Allah! Pățania ta s-a uitat, de vreme ce alt cadiu, nu tu, slujește acuma de zicală pentru copii!” Și se duse la copilul care vorbise despre anul cadiului Tată al Vântuiturilor și îl întrebă:
— Cine-i cadiul acela despre care ai pomenit și pentru ce i se zice Tată al Vântuiturilor?
Și copilul istorisi toată povestea răutății nevestei cadiului, cu de-amănuntul, de la început până la sfârșit. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem o dată.
Când scârțanul cel batojit auzi istorisirea copilului, nu mai avu ce să se îndoiască de pacostea lui și pricepu că fusese de râsul și de batjocura răutății neveste-sii. Și lăsându-i pe copii să-și vadă de jocul lor, se repezi înspre casă, vrând în mânia lui s-o pedepsească pe afurisita care își râsese de el atâta de crunt. Ci, când ajunse, găsi casa cu toate ușile vraiște, cu tavanul spart, cu zidurile pe jumătate năruite și pustiită din creștet până-n temelii și dete fuga la comoară, dar nu mai era nici comoară, nici urmă de comoară, nici mireasmă de comoară, nimic-nimica. Iar vecinii, când îl văzură venind, dădură fuga și-i povestiră în hazul tuturora că e multă vreme de când soția lui plecase, socotindu-l mort și că luase cu ea, nu știau în ce țară depărtată, tot ce se găsea în casă. Și aflându-și astfel nenorocirea întreagă și văzându-se ținta râsului lumii, cărpănosul cel bătrân părăsi degrabă cetatea, fără a mai întoarce îndărăt capul. Și nu se mai auzi nimica de el niciodată.
Și asta-i, o, doamne al vremilor, spuse mai departe mâncătorul de hașiș, povestea cu cadiul Tată al Vântuiturilor, cum a ajuns ea până la urechile mele. Ci Allah știe mai bine!
Iar sultanul, după ce ascultă istorisirea, se zgâțâna de mulțumire și de desfătare și îi dărui pescarului un caftan falnic și îi spuse:
— Allah fie cu tine, o, gură de zahăr! Mai istorisește-mi o poveste din poveștile pe care le știi.
Și mâncătorul de hașiș răspunse:
— Ascult și mă supun!