Trei epave. Suferințele lui George și Harris. Victimă a o sută șapte boli fatale. Prescripții utile. Cum se pot vindeca afecțiunile hepatice la copii. Hotărât, suntem surmenați și avem nevoie de odihnă. O săptămână pe întinsul clocotitor al mării? George propune Tamisa. Obiecția lui Montmorency. Adoptarea propunerii inițiale cu o majoritate de trei contra unul.
Eram patru: George, William Samuel Harris, eu și Montmorency. Cu pipele aprinse, stăteam cu toții în camera mea și discutam despre starea noastră jalnică – jalnică din punct de vedere medical, bineînțeles.
Nu se simțea bine niciunul și asta ne neliniștea la culme. Harris spunea că îl apucă din când în când niște amețeli atât de ciudate, încât abia de-și mai dă seama ce face. Atunci George spuse că și pe el îl apucă amețeli și că nici el nu prea știe ce face. Cât despre mine, aveam ficatul deranjat. Știam că am ficatul deranjat, deoarece numai cu puțin mai înainte citisem o reclamă de pilule hepatice, unde erau descrise amănunțit diversele simptome după care îți poți da seama că ficatul nu funcționează cum trebuie. Eu aveam toate aceste simptome.
Lucru foarte curios: ori de câte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă medicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor senzațiilor încercate de mine.
Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum, ca să mă documentez cu privire la tratamentul unei ușoare indispoziții ce mă tot sâcâia – cred că era vorba de boala fânului. Mi s-a adus cartea și-am citit tot ce mă interesa. Apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să răsfoiesc alene paginile și să studiez, într-o doară, bolile, una după alta. Nu-mi aduc aminte cu ce anume am început, în orice caz, era o boală cumplită, nimicitoare, iar înainte de a fi străbătut măcar jumătate din lista „simptomelor premonitorii”, eram încredințat că o am într-o formă foarte gravă. Am rămas înlemnit de groază, iar apoi, cu nepăsarea pe care ți-o dă doar deznădejdea, am mai răsfoit câteva pagini. Am dat de febra tifoidă, am citit simptomele ei și am descoperit că am febră tifoidă, că o aveam probabil de luni de zile, dar fără să știu. M-am întrebat ce s-ar mai putea să am! A venit rândul coreei și am constatat, după cum mă așteptam, că sufăr și de coree. Și, cum cazul meu începea să mă intereseze, m-am hotărât să-l cercetez până la capăt, de astă dată pornind alfabetic. Am deschis, așadar, la „acetonemie”, descoperind că o clocesc și că stadiul acut al bolii avea să se declare în următoarele cincisprezece zile. Am răsuflat ușurat constatând că sufăr de nefrită cronică doar într-o formă benignă, astfel că, în privința ei, puteam trăi încă mult și bine. Aveam holeră cu complicații grave, cât despre angina difterică, se părea că o aveam încă din leagăn. După ce am parcurs cele douăzeci și șase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia că singura boală de care nu sufeream era genunchiul de servitoare.
La început m-am simțit oarecum jignit. Aveam impresia că e un fel de desconsiderare. Cum se făcea că nu am genunchi de servitoare? De ce această ofensatoare rezervă? După câtva timp, totuși, învinseră sentimente mai blânde. Mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute în patologia generală și, devenind mai puțin egoist, am hotărât să trăiesc și fără genunchi de servitoare. După cât se părea, guta, în forma ei cea mai gravă, pusese stăpânire pe mine, fără ca eu să prind de veste, iar de zymosis sufeream, bineînțeles, din copilărie. Cum după zymosis nu mai urmau alte boli, am dedus că asta e tot.
Am stat și am chibzuit. Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobișnuit și că pentru studenții la medicină aș fi o adevărată achiziție. I-aș scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. N-ar fi avut altceva de făcut decât să umble o dată în jurul meu și apoi să-și ia diploma.
M-am întrebat apoi cât mai am de trăit. Am încercat să mă examinez. Mi-am luat pulsul. La început n-am izbutit să-l simt deloc. Pe urmă, brusc, mi s-a părut că pornește. Mi-am scos ceasul și am numărat bătăile – o sută patruzeci și șapte pe minut. Am încercat să-mi pipăi inima. Inima – nicăieri, încetase să mai bată. Mai târziu am ajuns totuși să cred că trebuie să fi fost la locul ei și că a bătut tot timpul, deși nu-mi pot explica cum. M-am ciocănit pe toată partea din față a corpului, de la ceea ce numesc eu talie, până sus, la cap, apoi am luat-o puțin spre dreapta și apoi spre stânga și puțin spre spate, dar n-am auzit și n-am simțit nimic. Am încercat să-mi văd limba. Am scos-o afară de un cot și, închizând un ochi, m-am căznit s-o examinez cu celălalt. Nu i-am văzut decât vârful și singurul rezultat a fost să-mi întăresc convingerea că sufăr de scarlatină.
În sala de lectură intrase un om sănătos și lipsit de griji. Acum ieșea târându-se, o epavă ramolită.
M-am dus la doctorul meu. E un vechi prieten de-al meu, care-mi examinează pulsul și limba și îmi vorbește despre vreme fără să-mi ia un ban, ori de câte ori mi se năzare că sunt bolnav. Mi-am spus că, vizitându-l, i-aș face un adevărat serviciu. „Ce-i lipsește unui doctor, mă gândeam eu, e practica. Foarte bine, îi voi sta la dispoziție. O să-i ofer mai multe posibilități de practică decât o mie șapte sute de pacienți obișnuiți, atinși doar de câte o boală-două fiecare.” M-am dus, așadar, întins la el.
— Ei, ia spune-mi, ce ai? m-a întrebat.
— N-am să te fac să-ți pierzi timpul, dragul meu, înșirându-ți câte am, i-am spus. Viața e scurtă și s-ar putea să-ți sfârșești zilele înainte ca eu să fi isprăvit. Să-ți spun mai bine ce nu am. Nu am genunchi de servitoare. De ce nu am genunchi de servitoare n-aș putea să-ți explic, fapt este că nu-l am. Am însă toate celelalte boli.
I-am povestit apoi cum ajunsesem să fac această descoperire. Omul îmi deschise gura, se uită înăuntru, mă apucă strâns de încheietura mâinii și, când mă așteptam mai puțin, îmi dădu câteva ghionturi în piept – curată lașitate! – apoi, deodată, îmi dădu o lovitură de berbece cu capul, iar în cele din urmă se așeză la birou, scrise o rețetă, o împături cu grijă și mi-o întinse. Am pus-o în buzunar și am plecat.
Fără s-o deschid, am intrat la cea mai apropiată farmacie și am rugat să mi-o facă. Farmacistul o citi și mi-o dădu înapoi.
— Nu avem așa ceva, spuse el.
— Sunteți farmacist?
— Da, sunt farmacist. Dacă aș fi un magazin alimentar, combinat cu o pensiune, v-aș putea servi. Cum însă nu sunt decât farmacist, mă simt depășit.
Atunci am citit rețeta. Suna așa: „1 livră de biftec, cu 1 pintă de bere amară, la fiecare șase ore.
1 plimbare de zece mile în fiecare dimineață.
1 pat la 11 fix în fiecare seară.
Și nu-ți mai împuia capul cu lucruri pe care nu le înțelegi”.
Am urmat prescripțiile, cu fericitul rezultat, pentru mine, că am scăpat cu viață și mai trăiesc și azi.
În împrejurarea de față, ca să revin la reclama de pilule pentru ficat, nu încăpea îndoială că prezentam toate simptomele, cel mai important fiind „totala lipsă de poftă pentru orice fel de activitate”.
N-am cuvinte să vă spun cât sufăr în această privință. Am fost un martir din cea mai fragedă copilărie. Pe vremea aceea nu știu dacă trecea o zi în care boala să mă lase în pace și nimeni nu știa pe atunci că de vină era ficatul. Știința medicală era într-un stadiu mult mai puțin avansat decât azi și ai mei obișnuiau să pună totul pe seama leneviei.
— Ascultă, împielițatule, mi se spunea, scoală-te și apucă-te de ceva, pentru Dumnezeu!
Firește, niciunul dintre ei nu știa că sunt bolnav. Pilule nu-mi dădeau, în schimb primeam câteva după ceafă. Oricât de ciudat ar părea, palmele mă vindecau deseori, cel puțin pentru moment. Mi s-a întâmplat odată ca o palmă din acestea să aibă mai mult efect asupra ficatului și să mă facă mai dornic să pornesc la treabă, fără multă tevatură, decât reușește azi o întreagă cutie cu pilule. Știți, leacurile astea simple, bătrânești, sunt câteodată mai bune decât toate doctoriile de la farmacie.
Discutaserăm așa cam o jumătate de ceas, descriindu-ne unul altuia bolile de care sufeream. Eu le povestisem lui George și lui Harris cum mă simțeam dimineața, la sculare; Harris ne spusese cum se simte seara, la culcare; iar George, stând în picioare pe covorașul din fața căminului, ne dăduse o impresionantă și reușită reprezentație, zugrăvindu-ne senzațiile sale din timpul nopții.
George doar își închipuie că e bolnav, de fapt nu are niciodată nimic.
În acest moment, doamna Poppets bătu la ușă, întrebând dacă vrem să cinăm. Ne-am zâmbit trist și i-am răspuns că, la urma urmei, n-ar strica să îmbucăm ceva. Un dumicat luat la timp, după părerea lui Harris, îndepărtează deseori boala. În consecință, doamna Poppets aduse tava, iar noi, trăgându-ne scaunele lângă masă, am ciugulit fără poftă niște friptură cu ceapă și niște plăcintă cu revent.
Eu trebuie să fi fost tare slăbit, fiindcă, după o jumătate de oră, mâncarea nu mă mai îmbia câtuși de puțin – lucru cu totul neobișnuit la mine –, ca să nu mai vorbim de brânză, de care nici nu mă atinsesem.
O dată îndeplinită această datorie, ne-am umplut din nou paharele, ne-am aprins pipele și am reluat discuția cu privire la starea sănătății noastre. Niciunul dintre noi n-ar fi putut spune de ce anume suferă, dar părerea unanimă era că răul, oricare ar fi fost el, se datora surmenajului.
— Avem nevoie de odihnă, asta e! spuse Harris.
— Odihnă și o schimbare totală de mediu, adăugă George. Tensiunea nervoasă excesivă a produs o depresiune generală în organism. Schimbarea decorului și lipsa necesității de a gândi vor restabili echilibrul mintal.
George are un văr, care e trecut în cazierul judiciar ca student în medicină, urmarea firească fiind un fel oarecum doftoricesc de a se exprima.
Cum împărtășeam întru totul părerea lui George, am propus să căutăm un locșor retras și patriarhal, departe de zarva înnebunitoare a lumii, unde să ne petrecem în visare o săptămână însorită, printre ulițele sale somnoroase, un ungher uitat de lume, tăinuit de zâne, ferit de freamătul mulțimii, un romantic cuib de vultur, cocoțat pe stâncile Timpului, de unde valurile zbuciumate ale secolului al nouăsprezecelea să se audă stins și înăbușit.
Harris spuse că s-ar plictisi de moarte. Știa el, probabil, la ce fel de locșor mă gândeam eu: unde toată lumea se culcă la opt, unde nu poți face rost de un „Referee” pentru nimic în lume și trebuie să faci zece mile pe jos ca să-ți găsești tutunul preferat.
— Nu, spuse Harris, dacă vreți odihnă și schimbare, nimic nu se poate compara cu o excursie pe mare.
M-am împotrivit cu hotărâre excursiei pe mare. O excursie pe mare îți face bine dacă durează câteva luni, în schimb o singură săptămână e o pacoste. Pornești luni cu convingerea fermă că ai să te distrezi grozav. Fluturi un „la revedere” eteric prietenilor de pe țărm, îți aprinzi pipa cea mai mare și măsori țanțoș puntea în lung și în lat, de parcă ai fi în același timp căpitanul Cook, Sir Francis Drake și Cristofor Columb. Marți îți pare rău că ai plecat. Miercuri, joi și vineri îți pare rău că mai trăiești. Sâmbătă, în sfârșit, ești în stare să înghiți puțină zeamă de carne și să stai pe punte, unde răspunzi cu un surâs șters și blând persoanelor compătimitoare care te întreabă cum te mai simți. Duminică ești iar pe picioare și mănânci zdravăn. Iar luni dimineață, când, cu geamantanul și cu umbrela în mână, stai lângă copastie gata să pășești pe uscat, excursia începe să-ți placă cu adevărat.
Îmi amintesc de cumnatul meu care a plecat odată într-o scurtă excursie pe mare pentru a-și fortifica sănătatea. Omul își luase o cabină dus-întors, de la Londra la Liverpool, dar o dată ajuns la Liverpool, singura lui dorință a fost să-și vândă biletul de întoarcere.
Mi s-a spus că biletul a făcut ocolul orașului, oferit la un preț de-a dreptul ridicol, și a fost în cele din urmă vândut cu optsprezece pence unui tânăr care făcea impresia că e bolnav de gălbinare și căruia doctorii îi prescriseseră aer de mare și mișcare.
— Aer de mare! a exclamat cumnatul meu, vârându-i afectuos biletul în mână. Crede-mă, o să-ți ajungă pentru toată viața! Cât despre mișcare, o să faci mai multă mișcare fiind pe vapor decât făcând tumbe pe uscat!
El, cumnatul meu, s-a înapoiat cu trenul. Spunea că North-Western Railway e destul de sănătoasă pentru el.
Un alt cunoscut de-al meu a făcut odată o excursie de o săptămână de-a lungul coastei. Înainte de a porni, stewardul l-a întrebat dacă preferă să plătească după fiecare masă sau să achite costul dinainte, pentru o săptămână întreagă. Stewardul îi recomanda cea de a doua soluție, întrucât revenea mult mai ieftin – două lire cinci șilingi, pentru toată săptămâna. La micul dejun se servea pește, apoi o friptură la grătar. Prânzul era la unu și consta din patru feluri. Masa de seară, la șase – supă, pește, gustări, carne, pasăre, salată, dulciuri, brânză și desert. Iar la zece, o gustare ușoară cu carne.
Prietenul meu, un mâncăcios fără pereche, alese alternativa cu două lire cinci șilingi și plăti.
Ora prânzului sosi tocmai când treceau prin dreptul Sheerness-ului, dar cum prietenului meu nu-i era chiar atât de foame pe cât se așteptase, se mulțumi cu o bucățică de rasol și niște căpșuni cu smântână. În tot timpul după-amiezii fu foarte gânditor: uneori i se părea că de săptămâni întregi n-a mâncat altceva decât rasol, iar alteori că ani de-a rândul nu s-a hrănit decât cu căpșuni cu smântână.
Nu-i vorbă, nici rasolul, nici căpșunile cu smântână nu păreau din cale-afară de mulțumite – nu-și găseau deloc astâmpăr în stomacul lui.
La șase au venit să-l anunțe că se servește masa de seară. Vestea nu i-a stârnit niciun fel de entuziasm, dar omul se gândi că, totuși, trebuie să consume ceva din cele două lire și cinci șilingi, așa că, ținându-se de frânghii și de alte obiecte întâlnite în cale, coborî în sala de mese. Un miros plăcut de ceapă și șuncă prăjită, amestecat cu mirosul de pește fript și legume, îl întâmpină la piciorul scării. Apoi apăru stewardul și-l întrebă cu un zâmbet mieros:
— Ce să vă aduc, domnule?
— Du-mă afară de aici, răspunse el cu o voce stinsă.
L-au urcat pe punte în grabă, l-au proptit de copastie, în partea de sub vânt, și l-au lăsat acolo.
În următoarele patru zile, prietenul meu duse o viață simplă și neprihănită, hrănindu-se cu pesmeți subțiri de căpitan (vreau să spun că pesmeții erau subțiri, nu căpitanul) și sifon, iar spre sâmbătă își mai veni în fire, trecând la un regim de ceai slab și pâine prăjită, pentru ca luni să se îndoape de zor cu supa de pui. Părăsi vaporul marți și pe când acesta se îndepărta de debarcader, el îl urmărea cu o privire plină de regret.
— Ia uite-l cum se duce, oftă el, cum se mai duce, cu mâncare de două lire la bord, mâncare ce-mi aparține, dar de care n-am avut parte.
Dacă i s-ar mai fi dat o zi, susținea el, nu s-ar fi lăsat în niciun caz păgubaș.
Așa se face că am strâmbat din nas, auzind de excursia pe mare. Nu pentru că n-aș fi garantat de mine, le-am explicat eu. N-am avut niciodată rău de mare. Mă temeam însă pentru George. George era încredințat că se va simți perfect, excursia chiar îi surâdea, dar ne sfătuia, pe Harris și pe mine, nici să nu ne gândim la așa ceva, fiindcă punea mâna-n foc că o să ne fie rău la amândoi. Harris răspunse că pentru el a fost întotdeauna un mister cum de izbutesc unii să se-mbolnăvească de rău de mare, probabil că o fac dinadins, din dorința de a epata. El, unul, ar fi dorit adesea să încerce aceste senzații, dar n-a izbutit niciodată.
Apoi, a început să ne spună baliverne despre o traversare a Canalului Mânecii pe o vreme atât de rea, încât toți pasagerii au trebuit să fie legați de paturi, singurii muritori de la bord cărora nu le era rău fiind el și căpitanul vasului. Alteori scăpau teferi numai el și secundul, într-un cuvânt, de obicei el și încă cineva. Și dacă nu el și încă cineva, atunci numai Harris singur.
Oricât de ciudat s-ar părea, dar nimeni nu suferă de rău de mare – pe uscat! Pe mare întâlnești asemenea bolnavi cu duiumul – vapoare întregi chiar, dar pe uscat nu mi-a fost încă dat să întâlnesc un om care să știe măcar ce înseamnă să ai rău de mare. Unde se ascund, atunci când sunt pe uscat, miile și miile de marinari nepricepuți care mișună pe orice vapor, e un mister.
Dacă majoritatea oamenilor ar fi ca cetățeanul pe care l-am văzut într-o zi pe vaporul de Yarmouth, aș dezlega ușor această enigmă. Dacă nu mă-nșel, numai bine trecusem de digul Southend când l-am văzut pe respectivul cetățean aplecat printr-un hublou, într-o poziție foarte periculoasă. M-am apropiat ca să-ncerc să-l salvez.
— Hei! Trage-te mai înăuntru! i-am strigat, zgâlțâindu-l. Ai să cazi în apă.
— Măcar de-aș cădea! fu singurul răspuns pe care i l-am putut smulge.
Și a trebuit să-l las acolo.
Peste vreo trei săptămâni l-am întâlnit din nou, în cafeneaua unui hotel din Bath. Vorbea despre călătoriile sale și povestea cu înflăcărare cât de mult îndrăgește el marea.
— Dacă sufăr de rău de mare?! răspundea el la întrebarea plină de invidie a unui tânăr cu înfățișare blajină. E drept, nici eu nu m-am simțit în apele mele, o dată. Asta s-a întâmplat lângă Capul Horn. Vaporul a naufragiat a doua zi.
L-am întrebat:
— Nu ți s-a făcut rău, într-o zi, în fața digului Southend, când voiai să fii aruncat în apă?
— Digul Southend! exclamă el cu un aer tare nedumerit.
— Da, în drum spre Yarmouth… vineri s-au împlinit trei săptămâni.
— Aaa, daaa! făcu el, luminându-se la chip. Acum îmi amintesc. Să nu mă-ntrebi ce durere groaznică de cap am avut în după-amiaza aceea! Știi, din pricina murăturilor. Cele mai infecte murături pe care le-am gustat vreodată pe un vapor care se respectă. Ai mâncat și dumneata din ele?
În ce mă privește, am descoperit un preventiv excelent împotriva răului de mare: să-mi țin echilibrul. Stai în mijlocul punții și, când vasul se ridică și se coboară, îți legeni corpul înainte și înapoi, astfel ca să te ții mereu vertical. Când se ridică prova, te apleci în față până ce puntea aproape că-ți atinge nasul, iar când se ridică pupa, te apleci pe spate. Un ceas-două merge de minune, din nefericire, însă, nu te poți ține în echilibru o săptămână.
— S-o luăm în sus pe Tamisa, propuse George. Spunea că vom avea aer curat, mișcare și odihnă, iar continua schimbare de decor ne-ar ține mintea trează (inclusiv bruma de minte ce i-a rămas lui Harris), iar munca, deloc ușoară, ne-ar da poftă de mâncare și ne-ar face să dormim ca pruncii.
După părerea lui Harris, însă, George ar trebui să evite tot ce tinde să-l facă mai somnoros decât este el de obicei: treaba asta se putea dovedi primejdioasă.
Nu prea înțelegea, zicea Harris, cum o să poată dormi George mai mult decât dormea acum, având în vedere că ziua nu are decât douăzeci și patru de ore, atât iarna, cât și vara, și mai era de părere că dacă o să doarmă mai mult, ar putea tot atât de bine să fie mort și să economisească în felul acesta banii pentru masă și casă.
Harris spuse totuși că Tamisa i se potrivește „ca un T”. Nu știu ce e un „T” (în afară de un „tea” de șase pence, adică un ceai cu pâine cu unt și prăjitură la discreție, care e ieftin la prețul ăsta, dacă n-ai luat masa). Se pare însă că se potrivește tuturor, ceea ce îi face mare cinste.
Și mie mi se potrivea „ca un T”, iar Harris și cu mine am spus amândoi că ideea lui George e strașnică; și am spus-o pe un ton care părea să dea de înțeles, nu știu cum, că ne mira faptul că George putuse să iasă cu ceva atât de cuminte.
Singurul pe care nu l-a entuziasmat propunerea a fost Montmorency. Montmorency nu s-a dat niciodată în vânt după Tamisa.
— Vouă vă convine, părea el să spună. Vouă vă place, dar mie, nu! Ce să fac eu pe Tamisa? Peisajele nu sunt genul meu și nici de fumat nu fumez. Dacă am să văd un șobolan, n-o să vă opriți, iar dacă am să adorm, o să vă apucați să faceți tot felul de nebunii cu barca și o să mă aruncați în apă. Părerea mea, dacă vreți să știți, e că toată povestea asta e nebunie curată.
Dar cum eram trei contra unul, propunerea fu adoptată.