A fost odată ca niciodată, când George s-a trezit dis-de-dimineață. Lui George, Harris și Montmorency nu le place apa rece. J. dă dovadă de hotărâre și eroism. George și cămașa lui: o poveste cu tâlc. Harris bucătar. Privire retrospectivă, introdusă dinadins pentru uzul școlilor.
A doua zi m-am trezit la șase dimineața, ca să constat că și George făcuse ochii mari. Ne-am întors amândoi pe partea cealaltă și am încercat să adormim din nou, dar n-am reușit. Dacă ar fi existat vreun motiv deosebit ca să nu trebuiască să adormim din nou, ci, dimpotrivă, să ne sculăm și să ne îmbrăcăm imediat, am fi ațipit cu ochii la ceas și am fi dormit până la zece. Cum însă nu era nicio grabă să ne dăm jos din pat, în cursul următoarelor două ore cel puțin, și cum sculatul nostru la o oră atât de timpurie ar fi fost o prostie curată, probabil că numai datorită absurdității inerente lucrurilor, în general, am încercat sentimentul că a mai rămâne în pat încă cinci minute ar fi însemnat moartea pentru noi.
George îmi povesti că un lucru asemănător, numai că și mai rău, i se întâmplase lui cu vreo optsprezece luni în urmă, pe când locuia de unul singur în casa unei anume doamne Gippings. Într-o seară i se stricase ceasul și se oprise la opt și un sfert. N-a observat acest lucru imediat, deoarece, dintr-o cauză sau alta, uitase să-l întoarcă înainte de a se duce la culcare (asta nu i se întâmplă adesea) și-l atârnase deasupra pernei fără să se mai uite la el.
Asta s-a întâmplat într-o iarnă, în preajma solstițiului. Orașul era cufundat într-o pâclă deasă s-o tai cu cuțitul, iar George, deșteptându-se dimineața, nu-și putu da seama de timp. El întinse mâna și trase ceasul. Era opt și un sfert.
— Sfinți din ceruri! exclamă George. Și eu care trebuia să fiu în City înainte de nouă! De ce nu m-a sculat nimeni? Ce neobrăzare!
Trânti ceasul, sări din pat, făcu o baie rece, se spălă, se îmbrăcă, se bărbieri cu apă rece, pentru că nu mai avea timp să aștepte să se încălzească, apoi intră glonț în cameră și se mai uită o dată la ceas.
Dacă zguduitura pe care a suferit-o ceasul când a căzut pe pat a fost sau nu cauza care l-a făcut să pornească, sau care alta fusese pricina, George n-ar fi putut spune, fapt este că de la opt și un sfert ceasul începuse să meargă și arăta acum nouă fără douăzeci.
George îl înșfăcă și se repezi jos pe scări. În sufragerie, totul era cufundat în beznă și într-o liniște de mormânt, nici urmă de foc sau de micul dejun. George o făcu de două parale în sinea lui pe doamna Gippings, ferm hotărât s-o ocărască seara, când se va întoarce acasă, apoi se năpusti asupra pălăriei și paltonului, înhăță umbrela și se grăbi spre ieșire. Zăvorul ușii nu era nici măcar tras. George o afurisi pe doamna Gippings, spunând că e o babă leneșă, se miră că oamenii nu se scoală la o oră decentă, descuie ușa, trase zăvorul și o zbughi afară.
După ce alergă într-un suflet cale de vreun sfert de milă, începu să i se pară ciudat că sunt atât de puțini oameni pe străzi și că prăvăliile sunt închise. Indiscutabil, era o dimineață foarte întunecoasă și cețoasă, totuși era cam straniu să întrerupi orice activitate din pricina aceasta. Dacă el trebuia să se ducă la birou și să muncească, alții de ce să trândăvească, numai pentru că era ceață și întuneric?
Ajunse, în sfârșit, la Holborn. Nu era tras niciun oblon, nu se zărea niciun omnibuz. Puteau fi văzuți numai trei oameni, dintre care unul era polițist, apoi o căruță plină cu verze și o cabrioletă jalnică la înfățișare. George își scoase ceasul și se uită la el: era nouă fără cinci minute. Stătu locului și-și luă pulsul. Se aplecă și-și pipăi picioarele. Apoi, cu ceasul în mână, se apropie de polițist și-l întrebă dacă știe ce oră e.
— Ce oră e? se miră polițistul, măsurându-l bănuitor din cap până în picioare. Așteaptă numai puțin și o să auzi orologiul.
George își ciuli urechile și un orologiu de prin împrejurimi se execută numaidecât.
— Dar a bătut numai de trei ori! exclamă George cu tonul unui om jignit, după ce a isprăvit de socotit.
— Păi cât ai vrea să fie? replică gardistul.
— Nouă, răspunse George, arătându-i ceasul.
— Dumneata știi unde domiciliezi? întrebă cu asprime păzitorul ordinii publice.
George se gândi puțin și-i dădu adresa.
— Așa? zise omul. Ei, fă bine și du-te acasă cu ceas cu tot… și vezi să nu se mai repete.
Și George o porni către casă, copleșit de gânduri.
Prima hotărâre pe care o luă când intră în apartamentul lui fu să se dezbrace și să se culce iar, dar când se gândi că va trebui să se îmbrace, să se spele și să facă baie încă o dată, preferă să se culce îmbrăcat în fotoliu.
Nu fu însă chip să adoarmă; în toată viața lui nu se simțise mai treaz ca acum, așa că aprinse lampa, scoase șahul și începu să joace de unul singur. Dar nici șahul nu avu darul să-l învioreze – era o îndeletnicire plicticoasă la culme. George renunță și încercă să citească. Cum însă nici lectura nu reuși să-l amuze, își puse iar haina și ieși să facă o plimbare.
Afară era pustiu și trist, iar toți polițiștii pe care-i întâlnea în cale îl priveau bănuitor, își îndreptau lanternele spre el și se luau pe urmele sale. Această împrejurare îl afectă atât de mult pe George, încât până la urmă începu el însuși să creadă că, într-adevăr, a comis cine știe ce nelegiuire și ajunse să se furișeze pe străzile lăturalnice și să se ascundă în gangurile întunecoase ori de câte ori auzea apropiindu-se tropăitul bocancilor ocârmuirii.
Bineînțeles, o astfel de comportare mări vigilența forței publice, ai cărei reprezentanți veneau întins la el, îl scoteau de prin ganguri și-l întrebau ce face acolo, iar când el răspundea „nimic”, adăugând că ieșise doar să facă o plimbare matinală (era patru dimineața), oamenii se uitau la el ca și cum le-ar veni tare greu să-l creadă, iar doi polițiști în haine civile s-au ținut după el până acasă, pentru a se convinge că într-adevăr locuia unde le spusese. După ce au văzut că deschide ușa cu propria sa cheie, s-au instalat vizavi și au început să supravegheze casa.
George se gândea să aprindă focul și să-și pregătească ceva de mâncare, doar așa, ca să-și mai alunge urâtul, dar nu mai era în stare să facă nicio treabă ca lumea, de la găleata cu cărbuni și până la linguriță, toate îi picau din mâini sau formau obstacole de care se împiedica și făcea un zgomot atât de mare, încât se gândi cu groază că s-ar putea s-o deștepte pe doamna Gippings, că doamna Gippings, încredințată că au năvălit hoții, va deschide fereastra ca să strige „poliția!” și atunci cei doi detectivi o să dea buzna în casă, o să-i pună cătușele și o să-l ducă la poliție.
Pradă unei stări de nervozitate morbidă, George își zugrăvea procesul, felul în care încearcă să explice juraților circumstanțele reale, cum nu-l crede nimeni, cum e condamnat la douăzeci de ani muncă silnică și cum mama lui se stinge de inimă rea. Renunță așadar să-și mai pregătească micul dejun, se înfășură în palton și stătu în fotoliu până la șapte și jumătate, când veni doamna Gippings.
— De atunci, spuse George, nu m-am mai sculat niciodată atât de devreme.
Primise o lecție destul de serioasă.
Tot timpul cât George îmi povesti această întâmplare reală din viața lui, am stat ghemuiți amândoi în pături, iar când a isprăvit, m-am sculat să-l deștept pe Harris cu o vâslă. A treia împunsătură avu efectul dorit: Harris se întoarse pe partea cealaltă, declarând totodată că va fi gata într-un minut și întrebându-ne de ghetele lui înalte, cu șireturi. Cu ajutorul căngii i-am arătat exact pe ce lume se află, iar Harris se sculă brusc, trimițându-l pe Montmorency, care dormea somnul drepților pe pieptul lui Harris, drept în mijlocul bărcii.
Am dat coviltirul la o parte și toți patru ne-am aplecat capetele peste bord, ne-am uitat la apă și ne-am cutremurat. De cu seară ne pusesem în gând să ne sculăm devreme, să azvârlim păturile și șalurile cât colo și, dând la o parte coviltirul, să sărim în apă cu chiote de veselie și să ne delectăm înotând până departe. Iată, însă, că dimineața venise, dar ispita nu mai era deloc aceeași. Apa părea umedă și rece, iar vântul te pătrundea până la piele.
— Ei, cine intră primul în apă? spuse Harris într-un târziu.
Nu ne-am bătut pentru întâietate. În ceea ce-l privea pe el, George rezolvă problema: se trase în fundul bărcii și începu să-și pună șosetele. Montmorency dădu drumul unui urlet involuntar, ca și cum numai gândul scăldatului l-ar fi înfiorat, iar Harris spuse că va fi foarte greu să ne cățărăm în barcă, așa că făcu stânga împrejur și se duse să-și caute pantalonii.
Eu, unul, nu voiam să mă dau bătut atât de ușor, dar, ce e drept, contactul cu apa rece nu-mi surâdea defel. Mă gândeam și că s-ar putea să dau de pietre, de bușteni și ierburi. Până la urmă, am adoptat o soluție de compromis: să mă duc pe țărm și să mă stropesc puțin cu apă. Așa am și făcut: mi-am luat un prosop, m-am furișat pe mal și m-am târât pe o creangă de copac care se apleca până în apă.
Era un frig cumplit. Vântul tăia ca un brici. În cele din urmă m-am răzgândit. Am hotărât să mă înapoiez la barcă și să mă îmbrac, dar în clipa în care m-am răsucit, craca a cedat și, cu un pleoscăit îngrozitor, eu și prosopul ne-am pomenit la fund. Înainte de a-mi da seama de cele petrecute, mă și aflam în mijlocul curentului, cu vreo patru litri de apă de Tamisa în stomac.
— Hait! Nebunul de J. a intrat! i-am auzit pe Harris spunând, pe când răzbăteam la suprafața apei. Nu-mi închipuiam că o să aibă curajul. Tu-l vedeai în stare de așa ceva?
— E bună apa? strigă George.
— Delicioasă! am răspuns eu scuipând. Sunteți niște proști că nu intrați. Face toți banii! De ce nu încercați? E nevoie numai de puțină voință.
Din păcate n-am reușit să-i conving.
S-a întâmplat un lucru destul de amuzant pe când ne îmbrăcam în dimineața aceea. Când m-am întors în barcă, eram aproape înghețat și, în graba cu care voiam să-mi pun cămașa, mi-a căzut, fără să vreau, în apă. Asta m-a înfuriat la culme, cu atât mai mult cu cât George a izbucnit într-un râs nebun.
— Nu văd ce e de râs în asta, i-am spus lui George.
Dar George s-a pornit și mai tare pe râs. Niciodată nu mi-a fost dat să văd un om râzând atâta. În cele din urmă mi-am ieșit din răbdări și am încercat să-i demonstrez ce maniac imbecil și idiot e, dar nerodul, în loc să se potolească, râdea și mai abitir. Or, chiar în clipa când pescuisem cămașa, mi-am dat seama că nici măcar nu era a mea, ci era cămașa lui George, pe care eu o luasem din greșeală. Pentru prima dată am surprins și eu latura comică a situației și am început să râd. Și cu cât mă uitam mai mult de la George la cămașă și de la cămașă la George – căruia mai-mai să-i vină rău de atâta râs – cu atât mă amuzam mai teribil. Ba, ce zic, râdeam cu atâta poftă, încât i-am dat iar drumul cămășii în apă.
— Adică… adică… n-ai de gând s-o scoți din apă? spuse George între două hohote de râs spasmodic.
Câteva minute nu i-am putut răspunde deloc, pentru că râdeam ca ieșit din minți, dar până la urmă am izbutit să îngân:
— Nu e cămașa mea, e a ta!
De când sunt n-am văzut o față omenească trecând atât de brusc de la o expresie de veselie la una de asprime.
— Ce-e-e? zbieră el, sărind ca ars. Vită încălțată! De ce nu ești mai atent? De ce dracu nu te duci să te îmbraci pe mal? Locul tău nu e în barcă, pe onoarea mea. Dă-mi cangea.
Am încercat în zadar să-i arăt partea comică a chestiunii, dar George e uneori foarte opac la glume.
Pentru micul dejun, Harris propuse jumări. Era gata să le prepare el. Din spusele lui reieșea că se pricepe ca nimeni altul la pregătitul jumărilor. La picnicuri, pe iahturi, el făcea treaba asta regulat; zicea că își câștigase chiar un adevărat renume. Celor care gustaseră vreodată din jumările pregătite de el, așa am dedus noi din spusele lui Harris, nu le mai plăcea nicio altă mâncare, tânjeau și se stingeau cu zile de dorul jumărilor lui, atunci când nu le aveau.
Am început să salivăm când l-am auzit vorbind despre astfel de lucruri, așa că i-am pus la dispoziție lampa de gătit, tigaia și toate ouăle care nu se spărseseră, mânjind tot ce era în coș și i-am rugat să înceapă.
Harris întâmpină unele greutăți când sparse ouăle, sau, mai exact, nu atunci când le sparse, ci când încercă să le pună în tigaie după ce au fost sparte, ținându-le la o oarecare distanță de pantaloni și ferindu-se să nu i se prelingă în mânecă, dar în cele din urmă reuși să pună vreo jumătate de duzină în tigaie, după care se ghemui lângă lampă și le amestecă într-una cu o furculiță.
Părea o muncă destul de ingrată, din câte puteam judeca George și cu mine. De câte ori se apropia de tigaie, se frigea, scăpa toate din mână, țopăia în jurul lămpii, sufla în degetul vătămat și înjura. Și parcă era un făcut: ori de câte ori George sau eu ne aruncam privirile spre Harris, povestea asta se repeta. La început ne-am spus că toate astea sunt o parte integrantă din respectivul capitol al artei culinare.
Noi nu știam ce sunt jumările și ni le închipuiam ca o mâncare de-a pieilor roșii sau a băștinașilor din insulele Sandwich, care, pentru a fi pregătită cum trebuie, are nevoie de dansuri și incantații. Montmorency, deșteptul, adulmecă tigaia cu botul și, după ce se fripse în lege cu câțiva stropi de untură, începu și el să țopăie și să înjure. Ce mai încoace și încolo, a fost una dintre cele mai interesante și palpitante operații la care am fost vreodată martor. Lui George și mie ne păru rău când se isprăvi.
Rezultatul n-a fost un succes deplin, precum anticipase Harris. Părea că omul nu prea avea ce să ne arate. În tigaie intraseră șase ouă, dar din tigaie ieșea o linguriță cu scrob ars și deloc îmbietor.
Harris dădu vina pe tigaie, susținând că ar fi fost mult mai bine dacă am fi avut la îndemână un cazan de fiert pește și o mașină cu gaz, iar noi am decis să nu mai facem jumări până când nu ne vom fi procurat aceste prețioase obiecte de bucătărie.
Până să isprăvim noi cu masa, soarele devenise mai prietenos, vântul încetase să mai bată și dimineața era încântătoare. În preajma noastră erau puține lucruri care ne-ar fi putut aduce aminte de secolul al nouăsprezecelea; și în timp ce ne uitam la razele soarelui de dimineață, care învăluiau fluviul, nu ne era greu să ne închipuim că secolele care ne despărțeau de acea dimineață de neuitat de iunie 1215 au dispărut și că noi, feciori de yeomeni englezi, îmbrăcați în haine toarse în casă și încinși cu pumnale, așteptăm acolo pentru a fi martori la scrierea acelei mărețe pagini a istoriei, al cărei înțeles avea să fie tălmăcit oamenilor simpli peste vreo patru sute și ceva de ani de unul, Oliver Cromwell, care o studiase temeinic.
E o dimineață însorită de vară, plăcută și liniștită. Dar văzduhul e străbătut de fiorul a ceea ce urma să vină. Regele John a dormit în palatul Duncroft, iar în ajun, o zi întreagă, orășelul Staines a răsunat de zăngănitul armelor, de tropotul cailor pe pietrele aspre, de comenzile căpitanilor, de înjurăturile fioroase și de glumele grosolane ale arcașilor bărboși, ale halebardierilor, ale pichierilor și ale lăncierilor străini vorbind limbi ciudate.
Pâlcuri înveșmântate pitoresc, formate din cavaleri și scutieri, au călărit prin oraș, prăfuiți de atâta drum. În tot cursul serii, porțile caselor, aparținând orășenilor slabi de înger, au trebuit să fie deschise pentru a lăsa înăuntru soldați care cereau casă și masă și, bineînțeles, în condiții din cele mai bune, altfel era vai de locuință și de cei dinăuntrul ei, pentru că sabia este judecător și jurat, reclamant și călău în aceste vremuri furtunoase și plătește pentru ceea ce ia, cruțându-i pe cei de la care ia, dacă binevoiește să o facă.
În jurul focului din piață se adună tot mai multe oști ale baronilor. Oamenii mănâncă, beau din belșug, cântă, sau mai bine zis urlă, cântece de beție, joacă jocuri de noroc și, pe măsură ce se înnoptează, se ceartă tot mai rău între ei. Focul împrăștie umbre stranii pe piramidele lor de arme, pe chipurile lor aspre și pe figurile lor mătăhăloase. Copiii din orășel se strâng tiptil în jurul lor, ca să-i privească, minunându-se, și fete voinice de la țară se apropie ca să schimbe glume și împunsături deșănțate cu ostașii lăudăroși, atât de deosebiți de flăcăii satului, care, nebăgați acum în seamă, stau undeva în spate și râd cu gura până la urechi. Iar în câmpiile dimprejur licăresc slabele lumini ale taberelor mai îndepărtate, unde sunt strânși oamenii credincioși cine știe cărui stăpânitor de pământuri, iar dincolo, în afara orașului, ca niște haite de lupi la pândă, mișună mercenarii francezi ai trădătorului John.
Și astfel, cu santinele în fiecare stradă întunecoasă și cu focuri aprinse pe toate dealurile din jur, noaptea a trecut și deasupra acestei fermecătoare văi a bătrânei Tamisa s-a ridicat dimineața măreței zile, care se va sfârși zămislind soarta unor vremuri ce vor veni.
Încă de la revărsatul zorilor, pe cea din aval dintre cele două insule, ceva mai sus de locul unde ne aflăm noi acum, e zarvă mare și se aud nenumărați muncitori care robotesc. Se ridică marele cort adus aici cu o seară în urmă, tâmplarii bat în cuie șirurile de bănci, în timp ce ucenicii din Londra sunt de față cu stofe în multe culori, cu mătăsuri și cu postav țesut cu fir de aur și de argint.
Iată că dinspre Staines, pe drumul ce șerpuiește de-a lungul fluviului, se îndreaptă spre noi, râzând și vorbind cu glasuri joase, de bas, vreo zece halebardieri zdraveni, oamenii baronilor. Se opresc la vreo sută de yarzi depărtare de noi, pe celălalt țărm, se sprijină în armele lor și așteaptă.
Și astfel, în răstimpuri, pe drum se înșiruie grupuri și cete de oameni înarmați până-n dinți, cu căști și platoșe care scânteiază sub razele prelungi și joase ale soarelui de dimineață, până când, cât poți cuprinde cu ochiul, drumul e înțesat de oțel strălucitor și de armăsari nestruniți. Călăreți, care strigă într-una, galopează de la un grup la altul, fel de fel de stegulețe fâlfâie leneș în calda boare de vânt, iar din vreme în vreme, freamătul se întețește, șirurile de oameni se dau într-o parte și în alta a drumului, iar vreun baron mai de seamă, călare pe calul său de luptă și înconjurat de scutieri, trece în față, ca să-și ocupe locul în fruntea iobagilor și a vasalilor săi.
În față, pe costișa dealului Cooper, s-au adunat sătenii cu chipuri nedumerite și orășenii curioși, care au venit în fugă de la Staines. Nu e nimeni care să știe despre ce anume e vorba, dar fiecare tălmăcește în felul lui marele eveniment la care au venit să ia parte. Unii spun că toată lumea va avea de câștigat de pe urma zilei acesteia, dar moșnegii clatină din cap ca unii care au mai auzit astfel de povești.
Toată Tamisa, până hăt la Staines, e presărată cu bărci și lotci pescărești, din acelea care astăzi nu se mai bucură de favoare, fiind folosite numai de oamenii cu mai puțină dare de mână. Peste pragurile înalte, unde în anii de mai târziu se va ridica ecluza Bell Weir, ele au fost împinse sau trase de vâslașii lor vânjoși, iar acum se înghesuie lângă bărcile mari, pregătite să-l ducă pe regele John spre locul unde Magna Charta îl așteaptă ca să fie iscălită.
E vremea amiezii, iar noi toți cei ce suntem de față am așteptat cu răbdare multe, multe ceasuri. S-a răspândit zvonul că lunecosul John ar fi scăpat iar din mâna baronilor, fugind din palatul Duncroft cu mercenarii după el și că în curând o să se apuce de cu totul alte îndeletniciri decât să semneze Charta pentru libertatea poporului său.
Dar nu! De data aceasta l-au prins ca într-un clește, în zadar s-a zbătut și a căutat să fugă. Departe în zare, pe drum, s-a stârnit un nor de praf, care se apropie și crește tot mai mult. Zgomotul copitelor de cai sporește, iar ici-colo, printre șirurile de ostași aliniați, înaintează o cavalcadă măreață de lorzi și cavaleri îmbrăcați în costume pitorești. În față, în spate și pe flancuri călăresc yeomenii baronilor, avându-l în mijlocul lor pe regele John.
Acesta se îndreaptă spre bărcile care-l așteaptă, iar marii baroni se desprind din coloane ca să-l întâmpine. El râde, le zâmbește și le spune cuvinte mieroase, de parcă ar fi la o serbare dată în cinstea lui și la care a fost invitat. Dar în clipa când se pregătește să descalece, el aruncă o privire grăbită mercenarilor francezi, aliniați în ariergardă, apoi una șirurilor neîndurătoare de oameni ai baronilor, care-l încercuiesc.
E prea târziu? O lovitură necruțătoare dată călărețului care-l însoțește, un strigăt lansat trupelor franceze, o șarjă deznădăjduită împotriva oamenilor nepregătiți din fața lui… și acești baroni răzvrătiți ar putea să se căiască de ziua când au încercat să-i zădărnicească planurile! O mână mai îndrăzneață ar fi putut răsturna situația chiar în clipa aceea. Dacă ar fi fost Richard acolo, cupa libertății ar fi fost îndepărtată de la buzele Angliei, care i-ar fi simțit gustul de-abia peste o sută de ani!
Dar regele John își pierde cumpătul în fața chipurilor aspre ale luptătorilor englezi. Brațul lui alunecă pe frâu, regele descălecă și se urcă în prima barcă. Baronii, cu mâinile lor îmbrăcate în zale, îl urmează de îndată, strângând cu nădejde mânerul paloșului. Se dă semnalul de plecare.
Greoaie, bărcile cu punți sclipitoare părăsesc țărmul din preajma lui Runningmede. Ele înaintează agale, în contra curentului repede, până când, cu un zgomot surd, lovesc țărmul micii insule, care de aici înainte va purta numele de insula Magna Charta. Regele John a pășit pe țărm, iar noi așteptăm în mijlocul unei tăceri de mormânt până când un chiot străpunge văzduhul și atunci știm că a fost așezată piatra de temelie a templului libertății engleze.