Fluviul în veșmântul lui de duminică. Cum se îmbracă oamenii pe fluviu. Șansa bărbaților. Lipsa de gust a lui Harris. Blazerul lui George. O zi în tovărășia unei tinere doamne îmbrăcată după ultimul jurnal de modă. Mormântul doamnei Thomas. Omul căruia nu-i plac mormintele, sicriele și craniile. Furia lui Harris. Ce crede el despre George, bănci și limonadă. Un pic de echilibristică.
Pe când treceam prin ecluza de la Moulsey, Harris mi-a povestit ce i s-a întâmplat la Hampton Court. La Moulsey a trebuit să așteptăm ceva timp, având în vedere că eram singura barcă, iar ecluza e mare. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată ecluza Moulsey cu o singură barcă în ea. Bănuiesc că e cea mai activă ecluză de pe Tamisa, o întrece chiar și pe cea de la Boulter.
Am stat s-o privesc în anumite zile, când în locul apei nu vezi altceva decât un talmeș-balmeș pitoresc de blazere țipătoare, caschete pestrițe, pălării fistichii, umbreluțe bălțate, pleduri din mătase, mantale, panglici fluturând în aer și grațioase rochii albe; dacă-ți arunci privirea în jos, de pe chei spre ecluză, ți se pare că vezi o uriașă cutie, în care au fost aruncate claie peste grămadă flori de toate culorile și nuanțele, dând impresia unui curcubeu umflat, răsfrânt spre cele mai depărtate colțuri.
În duminicile însorite, ecluza are această înfățișare aproape toată ziua, în timp ce de o parte și de alta a porților își așteaptă rândul șiruri nesfârșite de alte bărci și vaporașe; și cum bărcile se apropie și trec mai departe, fluviul e presărat și împodobit cu galben, albastru, portocaliu, alb, roșu și roz, de la palat până la biserica din Hampton. Toți locuitorii din Hampton și Moulsey își pun costumele de canotaj și vin să se plimbe de colo până colo, cu câinii lor, în jurul ecluzei, flirtează, fumează și urmăresc bărcile cu privirea; și tot amestecul acesta nemaipomenit, caschetele și hainele bărbaților, rochiile frumos colorate ale cucoanelor, câinii cu urechile ciulite, ambarcațiunile care înaintează, pânzele albe, peisajul încântător și apa scânteietoare formează una dintre cele mai pitorești priveliști pe care le cunosc în apropierea acestui oraș bătrân și plicticos, care este Londra.
Tamisa devine aici un adevărat bazar de îmbrăcăminte. E unul dintre rarele prilejuri când noi, bărbații, ne putem arăta gustul cu privire la culori și, după părerea mea, facem față destul de onorabil. În articolele mele de îmbrăcăminte îmi place foarte mult să pun un pic de roșu și negru. Ce combinație fericită! Știți, părul meu bate într-un fel de castaniu-auriu (mi s-a spus că e o nuanță plăcută) și un roșu-închis i se potrivește de minune și, iarăși, ce poate merge mai bine decât o cravată albastru-deschis, o pereche de botine din piele de Rusia și o basma din mătase roșie în jurul taliei? O basma e mult mai de efect decât o curea!
Harris preferă nuanțele sau combinațiile de portocaliu sau galben, dar n-aș crede că e lucrul cel mai înțelept. Are un ten prea oacheș pentru galben. Categoric, galbenul nu-l prinde. Îl sfătuiesc mereu să folosească culoarea albă sau crem, pe un fond albastru, dar, de! cu cât cineva are mai puțin gust când e vorba de îmbrăcăminte, cu atât parcă e mai încăpățânat. Și e păcat, fiindcă așa cum se îmbracă n-o să aibă niciodată succes, când ar exista vreo două-trei culori în care n-ar arăta chiar așa de rău, dacă și-ar pune și pălăria.
George și-a cumpărat câteva articole vestimentare pentru excursia noastră și trebuie să mărturisesc că nu-mi plac de loc. Blazerul e grozav de țipător. N-aș vrea ca George să afle ce gândesc eu despre acest blazer, dar ăsta e cuvântul: țipător. Joi seara l-a adus acasă și ni l-a arătat și nouă. L-am întrebat cum îi spune el culorii aceleia, și ne-a răspuns că nu știe, că era o culoare fără nume. Vânzătorul îl asigurase că e un model oriental. George a îmbrăcat blazerul în fața noastră și ne-a întrebat ce părere avem. Harris i-a spus că dacă-i permite să-l considere ca un obiect care, în faptul primăverii, poate fi atârnat deasupra unui strat de flori pentru a speria păsările, el e gata să-i acorde tot respectul, dar ca articol de îmbrăcăminte, pentru orice ființă omenească, în afară de negrii de la Margate, îl îmbolnăvea. George se burzului, dar, vorba lui Harris, dacă n-avea nevoie de părerea lui, de ce i-o mai cerea?
Ceea ce ne neliniștea, pe Harris și pe mine, era că blazerul ăsta putea să atragă atenția asupra bărcii.
Nici fetele nu arată prea rău în barcă, dacă sunt îmbrăcate drăguț. Cred că nu există nimic mai fermecător decât un costum de canotaj care denotă un pic de gust. Dar un „costum de canotaj” – ce bine ar fi să înțeleagă lucrul acesta toate doamnele! – trebuie să fie un costum care să poată fi purtat și într-o barcă, nu numai arătat într-o vitrină de magazin. Dacă în barcă se găsesc oameni care în loc de excursie se gândesc mai mult la îmbrăcămintea lor, excursia dă faliment. Am avut odată ghinionul să iau parte la un picnic riveran, cu două domnișoare de acest fel. M-am distrat grozav, ce să spun!
Ți-era mai mare dragul să le privești cum erau gătite – numai dantelă și mătase, flori și panglici, pantofi eleganți și mănuși de vară. Dar erau îmbrăcate pentru un studio fotografic, nu pentru un picnic pe țărmul Tamisei. Erau „costumele de canotaj” dintr-un jurnal de modă franțuzesc. Nimic mai ridicol decât felul în care se fâțâiau în costumele acelea pe uscat, pe apă și în aer!
Mai întâi li s-a părut că barca nu e curată. Noi am șters imediat băncile cu cârpe și le-am asigurat că acum sunt curate, dar nu ne-au crezut. Una dintre ele a atins perna cu vârful degetului arătător de la mănușă și i-a arătat celeilalte rezultatul, apoi au oftat amândouă și s-au așezat. Aveau înfățișarea primilor martiri creștini care încearcă să se așeze cât mai comod, legați de stâlpul rugului. Când vâslești, e lucru firesc să mai stropești puțin, dar se dovedi că o picătură de apă poate strica frumusețe de costume. Pata nu s-a mai putut șterge și costumul a rămas pătat pe vecie.
Eu eram la vâsle. Mă străduiam să fac tot ce era omenește posibil. Scoteam vâslele cu latul până la vreo două picioare deasupra apei și făceam o pauză după fiecare lovitură, ca să las apa să se scurgă, și de fiecare dată alegeam cu grijă o porțiune netedă de apă în care să le afund iar. (Cel de la prova găsi cu cale să observe că nu se simte un vâslaș îndeajuns de experimentat ca să țină același ritm cu mine, adăugând că, dacă nu am nimic împotrivă, o să stea liniștit și o să studieze felul cum vâslesc. Spunea că-l interesează grozav.) Cu toată bunăvoința mea, câte un strop rătăcit mai poposea totuși, din când în când, pe rochiile domnișoarelor.
Fetele nu s-au plâns, dar s-au îndesat una în alta, cu buzele strânse de furie neputincioasă, și ori de câte ori le atingea o picătură, se ghemuiau și se înfiorau. Era o priveliște nobilă să le vezi suferind astfel în tăcere, dar pe mine m-a dat cu totul peste cap. Sunt prea sensibil. Am început să vâslesc nervos și sacadat, împroșcând cu atât mai multă apă, cu cât mă sileam să stropesc mai puțin.
În cele din urmă m-am dat bătut. Voiam să trec în față. Cel de la prova încuviință bucuros, așa că ne-am schimbat locurile. Când m-au văzut plecând, doamnele au scos fără voie un oftat de ușurare și, pentru o clipă, s-au înseninat la față. Bietele de ele, mai bine s-ar fi împăcat cu felul cum vâsleam eu! Schimbul meu nu prea era dus la biserică, era un om vesel, nepăsător și cam netot, înzestrat cu tot atâta sensibilitate câtă s-ar putea să aibă un cățel de Newfoundland. Puteai să-l fulgeri cu privirea o oră întreagă, fără ca el să bage de seamă sau, dacă observa, să nu se sinchisească. Plesni vâslele cu atâta frenezie, încât stropii jucăuși se răspândiră prin toată barca, ca o fântână arteziană, iar pasagerele se îndreptară de spate, țepene, cât ai clipi. Când turna mai mult de o pintă de apă pe una dintre rochii, vâslașul nostru râdea încetișor și spunea:
— Iertați-mă, n-am vrut, și le oferea numaidecât batista.
— Nu face nimic, murmurau bietele fete, încercând să se acopere pe furiș cu pleduri și haine și să se apere cu umbreluțele lor din dantelă.
Prânzul nu le-a tihnit. Oamenii le pofteau să se așeze pe iarbă și iarba era plină de praf, iar trunchiurile pomilor de care erau invitate să se rezeme făceau impresia că nu fuseseră periate de săptămâni de zile. În consecință, și-au așternut batistele pe pământ și s-au așezat pe ele, țepene și drepte. Cineva a adus o farfurie, cu plăcintă cu carne, s-a împiedicat de un ciot și plăcinta și-a luat zborul. Din fericire, nu le-a atins nicio fărâmă, dar accidentul a sugerat un nou pericol, ceea ce le-a făcut să se agite. Era de ajuns, după aceea, ca vreun participant la picnic să ducă în mână ceva care, căzând, ar fi putut provoca o catastrofă, ca fetele să fie cuprinse de panică și să-l urmărească cu neliniște și groază crescândă, până când omul se așeza iar.
— Ei, acum, fetelor, le spuse cu voioșie prietenul meu, vâslașul de la prova, după ce isprăvi masa, acum treceți la spălat.
La început nu l-au înțeles. Când au priceput, în sfârșit, și-au exprimat teama că nu prea știu cum să spele.
— Lăsați că vă arăt eu! se oferi el. O să vă distrați strașnic. Vă culcați pe… vreau să spun vă aplecați peste mal și mișcați vasele încoace și încolo prin apă.
Sora cea mai mare își exprimă părerea că nu e îmbrăcată cu rochia cea mai potrivită pentru o astfel de treabă.
— Ba e foarte bună, foarte bună, a încurajat-o el. Ridicați-vă numai poalele.
Le-a convins în cele din urmă s-o facă și pe asta, explicându-le că spălatul e marele număr de atracție al unui picnic. Fetele au trebuit să recunoască că e o treabă foarte interesantă.
Când stau și mă gândesc acum, mă întreb dacă tânărul acela era într-adevăr atât de bătut în cap pe cât îl credeam noi. Nu cumva era… nu, exclus! prea avea un aer nevinovat, ca de copil.
Harris voia să coboare la Hampton Church, ca să viziteze mormântul doamnei Thomas.
— Cine e această doamnă Thomas? l-am întrebat.
— De unde vrei să știu? răspunse Harris. Cucoana asta are un mormânt nostim și vreau să-l văd.
Am protestat. Nu știu dacă e o greșeală de construcție a firii mele, dar eu, unul, nu mă dau în vânt după monumente funerare. Știu că, atunci când ajungi într-un sat sau într-un oraș, lucrul cel mai indicat e să te repezi spre cimitir și să contempli mormintele, dar e o plăcere la care renunț întotdeauna. Nu mă amuză deloc ocolul unor biserici mohorâte și reci, în spatele unor moșnegi ofticoși și să citesc epitafuri. Nici măcar vederea unei plăcuțe crăpate, din aramă, băgată într-o piatră, nu-mi prilejuiește ceea ce numesc eu o adevărată fericire.
Îi necăjesc teribil pe paracliserii respectabili prin indiferența de care știu să dau dovadă în fața unor inscripții tulburătoare, precum și prin lipsa mea de entuziasm față de istoria vreunei familii de prin partea locului, în timp ce prost tăinuita mea nerăbdare de a ieși de acolo le rănește simțămintele.
Într-o dimineață minunată, cu mult soare, mă rezemasem de gardul din piatră care împrejmuia o bisericuță rustică și, cu pipa în gură, sorbeam cu nesaț bucuria liniștită și profundă care se desprindea din peisajul acela feeric și odihnitor – biserica bătrână și sură, cu mănunchiurile ei de iederă și cu pridvorul din lemn sculptat într-un chip original, cărarea albicioasă șerpuind în josul dealului între două șiruri de ulmi înalți, acoperișurile din paie ale caselor țărănești apărând deasupra gardurilor vii, bine îngrijite, fluviul argintiu din vale, măgurile împădurite din fundul zării! Era un tablou încântător. Idilic, poetic, care mă inspira. Mă simțeam bun și nobil. Nu mai vroiam să fiu păcătos și rău. Eram hotărât să vin și să trăiesc aici, să nu mai fac nicio faptă rea, să duc o viață neprihănită și frumoasă, să am păr argintiu la bătrânețe și câte alte lucruri.
În clipele acelea îi iertasem pe toți prietenii și rudele mele pentru răutatea și perversitățile lor, și-i binecuvântam. Ei nu știau că-i binecuvântez. Stăruiau mai departe pe drumul pierzaniei, fără să aibă habar de ceea ce făceam eu pentru ei, în colțișorul acela retras de lume, dar acesta era adevărul: îi binecuvântam și aș fi dorit ca ei să știe acest lucru, pentru că vroiam să-i fericesc. Depănam mai departe gândurile acestea nobile și gingașe, când, deodată, reveria mea fu întreruptă de o voce ascuțită și șuierată.
— Gata, domnule, am venit, am venit. S-a făcut, domnule, nu vă grăbiți! strigă cineva.
Mi-am ridicat privirile și am văzut un om bătrân și chel, care se-ndrepta spre mine șchiopătând, în mână cu o legătură uriașă de chei ce se legănau și zornăiau la fiecare pas pe care-l făcea.
Cu o demnitate calmă, i-am făcut semn să se ducă la ale lui, dar moșneagul continua să înainteze, țipând într-una:
— Am venit, dom'le, am venit. Sunt nițeluș cam șchiop, nu mai sunt sprinten ca altădată. Pe aici, dom'le.
— Lasă-mă-n pace, bătrân nenorocit, i-am spus eu.
— Am venit cât de repede am putut, dom'le, răspunse el. Baba mea v-a văzut abia acum. Veniți după mine, dom'le.
— Lasă-mă în pace, am repetat eu. Pleacă până nu sar zidul și te ucid.
O umbră de nedumerire i se zugrăvi pe chip.
— Nu vreți să vedeți mormintele?
— Nu, am răspuns eu, nu vreau. Vreau să stau aici, rezemat de zidul ăsta bătrân. Pleacă și dă-mi pace. Sunt plin de gânduri frumoase și nobile și vreau să stau așa, pentru că mi-e bine și plăcut. Vreau să nu mă scoți din sărite cu prostiile dumitale și nu alunga sentimentele mele creștinești cu tâmpitele dumitale de morminte. Hai, du-te și găsește pe cineva care să te îngroape ieftin și eu o să plătesc jumătate din cheltuială.
O clipă, el rămase ca năuc. Se frecă la ochi și mă privi țintă. Păream destul de uman la înfățișare, nu putea pricepe!
— Nu sunteți din partea locului? întrebă el. Nu trăiți aici, nu-i așa?
— Nu, am răspuns. Dar dacă aș trăi aici, n-ai mai trăi dumneata.
— Atunci, zise el, veniți să vedeți mormintele, locul unde au fost îngropați oamenii, știți, raclele…
— Spui neadevăruri, am răspuns eu, simțind cum mă enervez. Nu vreau să văd niciun mormânt! În orice caz, nu mormintele dumitale! De ce să vreau? Noi, vreau să spun familia noastră, își are mormintele ei. Uite, unchiul meu Podger are un mormânt la cimitirul Kensal Green, care e mândria întregului ținut! În cripta bunicului meu, la Bow, încap opt vizitatori, iar mătușa mea mare, Susan, are un mormânt din cărămidă în cimitirul Finchley, cu o lespede pe care se află un ornament în basorelief în chip de ibric de cafea și de jur împrejur un chenar înalt de șase inchi, din cea mai bună piatră albă, care a costat o avere. Când am nevoie de morminte, acolo mă duc și mă desfăt. Nu am nevoie de mormintele altora. După ce o să te îngroape pe dumneata, voi veni să-ți văd mormântul – e tot ce pot face pentru dumneata.
Moșneagul izbucni în lacrimi și-mi spuse că pe unul dintre morminte se găsește o bucată de piatră despre care spun unii că s-ar putea să fie un ciob dintr-o figură omenească și că pe un alt mormânt sunt gravate câteva cuvinte pe care nu a izbutit încă nimeni să le descifreze. Și cum eu rămâneam neînduplecat, moșneagul adăugă pe un ton de-a dreptul sfâșietor:
— Bine, domnule, dar vitraliul comemorativ nu vreți să-l vedeți?
Nu, nu voiam să văd nici asta, așa că moșneagul jucă ultima carte. Se apropie de mine și-mi șuieră în ureche:
— Am o pereche de cranii în criptă, veniți să le vedeți p-astea. Zău, veniți să vedeți craniile. Sunteți un om tânăr, care vrea să se distreze în concediu. Veniți să vedeți craniile!
Când am auzit una ca asta, m-am răsucit pe călcâie și am luat-o la sănătoasa, în timp ce el îmi striga:
— Zău, veniți să vedeți craniile! Întoarceți-vă să vedeți craniile!
Lui Harris, în schimb, îi plac grozav mormintele, epitafurile și inscripțiile de pe monumente; gândul că ar putea trece pe acolo fără să vadă mormântul doamnei Thomas îl înnebunea. Merse până acolo încât afirmă că așteptase cu nerăbdare ziua când va putea vedea mormântul doamnei Thomas, că s-a gândit la el în clipa când am pus la cale excursia și că nu ar fi plecat cu noi dacă nu era mormântul doamnei Thomas. I-am amintit atunci de George, precum și de faptul că la ora cinci trebuie să fim cu barca la Shepperton, ca să ne-ntâlnim cu el. Harris începu să-l ocărască, cum de își poate permite George să trândăvească ziulica întreagă și să ne lase pe noi să ne canonim singuri cu hardughia asta de barcă veche, s-o cărăm în susul și în josul apei ca să-l întâlnim? De ce adică să nu vină George și să facă și el puțină treabă? De ce nu s-a învoit la birou ca să plecăm o dată cu toții? Dracu s-o ia de bancă! Mare brânză face George la bancă!
— Nu face nicio treabă acolo, spuse Harris. Ori de câte ori mă duc la el, îl găsesc stând după o bucată de geam și căutând să dea impresia că face ceva. Ce să caute un bărbat în dosul unei bucăți de sticlă? Uite, eu muncesc ca să-mi câștig existența. Ce, adică el nu poate să muncească? Ce folos aduce el acolo și ce rost au toate băncile astea ale lor? Te curăță de parale, iar când semnezi un cec, ți-l trimit înapoi mâzgălit peste tot cu: „Nevalabil”, „Adresați-vă emitentului”. La ce bun toate astea? Festa asta mi-au făcut-o de două ori săptămâna trecută. Nu sunt dispus să mai suport astfel de porcării. Am să-mi retrag contul. Dacă ar fi aici, am putea să ne ducem să vizităm mormântul acela. Îți închipui că e la bancă? Ei, aș! Se distrează undeva, asta e, și pe noi ne lasă să facem toată treaba. Să știi că eu mă dau jos, vreau să beau ceva.
I-am explicat că ne despart mile întregi de vreo cârciumă, ceea ce l-a făcut să înjure fluviul și să întrebe ce rost are pe lume Tamisa și dacă toți cei care pleacă pe fluviu trebuie să moară de sete.
Când Harris o ia razna, cel mai cuminte lucru e să-l lași să-și facă mendrele, în felul acesta își varsă tot focul și se liniștește.
I-am amintit că în coș se găsește limonadă concentrată și un bidon cu apă în botul bărcii și că amândouă atâta așteaptă, să fie amestecate și prefăcute într-o băutură răcoritoare. Asta îl făcu să tune și să fulgere împotriva limonadei și a „tuturor lăturilor de școală duminicală”, cum le zicea el, limonadă de ghimbir, sirop de zmeură etc., etc. Toate produc dispepsie, zicea el, distrug deopotrivă trupul și sufletul și sunt cauza a jumătate din crimele care se săvârșesc în Anglia.
Cum, totuși, trebuia să bea ceva, se cocoță pe bancă și se întinse să ia sticla. Sticla era chiar în fundul coșului și, fiindcă nu era ușor de găsit, trebui să se aplece tot mai mult, până când, încercând să și cârmească în același timp dintr-o poziție care-l făcea să aibă imaginea răsturnată a lucrurilor, cârmi greșit și intră cu botul bărcii drept în țărm; izbitura îl prăvăli și Harris se pomeni cu capul drept în coș și cu picioarele în aer, sprijinindu-se cu mâinile de pereții bărcii. Nu cuteza să se miște de teamă să nu cadă peste bord, așa că a trebuit să rămână în poziția asta până când am venit eu și, apucându-l de picioare, l-am tras înapoi, ceea ce l-a făcut să spumege de furie.