Capitolul VIII

Șantaj. Cel mai indicat procedeu pentru a ieși din impas. Egoismul strigător la cer al proprietarilor riverani. Pancartele „Atențiune!”. Sentimentele necreștinești ale lui Harris. Cum interpretează Harris niște cuplete vesele. O serată în lumea mare. Comportarea nerușinată a doi tineri buni de spânzurat. Câteva amănunte fără rost. George cumpără un banjo.

Am făcut un popas sub sălciile de lângă Kempton Park și am luat prânzul. E un ungher încântător: un tăpșan de iarbă care se răsfață la umbra sălciilor de pe mal. De-abia începusem felul al treilea, pâine cu gem, când un domn îmbrăcat numai într-o cămașă, cu mânecile suflecate și cu un ciot de pipă în gură, își făcu apariția și ne întrebă dacă știm că am încălcat o proprietate privată. I-am răspuns că, deocamdată, nu am studiat chestiunea suficient de profund pentru a putea ajunge la o concluzie definitivă, dar că, dacă el ne-ar asigura pe cuvântul său de gentilom că într-adevăr am încălcat o proprietate privată, l-am crede fără doar și poate. Ne-a dat asigurarea cerută și noi i-am mulțumit; cum însă nu se hotăra deloc să plece și părea grozav de indispus, l-am întrebat dacă îi mai putem fi de vreun folos, ba Harris, cu firea lui sociabilă, chiar i-a oferit puțină pâine cu gem.

Bănuiesc că omul aparținea unei societăți ai cărei membri se juraseră să nu mănânce pâine cu gem, căci ne refuză pe un ton grozav de tăios, de parcă s-ar fi simțit jignit că l-am ispitit, adăugând că este de datoria lui să ne facă vânt de pe acele meleaguri.

Harris răspunse că, dacă e o datorie, trebuie îndeplinită, și-l întrebă care ar fi, după el, cel mai bun mijloc de a o îndeplini. Harris este ceea ce se poate numi un ins bine legat, cât un munte de voinic, spătos și ciolănos, așa că omul îl măsură din creștet până-n tălpi și ne informă că se va duce să se sfătuiască cu stăpânul și apoi se va înapoia ca să ne arunce pe amândoi în Tamisa.

Cert e că nu l-am mai văzut și tot atât de cert e că tot ce vroia el, de fapt, era un șiling. Pe Tamisa sunt destui marțafoi din aceștia care realizează un câștig bunicel în timpul verii, umblând de-a lungul malurilor și șantajându-i pe gogomani, sub pretextul că au fost trimiși de proprietar. Cel mai nimerit procedeu în astfel de cazuri este să-ți dai numele și adresa și să-l lași pe proprietar, dacă într-adevăr are vreo legătură cu cazul, să te dea în judecată și să dovedească ce anume pagube i-ai pricinuit așezându-te pe un colț din terenul lui. Dar majoritatea oamenilor sunt într-atât de trândavi sau sperioși, încât preferă să încurajeze potlogăria, acceptând-o mai curând, decât să-i pună capăt printr-o atitudine ceva mai fermă.

Acolo unde într-adevăr proprietarii sunt de vină, ei ar trebui arătați cu degetul. Egoismul proprietarilor riverani sporește în fiecare an. Dacă acești oameni ar avea mână liberă, ar zăgăzui Tamisa de-a binelea! E ceea ce și fac, de altfel, cu afluenții mai mici și cu răstoacele: împlântă stâlpi în albia râului, întind lanțuri de pe un mal pe celălalt și țintuiesc pancarte enorme de fiecare copac. Vederea acestor pancarte îmi trezește toate instinctele rele care zac în mine. Simt că îmi vine să le smulg una câte una, să le țintuiesc în capul celui care le-a agățat și, după ce i-am făcut de petrecanie, să-l îngrop și să-i așez pe mormânt o pancartă din astea, în chip de piatră funerară.

I-am împărtășit lui Harris aceste porniri, iar el mi-a răspuns că ale lui sunt și mai rele. Harris ar fi avut poftă să-l răpună nu numai pe cel care avusese ideea cu pancartele, ci și întreaga lui familie, rudele și prietenii, apoi să-i ardă casa din temelii.

— Asta ar fi cam exagerat, am zis eu.

— Exagerat?! făcu Harris. Câtuși de puțin! Este exact ceea ce merită. Iar după asta, le-aș cânta pe ruine niște cuplete vesele.

Am fost cuprins de mâhnire când l-am auzit pe Harris dând glas unor intenții atât de sângeroase. Niciodată nu e bine să îngăduim instinctelor noastre de dreptate să degenereze în simplă răzbunare. Mi-a trebuit mult timp până să-l aduc pe Harris la sentimente mai creștinești, dar în cele din urmă am reușit. Mi-a făgăduit că, în orice caz, va cruța rudele și prietenii și nu va cânta cuplete vesele pe ruine.

Nu l-ați auzit niciodată pe Harris cântând cuplete vesele, altminteri ați înțelege serviciul pe care i-am adus umanității. Harris are o idee fixă și anume că se pricepe să cânte cuplete vesele; prietenii lui Harris însă, cei care l-au auzit cântând, au și ei o idee fixă și anume că nu se pricepe, că nu se va pricepe niciodată și că nu ar trebui lăsat să încerce.

Când Harris se află în societate și este rugat să cânte, el începe invariabil astfel: „Bine, dar să știți că nu cânt decât cuplete vesele” și asta o spune cu aerul că aceste cuplete vesele, în interpretarea lui, sunt cu adevărat ceva ce trebuie să auzi măcar o dată în viață, după care poți să mori cu cugetul împăcat.

— Ce plăcere ne-ați face! spune gazda. Zău, cântați-ne unul, domnule Harris!

Și Harris se ridică și se îndreaptă spre pian, cu figura surâzătoare a unui om generos, care tocmai se pregătește să dea cuiva ceva.

— Acum, vă rog, liniște, spune gazda celor din jur, domnul Harris ne va cânta un cuplet vesel.

— Splendid! murmură oaspeții și, părăsind sera, se grăbesc să intre în casă, dau năvală pe scări, se duc să-i strângă unii pe alții din toate camerele, apoi se îmbulzesc în salon, făcând cerc și zâmbind satisfăcuți, cu anticipație.

Și Harris începe.

Din partea cuiva care cântă cuplete vesele nu te aștepți la cine știe ce voce. Nu te aștepți la fraze spuse corect sau la vocalize. Nu te formalizezi dacă, pe la mijlocul unei note, omul a descoperit că a luat-o prea sus și, în consecință, coboară brusc. Ritmul nu te jenează. Nu-ți ieși din sărite dacă interpretul, luând-o cu două măsuri înaintea acompaniamentului, lasă baltă cupletul la mijlocul unui vers, ca să parlamenteze cu pianistul, după care pornește de la capăt. Dar la cuvinte nu poți renunța chiar atât de ușor.

Nu te aștepți ca cineva să nu-și amintească mai mult decât primele trei versuri din primul cuplet și să le tot toace până când urmează refrenul. Nu te aștepți ca un om să se poticnească la mijlocul unui vers, să chicotească și să spună că e grozav de nostim, dar să fie al naibii dacă-și mai amintește restul, apoi să încerce să-l improvizeze el singur, pentru ca mai târziu, când a ajuns la cu totul alt pasaj, să și-l reamintească brusc și, fără niciun avertisment, să se reîntoarcă la el și să ți-l bage pe gât cu tot dinadinsul. Nu te… dar, stați, mai bine să încerc să vă dau o idee despre felul cum cântă Harris și atunci veți putea judeca singuri.

HARRIS (stând în fața pianului și adresându-se mulțimii nerăbdătoare): Știți… mă tem că e ceva foarte vechi. Cred că-l cunoașteți cu toții… Dar e singura bucată pe care o știu. Este cântecul Judecătorului din „Șorțulețul”, nu, nu vreau să spun „Șorțulețul”, vreau să spun… știți ce vreau să spun, celălalt, ce naiba! Și, știți, trebuie să cântați cu toții refrenul.

(Murmure de încântare. Lumea e nerăbdătoare să cânte refrenul. Execuție strălucită a introducerii la cântecul Judecătorului din „Proces cu juriu” de către pianistul nervos. Vine rândul lui Harris. Harris, nici gând. Pianistul nervos atacă introducerea de la capăt și Harris, începând să cânte în același timp, dă gata primele două versuri din cântecul Primului Lord din „Șorțulețul”. Pianistul nervos încearcă să continue introducerea, renunță, încearcă să-l acompanieze pe Harris la cântecul Judecătorului din „Proces cu juriu”, vede că nu folosește la nimic, caută să-și amintească ce face și unde se află, simte că-l apucă năbădăile și se oprește brusc.)

HARRIS (cu multă bunăvoință): Bravo, merge de minune, zău așa, zi-i înainte.

PIANISTUL NERVOS: Mă tem să nu fie vreo greșeală pe undeva. Ce cântați?

HARRIS (prompt): Asta-i bună! Cântecul Judecătorului din „Proces cu juriu”. Cum, nu-l cunoști?

UNUL DINTRE PRIETENII LUI HARRIS (din fundul sălii): Da' de unde, mă gulie, nici vorbă! Cânți cântecul Amiralului din „Șorțulețul”.

(Controversă prelungită între Harris și prietenul lui cu privire la ceea ce cântă Harris, de fapt. În cele din urmă, prietenul e de părere că nu contează ce anume cântă Harris, principalul e să cânte. Harris, revoltat de nedreptatea ce i se face, solicită pianistului s-o ia din nou de la capăt. Pianistul execută introducerea la cântecul Amiralului, iar Harris, socotind că i s-au creat în sfârșit condițiile favorabile, începe.)

HARRIS: Devenind și eu bărbat / Și pledând ca avocat

(Hohote de râs, interpretate de Harris drept compliment. Pianistul, gândindu-se că are nevastă și copii, abandonează o luptă inegală și se retrage. Locul lui este luat de un bărbat cu nervii mai tari.)

NOUL PIANIST (bine dispus): Hai, prietene, dă-i drumul și eu te urmez. Nu ne sinchisim noi de introducere.

HARRIS (care, treptat, a sfârșit prin a se dumeri, continuă râzând): Sfinți din ceruri! Vă cer iertare. Așa e, am confundat cele două cântece. Dar știți, m-a încurcat Jenkins. Ei, hai acum. (Cântă. Ai impresia că vocea lui urcă din străfunduri, amintind de zgomotele surde ale unui apropiat cutremur de pământ.)

Devenind eu, așadar, Trepăduș la un notar…

(Către pianist, în șoaptă): E prea jos, bătrâne. S-o luăm de la capăt, dacă nu te superi.

(Cântă din nou primele două versuri, de data aceasta cu o voce de mare falset. Stupoare în public. Bătrâna doamnă neurastenică de lângă cămin începe să plângă. E scoasă afară.)

HARRIS (în continuare): Ștergeam geamul, ștergeam ușa, Și… Nu, nu, spălam geamurile de la ușa principală. Și frecam dușumeaua. Nu, la dracu…, iertați-mă, afurisită chestie, nu reușesc deloc să-mi amintesc versul ăsta. Și… și… și… ei, nu are a face, să trecem mai bine la refren. Haideți, să-ncercăm

(cântă): Și eu, tra la la la la la la, Eu sunt șeful flotei, da!

Haide, corul, știți…, se repetă ultimele două versuri.

TOATĂ LUMEA CÂNTĂ ÎN COR: Și el, tra la la la la la la, El e șeful flotei, da!

Și Harris niciodată nu-și dă seama că se face de râs și că torturează niște oameni care nu i-au făcut niciun rău. Ba încă e de bună-credință că le-a oferit ceva grandios și le promite că o să le mai cânte ceva comic, după cină.

Tot vorbind de cântece comice și de serate, mi-am adus aminte de o întâmplare destul de neobișnuită la care am asistat și eu, și care, dat fiind că face multă lumină în problema activității cerebrale a oamenilor, în general, ar trebui, cred eu, amintită în aceste pagini.

Luam parte la o reuniune mondenă, formată numai din oameni foarte mondeni și instruiți. Purtam hainele cele mai bune, discutam într-un stil ales și ne simțeam în largul nostru toți, în afară de doi studenți tineri, proaspăt întorși din Germania, oameni de duzină, care nu-și mai găseau locul, ca și când pentru ei timpul s-ar fi scurs prea încet. Adevărul era că îi eclipsam. Conversația noastră scânteietoare și rafinată, gusturile noastre de clasă înaltă îi depășeau. Erau niște intruși printre noi și ar fi fost mult mai bine dacă am fi fost scutiți de prezența lor. Asupra acestui lucru am căzut cu toții de acord, mai târziu.

Am interpretat câteva morceaux din vechii maeștri germani. Am discutat filosofie și etică. Am flirtat cu o demnitate plină de grație. Am făcut și fel de fel de calambururi, bineînțeles de cea mai bună calitate.

După cină, cineva a recitat un poem în limba franceză, pe care l-am găsit cu toții foarte frumos, apoi o doamnă a cântat în spaniolă o baladă sentimentală, care ne-a făcut pe vreo doi dintre noi să plângem – era grozav de patetică.

Apoi cei doi tineri s-au sculat în picioare și ne-au întrebat dacă l-am auzit vreodată pe Herr Slossenn Boschen (care tocmai sosise și se afla jos, în sufragerie) interpretând marele său cântec comic german. După câte ne aduceam aminte, niciunul dintre noi nu-l auzise. Tinerii spuneau că e cel mai nostim cântec compus vreodată și că, dacă ne făcea plăcere, îl vor îndupleca pe Herr Slossenn Boschen, pe care îl cunoșteau foarte bine, să ni-l cânte. Pretindeau chiar că e atât de nostim cântecul, încât atunci când Herr Slossenn Boschen l-a cântat înaintea Kaiserului, el (Kaiserul, adică) a trebuit dus pe sus în pat.

Spuneau că nu-l cânta nimeni ca Herr Slossenn Boschen. Acesta păstra în tot timpul execuției o gravitate atât de imperturbabilă, încât te făcea să crezi că recită o tragedie, lucru care, desigur, nu făcea decât să-i sporească efectul comic. Mai spuneau, de asemenea, că nici măcar o clipă Herr Slossenn Boschen nu lăsa să se înțeleagă, din inflexiunile vocii sau din stilul său de interpretare, că ar fi vorba de ceva vesel, întrucât aceasta ar compromite tot efectul. Tocmai aerul lui grav, aproape patetic, împrumuta cântecului un comic irezistibil.

Le-am spus că murim de nerăbdare să-l auzim, că vrem să ne distrăm copios, iar ei au coborât să-l aducă pe Herr Slossenn Boschen.

Se pare că propunerea l-a încântat, căci a venit numaidecât sus și s-a așezat la pian, fără alte mofturi.

— O să vă amuzați pe cinste. Ce-o să mai râdeți! șoptiră cei doi tineri, care, după ce traversară camera, se așezară discret în spatele profesorului.

Herr Slossenn Boschen se acompania singur. La drept vorbind, introducerea nu prea sugera un cântec comic. Era o melodie răscolitoare și plină de simțire. Ți se încrețea pielea ascultând-o, nu alta. Ne-am șoptit unul altuia că așa e stilul nemțesc și ne-am pregătit să-l apreciem așa cum se cuvine.

Eu, unul, nu știu nemțește. E drept că am învățat la școală, dar la doi ani după absolvire nu mai știam nicio boabă, și de atunci m-am simțit mult mai bine. Totuși, nu vroiam ca lumea de acolo să-mi descopere ignoranța. Din fericire, îmi trecu prin minte o idee pe care o credeam bunicică. Mi-am ațintit privirile asupra celor doi studenți și i-am urmărit. Când chicoteau ei, chicoteam și eu, când hohoteau ei, hohoteam și eu, ba încă, din când în când, slobozeam câte un chicotit în plus, așa, ca de la mine, ca și cum aș fi surprins un element de umor, care le scăpase celorlalți. Am considerat acest lucru ca deosebit de abil din partea mea.

Am remarcat, în timpul cântecului, că mulți alți invitați erau și ei cu ochii ațintiți asupra celor doi tineri, întocmai ca și mine. Și aceștia chicoteau când chicoteau tinerii, și hohoteau când hohoteau ei, și cum tinerii chicoteau și hohoteau și se umflau de râs mai tot timpul, lucrurile mergeau strună.

Și totuși, profesorul nu părea fericit. Când am început să râdem, expresia feței lui trăda o profundă uimire, ca și când râsul ar fi fost ultimul lucru la care s-ar fi așteptat. Nedumerirea lui ni s-a părut ceva deosebit de reușit; ne spuneam că aerul său grav produce el singur jumătate din tot efectul comic. Cea mai mică dovadă din partea lui că știe cât e de amuzant ar compromite totul. Și cum îi dădeam înainte cu râsul, uimirea lui se transformă în supărare, apoi în indignare. Profesorul aruncă priviri fioroase asupra noastră (nu însă și asupra celor doi tineri, care, fiind în spatele lui, nu puteau fi văzuți), ceea ce ne-a făcut să râdem cu sughițuri. Ne-am spus că o să ni se tragă moartea din atâta râs. Numai cuvintele, ziceam noi, și era de ajuns să te facă să te tăvălești pe jos de râs, darmite prefăcuta lui gravitate – a, nu, hotărât, era prea mult!

La ultima strofă, profesorul se depăși pe sine însuși. Ne aruncă niște priviri pline de atâta ferocitate, încât dacă nu am fi fost preveniți asupra stilului nemțesc de interpretare a cântecelor comice, ne-am fi simțit oarecum în pericol, iar el puse atâta durere și jale în muzica aceea stranie, încât dacă nu am fi știut că e vorba de un cântec comic, poate că am fi izbucnit în plâns.

Herr Slossenn Boschen termină în mijlocul unui adevărat potop de râsete. Am recunoscut cu toții că fusese cântecul cel mai comic ce ne-a fost vreodată dat să auzim. Am remarcat chiar că e de-a dreptul curios cum, în ciuda unor dovezi atât de grăitoare, mai poate dăinui credința că nemții sunt cu totul lipsiți de umor. Și l-am întrebat pe profesor de ce nu a tradus cântecul în engleză, pentru ca și oamenii de rând să-l poată înțelege și să-și dea și ei seama ce înseamnă un cântec cu adevărat comic.

Atunci Herr Slossenn Boschen se ridică, înfricoșător la vedere. Se răsti la noi în nemțește (care limbă, găsesc, se pretează foarte bine la înjurături), țopăi ca un apucat, ne arătă pumnul și ne zvârli în obraz toate cuvintele de ocară englezești pe care le cunoștea. Spunea că de când e el nu a mai fost insultat în așa hal.

Se dovedi că numai comic nu fusese cântecul. Era vorba despre o tânără fată din Munții Harz, care-și jertfise viața pentru a mântui sufletul iubitului ei; la moartea acestuia, spiritele lor s-au întâlnit în văzduh, apoi, în ultima parte, se arăta cum iubitul o părăsise ca să fugă cu un alt spirit – în fine, nu sunt prea sigur de amănunte, dar, în orice caz, știu că era ceva foarte trist. Herr Slossenn Boschen spunea că a interpretat odată acest cântec în fața Kaiserului și că el (Kaiserul, adică) scâncise ca un copil. El (adică Herr Boschen) pretindea că acest cântec e recunoscut de toată lumea ca fiind unul dintre cele mai tragice și mai patetice cântece în limba germană.

A fost un moment penibil, foarte penibil. Se părea că nu există nicio ieșire din impas. Ne-am uitat după cei doi tineri care ne jucaseră renghiul, dar aceștia spălaseră putina foarte discret, îndată după ce Herr Slossenn Boschen își terminase cântecul.

În felul acesta s-a încheiat petrecerea, în chip mai liniștit și cu mai puțin protocol decât mi s-a întâmplat să văd vreodată. Nici măcar nu ne-am spus noapte bună. Am coborât unul câte unul, pășind în vârful degetelor și ținându-ne cât mai în umbră. I-am cerut în șoaptă valetului pălăriile și paltoanele, ne-am deschis singuri ușa, ne-am strecurat afară tiptil și am zbughit-o după colț, evitându-ne cât mai mult unii pe alții.

De atunci încoace nu am mai manifestat niciodată un interes deosebit pentru cântecele nemțești.

Am ajuns la ecluza de la Sunbury la trei și jumătate. Fluviul e fermecător până în fața porților ecluzei, iar răstoaca e plină de poezie, dar nu care cumva să vâslești în contra curentului.

Eu am încercat o dată. Eram la vâsle și i-am întrebat pe cei de la cârmă dacă s-ar putea să izbutesc, iar ei mi-au răspuns: „O, desigur, numai să tragi vârtos.” Cum ne aflam atunci chiar dedesubtul podețului care traversează răstoaca între cele două stăvilare, m-am opintit și am început să vâslesc din răsputeri.

Vâsleam superb, cu mișcări ritmice regulate. Brațele, picioarele, pieptul, spatele – toate erau perfect coordonate. Loveam apa cu pricepere, putere și iuțeală, într-un stil cu adevărat remarcabil. Cei doi prieteni spuneau că e o plăcere să mă privească. După vreo cinci minute, când socoteam că trebuia să fi ajuns aproape de stăvilar, am ridicat ochii. Eram tot sub pod, chiar în locul unde începusem să vâslesc, iar idioții ăia de prieteni se țineau cu mâinile de burtă, mai să se prăpădească de atâta râs. Vâslisem ca un nebun ca să țin barca pironită sub podețul acela. De atunci le las altora plăcerea de a vâsli împotriva curentului.

Am vâslit în susul fluviului până la Walton, o localitate destul de mare pentru un oraș riveran. Dar, ca toate localitățile de pe malul Tamisei, numai o mică parte a Walton-ului e așezată chiar pe mal, aproape de apă, așa că din barcă îl poți lua cu ușurință drept un cătun cu cel mult cinci-șase case. Windsor și Abingdon sunt singurele orașe între Londra și Oxford din care se mai poate vedea câte ceva de pe fluviu. Toate celelalte sunt pitite pe după cotituri și de-abia dacă îi aruncă fluviului câte o privire din câte un capăt de stradă. Personal, nu pot decât să le fiu recunoscător pentru că s-au gândit să lase malurile libere pădurilor, câmpurilor și lucrărilor hidraulice.

Până și Reading, deși caută cu tot dinadinsul să spurce și să urâțească fluviul, ori de câte ori îl atinge cu tentaculele sale, are totuși bunul simț să-și țină fața slută cât mai departe.

Se-nțelege de la sine că Cezar avea o mică reședință a lui la Walton, o tabără, un val de apărare, sau ceva în genul acesta. Cezar era îndrăgostit de cursul superior al fluviului. De asemenea, și regina Elisabeta a cutreierat aceste meleaguri. De femeia asta nu scapi, oriunde te-ai duce. Cromwell și Bradshaw (nu cel cu „mersul trenurilor”, ci acuzatorul regelui Charles) au locuit și ei aici, cândva. Trebuie să fi fost, cu toții, o companie tare plăcută.

În biserica din Walton se găsesc un fel de chingi din fier, pe care cei de altădată le întrebuințau pentru a ține în frâu limbile femeilor cicălitoare. În zilele noastre se pare că s-a renunțat la procedeu. Se vede treaba că s-a împuținat fierul și că nimic altceva nu s-a dovedit suficient de rezistent.

În biserică sunt și câteva morminte de seamă. Mă temeam că nu voi reuși să-l opresc pe Harris să nu dea o raită pe acolo, dar se pare că nu prea îi era gândul la ele, așa că am putut să ne vedem liniștiți de drum. Dincolo de pod, fluviul face o mulțime de coturi, foarte pitorești, nu-i vorbă, dar neplăcute pentru vâslași și cârmaci, provocând veșnic un schimb de cuvinte grele între ei.

Pe malul drept, lăsăm în urma noastră parcul Oatlands, veche și vestită reședință, pe care Henric al VIII-lea a furat-o de la cineva, nu-mi amintesc de la cine anume, și în care a locuit. Parcul are și o grotă, pe care poți s-o vizitezi în schimbul unei taxe de intrare. Se zice că e minunea minunilor, cu toate că, personal, nu găsesc nimic deosebit la ea. Răposata ducesă de York, care a locuit la Oatlands, era moartă după câini. Avea o mulțime. A pus să i se facă un cimitir anume pentru ei, în care să-i îngroape după moarte, și în care zac și astăzi vreo cincizeci de dulăi, fiecare cu placa lui din marmură și având epitaf propriu.

Fie vorba între noi, cred că bieții câini o merită tot atât de mult ca orice creștin.

La „Stâlpii de la Corway”, primul cot pe care-l face Tamisa mai sus de podul de la Walton, s-a dat o bătălie între Cezar și Cassivelaunus. Cassivelaunus pregătise fluviul în cinstea lui Cezar, împânzind toată albia cu stâlpi (a avut, bineînțeles, grijă să agațe și o pancartă pe care scria: „Păzea!”). Cezar, însă, tot a trecut. Nu era chiar atât de lesne să-l desparți pe Cezar de fluviul ăsta. De un om ca el am avea nevoie acum prin preajma răstoacelor.

În locul unde ating Tamisa, Halliford și Shepperton apar ca două așezări mici și drăguțe, în rest neavând nimic deosebit. În cimitirul din Shepperton, totuși, se află un mormânt pe care sunt săpate în piatră câteva versuri. Am avut emoții crezând că Harris o să vrea să debarce ca să-și piardă vremea în jurul mormântului. L-am văzut privind cu jind debarcaderul pe când ne apropiam de el și atunci, printr-o mișcare abilă, am izbutit să-i arunc cascheta în apă. În graba lui de a o pescui, precum și din pricina indignării cauzate de stângăcia mea, Harris a uitat de mormintele sale dragi.

La Weybridge, Wey-ul (un râuleț frumos, navigabil, pentru ambarcațiunile mai mici, până la Guildford, și pe care am ținut întotdeauna să-l cercetez fără să fi ajuns vreodată) se varsă în Tamisa împreună cu Bourne și canalul Basingstoke. Ecluza e chiar pe malul opus al orașului și primul lucru pe care l-am zărit când ne-am apropiat îndeajuns a fost blazerul lui George, atârnat pe una dintre porțile ecluzei, iar în blazer (am descoperit asta după o minuțioasă cercetare) era George însuși.

Montmorency se puse pe un lătrat furios, eu zbieram, Harris răgea. George își agită pălăria și chiui în semn de răspuns. Paznicul ecluzei se năpusti afară cu o cange, crezând că a căzut cineva în apă. Se posomorî la chip când își dădu seama că s-a înșelat.

George ținea în mână un obiect ciudat, împachetat într-o bucată de pânză cerată. Obiectul era rotund și turtit la unul din capete, cu un mâner lung și drept, ieșit în afară.

— Asta ce mai e? întrebă Harris. O tigaie?

— Nuuu, răspunse George cu o licărire ciudată în fundul ochilor. E ceva care face furori anul acesta, toată lumea are câte unul, în susul Tamisei. E un banjo.

— Nu știam că te pricepi să cânți la banjo! am exclamat eu și Harris într-un glas.

— Ei, nu prea știu, răspunse George, dar cică e foarte ușor. Unde mai pui că mi-am cumpărat și o carte după care să învăț!