Capitolul V

Ne trezește doamna Poppets. Trândavul de George. Mistificările „buletinului meteorologic”. Bagajele noastre. Perversitatea ștrengarului. Lumea se adună în jurul nostru. Pornim cu alai și sosim la gara Waterloo. Inocența funcționarilor de la Căile Ferate din sud-vest cu privire la lucruri atât de pământești cum sunt trenurile. Barca pe valuri saltă ușor…

A doua zi dimineață, mă trezi doamna Poppets:

— Știți că e aproape nouă, domnule?

— Nouă? Nouă ce? am strigat eu, sărind ca ars.

— Nouă ceasuri, răspunse ea prin gaura cheii. M-am gândit că ați uitat să vă sculați.

L-am trezit pe Harris și i-am spus cât e ceasul.

— Parcă voiai să te scoli la șase, zise el.

— Exact! De ce nu m-ai trezit?

— Cum era să te trezesc când nu m-ai trezit tu? răspunse el. Acum n-o să ajungem pe fluviu decât după douăsprezece. Mai bine nici nu te mai sculai.

— Hm, am făcut eu, ai avut noroc cu mine. Dacă nu te trezeam, ai fi zăcut în pat două săptămâni.

Ne-am ciondănit în felul acesta câteva minute, când, deodată, ne-a întrerupt un sforăit sfidător, venind dinspre patul unde dormea George. De-abia atunci ne-am adus aminte că mai era și el pe lume. Să-l fi văzut, ditamai găliganul, omul care dorise să știe la ce oră să ne trezească, cum dormea cu fața în sus, cu gura larg deschisă și cu genunchii la gură.

Nu știu de ce, zău, dar vederea cuiva care doarme, când eu sunt sculat, mă întărâtă la culme. Mi se pare atât de scandalos să văd cum ceasurile prețioase din viața unui om, clipe neprețuite, care nu se vor mai întoarce niciodată se irosesc fără noimă, într-un somn animalic!

Da, în patul acela zăcea George, prietenul nostru, risipind într-o trândăvie revoltătoare darul inestimabil al timpului și nedând nicio întrebuințare prețioasei sale vieți și când te gândești că pentru fiecare clipă pierdută va trebui să dea socoteală mai târziu… Ar fi putut foarte bine să se îndoape cu ouă și slănină, să întărâte câinele sau să cocheteze cu subreta, în loc să zacă acolo, cufundat într-o uitare de sine strigătoare la cer.

Teribilă concluzie! Atât eu, cât și Harris am ajuns la ea în aceeași clipă. Ne-am hotărât să-l salvăm pe George și, copleșiți de această nobilă misiune, am uitat de cearta noastră. Ne-am repezit la el, i-am smuls cearșaful, Harris i-a dat una cu papucul, eu i-am țipat în ureche… și George s-a deșteptat.

— Ce-ce-ce s-a-ntâmplat? întrebă el, ridicându-se în capul oaselor.

— Scoală-te, osânză! răcni Harris. E zece fără un sfert.

— Cum? strigă el, sărind din pat drept în lighean. Cine dracu' a mai pus și asta aici?

I-am spus că numai un zevzec n-ar fi văzut ligheanul.

Ne-am îmbrăcat și, când am ajuns la lucrurile de toaletă, ne-am adus aminte că am pus în geamantan periuțele de dinți, peria și pieptenele (periuța asta de dinți o să mă bage în mormânt), așa că a trebuit să coborâm și să răvășim geamantanul pentru a le putea pescui de acolo. Și tocmai bine când ni s-a părut că am isprăvit cu povestea asta, George ceru ustensilele de bărbierit. I-am spus că va trebui să renunțe la bărbierit în dimineața aceasta, deoarece nici prin gând nu ne trece să desfacem iar geamantanul, nici pentru el, nici pentru oricine altul de teapa lui.

— Nu fiți caraghioși, se burzului el. Cum să ies în oraș cu barba asta?

Desigur, ar fi o jignire adusă orașului, dar ce ne păsa nouă de suferința omenească? După cum se exprima Harris, în felul lui grosolan, orașul trebuia s-o înghită și pe asta.

Am coborât să ne luăm gustarea de dimineață. Montmorency invitase alți doi câini ca să-l petreacă și acum se hârjoneau și se încăierau pe pragul ușii. I-am astâmpărat lovindu-i cu umbrela, apoi ne-am așezat la masă și ne-am ospătat cu niște cotlete și friptură rece.

— E lucru mare să știi să mănânci cum trebuie dimineața, spuse Harris, atacând două cotlete și adăugând că vrea să le mănânce fierbinți, friptura putea să mai aștepte.

George luă ziarul și dădu citire „accidentelor de canotaj”, precum și buletinului meteorologic, care prezicea „ploaie, frig, vreme umedă spre frumos” (poate fi ceva mai teribil?), „furtuni locale însoțite de descărcări electrice, vânt dinspre est, depresiune generală în districtele din Midland (Londra și Canalul Mânecii). Barometrul în scădere”. Găsesc că dintre toate neroziile cu care suntem sâcâiți, mistificarea cu „buletinul meteorologic” e cea mai exasperantă. „Previziunile” meteorologice prevăd exact ceea ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri și exact contrariul a ceea ce are să se întâmple azi.

Îmi amintesc cum într-un târziu de toamnă mi-am ratat cu desăvârșire concediul, deoarece am ținut seama de buletinul meteorologic al unui ziar local. Luni anunța: „Pentru azi se prevăd averse de ploaie, însoțite de descărcări electrice”, am renunțat așadar la picnic și am rămas în casă toată ziua, așteptând ploaia. Și oamenii treceau prin fața casei în căruțe și trăsuri, cum nu se poate mai veseli și mai bine dispuși, în vreme ce soarele strălucea, iar cerul era albastru, fără urmă de nori.

— Ah! spuneam noi, contemplându-i pe fereastră. Să-i vezi cât de murați or să se întoarcă!

Râdeam pe înfundate, la gândul că o să se ude ciuciulete, apoi ne întorceam și scormoneam focul, ne luam câte o carte și citeam sau aranjam colecțiile de alge și scoici. Către ora douăsprezece, când soarele inundă camera, căldura deveni de-a dreptul înăbușitoare, iar noi ne întrebarăm când vor începe aversele acelea grozave, însoțite de descărcări electrice.

— După-masă plouă sigur, ne spuneam unul altuia. Dacă nu-i udă leoarcă, să nu-mi spui pe nume! Ce-o să mai râdem!

La ora unu, proprietăreasa veni să ne întrebe dacă nu avem de gând să ieșim, deoarece se arăta a fi o zi atât de frumoasă.

— Nu, nu! i-am răspuns noi, chicotind cu subînțeles. Nu vrem să ne întoarcem murați.

Iar când după-amiaza era aproape pe sfârșite și tot nu se arăta vreun semn de ploaie, am încercat să ne mângâiem cu ideea că ploaia va începe pe neașteptate, tocmai când oamenii vor porni către casă și, lipsiți cum erau de orice adăpost, vor face o baie serioasă. Dar nu căzu strop de ploaie și astfel luă sfârșit o zi minunată, după care urmă o noapte fermecătoare.

A doua zi de dimineață, citeam în ziar că va fi „o zi călduroasă, cu timpul între frumos și frumos stabil, temperatură ridicată”, așa că ne îmbrăcam cu lucruri ușoare și ieșeam, dar la o jumătate de oră după ce pornisem, începea să plouă cu bășici și se stârnea un vânt rece și afurisit, care o ținea așa într-una, ziulica întreagă, iar noi ne întorceam acasă cu guturai și cu junghiuri reumatice și ne culcam.

Vremea e un lucru care mă depășește cu totul. Nu reușesc niciodată s-o înțeleg. Barometrul nu e de niciun folos: te induce în eroare, ca și pronosticul din ziar.

La un hotel din Oxford, unde am stat primăvara trecută, se afla un barometru agățat de perete. Când am sosit acolo, arăta „timp frumos, stabil”, cu toate că afară ploua cu găleata și plouase așa toată ziua. Cum nu-mi puteam deloc da seama, am lovit ușor barometrul și indicatorul a sărit și a arătat „foarte uscat”. Lustragiul de la hotel, trecând întâmplător pe acolo, s-a oprit și mi-a spus că, după toate probabilitățile, barometrul avea în vedere a doua zi. Eu am sugerat atunci că poate se gândește la penultima săptămână, dar băiatul nu renunță la părerea lui.

A doua zi am lovit barometrul din nou și indicatorul s-a urcat și mai sus, în timp ce afară ploua mai tare ca niciodată. Miercuri am repetat experiența, iar indicatorul a descris un semicerc spre „frumos stabil”, „foarte uscat” și „zăpușeală”, până când a dat de opritor și nu a mai putut înainta. Mai mult decât atât nu putea face, instrumentul era astfel construit, încât nu putea prezice un timp și mai uscat, un efort în plus al indicatorului ar fi stricat barometrul. Era limpede că intenția lui ar fi fost să meargă mai departe și să prezică secetă, lipsă de apă, insolație, simun și alte asemenea grozăvii, dar opritorul îl împiedica, așa se face că era nevoit să se mulțumească cu indicarea banalului „foarte uscat”.

Între timp, ploua cu găleata și cartierele mai joase ale orașului erau sub apă din pricina revărsării fluviului.

Băiatul de la hotel ne spuse că, fără doar și poate, ne aștepta și pe noi cândva o îndelungată perioadă de vreme frumoasă. Ne citi apoi niște versuri tipărite în partea de sus a oracolului:

„Prezis de mult, ține mult; Vestit în grabă, trece-n grabă.”

În vara aceea n-a mai fost vreme frumoasă. Bănuiesc că mașinăria se referea la primăvara următoare.

Mai sunt apoi noile modele de barometre, cele lungi și drepte. Nu reușesc niciodată să le dau de capăt. Au o parte pentru ora 10 a.m. de ieri și o parte pentru ora 10 a.m. de azi, dar vezi că nu poți fi întotdeauna acolo atât de devreme, la zece. Un barometru ca ăsta urcă sau coboară pentru ploaie sau timp frumos, cu vânt mai mult sau mai puțin; la un capăt scrie „Nly” și la celălalt „Ely” (nu pricep ce legătură are bietul Ely cu toate astea!), iar dacă-l ciocănești ușor nu-ți mai spune nimic. Până la urmă trebuie să-l potrivești după nivelul mării și să-l reduci la Fahrenheit, dar nici atunci nu știu răspunsul.

Dar cine dorește să i se prezică timpul? E destul de neplăcut când vremea urâtă vine și neanunțată, darmite așa! Profetul ce ne place nouă e moșneagul care, într-o dimineață deosebit de înnorată a unei zile pe care o dorim deosebit de frumoasă, cercetează zarea cu un ochi deosebit de cunoscător și spune:

— Nu, domnule, cred că o să se răzbune vremea. Da, da, se înseninează negreșit.

— Știe moșul ce spune! comentăm noi luându-ne ziua bună de la el și pornind la drum. E ciudat cum se pricep bătrânii ăștia să prezică.

Și simțim o nețărmurită simpatie pentru acest moșneag, iar faptul că nu se înseninează și continuă să plouă toată ziua n-o micșorează defel.

— Deh, ne spunem noi, omul a făcut ce-a putut.

Dimpotrivă, față de omul care ne prezice vreme urâtă nutrim numai sentimente ostile și răzbunătoare.

— Ce zici, se-nseninează? îi strigăm noi voioși când trecem prin dreptul lui.

— Da' de unde, domnule, mă tem c-o să țină așa toată ziua, răspunde el, clătinând din cap.

— Hodorog tâmpit! bombănim noi. Ce să știe el?

Iar dacă cumva se întâmplă să iasă așa cum a cobit, ne întoarcem și mai furioși pe el, cu gândul nelămurit că, într-un fel sau altul, are un amestec în toate astea.

Prea era senină și însorită dimineața aceea ca să ne mohorâm ascultând prevestirile înfiorătoare pe care ni le citea George din ziar, despre „barometrul în scădere”, „tulburări atmosferice înaintând în linie oblică dinspre Europa meridională” sau „presiunea în creștere”. Dându-și seama că nu reușește să ne întristeze și că-și pierde vremea de pomană, George șterpeli țigara pe care tocmai mi-o răsucisem și ieși. Harris și cu mine, după ce am dat gata ultimele resturi de mâncare de pe masă, am transportat bagajele în pragul ușii și am așteptat să vină o birjă.

Când am pus lucrurile grămadă, ne-am dat seama că bagajul e impresionant: geamantanul, valiza cea mică, cele două coșuri, un balot respectabil de pături, vreo patru-cinci pardesie și impermeabile, câteva umbrele, apoi un pepene verde vârât într-un coșuleț, pentru că era prea voluminos ca să încapă în altă parte, vreo două livre de struguri într-o pungă, o umbreluță japoneză din hârtie, precum și o tigaie, care, având coada prea lungă, fusese împachetată în hârtie de ambalaj.

Erau cam multe bagaje și Harris și cu mine am început să ne simțim prost, deși pentru ce anume n-aș putea să spun. Nu se vedea nicio birjă, în schimb veniră băieții de pe stradă. Era vădit că spectacolul îi interesa, căci se opriră.

Primul care se ivi fu băiatul lui Biggs. Biggs e zarzavagiul nostru și talentul său cel mai de seamă constă în a-și asigura serviciile vagabonzilor celor mai uitați de Dumnezeu și mai lipsiți de principii pe care i-a zămislit până acum civilizația. Dacă în cartierul nostru se aude că a apărut o nouă și neîntrecută haimana, știm că e ultima descoperire a lui Biggs. Mi s-a spus că în perioada când s-a săvârșit marea crimă din strada Great Coram, toată strada noastră a fost de părere că „băiatul” lui Biggs (din acea vreme) e vinovat de cele petrecute și dacă nu ar fi fost în stare să-și croiască un alibi perfect când a fost supus unui interogatoriu aspru, încrucișat, de către chiriașul de la nr. 19, când l-a vizitat pe acesta, în vederea unei comenzi, a doua zi dimineață după înfăptuirea crimei (chiriașul de la nr. 19 fiind asistat de chiriașul de la nr. 21, care, întâmplător, se găsea acolo în clipa aceea), putea s-o pățească urât. Nu l-am cunoscut pe băiatul lui Biggs în epoca aceea, dar după cele ce-am văzut de atunci la băieții lui, eu, unul, nu aș fi acordat prea multă importanță alibiului.

Băiatul lui Biggs, cum spuneam, își făcu apariția de după colț. Era grăbit, dar la vederea lui Harris, a mea, a câinelui și a lucrurilor își încetini pasul și se holbă. Harris și cu mine ne-am uitat urât la el. Aceasta ar fi rănit o natură mai sensibilă, dar băieții lui Biggs, de regulă, nu se pierd cu firea cu una cu două. El stătu locului, la un yard de scara noastră, și, sprijinindu-se de balustradă și alegându-și un pai pentru mestecat, ne țintui cu privirea. Era limpede că voia să știe cum vor sfârși toate acestea.

În clipa următoare, băiatul băcanului se ivi pe partea cealaltă a străzii. Băiatul lui Biggs îl salută:

— Hei! Parterul de la patruș' doi se mută!

Băiatul băcanului trecu strada și se așeză în partea cealaltă a scării. Apoi se opri și tânărul de la magazinul de ghete, postându-se lângă băiatul lui Biggs, iar băiatul care spăla sticle la „Stâlpii albaștri” ocupă o poziție independentă, la marginea trotuarului.

— N-o să moară de foame, ce zici? zise domnișorul de la magazinul de ghete.

— De, trebuie să ai câte ceva cu tine, răspunse „Stâlpii albaștri”, dacă vrei să treci Atlanticul cu o luntre.

— N-au de gând să treacă Atlanticul, se băgă băiatul lui Biggs. Se duc să-l caute pe Stanley.

Între timp se strânsese o mulțime frumușică de oameni și fiecare îl întreba pe celălalt ce s-a întâmplat. Unii (cei tineri și flușturatici) susțineau că e o nuntă și ziceau că mirele e Harris, iar alții, mai în vârstă și mai serioși, erau înclinați să creadă că e vorba de o înmormântare și că eu sunt, probabil, fratele răposatului.

Într-un sfârșit apăru o birjă goală (pe strada noastră, de regulă, birjele goale, atunci când nu e nevoie de ele, trec câte trei pe minut, se plimbă de colo până colo de pomană și-ți ațin calea). Noi ne-am îndesat în ea cu tot ce aveam și, gonind niște prieteni de-ai lui Montmorency care juraseră pesemne să nu se despartă niciodată de el, am pornit la drum în uralele gloatei. Băiatul lui Biggs azvârli după noi cu un morcov, ca să ne meargă din plin.

La unsprezece am ajuns la gara Waterloo și ne-am interesat de unde pleacă trenul de unsprezece și cinci. Bineînțeles că nu știa nimeni, nimeni dintre cei de la Waterloo nu știe de unde pleacă un tren, sau, atunci când pleacă, ce destinație are, sau, mă rog, ceva de felul acesta. Hamalul care ne-a luat bagajele era de părere că trenul pleacă de la peronul al doilea, dar un alt hamal cu care discută problema auzise un zvon potrivit căruia urma să plece de la primul peron. Șeful gării, pe de altă parte, era încredințat că trebuie să tragă la peronul trenului suburban.

Ca să lămurim lucrurile într-un fel, am urcat la etaj și l-am consultat pe impiegatul de mișcare. Acesta ne informă că tocmai atunci stătuse de vorbă cu cineva care a văzut trenul pe peronul al treilea. Ne-am dus așadar la peronul al treilea, dar autoritățile de acolo ne-au spus că, după părerea lor, trenul acela e expresul de Southampton, sau, dacă nu, personalul de Windsor. Dar erau absolut siguri că nu e trenul de Kingston, deși de ce anume erau siguri că nu e n-au putut să ne spună.

Apoi hamalul nostru se gândi puțin și își dădu cu presupusul că trenul nostru trebuie să fie tras la peronul înalt; i se părea chiar că recunoaște garnitura. Ne-am dus așadar la peronul înalt și l-am întrebat pe mașinist dacă merge la Kingston. Omul ne răspunse că n-ar putea să ne spună sigur, dar că e mai degrabă înclinat să creadă că da. Oricum, dacă nu e trenul de 11.5 pentru Kingston, ne-a încredințat că e cel de 9.32 pentru Virginia Water sau expresul de 10 dimineața pentru insula Wight sau pentru o localitate în direcția aceea și că vom afla exact atunci când vom ajunge acolo. I-am strecurat în mână o jumătate de coroană și l-am rugat stăruitor să fie trenul de 11.5 pentru Kingston.

— Pe linia asta, i-am spus noi, n-o să știe nimeni niciodată ce tren ești și unde te duci. Drumul îl cunoști, așa că o iei binișor din loc și o apuci spre Kingston.

— Știu și eu, domnilor? răspunse vajnicul om. La urma urmei, tot trebuie să plece un tren la Kingston. Bine, o să fiu eu acela. Dați-mi jumătatea de coroană.

Așa am ajuns noi la Kingston pe Căile Ferate de Londra și din sud-vest.

Am aflat mai târziu că trenul cu care călătorisem era, de fapt, trenul de mesagerii Exeter și că oamenii au pierdut ceasuri întregi căutându-l la Waterloo: nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu el.

Barca noastră ne aștepta la Kingston, chiar sub pod; ne-am îndreptat spre ea, ne-am depozitat bagajele în jurul ei și am pășit în ea.

— Gata, domnule? întrebă omul.

— Gata, am răspuns noi.

Și, cu Harris la vâsle, eu la frânghiile cârmei și Montmorency, necăjit și neîncrezător la culme, la prora, ne-am avântat pe apele Tamisei, care, vreme de două săptămâni, urma să fie căminul nostru.