Kingston. Observații instructive cu privire la începuturile istoriei Angliei. Observații instructive cu privire la stejarul sculptat și la viață, în general. Trista experiență a tânărului Stivvings. Meditații asupra antichității. Am uitat că sunt la cârmă. Rezultate interesante. Labirintul din Hampton Court. Harris, ghid.
Era o dimineață minunată, pe la sfârșitul primăverii sau începutul verii, cum vreți să-i spuneți, când nuanțele gingașe ale ierbii și frunzelor se preschimbă într-un verde mai compact, iar anul seamănă cu o fată tânără și frumoasă care, în pârgul feminității, simte primii fiori, nelămuriți și vestitori de viață nouă.
Pitoreștile ulițe mărginașe ale Kingston-ului, acolo unde ele coboară până la marginea apei, erau pline de farmec în lumina orbitoare a soarelui. Fluviul scânteietor, cu veșnicul lui du-te-vino de bărci și vaporașe, drumul edecului străjuit de pomi, vilele elegante de pe celălalt țărm, Harris cu blazerul lui roșu-portocaliu, asudând și bombănind la vâsle, palatul străvechi și cenușiu al dinastiei Tudor, care apărea când și când în depărtare – toate alcătuiau un tablou însorit, atât de luminos, dar liniștit, atât de plin de viață, dar și de pace, încât, deși era dis-de-dimineață, simțeam cum mă îmbie și mă robește lumea gândurilor și a visului.
Mă gândeam la Kingston sau „Kyningestun”, cum i se spunea în zilele când era cetatea unde se încoronau regii saxoni. Marele Cezar a trecut fluviul pe aici, iar legiunile romane și-au așezat taberele pe dealurile din apropiere. Cezar, întocmai ca și Elisabeta mai târziu, pare să se fi oprit pretutindeni, atât numai că se respecta mai mult decât buna regină Bess, el n-a poposit pe la cârciumi.
Grozav îi mai plăceau cârciumile reginei fecioare a Angliei! Nu știu dacă există vreo cârciumă cât de cât arătoasă pe o rază de zece mile în jurul Londrei la care să nu se fi uitat, unde să nu se fi oprit sau să nu fi dormit, din când în când. Presupunând că Harris va deschide o pagină nouă în cartea vieții lui și va deveni un om mare și bun, să zicem prim-ministru, mă întreb dacă după moartea lui, deasupra bodegilor pe care le-a patronat, nu vor fi agățate firme ca acestea: „În această casă, Harris a băut un pahar de bere amară”, sau „în vara lui '88, Harris a golit aici două pahare cu whisky scoțian, rece, de la gheață”, sau „Harris a fost dat afară de aici în decembrie 1886”.
Nu, ar fi prea multe! Faimoase ar deveni localurile în care Harris nu a călcat niciodată: „Unicul local din sudul Londrei, unde Harris n-a băut niciodată!” Lumea ar da năvală ca să afle care putea să fie pricina unei astfel de minuni.
Cât de mult trebuie să fi urât Kyningestun regele Edwy cel slab la minte! Bietul de el, n-a putut face față ospățului în ziua încoronării. Poate că nu i-a făcut bine capul de mistreț împănat cu prune dulci (mie, unuia, mi-ar fi făcut rău, cu siguranță) și a băut prea mult mied și vin alb de Spania, fapt e că i-a părăsit pe furiș pe chefliii aceia zgomotoși, ca să petreacă un ceas tihnit alături de draga lui Elgiva, sub razele lunii.
Poate că, ținându-se de mână, stăteau amândoi la fereastră și priveau cum se oglindește luna în apa fluviului, în timp ce dinspre sălile îndepărtate zarva petrecerii răzbătea slab până la ei.
Parcă-i văd pe fiorosul Odo și pe sfântul Dunstan cum dau buzna în odaia retrasă și, împroșcând-o cu vorbe grele pe frumoasa regină, îl târăsc pe bietul Edwy înapoi, în mijlocul bețivilor și al zurbagiilor.
Mulți ani mai târziu, în sunetele zgomotoase ale muzicii de bătălie, regii și ospețele saxone au fost îngropați alături, iar strălucirea Kingston-ului a dispărut pentru un timp, ca să renască în zilele când Hampton Court a devenit reședința Tudorilor și a Stuarților, când corăbiile regale erau ancorate lângă țărm, iar cavalerii îmbrăcați în mantii strălucitoare coborau țanțoși treptele debarcaderului, strigând: „Hei! O barcă! Să vină o barcă!”
Nenumărate case vechi din împrejurimi vorbesc deslușit despre zilele când Kingston era un oraș regal, în care, alături de rege, trăiau nobilii și curtenii, iar drumul lung ce ducea spre porțile palatului fremăta ziua întreagă de oțelul zăngănitor, de armăsari aprigi, de catifele și mătăsuri foșnitoare și chipuri vesele. Casele spațioase, cu ferestrele lor zăbrelite și cu firide, cu șemineele lor uriașe și cu acoperișurile lor țuguiate evocă zilele pantalonilor strâmți și ale pieptarelor, ale corsajelor brodate cu perle și ale înjurăturilor complicate. Ele au fost ridicate în vremea când „oamenii știau să construiască”. Solidele cărămizi roșii s-au întărit și mai mult cu timpul, iar scările de stejar masiv nu scârțâie când încerci să cobori încet treptele.
Îmi amintesc că într-una din casele din Kingston există o minunată scară din stejar, sculptată. Casa nu mai este astăzi decât o prăvălie, dar e neîndoios că pe vremuri a fost locuința unui personaj important. Un prieten de-al meu din Kingston s-a dus acolo într-o zi ca să-și cumpere o pălărie și, într-un moment de absență, a dus mâna la buzunar și a plătit pe loc.
Negustorul, care, întâmplător, îl cunoștea pe prietenul meu, a fost cam surprins la început, dar revenindu-și numaidecât și înțelegând că trebuie să facă ceva pentru a încuraja acest gest, l-a întrebat pe eroul nostru dacă n-ar vrea să vadă un lemn vechi de stejar, sculptat cu măiestrie. Prietenul meu acceptă și negustorul îl duse prin prăvălie până la scara casei. Balustrada era o neîntrecută lucrare de artă, iar peretele, până sus, era îmbrăcat în stejar, sculptat atât de frumos, încât ar fi făcut cinste unui palat.
După ce au urcat scările, au intrat într-un salon, o cameră mare și luminoasă, împodobită cu o hârtie de un albastru cam țipător, care înviora atmosfera. În afară de această ciudățenie, apartamentul nu prezenta nimic deosebit și prietenul meu se întrebă pentru ce fusese adus acolo. Proprietarul se apropie de perete și lovi cu degetul hârtia. Se auzi un sunet de parcă ar fi ciocănit în lemn.
— Stejar, explică el. Totul, până la tavan, e numai stejar sculptat, ca acela pe care l-ai văzut pe scară.
— Dar, pe Cezar! se miră prietenul meu. Să nu-mi spui că ai acoperit niște pereți din stejar sculptat cu hârtie albastră!
— Ba chiar așa am făcut! fu răspunsul. A fost o treabă foarte costisitoare. A trebuit să căptușesc întâi tot peretele cu scânduri. În schimb, camera are acum un aspect destul de vesel. Era foarte mohorâtă înainte.
N-aș putea spune că-l condamn pe negustor întru totul (îmi închipui că asta e o mare ușurare pentru el). Din punctul lui de vedere, acela al gospodarului obișnuit, care caută să ia viața cât mai ușor posibil și nu ca amatorii de antichități, are dreptate. Stejarul sculptat e foarte plăcut la vedere și nu supără dacă nu te întâmpină la tot pasul, dar fără îndoială că e cam deprimant să trăiești în mijlocul lui, pentru cei cu altfel de gusturi. Parcă ai trăi într-o biserică.
Nu! Ceea ce era supărător în cazul lui era că un om căruia prea puțin îi păsa de sculpturile din stejar avea un salon astfel tapetat, în timp ce acei cărora le pasă trebuie să plătească prețuri enorme ca să și le procure. E parcă o lege a acestei lumi. Ai ceea ce nu dorești să ai, iar alții au ceea ce ți-ar trebui ție.
Oamenii căsătoriți au soții și nu par să le dorească, iar tinerii neînsurați se vaită că nu au parte de ele. Oamenii săraci, care de-abia izbutesc să-și ducă traiul de la o zi la alta, au câte opt copii, în timp ce perechile bătrâne și bogate nu au cui să-și lase banii și mor fără moștenitori.
Sau fetele care au iubiți spun că ar prefera să nu-i aibă, că le plictisesc de moarte și că respectivii ar face mult mai bine să se îndrăgostească de domnișoara Smith și de domnișoara Brown, care sunt urâte și bătrâne și cărora nu le face nimeni curte. Ele însele nu au nevoie de curte și de curtezani. Nu au de gând să se căsătorească niciodată.
Dar e mai bine să nu stăruim asupra unor lucruri care ne întristează atât de tare.
Aveam la școală un coleg pe care noi îl poreclisem „Sandford și Merton”, adevăratul lui nume fiind Stivvings. Era cel mai extraordinar flăcăiandru pe care l-am cunoscut vreodată. Lui Stivvings cred eu că-i plăcea învățătura. Ce scandal i se făcea când îl găseau stând în pat până noaptea târziu și citind grecește! Cât despre verbele neregulate din limba franceză, nu era, pur și simplu, chip să-l desparți de ele. Îi intrase în cap ideea năstrușnică și nesănătoasă că trebuie să fie fala părinților săi și mândria școlii noastre. Râvnea veșnic după premii și vroia să se facă mare și să ajungă om deștept, mă rog, tot felul de năzdrăvănii dintr-astea… Nu mi-a fost dat să văd o ființă mai ciudată, deși, credeți-mă, era inofensiv ca pruncul care nu s-a născut încă.
Băiatul ăsta se-mbolnăvea regulat de două ori pe săptămână și atunci, bineînțeles, nu se ducea la școală. Niciun alt băiat nu se îmbolnăvea ca „Sandford și Merton”. Dacă bântuia vreo boală prin împrejurimi, el o avea negreșit și încă într-o formă gravă. Căpăta bronșită în zilele de arșiță ale lui Cuptor și boala fânului de Crăciun. După o perioadă de uscăciune care ținea șase săptămâni, se pomenea cu un reumatism acut; ieșea afară pe ceața din noiembrie și se întorcea acasă lovit de insolație.
Într-un an, bietul de el, l-au supus acțiunii gazului ilariant, i-au scos toți dinții și i-au pus o garnitură falsă, fiindcă suferea cumplit de măsele, dar această durere s-a transformat în nevralgie și durere de urechi. Avea veșnic guturai, afară de o singură dată când, vreme de nouă săptămâni, a suferit de scarlatină, cât despre degerături, acestea nu l-au părăsit niciodată. În timpul epidemiei de holeră din 1871, cartierul nostru a scăpat ca prin minune, iar în întreaga parohie s-a îmbolnăvit unul singur: tânărul Stivvings.
Când era bolnav, trebuia să stea în pat și să mănânce pui, cremă de zahăr ars și struguri de seră. Zăcea acolo și plângea cu sughițuri că nu e lăsat să-și facă exercițiile la latină și că i s-a luat gramatica germană.
Iar noi, ceilalți, care ne-am fi sacrificat zece trimestre de viață școlară pentru a fi bolnavi măcar o zi și nu ardeam deloc de dorința să le dăm părinților noștri prilejul să se grozăvească cu odraslele lor, nu izbuteam nici măcar să ne alegem cu gâtul înțepenit. Stăteam în curent și curentul ne făcea bine și ne-nviora, înghițeam fel de fel de prostii, doar-doar ne-om îmbolnăvi, dar ți-ai găsit! De pe urma lor căpătam și mai multă poftă de mâncare și ne îngrășam. Până când începeau vacanțele nu izbuteam deloc să născocim un remediu împotriva sănătății. În schimb, în ultima zi de școală, răceam, căpătam tuse convulsivă și felurite alte tulburări, de care nu mai scăpam până la reînceperea cursurilor, când, în ciuda tuturor măsurilor pe care le luam noi, ne făceam bine din senin și eram mai teferi ca oricând.
Așa e viața, iar noi suntem precum iarba care se cosește și e pusă la cuptor ca să se usuce.
Dar să ne-ntoarcem la problema stejarului nostru sculptat. Cred că stră-stră-strămoșii noștri aveau concepții mărețe despre artă și frumos. Păi, toate comorile artei noastre de astăzi nu sunt decât niște lucruri banale de acum trei sau patru sute de ani, dezgropate. Mă întreb dacă există o frumusețe intrinsecă în vechile farfurii de supă, în cănile pentru bere și în mucarnițele pe care le prețuim atât de mult acum, sau dacă farmecul ce se desprinde din ele nu este decât nimbul unei epoci apuse?… „Vesela albastră” cu care ne împodobim pereții erau articolele obișnuite de gospodărie acum câteva secole și toți păstorii trandafirii sau păstorițele galbene pe care le arătăm prietenilor pentru a fi admirate și pe care ei se prefac că le gustă, erau niște podoabe de cămin fără valoare, pe care mamele din secolul al optsprezecelea le dădeau pruncilor să le sugă când plângeau.
Va fi oare tot așa în viitor? Comorile atât de prețuite de mai târziu nu vor fi oare decât tot bagatelele zilelor precedente? Farfuriile noastre împodobite cu ramuri de salcie vor fi așezate pe șemineurile mai-marilor în anul două mii și nu știu cât? Ceștile albe cu chenar de aur și cu mândrețe de flori aurite înăuntrul lor (specii necunoscute), pe care Sarah Janes a noastră le sparge cu atâta ușurință și dezinvoltură, vor fi lipite cu grijă, așezate pe o consolă și șterse de praf numai de stăpâna casei?
Să luăm, de pildă, câinele din porțelan care împodobește dormitorul apartamentului meu mobilat. E un câine alb. Are ochi albaștri. Nasul e de un roșu delicat, cu pete. Capul și-l ține ridicat într-o poziție obositoare, iar expresia lui este amabilitatea dusă până în pragul imbecilității. Eu, unul, nu-l admir. Privit ca lucrare de artă, aș putea să spun că mă enervează. Unii dintre prietenii mei mai neserioși strâmbă din nas când îl văd și nici proprietăreasa mea nu-l admiră, motivând faptul că-i îngăduie să stea acolo numai pentru că i l-a dăruit mătușa sa.
Peste vreo două sute de ani, însă, e mai mult decât probabil că acest câine va fi dezgropat, cine știe unde, găsit fără labe și cu coada ruptă, vândut drept porțelan vechi și pus într-o vitrină. Lumea se va strânge în jurul lui să-l admire. Toți vor fi impresionați de intensitatea culorii nasului și o să-și dea cu părerea cât de frumoasă trebuie să fi fost bucata de coadă care s-a pierdut.
Noi, contemporanii, nu vedem frumusețea acestui câine. Prea ne-am obișnuit cu el. La fel se întâmplă și cu apusurile de soare și cu stelele: măreția lor nu ne copleșește pentru că prea ne-am deprins ochii cu ele. Tot așa și cu câinele ăsta din porțelan, în anul 2288, lumea n-o să se mai sature privindu-l. Fabricarea unor astfel de câini va fi o artă dispărută. Urmașii noștri se vor întreba cum l-am făcut și ne vor socoti teribil de deștepți. Se va vorbi despre noi cu dragoste, ca despre niște „vechi maeștri care au înflorit în secolul al nouăsprezecelea și au creat acești câini din porțelan”.
„Modelul”, lucrat de fiica cea mai mare la școală, va fi considerat „tapiserie din epoca victoriană” și va avea o valoare neprețuită. Țapii și halbele din cârciumile de la marginea drumului vor fi căutate cu înfrigurare, sparte sau plesnite, iar cum vor fi găsite, vor fi vândute la greutatea lor în aur. Bogătașii le vor folosi drept cupe pentru vin roșu, iar călătorii din Japonia vor cumpăra toate „amintirile din Ramsgate” și „suvenirurile din Margate” care au scăpat de distrugere, ducându-le în Yedo ca pe niște curiozități vechi englezești.
În acest moment, Harris aruncă vâslele, săltă în picioare, își părăsi locul, se culcă pe spate și-și ridică picioarele în aer. Montmorency scoase un urlet, se dădu tumba, coșul de deasupra căzu și toate cele ce erau înăuntrul lui se împrăștiară.
Cu toată nedumerirea care mă cuprinse, nu mi-am pierdut cumpătul. Am întrebat pe un ton destul de vesel:
— Hei! De ce faci asta?
— De ce? Lua-te-ar…
Acum, că m-am gândit mai bine, nu voi mai repeta ce anume a spus Harris. Poate că eram vinovat, recunosc, dar nimic nu scuză violențele de limbaj și grosolăniile, mai ales la un om care a primit o educație atât de aleasă ca Harris. Mă gândeam la alte lucruri și uitasem, după cum lesne își poate închipui cineva, că mă aflu la cârmă, rezultatul fiind că ne-am apropiat prea mult de drumul edecului. Era greu la un moment dat să se spună care eram noi și care era țărmul dinspre Middlesex. N-a trecut însă mult și, dumirindu-ne, ne-am despărțit.
Harris se săturase de vâsle și-mi propuse să-l schimb și cum ne aflam lângă drumul edecului, m-am dat jos din barcă și, punând mâna pe odgon, am tras barca până dincolo de Hampton Court. Ce minunat e zidul bătrân care se întinde paralel cu fluviul! Nu trec niciodată pe lângă el fără să mă simt înălțat sufletește. E un zid străvechi, prietenos și binevoitor, de parcă-ți face cu ochiul, un tablou neasemuit de frumos, cu pietrele lui năpădite pe alocuri de licheni și de mușchi, cu cele câteva mlădițe sfioase de viță ce răzbat până sus, în vârf, ca să vadă parcă ce se petrece pe fluviul cuprins de freamăt, cu iedera bătrână și sobră, adunată ciorchine ceva mai jos! La fiecare zece yarzi ai zidului se întâlnesc zeci de culori și nuanțe. Dacă aș ști să desenez și să pictez, sunt sigur că aș face o schiță reușită. De multe ori m-am gândit că mi-ar plăcea să trăiesc la Hampton Court. E un loc tăcut și patriarhal, în preajma căruia poți hoinări nestingherit în zorii zilei, înainte de-a se fi sculat cei mai mulți dintre localnici.
Și totuși mă îndoiesc că mi-ar mai plăcea chiar atât de mult dacă ar fi să-mi pun ideea în practică. Ar fi înfiorător de trist și de-a dreptul lugubru la căderea serii, când lampa aruncă umbre fantomatice pe pereții cu lambriuri, iar ecoul unor pași depărtați răsună de-a lungul coridoarelor reci din piatră – când apropiindu-se, când depărtându-se – și totul e cufundat într-o tăcere mormântală, întreruptă doar de bătăile propriei tale inimi.
Noi, bărbații și femeile, suntem creaturi ale soarelui. Iubim lumina și viața. De aceea ne îngrămădim în târguri și orașe, iar satele se depopulează an de an. Ziua, în plină lumină a soarelui, când peste tot în jurul nostru natura e trează și activă, ne atrag costișele dealurilor și pădurile de nepătruns, dar noaptea, când Pământul, mama noastră, se duce la culcare și ne lasă treji, vai, lumea pare atât de solitară! Și noi, ca niște copii într-o casă pustie, ne speriem, începem atunci să oftăm și să nu mai putem de dorul străzilor luminate de felinare, al glasurilor omenești și al pulsului vieții semenilor noștri. Ne simțim atât de neputincioși și de mici în marea liniște, când pomii, ca niște umbre negre, foșnesc în adierea vânturilor de noapte, în preajma noastră sunt duhuri și suspinele lor înăbușite ne întristează peste măsură. Da, da, să ne strângem cu toții în marile orașe, să aprindem rugurile uriașe ale unui milion de becuri cu gaz, să chiuim, să cântăm în cor și să ne simțim viteji.
Harris mă întrebă dacă am vizitat vreodată labirintul de la Hampton Court. El, unul, intrase odată ca să-i arate cuiva drumul, îl studiase după hartă și labirintul părea atât de simplu, încât aproape că nu făcea cele două pence taxate la intrare. După părerea lui Harris, harta aceea fusese făcută de un poznaș, nu corespundea deloc realității și-i inducea pe toți în eroare. Victima fusese un văr de la țară al lui Harris.
— Intrăm în labirint, îi spuse Harris, doar așa, ca să poți spune că l-ai vizitat, dar să știi că e foarte simplu. De fapt, e ridicol să i se spună labirint. N-ai decât s-o iei mereu la dreapta, la prima cotitură. Ne plimbăm vreo zece minute și apoi mergem să luăm masa.
Nu trecu mult și se întâlniră înăuntru cu câteva persoane care spuneau că se află acolo de trei sferturi de oră și că s-au săturat până-n gât. Harris îi pofti să-l urmeze, dacă vor; le spuse că el intră acum și, după ce-o să facă înconjurul, o să se îndrepte spre ieșire. Oamenii n-au știut cum să-i mai mulțumească, s-au înșirat în spatele lui și l-au urmat.
Pe drum, alți vizitatori, sătui de atâta peregrinare, s-au alăturat grupului, până când toate persoanele din labirint au fost atrase în ceata lui Harris. Unii care renunțaseră la orice speranță de a mai ieși vreodată sau de a-și mai revedea căminul și prietenii au prins curaj la vederea lui Harris și a grupului său și au intrat în formația lui, binecuvântându-l pe salvator. După socotelile lui Harris, cam vreo douăzeci de oameni îl urmaseră, iar o femeie cu un copil, care-și petrecuse acolo toată dimineața, l-a rugat să-i dea voie să-l ia de braț, ca nu cumva să-l piardă.
Harris o ținea mereu pe dreapta, dar drumul nu se mai isprăvea.
— Pesemne că e un labirint foarte mare, observă vărul lui Harris.
— A, e unul dintre cele mai mari din Europa, răspunse Harris.
— Sunt convins de asta, adăugă vărul său, fiindcă am făcut deja două mile, pe puțin.
La un moment dat, și lui Harris începu să i se pară destul de curios, dar nu șovăi. Merse mai departe, până când trecură pe lângă o jumătate de cozonăcel de un penny, aruncată pe jos, pe care vărul lui Harris o văzuse, putea băga mâna-n foc, cu șapte minute mai înainte.
— Imposibil! făcu Harris, dar femeia cu copilul se burzului.
— Ba da! Are dreptate! spuse ea.
Cu o clipă mai înainte de a-l fi întâlnit pe Harris, pe care, zicea ea, ar fi dorit din toată inima să nu-l fi cunoscut niciodată, pentru că, după părerea ei, nu era decât un impostor, ea luase cozonăcelul din mâna copilului și-l aruncase acolo. Vorbele ei îl întărâtară pe Harris. Își scoase harta și-și argumentă teoria.
— Harta s-ar putea să fie foarte bună, spuse cineva din grup, cu condiția să știm în ce punct al ei ne aflăm acum.
Harris nu știa și sugeră că cel mai bun lucru ar fi să se întoarcă cu toții la intrare și să pornească din nou. Reînceperea expediției nu stârni prea mult entuziasm, iar în ceea ce privește reîntoarcerea la locul de intrare în labirint, toată lumea fu de acord. Făcură stânga împrejur și-l urmară pe Harris în direcția opusă. Mai trecură vreo zece minute și se pomeniră în centru.
Harris se gândi la început să susțină că asta fusese de altfel intenția lui, dar cum gloata îl privea cu dușmănie, se hotărî să califice incidentul drept un accident.
Oricum, acum aveau o bază de plecare. Știau unde se găsesc. Consultară din nou harta și chestiunea li se păru mai simplă ca oricând, așa că porniră din nou, pentru a treia oară.
Și, trei minute mai târziu, se aflau iar în centru.
După aceea nu mai izbutiră să ajungă nicăieri, pur și simplu. Indiferent de direcția în care porneau, reveneau numaidecât în centru. Procesul se desfășura cu atâta regularitate, încât unii, mai comozi, se opreau acolo, așteptându-i pe ceilalți să-și facă turul și să revină lângă ei. Harris își scoase din nou harta, dar vederea ei nu făcu decât să înfurie mulțimea. I se spuse că ar face bine să plece și să-și facă din ea bigudiuri pentru păr. Harris spunea că nu-și putea stăpâni senzația că, într-o anumită măsură, a devenit nepopular.
Până la urmă, mulțimea își pierdu cumpătul și începu să strige după paznic; omul veni, se cățără pe o scară proptită în afara labirintului și, prin zbierete, încercă să le explice pe unde s-o ia. În clipa aceea, toți erau atât de amețiți, încât nu erau în stare să priceapă ceva, așa că omul le spuse să se oprească pe locul unde se găseau și să-l aștepte acolo. Se strânseră ciorchine și așteptară, iar paznicul coborî și intră în labirint.
Din nefericire, era un paznic tânăr și nou în meserie. După ce intră, nu izbuti să ajungă la ei și se rătăci și el. Din când în când, cei din ceata lui Harris îl zăreau fugind ca apucat de partea cealaltă a gardului viu, apoi îi vedea el pe ei și se năpustea într-acolo; ei îl așteptau vreo cinci minute, apoi paznicul apărea exact în același loc și-i întreba unde au fost tot timpul.
Ca să poată ieși, au trebuit să aștepte până când s-a întors de la masă unul dintre paznicii mai bătrâni ai labirintului.
Harris spunea că, după părerea lui, atât cât se pricepea el, era un labirint foarte frumos; și am căzut amândoi de acord ca la întoarcere să încercăm să-l facem pe George să intre în el.