Ecluze. Mă fotografiez împreună cu George. Wallingford. Dorchester. Abingdon. Un familist. Un loc minunat pentru înec. O porțiune de apă dificilă. Efectul demoralizator al aerului din preajma fluviului.
Am părăsit Streatley a doua zi în zori, vâslind până la Culham, unde am dormit sub coviltir, într-o răstoacă.
Între Streatley și Wallingford, fluviul nu e din cale-afară de interesant. De la Cleve înainte, pe o întindere de șase mile și jumătate, nu mai întâlnești nicio ecluză. Cred că e cea mai lungă porțiune de apă neîntreruptă de ecluze, dincolo de Teddington, clubul Oxford folosind-o pentru probele de opt.
Oricât ar fi de plăcută absența ecluzelor pentru vâslași, simplii căutători de distracții o regretă.
Mie, unuia, îmi plac ecluzele pentru că întrerup monotonia vâslitului. Îmi place să stau jos în barcă și să mă ridic alene din străfundurile-i răcoroase, ca să văd noi priveliști, sau să mă despart de lumea aceasta, ca să zic așa, afundându-mă în barcă și așteptând, în timp ce porțile grele scârțâie și geana slabă de lumină a zilei dintre ele se lărgește, până când, surâzător, fluviul apare în toată maiestatea lui, iar barca scapă de întemnițarea ei trecătoare și iese din nou pe apele primitoare.
Nespus de pitorești sunt aceste ecluze[1]. E o plăcere să stai de vorbă cu bătrânul, dar vajnicul, paznic al ecluzei, cu vesela lui soție sau cu fiica lor cu ochi scânteietori. Tot acolo întâlnești alte bărci și numaidecât se înfiripă o discuție. Tamisa nu ar mai fi un ținut de basm dacă nu ar fi ecluzele ei împodobite cu flori.
Tot vorbind de ecluze, mi-am amintit de un accident care era cât pe ce să ni se întâmple într-o dimineață de vară la Hampton Court.
Era o zi splendidă, ecluza era înțesată de lume și, după cum e obiceiul pe fluviu, un fotograf întreprinzător, care lucra pe speculă, ne fotografia pe toți în timp ce stăteam nemișcați în bărci pe apa care se ridica. La început nu prea mi-am dat seama despre ce anume e vorba și, de aceea, am fost foarte surprins văzându-l pe George că-și netezește în grabă pantalonii, își potrivește părul, își dă cascheta pe ceafă ștrengărește și, luându-și un aer de afabilitate amestecată cu tristețe, se așeză într-o atitudine grațioasă și încearcă să-și ascundă picioarele.
Mi-am închipuit mai întâi că a zărit vreo fată pe care o cunoaște și m-am uitat împrejur să văd cine ar putea să fie. Toată lumea din preajma ecluzei se prefăcuse în stană de piatră. Stăteau în picioare sau ședeau cu toții în cele mai stranii poziții cu putință, semănând cu figurile de pe evantaiele japoneze. Toate fetele zâmbeau – era o plăcere să le privești! Cât despre bărbați, aceștia aveau mutre încruntate, și o înfățișare severă și nobilă.
Nu trecu însă mult și am înțeles despre ce e vorba. M-am întrebat dacă voi fi gata la timp, barca noastră fiind prima și m-am gândit că ar fi fost urât din partea mea să stric poza omului.
M-am întors așadar repede și m-am așezat la prova, unde m-am rezemat de o prăjină cu o grație nepăsătoare, într-o atitudine care sugera agilitate și forță. Mi-am aranjat părul, potrivind un cârlionț pe frunte, și mi-am luat o expresie de tandră melancolie amestecată cu puțin cinism, care, după cum mi s-a spus, mă prinde foarte bine.
În timp ce stăteam așa, așteptând marele eveniment, am auzit pe cineva că strigă în spatele meu:
— Hei! Uită-te la nasul dumitale!
Nu puteam să mă întorc să văd ce s-a întâmplat și al cui era nasul care trebuia contemplat. Am aruncat pe furiș o privire spre nasul lui George. El era la locul lui, nevătămat; în orice caz, n-avea nimic rău care să poată fi îndreptat. M-am uitat cruciș și la al meu și am ajuns la o constatare asemănătoare.
— Vezi de nas, idiotule! strigă aceeași voce, tunător de astă dată.
Apoi un alt glas:
— Împingeți nasul afară, hei, voi ăștia doi cu câinele!
Nici George, nici eu nu îndrăzneam să ne întoarcem.
Mâna omului era pe capacul aparatului fotografic, putea să-l ridice în orice moment. Oare nouă ne strigau? Ce se întâmplase cu nasurile noastre? De ce trebuia să le împingem afară?
În clipa aceasta, întreaga ecluză începu să zbiere și o voce de stentor urlă din spate:
— Uitați-vă la barcă, domnule, voi ăștia cu șepci roșu cu negru! Dacă nu vă grăbiți, în fotografie o să apară două cadavre!
Când ne-am uitat, ce să vezi? Nasul bărcii noastre se înțepenise în lemnăria ecluzei, în timp ce apa creștea în jurul ei și o ridica în sus. Încă o clipă și ne-am fi răsturnat. Cu iuțeala gândului, am apucat fiecare câte o vâslă și, izbind cu putere cu mânerele în peretele ecluzei, am eliberat barca, iar izbitura ne-a trântit pe spate.
N-am ieșit bine în fotografie. După cum era și de așteptat, soarta voise ca omul să-și pună în funcțiune nenorocitul acela de aparat exact în clipa când stăteam lungiți pe spate, cu toate patru picioarele fluturând nebunește în aer și cu o expresie pe chip care voia să spună: „Unde mă aflu?” și „Ce s-a întâmplat?”
Punctul de atracție al fotografiei, firește, erau picioarele noastre. De altfel, nu prea aveai ce vedea în afară de picioare. Ocupau primul plan, în întregime. În spatele lor se mai deslușeau câteva bărci și crâmpeie din peisajul înconjurător, dar toți și toate arătau atât de neînsemnați și de ridicoli în comparație cu picioarele noastre, încât, rușinați și spășiți, toți ceilalți au refuzat să subscrie la poză.
Văzând negativul, proprietarul unui vaporaș care comandase șase copii anulă comanda. Era gata să le cumpere, dacă cineva ar fi fost în stare să-i arate vaporașul lui, dar n-a putut însă nimeni. Era undeva în spatele piciorului drept al lui George.
S-a creat o situație delicată. Fotograful, văzând că nouă zecimi din poză erau ocupate de noi, a fost de părere că ar trebui să cumpărăm câte o duzină de bucăți fiecare, dar noi am refuzat. I-am spus că nu avem nimic împotriva unei fotografii în toată lungimea noastră, dar că preferăm să fim fotografiați cu capul în sus.
Wallingford, așezat la șase mile mai sus de Streatley, e un oraș foarte vechi și a fost un centru foarte activ în făurirea istoriei engleze; în vremea britonilor, nu era decât o așezare primitivă, cu case făcute din lut. Legiunile romane i-au evacuat pe britoni și au înlocuit zidurile din lut cu fortificații puternice, ale căror urme Timpul nu a reușit să le șteargă, într-atât de bine se pricepeau să construiască acești zidari vechi de când lumea.
Dar Timpul, cu toate că s-a oprit la poalele zidurilor romane, i-a prefăcut curând pe romani în pulbere și pe locul acela, mai târziu, s-au bătut sălbaticii saxoni și uriașii danezi, până când au venit normanzii.
Wallingford a fost un oraș întărit, o adevărată cetate, până în vremea războiului parlamentar, când Fairfax l-a supus unui asediu lung și necruțător. Orașul a căzut în cele din urmă și zidurile au fost rase de pe suprafața pământului.
Între Wallingford și Dorchester, ținutul devine mai deluros, mai variat și mai pitoresc. Dorchester e la o jumătate milă depărtare de fluviu. Poți ajunge la Dorchester și cu o barcă mică, vâslind în susul râului Thame, dar e mult mai recomandabil să te dai jos la ecluza Day și s-o iei peste câmp. Bătrânul oraș e o localitate încântătoare, pașnică, cufundată în liniște și toropeală.
Ca și Wallingford, a fost o cetate pe vremea britonilor. Pe atunci se numea Caer Doren – „Cetatea de pe apă”. Mai târziu, romanii și-au construit aici o tabără uriașă, ale cărei fortificații înconjurătoare par niște coline joase și netede, iar în zilele saxonilor a fost capitala Wessex-ului. Dorchester e foarte vechi și pe vremuri a fost foarte puternic și însemnat. Acum se ține la o parte de freamătul lumii, moțăie și visează.
În jurul lui Clifton Hampden, el însuși un sat încântător de modă veche, pașnic și presărat cu flori, decorul riveran e nespus de bogat. Dacă rămâneți peste noapte la Clifton, căutați să dormiți negreșit „La orzul cosit”. Cred că nu greșesc când afirm că este hanul cel mai vechi și mai pitoresc de pe Tamisa. E așezat pe partea dreaptă a podului, foarte departe de sat. Crestele joase ale acoperișului din paie și ferestrele cu multe ochiuri îi dau o înfățișare de căsuță din basme, în timp ce interiorul amintește și mai mult de „a fost odată ca niciodată”.
Nu e nicidecum un loc potrivit pentru eroina unui roman modern. Eroina unui roman modern e întotdeauna „înaltă ca o divă” și „își îndreaptă mândră statura”. La hanul „La orzul cosit” s-ar lovi numaidecât cu capul de tavan dacă ar încerca să facă așa ceva.
De asemenea, casa nu e deloc potrivită pentru un om beat. Prea multe surprize îl așteaptă, în chip de trepte care coboară spre camera cutare sau urcă spre camera cutare, iar urcatul scărilor până la odaia de culcare sau găsirea patului după ce urcă la etaj sunt probleme care-l depășesc.
A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap, deoarece voiam să ajungem la Oxford după-amiază. E surprinzător cât de devreme se poate scula cineva când doarme în aer liber. Învelit într-o pătură, pe scândurile bărcii și cu un geamantan în loc de pernă, nu te mai gândești cu alean la cele „numai cinci minute”, ca atunci când dormi într-un pat din puf. Am luat gustarea de dimineață și la opt și jumătate treceam prin ecluza Clifton.
Între Clifton și Culham, țărmurile fluviului sunt joase, monotone și neinteresante, dar dincolo de ecluza Culham, cea mai rece și mai adâncă dintre toate, peisajul capătă mai multă culoare.
La Abingdon, fluviul curge pe lângă străzile orașului. Abingdon e un orășel de provincie tipic – liniștit, grozav de respectabil, curat și plictisitor până la disperare. Se fălește că e vechi, dar e îndoielnic dacă poate fi asemuit cu Wallingford-ul sau Dorchester-ul în privința aceasta. Pe vremuri se ridica aici o mănăstire vestită, iar astăzi, între dărâmăturile zidurilor sfințite se fabrică bere.
În biserica St. Nicholas, la Abingdon, se găsește monumentul lui John Blackwall și al soției sale Jane, care, după ce au dus un trai fericit împreună, au murit în aceeași zi, la 21 august 1625, iar în biserica St. Helen stă scris că „din coapsele lui W. Lee”, mort în 1637, „au purces, cât a trăit el, două sute mai puțin trei urmași”. Făcând socoteala, familia domnului W. Lee, așadar, număra o sută nouăzeci și șapte de capete. Domnul W. Lee, ales în cinci rânduri primar al Abingdon-ului, a fost, fără îndoială, un binefăcător pentru generația lui, dar sper că nu sunt mulți în genul său astăzi, în acest supraaglomerat secol al nouăsprezecelea.
Între Abingdon și Nuneham Courtenay peisajul e încântător. Parcul din Nuneham merită să fie vizitat. Accesul e liber marțea și joia. Conacul conține o colecție frumoasă de tablouri și antichități, iar aleile sunt minunate.
Iazul Sandford, aflat în spatele ecluzei, e un loc unde te poți îneca cât ai zice pește. Curentul de la fund e extrem de puternic și cum te prinde, cum poți să-ți iei adio de la viață. Un obelisc marchează locul unde se înecaseră doi oameni, în timp ce se scăldau acolo, iar treptele obeliscului sunt de obicei folosite în chip de trambulină de tinerii înotători care doresc să se convingă dacă locul e primejdios cu adevărat.
Ecluza și moara de la Iffley, la numai o milă de Oxford, constituie o temă favorită pentru confrații de penel, care iubesc fluviul. Realitatea, după ce ai văzut picturile, e prilej de dezamăgire. Am observat că puține lucruri în lumea asta se ridică întru totul la înălțimea imaginilor care le înfățișează.
Am trecut prin ecluza Iffley pe la douăsprezece și jumătate, apoi, după ce am făcut curat în barcă și am pregătit totul pentru debarcare, ne-am apucat să vâslim serios, ca să învingem ultima milă.
Nu cunosc o porțiune de fluviu mai afurisită decât aceea dintre Iffley și Oxford. Regreți că nu te-ai născut pe apele ei, ca s-o înțelegi. Eu, unul, nu m-am lămurit până acum, deși am trecut pe acolo de nenumărate ori. Omul care reușește să se descurce vâslind în linie dreaptă de la Oxford la Iffley cred că e în stare să trăiască în tihnă sub același acoperiș cu nevastă-sa, cu soacră-sa, cu sora lui cea mai mare și cu bătrânul servitor pe care îl ține minte de când era copil mic.
Curentul te duce mai întâi spre malul drept, apoi spre cel stâng, apoi la mijlocul apei, apoi te sucește și te răsucește de trei ori, te poartă în susul apei și sfârșește întotdeauna prin a încerca să te zdrobească, izbindu-te de o barcă a studenților de la Oxford.
Ca urmare a acestui fapt, firește, ne-am abătut în calea multor bărci în timpul milei aceleia, de altfel, cum au făcut și acele bărci cu noi, și, iarăși, ca urmare a acestui fapt, firește, s-au schimbat cuvinte grele de o parte și de alta.
Nu știu cum se face, dar toți sunt extrem de iritabili pe Tamisa. Micile incidente cărora nu le dai nicio importanță pe uscat te scot pur și simplu din sărite pe fluviu. Când George sau Harris își dau în petic pe uscat, le zâmbesc cu indulgență, dar când fac pe nebunii pe fluviu, le arunc vorbe din cele care îți îngheață sângele în vine. Dacă se întâmplă ca vreo barcă să-mi ațină calea, îmi vine să-i omor cu vâsla pe toți cei dinăuntrul ei.
Oamenii cei mai blajini, pe uscat, devin violenți și setoși de sânge când se află în barcă.
Mă plimbam odată cu barca în tovărășia unei domnișoare. Era o fire din cale-afară de domoală, dar pe fluviu îți venea rău s-o asculți.
— Ptiu, omul ăsta! exclama ea când vreun vâslaș avea nenorocul să-i iasă în cale. De ce nu se uită pe unde merge?
— Of, vechitura asta proastă! spunea ea cu indignare când pânza nu voia să se înalțe cum trebuie, apoi o apuca cu nădejde și o zgâlțâia brutal.
Totuși, după cum spuneam, pe țărm avea oarecare asemănări cu serafimii.
Aerul de pe fluviu are un efect demoralizator asupra oamenilor. Aceasta, mă gândesc eu, îi face până și pe barcagii să se poarte urât unii cu alții și să recurgă la un limbaj pe care, fără îndoială, în clipele lor de calm, îl regretă.