Oxford. Concepția lui Montmorency despre Ceruri. Frumusețea și avantajele unei bărci închiriate pe Tamisa de sus. „Fala Tamisei”. Se schimbă vremea. Fluviul sub diferitele sale aspecte. O seară nu tocmai veselă. Năzuințe după irealizabil. La taclale. George cântă la banjo. O melodie tristă. O altă zi ploioasă. Fuga. O cină improvizată și un toast.
La Oxford am petrecut două zile foarte plăcute. În urbea Oxford sunt o mulțime de câini. Montmorency a susținut unsprezece lupte în prima zi și paisprezece într-a doua și, bineînțeles, se socotea în al nouălea cer.
Indivizii prea pirpirii din născare sau leneși din fire ca să vâslească în amonte obișnuiesc să închirieze câte o barcă la Oxford și vâslesc… la vale. Cei energici, bineînțeles, preferă călătoria în susul fluviului. Nu e chiar așa de bine să mergi întotdeauna dus de curent. Ai mai multă satisfacție când îți încordezi mușchii și-ți croiești drum, luptând împotriva lui – cel puțin acestea sunt sentimentele pe care le încerc eu, când Harris și George vâslesc, iar eu sunt la cârmă.
Pe cei care au de gând să pornească de la Oxford în jos, îi sfătuiesc să-și ia propria lor barcă, afară doar de cazul când o pot lua pe a altuia fără pericolul de a fi descoperiți. În general, bărcile care se găsesc de închiriat pe Tamisa, dincolo de Marlow, sunt foarte bune. De bine, de rău, sunt impermeabile și atâta vreme cât sunt conduse cu grijă, rareori se întâmplă să se sfărâme sau să se scufunde. Nu le lipsesc băncile și sunt prevăzute cu toate cele trebuincioase, sau aproape cu toate cele trebuincioase ca să poți vâsli și cârmi.
Nu sunt însă îndeajuns de decorative. Barca pe care o închiriezi dincolo de Marlow nu e dintre cele care să-ți îngăduie să treci pe lângă alții ca o vijelie, grozăvindu-te. Ea știe să curme repede orice avânt de acest fel din partea ocupanților. Aceasta e principala, aș zice unica ei calitate.
Omul din barca închiriată e modest și retras. Preferă să se țină mereu la umbră, pe sub copacii de pe mal, și să călătorească mai ales în zorii zilei sau târziu noaptea, când nu prea e lume pe fluviu care să-l vadă.
Când omul din barca închiriată în partea de sus a Tamisei zărește vreun cunoscut, debarcă imediat și se ascunde după un pom.
Într-o vară făceam și eu parte dintr-un grup care închiriase pentru câteva zile o barcă în regiunea superioară a Tamisei. Niciunul dintre noi nu mai văzusem o barcă de închiriat din regiunea de sus a fluviului, dar când am văzut-o nu am fost în stare să-i dăm o definiție.
Scrisesem să ni se rezerve o barcă, „un schif de dublu”, și când am coborât pe pontonul de acostare îngrijitorul ne spuse:
— A! Dumneavoastră ați cerut un schif de dublu? E în regulă. Jim, adă „Fala Tamisei”.
Băiatul plecă și reapăru după cinci minute, luptându-se cu un butuc antediluvian, care făcea impresia că a fost de curând dezgropat și încă dezgropat neatent, încât fusese stricat fără rost în timpul operației.
Mie, unuia, când l-am văzut, mi s-a părut o relicvă romană – ce fel de relicvă anume nu știu, posibil o relicvă de coșciug.
În preajma Tamisei de sus se găseau foarte multe antichități romane, așa că bănuiala mea nu era neîntemeiată, dar tinerelul serios din grupul nostru, care e și puțin geolog, respinse cu dispreț ipoteza că ar fi o relicvă romană, spunând că era limpede pentru cel mai umil intelectual (în care categorie – cu regret, se pare – nu mă putea include și pe mine) că obiectul în chestiune era fosila unei balene; totodată, el ne arătă diferite urme ce dovedeau că balena trebuie să fi aparținut perioadei preglaciale.
Pentru a pune capăt disputei, am făcut apel la băiat.
I-am spus să nu-i fie teamă, să ne spună adevărul adevărat: era fosila unei balene dinainte de Adam și Eva, sau vreun vechi sicriu roman? Băiatul ne spuse că era „Fala Tamisei”.
La început ni s-a părut un răspuns plin de duh – unul dintre noi chiar îi dădu doi pence băiatului pentru neașteptata lui prezență de spirit, dar când băiatul se încăpățână să-i dea înainte cu gluma, ne-am rățoit la el.
— Haide, haide, puștiule, îi spuse căpitanul nostru cu asprime, lasă prostiile. Du-i maică-ti înapoi copaia și adă-ne o barcă.
Apăru apoi însuși constructorul bărcii, asigurându-ne pe cuvântul lui de meseriaș că obiectul era, într-adevăr, o barcă, „schiful de dublu” comandat de noi să ne ducă pe apele Tamisei.
Am bombănit multă vreme. Ne-am spus că, cel puțin, ar fi putut-o vărui sau unge cu catran, că, în sfârșit, ar fi trebuit să facă ceva care să o deosebească de o bucată de epavă.
Omul nu-i găsea însă niciun cusur. Mai mult chiar, observațiile noastre păreau să-l jignească. Ne spuse că a ales cea mai bună barcă din câte avea și că era cazul să fim ceva mai recunoscători. Ne asigură că „Fala Tamisei”, așa cum o vezi (sau, mai degrabă, așa cum se mai ținea laolaltă), își face datoria de patruzeci de ani, după câte știe el, că nimeni nu s-a plâns niciodată și că nu vede de ce am fi noi primii care s-o facem.
Nu ne-am mai certat.
Am legat așa-numita barcă cu câteva bucăți de sfoară, am acoperit câteva locuri mai avariate cu hârtie de tapetat, am rostit câteva rugăciuni și am pășit la bord.
Pentru șase zile, ne-au luat treizeci și cinci de șilingi. Când te gândești că am fi putut cumpăra cu patru șilingi șase pence toată rămășița aceea, cu totul, la orice vânzare de lemne aduse de valuri, pe țărmul mării!
În cea de a treia zi, vremea se schimbă – vorbesc acum de călătoria prezentă – și am pornit de la Oxford către casă pe o burniță încăpățânată.
Fluviul, sub un soare ce sclipește printre unde jucăușe, poleind cu stropi de aur tulpina verde a fagilor, mergând pe un vârf de rază pe cărările umbrite, mânând umbrele spre vaduri, prefăcând în diamante stropii roților de moară, sărutând șăgalnic crinii, zburdând prin apele albe ale stăvilarelor, argintând podețe, ziduri, luminând cătune, târguri, rourând cu-a sa lumină ulicioare și dumbrăvi, rătăcindu-se printre trestii, zbenguindu-se prin golfuri, scânteind pe pânzele albe și cernându-și strălucirea prin urzeli de funigei – e un râu parcă scos din basme.
Dar același fluviu, rece, trist și singuratic, cu picuri repezi de ploaie ce se cern pe apa-i sură cu un vaier de femeie, care plânge pe-nfundate, cu pădurile-i tăcute, care, învelite-n pâcla deasă, par un pâlc de duhuri mute, de năluci cu ochi ce mustră, ca fantome vinovate de cumplite fapte negre, ca stafii de-apuși prieteni, ce-au fost dați de mult uitării – e o apă bântuită de duhuri care curge pe tărâmul zadarnicelor păreri de rău.
Lumina soarelui este singurul dătător de viață al naturii. Când razele soarelui nu mai încălzesc, pământul, mama noastră, ne privește cu ochi spălăciți și lipsiți de suflet.
Ne simțim atunci triști în tovărășia ei și ea pare că nu ne mai cunoaște și nu ne mai iubește. E ca o văduvă care și-a pierdut soțul iubit, iar copiii îi ating mâna și o privesc în ochi, dar ea nu-i întâmpină cu niciun surâs.
Toată ziua am vâslit pe ploaie și munca ni s-a părut chinuitoare. La început pretindeam că ne place. Spuneam că a mai intervenit o schimbare și că suntem încântați să vedem Tamisa și sub un alt aspect. Nu putea fi soare mereu și, de altfel, nici nu am fi dorit așa ceva. Ne spuneam unul altuia că natura e frumoasă până și în lacrimile ei.
Într-adevăr, în primele ceasuri, și Harris, și eu ne-am arătat de-a dreptul entuziasmați. Am cântat un cântec despre viața de țigan, despre farmecul acestei vieți, veșnic bântuită de furtună, soare și vânt, despre cât de mult îi place țiganului ploaia și cât de bine îi face, precum și felul cum își bate joc țiganul de cei ce n-o îndrăgesc.
George se arătă mai rezervat față de glumă și deschise umbrela.
Înainte de prânz am ridicat coviltirul și nu l-am mai scos toată după-amiaza, lăsând doar o mică deschizătură în față, pe unde unul dintre noi să poată vâsli și face de strajă. În felul acesta am străbătut nouă mile și ne-am oprit peste noapte puțin mai jos de ecluza Day.
N-aș putea spune că a fost o seară veselă. Ploaia cădea fără întrerupere. Toate lucrurile din barcă erau umede și lipicioase. Cina nu a fost un triumf. Plăcinta cu carne, rece, când nu ți-e foame, îți face rău numai când o vezi. Tânjeam după o scrumbie sau după un cotlet, Harris pălăvrăgea despre calcani și sos alb, oferind restul de plăcintă lui Montmorency, care-l refuză și, jignit după câte făcea impresia, se duse și se ghemui la celălalt capăt al bărcii.
George ne rugă să nu mai vorbim despre astfel de lucruri, cel puțin până când își va isprăvi carnea rece de vacă fiartă, fără muștar.
După cină am jucat popa prostu'. După vreo oră și jumătate de joc, George câștigă patru pence. George are întotdeauna noroc la cărți, iar Harris și cu mine pierdeam exact câte două pence fiecare.
Apoi am întrerupt jocul – vorba lui Harris, dacă întreci măsura, te aprinzi prea rău. George propuse să continuăm pentru a ne revanșa, dar noi am hotărât să nu mai luptăm împotriva Soartei.
Pe urmă ne-am pregătit niște grog și ne-am așezat la taifas, unul lângă altul. George ne povesti despre un cunoscut de-al lui, care, cu doi ani în urmă, plecând în sus pe Tamisa într-o excursie, a dormit pe ploaie într-o barcă la fel cu a noastră, într-o noapte întru totul asemănătoare și s-a ales cu un reumatism acut, și nimic nu a putut să-l scape și a decedat după zece zile, în chinuri cumplite. Era un bărbat foarte tânăr și logodit pe deasupra. Nu-i fusese dat lui George să cunoască poveste mai tristă!
Aceasta îi aduse aminte lui Harris de un prieten de-al lui care intrase în armată ca voluntar și care, dormind sub un coviltir „într-o noapte asemănătoare”, lângă Aldershot, se trezise a doua zi paralizat pe viață. Harris ne făgădui că ne va face cunoștință cu acest tânăr la Londra și o să ni se frângă inima de milă, văzându-l.
Cum era și firesc, ajunserăm să discutăm plăcut despre sciatică, răceală, friguri, boli de plămâni și bronșită, iar Harris făcu observația că dacă vreunul dintre noi s-ar îmbolnăvi serios peste noapte, ne-am afla într-o situație destul de jalnică, ținând seama că nu era niciun doctor prin apropiere.
În urma unei astfel de conversații, tânjeam cu toții după lucruri mai vesele și într-un moment de slăbiciune i-am propus lui George să-și scoată banjoul și să ne cânte un cântec comic.
Trebuie să recunosc că George nu s-a lăsat rugat. N-a mai umblat cu fleacuri, cum că și-a uitat notele acasă sau altele de felul acesta, și, pescuindu-și instrumentul, începu să ne cânte „Doi ochi vineți, frumușei”.
Până în seara aceea considerasem „Doi ochi vineți, frumușei” drept o melodie banală. Nuanța de tristețe pe care izbuti să i-o imprime George mă uimi peste măsură.
Dorința ce-l cuprinse pe Harris și pe mine la auzul cântecului fu să ne aruncăm unul de gâtul celuilalt și să plângem; numai printr-un efort supraomenesc ne-am stăvilit lacrimile, ascultând în tăcere tânguioasa melodie.
La refren ne-am străduit chiar să fim veseli. Ne-am umplut încă o dată paharele și am cântat și noi: Harris, primul, cu vocea tremurată din pricina emoției, iar George și cu mine urmându-l la câteva cuvinte în urmă:
Doi ochi vineți, frumușei, Ce surpriză!
Doar fiindcă i-am spus unuia c-a greșit,
Doi…
Aici ne-am oprit. Patosul de nedescris al acompaniamentului lui George la cuvântul „doi”, în starea de depresiune în care ne aflam, era de nesuportat. Harris suspină ca un copil, iar câinele se puse pe urlat, de-am crezut că o să-i plesnească inima sau falca.
George vroia să continuăm cu un alt vers. Era de părere că dacă vom pătrunde mai adânc în atmosfera cântecului și vom da dovadă de mai mult „abandon”, n-o să mai fie așa de trist. Sentimentul majorității, totuși, se opuse acestei experiențe.
Neavând altceva de făcut, ne-am dus la culcare, adică ne-am dezbrăcat și ne-am perpelit pe fundul bărcii vreo trei-patru ceasuri. Pe urmă am adormit cu chiu cu vai și pe la cinci ne-am sculat și am mâncat.
Ziua a doua a fost ca și prima. Ploaia continua să cadă, iar noi am stat sub coviltir, înveliți în impermeabile, în timp ce apa ne ducea agale cu ea.
Unul dintre noi – am uitat care anume, dar cred că eram chiar eu – a încercat timid, în cursul dimineții, să pună în practică vechea sminteală țigănească de a fi „copii ai naturii” și de a ne bucura de stropii de ploaie, dar n-a mers. Acel „Ce-mi pasă mie dacă plouă!” era atât de evident și exprima atât de dureros sentimentele pe care le încerca fiecare dintre noi, încât a-l mai cânta părea cu totul inutil.
Căzusem cu toții de acord asupra unui singur punct, și anume că, orice avea să se întâmple, vom bea paharul până la fund. Plecasem pe Tamisa pentru a petrece o vacanță de două săptămâni și două săptămâni de vacanță înțelegeam să avem. Dacă vom muri – ei și? Va fi un eveniment trist pentru prietenii și rudele noastre, nu aveam încotro. Simțeam că a ne lăsa înfrânți de vreme într-o climă ca a noastră ar fi însemnat să creăm un precedent catastrofal.
— Mai sunt numai două zile, spuse Harris, și suntem tineri și viguroși. La urma urmei, s-ar putea să scăpăm teferi din afacerea asta.
Pe la patru am început să ne gândim la felul în care ne vom petrece seara. Tocmai trecusem de Goring și am hotărât să vâslim până la Pangbourne și să dormim acolo.
— O altă seară veselă! murmură George.
Ne-am așezat și am rumegat în gând planurile noastre. Vom ajunge la Pangbourne pe la cinci. Vom isprăvi cu masa cam pe la șase jumătate. Pe urmă, am putea să dăm o raită prin sat, pe ploaia aceea torențială, până la ora somnului, sau să ne așezăm într-o cârciumă și să răsfoim almanahul.
— Alhambra ar fi mult mai atrăgătoare, spuse Harris, scoțându-și capul afară, ca să cerceteze cerul.
— Cu un mic supeu la …[2], după aceea, am adăugat eu, aproape fără voie.
— Zău dacă nu mă căiesc că ne-am înhămat la nenorocita asta de barcă, răspunse Harris.
Urmă un interval de tăcere.
— Dacă nu am fi luat solemna hotărâre de-a ne găsi moartea în acest sinistru coșciug, spuse George, aruncând o privire răutăcioasă bărcii, n-ar strica să vă amintesc că există un tren care, dacă nu mă-nșel, pleacă din Pangbourne la cinci și ceva și cu care am ajunge la Londra la o oră când numai bine am putea lua o friptură, iar de acolo ne-am duce unde ai spus.
Nimeni nu scoase o vorbă. Ne priveam unul pe altul și fiecare părea că-și vede gândurile josnice și vinovate reflectate pe chipurile celorlalți. În tăcere, am scos geamantanul și i-am făcut o revizie. Am privit în susul fluviului, apoi în josul fluviului – nu se vedea țipenie de om!
Douăzeci de minute mai târziu, trei siluete omenești urmate de un câine plouat puteau fi văzute pornind tiptil dinspre adăpostul pentru bărci de la „Lebăda”, către stația de cale ferată, îmbrăcați după cum urmează, nici îngrijit, nici țipător:
• Pantofi negri din piele, murdari;
• Costum sport din flanelă, foarte murdar;
• Pălărie din fetru maro, turtită ca vai de lume;
• Impermeabil ud leoarcă;
• Umbrelă.
Pe barcagiul de la Pangbourne l-am mințit. Ne-a fost rușine să-i spunem că fugim de ploaie. Am lăsat în seama lui barca cu tot ce conținea, cu instrucțiunea de-a fi pregătită pentru a doua zi, la ora nouă dimineața. I-am mai spus că, dacă se va întâmpla ceva neprevăzut care să ne împiedice de a ne înapoia, îi vom scrie.
Am ajuns la Paddington la șapte și am tras drept la restaurantul pe care l-am descris mai înainte. După o cină frugală, l-am lăsat acolo pe Montmorency, l-am rugat pe patron să ne pregătească o a doua cină pentru ora zece și jumătate, apoi ne-am urmat drumul spre Leicester Square.
La Alhambra am atras atenția multor oameni. Când ne-am prezentat la casă, ni s-a spus pe un ton neprietenos să ocolim prin Castle Street și am fost înștiințați că am întârziat cu o jumătate de oră.
Nu fără oarecare greutate l-am convins pe respectivul că nu suntem „faimoșii oameni-șarpe din munții Himalaia”, după care ne-a luat banii și ne-a lăsat să trecem.
Înăuntru ne-am bucurat de un succes și mai mare. Fețele noastre bronzate și costumele pitorești au fost urmărite cu priviri admirative. Eram centrul atracției.
Au fost momente de glorie pentru noi toți.
După primul balet ne-am luat tălpășița și ne-am întors la restaurant, unde ne și aștepta cina.
Mărturisesc că am mâncat ca sparții. Vreme de vreo zece zile ne hrănisem aproape numai cu carne rece, prăjituri și pâine cu gem. Fusese un regim simplu și nutritiv, dar prin nimic ademenitor, așa că aroma vinului de Burgundia, mirosul sosurilor franțuzești, șervețelele curate și franzelele lunguiețe au fost primite ca niște oaspeți dragi.
Am îmbucat și am sorbit câtva timp în tăcere, apoi a venit un moment când, în loc să stăm pe scaun ca oamenii și să ținem strâns furculița și cuțitul în mână, ne-am rezemat de speteze, cuprinși de moleșeală; când ne-am întins picioarele sub masă, am lăsat șervețelele să cadă pe podea și am găsit suficient timp ca să examinăm ceva mai critic tavanul afumat; când, în sfârșit, ținând paharele pe masă cu mâna întinsă alene, ne-am simțit buni, îngândurați și iertători.
Apoi Harris, care stătea lângă fereastră, a dat perdeaua la o parte și a privit în stradă.
Aceasta arunca reflexe mohorâte sub ploaia care continua să se cearnă din înalturi, felinarele zvârleau conuri de lumină palidă cu fiecare răbufnire a vântului, stropii de apă răvășeau suprafața băltoacelor și se scurgeau prin burlane în pârâiașele din rigole. Câțiva trecători udați până la piele înaintau grăbit, ghemuindu-se sub umbrelele ce musteau de apă, în timp ce femeile își ridicau poalele rochiilor.
— Ei, spuse Harris, ducându-și mâna la pahar, am avut parte de o călătorie frumoasă și pentru asta îi mulțumesc din inimă bătrânului nostru fluviu! Dar cred că n-am făcut rău când l-am lăsat în plata Domnului. În sănătatea celor trei, scăpați teferi dintr-o barcă!
Iar Montmorency, așezat pe picioarele din spate în fața ferestrei, în timp ce privea afară în noapte, lătră scurt, ca unul care e întru totul de acord cu toastul.
SFÂRȘIT
1 Sau, mai bine zis, erau. Direcția pentru paza Tamisei îmi face impresia că în ultima vreme s-a transformat într-o societate pentru angajarea idioților. Mulți dintre noii paznici de ecluze, mai ales în porțiunile cele mai aglomerate ale fluviului, sunt niște bătrâni supărăcioși și nervoși, cu totul nepotriviți pentru postul pe care-l ocupă.
2 Un mic restaurant grozav, ferit de ochii lumii, prin preajma lui ---, unde puteți lua una dintre cele mai bine gătite și mai ieftine cine sau supeuri franțuzești pe care le cunosc, cu o sticlă de Beaune excelent, pentru trei șilingi și șase pence; și căruia nu sunt atât de idiot încât să-i fac reclamă.