Marlow. Bisham Abbey. Călugării din Medmenham. Montmorency își pune în gând să omoare un motan bătrân. Până la urmă, totuși, se răzgândește și-l lasă în viață. Purtarea scandaloasă a unui foxterier la un magazin universal. Plecarea noastră din Marlow. O procesiune impozantă. Barca cu aburi, sfaturi folositoare pentru a o scoate din sărite și pentru a o opri. Refuzăm să bem fluviul. Un câine pașnic. Ciudata dispariție a lui Harris și a unei plăcinte.
Marlow este unul dintre cele mai plăcute centre riverane pe care le cunosc. E un orășel plin de viață, nu din cale-afară de pitoresc în general, e adevărat, totuși nu lipsit de câteva unghere răpitoare, arcade vânjoase din podul zdruncinat al Timpului, pe care fantezia noastră rătăcește îndărăt, spre zilele când Marlow era proprietatea saxonului Algar, înainte ca William Cuceritorul să-l fi înhățat pentru a-l dărui reginei Matilda, înainte de a trece în stăpânirea conților din Warwick sau a iscusitului lord Paget, sfetnicul a patru suverani succesivi.
Și ținutul înconjurător îl îmbie pe călător, cât despre Tamisa, aici ea se depășește pe sine. Până la Cookham, dincolo de pădurile din Quarry și de pajiști e o plimbare încântătoare. Dragi, străvechi păduri din Quarry, cu potecile voastre strâmte și întortocheate, cu crângulețele voastre capricioase, până astăzi mai purtați amintirea zilelor însorite de vară! Cum vă mai bântuie încă umbritele întinderi duhurile chipurilor râzătoare! Cum se desprind molcom din frunzele voastre fremătânde glasurile de altădată!
Și mai frumos, încă, e între Marlow și Sonning. Pe malul drept, exact la o jumătate de milă depărtare de podul Marlow, treci pe lângă măreața și vechea abație Bisham, ale cărei ziduri din piatră au răsunat de chiotele cavalerilor templieri și care, cândva, a fost reședința Annei de Cleves, apoi a reginei Elisabeta. La Bisham Abbey se găsesc nenumărate amintiri melodramatice. Printre altele, un dormitor tapisat și o cameră secretă, ascunsă sus, în grosimea zidurilor masive. Spiritul lui lady Holy, care și-a omorât băiatul în bătaie, mai rătăcește pe acolo noaptea, încercând să-și spele mâinile fantomatice într-un lighean fantomatic.
Acolo odihnește Warwick, făcătorul de regi, căruia nu-i mai pasă acum de lucruri atât de mărunte cum ar fi regii și regatele pământului, și Salisbury, care a făcut treabă frumoasă la Poitiers.
Cu puțin înainte de a ajunge la abație, chiar pe malul fluviului, este biserica de la Bisham, iar dacă există morminte vrednice de vizitat, apoi poate că acestea sunt mormintele și monumentele din biserica de la Bisham. În timp ce se plimba cu barca pe sub fagii de la Bisham, Shelley, care pe vremea aceea locuia la Marlow (acum îi puteți vedea casa în West Street), și-a compus „Revolta Islamului”.
M-am gândit adesea că aș putea sta o lună încheiată lângă stăvilarul de la Hurley, ceva mai sus, fără să am timp destul ca să mă bucur de întreaga frumusețe a peisajului. Satul Hurley, la cinci minute depărtare de ecluză, e poate cea mai veche așezare omenească de pe Tamisa, datând, ca să folosesc expresia pitorească a acelor zile învăluite în neguri, „din vremile regelui Sebert și ale regelui Offa”. Dincolo de stăvilar (în susul fluviului), este Danes' Field, unde năvălitorii danezi și-au așezat odată tabăra, în timpul înaintării lor spre Gloucestershire, iar ceva mai încolo, cuibărite într-un cot încântător al fluviului, sunt ruinele abației Medmenham.
Faimoșii călugări de la Medmenham sau „Clubul Gheenei”, cum li se spunea îndeobște, printre care s-a numărat și notoriul Wilkes, erau o fraternitate care se călăuzea după deviza „Fă ce-ți place”. Invitația aceasta se mai poate vedea și astăzi deasupra porții dărăpănate a mănăstirii. Cu mulți ani înainte de înființarea acestei mănăstiri fictive, cu liota ei de pehlivani fără Dumnezeu, pe locul acesta se ridicase o alta, cu moravuri mai aspre, cu călugări întrucâtva deosebiți de chefliii care aveau să vină după ei, cinci sute de ani mai târziu.
Călugării cistercieni a căror abație se ridica acolo în secolul al XIII-lea nu purtau haine, ci sutane și glugi aspre și nu mâncau nici carne, nici pește, nici ouă. Ei dormeau pe paie, iar la miezul nopții se sculau ca să ia parte la slujba liturghiei; își petreceau ziua muncind, citind și rugându-se, iar toată viața le era învăluită într-o tăcere ca de moarte, pentru că nu vorbea nimeni.
O cumplită fraternitate, ducând o viață cumplită, pe o gură de rai, hărăzită de Dumnezeu desfătării omenești! Este ciudat cum chemările naturii din jurul lor – cântecul alinător al apelor, șopotul ierbii, freamătul frunzelor răvășite de vânt – nu i-au învățat să deslușească un tâlc mai adânc al vieții decât acesta. Muți, ei așteptau, în scurgerea nesfârșită a zilelor, un glas din ceruri, iar glasul acesta, ziua întreagă, noaptea întreagă, le vorbea în miriade de graiuri, însă ei nu-l auzeau.
Între Medmenham și pitoreasca ecluză de la Hambledon, Tamisa se înveșmântează într-o frumusețe mută, dar după ce trece de Greenlands, reședința riverană nu prea atrăgătoare a negustorului meu de ziare, un bătrânel modest și cumsecade, pe care-l întâlnești adesea prin aceste locuri în lunile de vară, vâslind de unul singur într-un stil viguros, de maestru, sau sporovăind vesel, în timp ce trece prin poartă, cu vreun paznic de ecluză, gârbovit de ani, ne oferă un peisaj cam dezolant și monoton până dincolo de Henley.
La Marlow (era într-o luni) ne-am sculat destul de devreme și ne-am pus în gând să facem o baie înainte de micul dejun. La înapoiere, Montmorency s-a făcut de râs. Singurul subiect asupra căruia Montmorency și cu mine avem divergențe serioase de opinii sunt pisicile.
Mie îmi plac, dar lui Montmorency, nu. Ori de câte ori întâlnesc o pisică, strig „pis, pis”, mă aplec și o gâdil pe după ceafă și ea își face coada bârzoi, își arcuiește spinarea și-și freacă botul de pantalonii mei – totul e numai bună înțelegere și pace. Atunci însă când Montmorency întâlnește o pisică, știe toată mahalaua, iar în decurs de zece secunde se rostesc mai multe ocări decât ar avea nevoie un om care se respectă pentru tot restul zilelor sale, dacă le întrebuințează cu grijă.
Nu învinovățesc câinele (mă mulțumesc de obicei să-i trag câte una peste cap sau să dau cu pietre într-însul), pentru că socotesc că e ceva ce ține de firea lui. Foxterierii vin pe lume cu un număr împătrit de păcate originare, în comparație cu ceilalți câini, și nouă, creștinilor, ne trebuie ani și ani de răbdare și stăruință ca să producem o schimbare apreciabilă în firea neastâmpărată a foxterierilor.
Îmi aduc aminte că mă aflam într-o zi în vestiarul magazinului universal Haymarket, înconjurat de o sumedenie de câini ce-și așteptau stăpânii care târguiau în magazin. Era acolo un mastiff, vreo doi câini ciobănești scoțieni, un St. Bernard, câțiva prepelicari și un terra-nova, un boar-hound, un pudel francez cu o căpiță de păr în jurul capului, dar râios pe la mijloc, un buldog, câteva javre cât pumnul și vreo doi câini de curte de Yorkshire.
Stăteau cu toții liniștiți, răbdători, pașnici și meditativi; în vestiar părea că domnește o pace solemnă. O atmosferă de calm și resemnare, de melancolie blândă învăluia încăperea.
Nu trecu mult și în vestiar intră o cuconiță tare frumușică, însoțită de un foxterier mic și blajin, pe care l-a legat și l-a lăsat acolo, între buldog și pudel. Foxterierul își aruncă privirile roată, vreme de un minut, apoi și le aținti asupra tavanului și, judecând după expresia lui, păru că se gândește la maică-sa. Trase un căscat, apoi cercetă cu luare-aminte pe toți ceilalți câini, care stăteau tăcuți, gravi, demni.
Se uită la buldogul cufundat într-un somn fără vise, aflat în dreapta lui. Se uită la pudelul țeapăn și țanțoș din stânga. Apoi, fără preaviz, fără umbra unei provocări, mușcă laba din față a pudelului și un scheunat de agonie răzbătu prin umbrele liniștite ale vestiarului.
Rezultatul acestei prime experiențe i se păru deosebit de mulțumitor, ceea ce-l făcu să persevereze și să învioreze atmosfera. Sări peste pudel și atacă vijelios câinele ciobănesc. Acesta se trezi, se înfioră și începu fără zăbavă o luptă aprigă și zgomotoasă cu pudelul. Apoi foxterierul se întoarse la locul lui și-l apucă pe buldog de o ureche, încercând totodată să-l doboare, iar buldogul, un animal ciudat, peste măsură de imparțial, începu să se dea la toți cei pe care-i putea atinge, inclusiv portarul, ceea ce îi oferi micului foxterier prilejul să se încaiere cu un câine de curte de Yorkshire, nu mai puțin dornic decât el de o încleștare.
Celor care cunosc, cât de cât, natura canină nu trebuie să le mai spun că, între timp, toți câinii de acolo se încăieraseră de parcă le-ar fi fost în joc vatra și căminul. Dulăii se sfâșiau între ei fără să mai facă nicio alegere, iar câinii mai mici se luptau unul cu altul și, în clipele de răgaz, îi mușcau de labe pe dulăi.
Vestiarul devenise un adevărat infern, iar zgomotul era înspăimântător. În Haymarket se strânsese o mulțime de oameni și toată lumea întreba dacă se ține o întrunire a enoriașilor impozabili, iar dacă nu, pe cine omoară și de ce? Au venit apoi oameni cu prăjini și frânghii și au încercat să despartă câinii. S-a trimis chiar și după poliție.
În mijlocul acestei răzmerițe, se întoarse și cucoana cea frumușică, își luă în brațe potaia (care, între timp, scosese din circulație câinele de curte pentru cel puțin o lună de zile și care avea acum o înfățișare de mielușel nou-născut), îl sărută și-l întrebă dacă nu cumva l-au omorât și ce i-au făcut monștrii aceia de câini, iar foxterierul se cuibări la pieptul ei cu o căutătură care voia parcă să zică: „Ce bine ai făcut că ai venit să mă scapi de acest anturaj infect!”
Cuconița declară că cei de la magazin nu au dreptul să lase brutele lângă cățeii persoanelor respectabile și că ar ține mult să dea pe cineva în judecată.
Asta e firea foxterierilor și de aceea, cum spuneam, nu-l învinovățesc pe Montmorency pentru tendința lui de a se război cu pisicile, dar în dimineața aceea și lui i-a părut rău că nu s-a stăpânit.
Ne întorceam, așadar, de la scăldat, când, pe la mijlocul străzii principale, o pisică ieși dintr-o casă din fața noastră și începu să traverseze strada într-un pas viu. Montmorency scoase un chiot de bucurie, strigatul luptătorului neînduplecat care-și vede inamicul la ananghie – cam așa trebuie să fi strigat Cromwell, când scoțienii au coborât de pe dealul de la Dunbar – și fugi după pradă.
Victima era un motan mare și negru. De când sunt n-am văzut un motan mai mare și mai puțin prezentabil: își pierduse jumătate din coadă, una din urechi și o parte considerabilă a nasului. Era un animal lung și vânjos, cu o înfățișare ce trăda calmul și mulțumirea.
Montmorency se năpusti asupra bietei făpturi cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, dar motanul nu-și iuți pasul; nu părea să fi sesizat ideea că viața îi era în primejdie, își văzu liniștit de drum, până când ucigașul în devenire ajunse doar la un yard depărtare și atunci se întoarse, se așeză pe coadă în mijlocul drumului și-l privi pe Montmorency cu o expresie blândă și întrebătoare, care voia să spună: „Da. Pe mine mă vrei?”
Montmorency nu e lipsit de curaj, dar în căutătura motanului aceluia era ceva care ar fi înghețat inima celui mai neînfricat câine. Se opri brusc și-l cercetă pe motan cu privirea.
Nu vorbi niciunul, dar conversația, după cum ne-o putem limpede închipui, fu cam aceasta:
MOTANUL: Pot să vă servesc cu ceva?
MONTMORENCY: Nu, nu, mulțumesc.
MOTANUL: Vorbiți, vă rog, spuneți-mi dacă doriți ceva.
MONTMORENCY (retrăgându-se spre capătul străzii): Nu, nu, nu doresc nimic, nu vă deranjați; tare mă tem că am făcut o confuzie. Credeam că vă cunosc, îmi pare rău că v-am deranjat.
MOTANUL: Dar deloc, mi-a făcut plăcere. Serios, nu doriți nimic?
MONTMORENCY (continuând să se retragă): Nu, nu, mulțumesc, foarte drăguț din partea dumneavoastră. Bună ziua.
MOTANUL: Bună ziua.
Apoi motanul s-a sculat și și-a văzut de drum în același pas vioi, iar Montmorency, potrivindu-și în locașul ei ceea ce-și închipuie el că e coada lui, se întoarse la noi, ocupând o poziție lipsită de importanță, în ariergardă.
De atunci încoace, dacă îi spui lui Montmorency cuvântul „Pisică!” se face mic și te privește rugător de parcă ar vrea să zică: „Nu, nu, vă rog.”
După micul dejun ne-am dus să mai cumpărăm câte ceva de-ale gurii, aprovizionând barca pentru încă trei zile. George era de părere să cumpărăm legume, că nu e sănătos să nu mănânci legume. După el, erau ușor de pregătit și el era gata să se ocupe personal de această latură a chestiunii și până la urmă ne-am hotărât să cumpărăm zece livre de cartofi, un bushel de mazăre și câteva verze. De la hotel ne-am procurat plăcintă cu carne, două tarte cu agrișe și o ciozvârtă de berbec; apoi fructe, prăjituri, pâine și unt, gem, slănină, ouă și alte lucruri în căutarea cărora am cutreierat orașul.
Consider plecarea noastră din Marlow unul dintre cele mai mari succese ale noastre. A fost o plecare demnă și impresionantă, fără a fi ostentativă. Am insistat la toate prăvăliile prin care am intrat să ne dea lucrurile pe loc, ca să le luăm cu noi. N-am așteptat niciun: „Da, domnule, vi le trimitem imediat, băiatul o să ajungă înaintea dumneavoastră”, pentru ca după aceea să ne fâțâim pe la debarcader și să ne întoarcem de două ori la prăvălie ca să facem scandal din pricina lor. Nu. Am așteptat să împacheteze coșul și l-am luat pe băiat cu noi.
Am intrat într-o mulțime de magazine, adoptând acest principiu la fiecare din ele, iar rezultatul a fost că în clipa când am isprăvit aveam o colecție impresionantă de băieți cu coșuri în jurul nostru. Cât despre marșul nostru final prin mijlocul străzii principale spre fluviu, trebuie să fi fost un spectacol pe care Marlow nu-l mai văzuse de multă vreme. Ordinea procesiunii era aceasta:
• Montmorency ducând un băț.
• Două javre respingătoare, prieteni de-ai lui Montmorency.
• George ducând haine și pături și fumând dintr-un ciot de pipă.
• Harris, încercând să pășească cu grație, deși ducea un geamantan bine burdușit într-o mână și o sticlă cu zeamă de lămâie în cealaltă.
• Băiatul zarzavagiului și băiatul brutarului, cu coșuri.
• Lustragiul de la hotel, cu un coș.
• Băiatul cofetarului, cu un coș.
• Băiatul băcanului, cu un coș.
• Un câine lățos.
• Băiatul brânzarului, cu un coș.
• Un hamal, cu o geantă.
• Un prieten intim al hamalului, cu mâinile în buzunare, fumând dintr-o pipă scurtă.
• Băiatul fructarului, cu un coș.
• Subsemnatul, cărând trei pălării și o pereche de ghete și străduindu-mă să dau impresia că habar nu am de asta.
• Șase băiețași și patru câini fără căpătâi.
Când am ajuns la debarcader, barcagiul ne spuse:
— Ia stai, domnule, aveți o barcă cu aburi sau o casă plutitoare?
Păru foarte mirat când află că e un schif dublu.
Am avut mult de furcă cu bărcile cu aburi în dimineața aceea. Era chiar în ajunul săptămânii Henley și o puzderie de bărci se-ndreptau în susul fluviului – unele pluteau singure, altele remorcau case plutitoare. Nu pot să sufăr bărcile cu aburi, cred că e sentimentul pe care-l încearcă orice canotor. Ori de câte ori văd o barcă cu aburi, îmi vine s-o ademenesc în vreun colț retras al fluviului și acolo, în tăcere și singurătate, să-i fac de petrecanie.
Au bărcile astea cu aburi o impertinență care are veșnic darul să trezească toate instinctele rele din mine, făcându-mă să regret frumoasele zile de altădată, când puteai să te duci și să le spui oamenilor ce crezi despre ei, cu barda și arcul în mână. Mutra omului care, cu mâinile în buzunare, stă lângă cârmă fumând un trabuc este ea însăși o scuză suficientă pentru a contraveni ordinii publice, iar fluieratul disprețuitor prin care ți se cere să te dai la o parte din drum poate asigura – sunt convins de asta – un verdict de „omucidere justificată” din partea oricărui juriu de riverani.
Ca să ne dăm noi la o parte din drumul lor, au avut de fluierat, nu glumă. Fără falsă modestie, pot să spun că în tot cursul acelei săptămâni, mica noastră barcă a pricinuit mai multe necazuri, întârzieri și neplăceri bărcilor cu aburi pe care le-am întâlnit în cale, decât toate celelalte ambarcațiuni de pe fluviu, luate laolaltă.
— Vine o barcă cu aburi! striga unul dintre noi zărind inamicul în depărtare și, într-o clipită, toate erau pregătite pe bord pentru a o întâmpina.
Eu mă instalam la cârmă, Harris și George se așezau lângă mine, toți stând cu spatele la barca cu aburi, și barca noastră o lua binișor spre mijlocul curentului.
Barca cu aburi se apropia de noi, șuierând, iar noi ne vedeam de drum, navigând în derivă. Ajungând la vreo sută de yarzi depărtare, începea să fluiere ca nebună, iar oamenii se aplecau peste bord și zbierau la noi, dar noi nici gând să dăm vreun semn că i-am auzit! Harris ne povestea anecdote despre maică-sa, iar George și cu mine nu voiam pentru nimic în lume să pierdem măcar un cuvânt.
Sirena bărcii cu aburi scotea atunci un ultim țipăt, mai-mai să plesnească cazanul, mașinile erau puse să meargă înapoi, se dădea drumul aburului și barca se răsucea pe loc și se izbea cu botul de țărm, toți cei de pe bord dădeau năvală la prova și urlau la noi, iar oamenii de pe țărm se opreau locului și ne strigau; se opreau și toate celelalte bărci de pe fluviu, până când, pe o distanță de câteva mile în susul și în josul fluviului, toată lumea era într-o stare de surescitare. Harris se oprea atunci, tocmai la cea mai interesantă parte a povestirii, privea cu o surprindere blajină în jurul nostru și-i spunea lui George:
— Să fiu al naibii, e o barcă cu aburi!
Iar George răspundea:
— Ei, vezi, mi s-a părut mie că aud ceva!
Urmarea era că noi deveneam agitați și nervoși la culme și nu știam cum să ne scoatem barca din drum, iar oamenii din barca cu aburi se îngrămădeau în jurul nostru și ne dădeau instrucțiuni.
— Vâslește cu dreapta, idiotule! Dă înapoi cu stânga! Nu, nu dumneata, celălalt, lasă cârma dracului! Așa, acum amândoi. Nu așa! Ah, ce…!
Coborau apoi o luntre în apă și veneau în ajutorul nostru, iar după un efort de vreun sfert de oră, reușeau să ne dea la o parte din drumul lor și puteau merge mai departe, iar noi le mulțumeam călduros și-i rugam să ne remorcheze. Asta însă nu mai vroiau s-o facă.
Un alt procedeu descoperit de noi pentru a scoate din sărite bărcile cu aburi de tip aristocratic era să le confundăm cu o petrecere și să-i întrebăm dacă sunt invitații domnilor Cubit sau Bunii Templieri din Bermondsey și dacă ne pot împrumuta o cratiță.
Doamnele bătrâne, neobișnuite cu fluviul, devin întotdeauna teribil de nervoase la vederea bărcilor cu aburi. Îmi aduc aminte că odată mergeam de la Staines, la Windsor, o regiune care abundă în astfel de monstruozități, cu un grup de persoane, printre care se aflau și trei doamne din categoria celor mai sus amintite. A fost pur și simplu palpitant. De câte ori vedeau o barcă cu aburi, ne rugau stăruitor să debarcăm și să stăm pe țărm până când o s-o pierdem din ochi. Spuneau că le pare foarte rău, dar că le datorau familiilor lor să nu fie nesăbuite.
La ecluza de la Hambledon ne-am trezit că nu avem apă de băut. Am luat o cană și ne-am dus întins la casa paznicului ecluzei să cerem niște apă.
George a fost mesagerul nostru. Surâse fermecător și spuse:
— Vă rog, ne-ați putea da și nouă puțină apă?
— Cum de nu, răspunse moșneagul. Luați câtă vă trebuie și lăsați restul.
— Vă mulțumim foarte mult, murmură George uitându-se în jur. Da', unde… unde o țineți?
— E totdeauna în același loc, tinere, răspunse el flegmatic. Chiar în spatele dumitale.
— N-o văd, spuse George întorcându-se.
— Asta-i bună! N-ai ochi? zise bătrânul, apucându-l de braț și răsucindu-l.
Apoi, arătând spre fluviu îi spuse:
— Ce zici, nu e destulă?
— Aaa! exclamă George, dumerindu-se. Dar, știi, nu putem bea fluviul…
— Firește că nu, dar puteți bea o mică cantitate din el, răspunse moșul. Eu beau din apa asta de cincisprezece ani.
George făcu observația că înfățișarea lui, după această cură, nu constituia o reclamă prea favorabilă pentru calitatea mărfii și că am prefera apa de la pompă.
Am găsit ce căutam la o casă așezată ceva mai departe. Bănuiesc că și aceea nu era decât apă din Tamisa, dacă am fi știut. Dar cum n-am știut, toate au fost bune și la locul lor. Vorba aceea: „burta omului n-are fereastră, să se vadă ce e în ea.”
Am încercat noi odată să bem apă din fluviu, asta era în toiul verii, dar experiența a fost tragică. Pluteam în josul curentului și tocmai făcuserăm o haltă într-o răstoacă de lângă Windsor, ca să bem ceai. Cana cu apă era goală, așa că se punea problema: ori ne lipsim de ceai, ori luăm apă din fluviu. Harris era de părere să-ncercăm. N-o să pățim nimic, că prin fierbere toți microbii din apă sunt distruși. Ne-am umplut așadar ceainicul cu apă din răstoaca aceea a Tamisei și am pus-o la fiert, având o grijă deosebită să ne convingem că fierbe într-adevăr.
După ce am pregătit ceaiul, ne-am așezat să-l sorbim tacticos, când George, care tocmai ducea ceașca la gură, se opri și exclamă:
— Ce-o fi asta?
— Care asta? am întrebat noi.
— Asta! spuse George, arătând spre apus.
Harris și cu mine ne-am uitat într-acolo și am văzut venind spre noi, pe apa care curgea domol, un câine. Era unul dintre cei mai liniștiți și pașnici câini pe care i-am văzut de când sunt. Părea grozav de mulțumit și de împăcat în cugetul lui, plutind visător pe spate, cu labele ridicate în aer. Era ceea ce aș numi eu un câine bine dezvoltat, cu un piept de taur. Senin, demn și calm, el se apropie până când ajunse în dreptul bărcii noastre și acolo, printre trestii, făcu un popas în vederea nopții.
George renunță la ceai și-și vărsă ceașca în apă. Nici lui Harris nu-i mai era sete, așa că procedă în consecință. Eu băusem jumătate de ceașcă, dar mă căiam amarnic.
L-am întrebat pe George dacă nu cumva s-ar putea să mă îmbolnăvesc de febră tifoidă.
— A, nu! îmi răspunse el.
După părerea lui, aveam destul de multe șanse ca să scap. Oricum, până în două săptămâni aveam să știu precis.
Am urcat pe răstoacă până la Wargrave. Brațul de fluviu care se deschide pe malul drept cam o jumătate de milă dincolo de ecluza Marsh merită să fie străbătut, fiind o bucată de apă drăgălașă și umbroasă, și te scutește, pe deasupra, de aproape o jumătate de milă de vâslit.
Bineînțeles, gura brațului e presărată cu stâlpi și lanțuri și pancarte care amenință cu fel de fel de torturi, cu închisoare și moarte pe toți aceia care îndrăznesc să vâslească pe acolo, chiar mă mir că unii dintre neobrăzații ăștia nu pun monopol pe aerul din preajma fluviului și nu amenință cu patruzeci de șilingi amendă pe cei care-l respiră, dar, cu puțină abilitate, stâlpii și lanțurile pot fi ocolite cu ușurință, cât despre pancarte, dacă ai cinci minute la îndemână și nu e nimeni împrejur, poți să dai jos vreo două dintre ele și să le arunci în apă.
Pe la mijlocul brațului am coborât pe țărm și am luat prânzul, iar în timpul acestui prânz George și cu mine am trecut printr-o încercare destul de grea. Și Harris a trecut printr-o grea încercare, totuși nu cred că a pățit-o la fel de rău ca noi, George și cu mine.
Lucrurile s-au petrecut în felul următor: ședeam pe o pajiște, la vreo zece yarzi depărtare de marginea apei și ne instalasem numai bine să mâncăm. Harris ținea plăcinta cu carne pe genunchi și o tăia, iar George și cu mine așteptam cu farfuriile pregătite.
— Aveți o lingură? ne întrebă Harris. Vreau să scot sosul.
Coșul era chiar în spatele nostru și George și cu mine ne-am întors să căutăm o lingură, treabă care n-a durat mai mult de cinci secunde. Ei bine, când ne-am întors privirile spre Harris, Harris și plăcinta cu carne dispăruseră!
De jur împrejurul nostru se întindea un câmp nesfârșit, deschis. Pe o rază de sute de yarzi nu se zărea un pom sau un gard. Pe de altă parte, era imposibil să fi căzut în apă, pentru că noi ne aflam între el și apă și, ca să facă una ca asta, ar fi trebuit să sară peste noi.
Am privit în toate părțile, apoi ne-am uitat unul la altul.
— Nu cumva l-au răpit cerurile? am întrebat eu.
— Ar fi lăsat plăcinta pe pământ, comentă George.
Obiecția părea întemeiată, așa că am respins teoria cerească.
— Adevărul, după părerea mea, sugeră George, devenind trivial și practic în același timp, este că a fost un cutremur.
Apoi, cu o umbră de tristețe în glas, continuă:
— Mai bine nu se apuca să taie plăcinta.
Cu un oftat, ne-am întors încă o dată privirile spre locul unde Harris și plăcinta fuseseră văzuți ultima oară pe pământ. Acolo, sângele ne-a înghețat în vine și părul ni s-a făcut măciucă, am văzut capul lui Harris, capul și nimic altceva, ridicându-se ca un popândău din iarba înaltă, cu fața foarte roșie și purtând o expresie de indignare profundă.
George își veni primul în fire.
— Vorbește! strigă el. Și spune-ne dacă ești viu sau mort și unde e restul din tine.
— Nu fi idiot! răspunse capul lui Harris. Cred că ați făcut-o dinadins.
— Adică ce-am făcut? am strigat într-un glas.
— Ce-ați făcut? M-ați pus să stau aici – ce glumă proastă! Hai, prindeți plăcinta!
Și din măruntaiele pământului, după cum ni s-a părut nouă, apăru plăcinta, turtită ca vai de lume, iar după plăcintă ieși și Harris la suprafață, mototolit, murdar și ud leoarcă.
Probabil, fără să aibă habar, se așezase chiar pe marginea unei gropi cu apă, ascunsă vederii de iarba înaltă, iar cum se aplecase puțin pe spate, nimerise în ea, cu plăcintă cu tot.
Vă puteți închipui uimirea care-l cuprinsese când a simțit că o ia din loc, fără să bănuiască măcar despre ce e vorba. Crezuse că a venit sfârșitul lumii.
Până în ziua de astăzi, Harris e convins că a fost o farsă a noastră. Așa îi urmărește bănuiala nedreaptă până și pe cei mai nevinovați, pentru că, vorba poetului: „Cine oare scapă de calomnie?”
Cine, într-adevăr?!