Planuri și discuții. Plăcerile campingului în nopțile senine. Idem, în nopțile ploioase. Se ajunge la un compromis. Primele impresii despre Montmorency. Temeri că Montmorency e prea desăvârșit pentru lumea aceasta. Înlăturarea lor ulterioară, ca fiind neîntemeiate. Ședința se suspendă.
Am scos hărțile și am început să discutăm planul.
Am convenit să plecăm sâmbăta următoare din Kingston. Harris și cu mine urma să pornim dimineața, ca să luăm barca și s-o ducem la Chertsey, unde trebuia să ne întâlnim cu George, care nu putea părăsi City-ul decât după-amiaza. (George merge la o bancă să doarmă de la zece la patru în fiecare zi, afară de sâmbătă, când e trezit și dat afară la două.)
Se punea întrebarea dacă vom dormi în aer liber sau prin hanuri.
George și cu mine eram pentru dormitul în aer liber. Ziceam că e atât de sălbatic și de liber, atât de patriarhal.
Treptat-treptat, amintirea aurie a soarelui mort se stinge în inimile norilor reci și triști.
Tăcute, asemenea unor copii îndurerați, păsările s-au oprit din cântat și numai țipătul plângător al găinușei de baltă și croncănitul răgușit al cristeiului mai destramă solemna tăcere din preajma apelor, în care se cufundă ultimele pâlpâiri ale zilei în agonie.
Dinspre păienjenișul de păduri ce tivesc țărmurile, umbre sure – oștirea fantomatică a Nopții – se strecoară fără zgomot ca să izgonească zăbovitoarea ariergardă a luminii, trecând fără zgomot, cu pași nevăzuți, pe deasupra ierbii văluroase de pe maluri și prin stuful ce suspină, iar Noaptea, pe tronul ei sumbru, își întinde aripile negre peste lumea care se întunecă și din palatul ei spectral, luminat de stelele palide, domnește în tăcere.
Ne adăpostim bărcuța într-un colț liniștit, ridicăm cortul, pregătim o cină ușoară și ne ospătăm. Ne umplem și ne aprindem apoi pipele și sporovăim despre una și alta în șoaptă, iar în răstimpurile când nu vorbim, în jurul bărcii, râul jucăuș deapănă povești vechi și tainice, îngână încet străvechiul cântec de copil pe care l-a cântat vreme de atâtea milenii, pe care-l va cânta atâtea milenii și de acum înainte, până când glasul îi va răguși, îmbătrânit – un cântec pe care noi, cei ce ne-am deprins să-i iubim chipul schimbător, care ne-am cuibărit de atâtea ori la pieptul lui drăgăstos, ne-nchipuim întrucâtva că-l înțelegem, cu toate că n-am putea tălmăci în cuvinte basmul ce-l ascultăm.
Iată-ne, dar, șezând pe țărmul râului, în timp ce luna, care-l îndrăgește și ea, se apleacă să-l sărute ca o soră, înlănțuindu-l cu brațele ei argintii, iar noi ne uităm cum curge, curge cântând și susurând într-una, ca să-și întâlnească regina, marea, până când glasul ni se stinge în liniștea nopții și pipele se umplu de cenușă, până când noi, niște tineri cu nimic neobișnuiți, ne simțim într-un chip ciudat năpădiți de gânduri pe jumătate triste, pe jumătate îmbietoare și nu mai vrem să vorbim, până când izbucnim în râs și, sculându-ne, ne scuturăm pipele, ne spunem „noapte bună” și, legănați de clipocitul apei și de foșnetul pomilor, adormim sub privirea stelelor mari, tăcute, și visăm că lumea e tânără iar – tânără și frumoasă ca atunci când veacurile de zbucium și griji nu-i brăzdaseră încă chipul feciorelnic și păcatele și nebuniile copiilor ei nu-i îmbătrâniseră încă inima iubitoare, frumoasă și suavă ca în zilele acelea apuse când, mamă tânără fiind, ne alăpta pe noi, copiii ei, la propriul ei sân primitor, înainte ca șiretlicurile civilizației spoite să ne fi smuls prin ademeniri din brațele ei drăgăstoase, înainte ca zâmbetele otrăvite ale artificialității să ne fi rușinat de viața simplă ce-o duceam alături de ea și de căminul simplu, dar măreț, unde s-a zămislit omenirea, acum multe, multe mii de ani.
— Și ce ne facem când plouă? întrebă Harris. Nu e chip să-l emoționezi pe Harris. E lipsit de orice poezie, de orice năzuințe avântate după irealizabil. Lui Harris nu i se întâmplă niciodată „să plângă fără să știe pentru ce”. Dacă ochii lui Harris se umplu de lacrimi, puteți pune mâna-n foc că a mâncat ceapă crudă sau că a turnat prea mult sos Worcester peste cotlet. Dacă ați ședea vreodată noaptea pe malul mării cu Harris și i-ați spune: „Ascultă! Nu auzi? Să fie oare sirenele care cântă în adâncurile apelor frământate de valuri sau duhurile triste ce cântă prohodul pentru trupurile albe, prinse de alge?” Harris v-ar apuca de braț și v-ar răspunde: „Să-ți spun eu ce este, prietene, ai răcit, asta e. Vino cu mine. Cunosc un locșor după colțul de colo, unde o să găsim un păhărel din cel mai grozav whisky scoțian pe care l-ai gustat cândva; te drege cât ai clipi din ochi.”
Întotdeauna cunoaște Harris „un locșor după colț” unde se găsește ceva ce nu s-a mai pomenit în materie de băutură. Cred că dacă l-ați întâlni pe Harris în rai (presupunând că așa ceva e cu putință) v-ar întâmpina neîntârziat cu:
— Grozav mă bucur că ai venit, dragă. Am găsit un locșor după colț, unde au niște nectar pe cinste.
În cazul de față, totuși, e vorba de camping; modul lui practic de a aborda chestiunea era vrednic de luat în seamă. Nu e plăcut să dormi afară când plouă.
S-a-nserat. Sunteți uzi leoarcă, barca s-a umplut cu apă, mai bine de doi inchi, și toate lucrurile sunt ude. Până la urmă, descoperiți pe țărm un loc mai puțin mocirlos decât celelalte, debarcați și scoateți cortul, iar doi dintre voi se apucă să-l fixeze.
Cortul e ud și greu, îți scapă din mâini sau cade peste tine și, învălătucindu-se în jurul capului, te scoate din minți. În tot acest timp, plouă cu găleata. E destul de anevoios să fixezi un cort pe vreme uscată; pe ploaie, treaba asta devine o muncă herculeană. În loc să te ajute, ai impresia că celălalt face pur și simplu pe nebunul. Când numai bine ți-ai întins partea de pânză și ai fixat-o cu țăruși de ți-e mai mare dragul, el și-o saltă pe a lui și strică tot.
— Hei! Ce faci acolo? îi strigi.
— Ce faci tu? răspunde el. Dă-i drumul, nu pricepi?
— De ce tragi de-acolo, idiotule?
— Nu trag nimic! zbiară el. Dă-i drumul!
— Nu de-acolo, ți-am spus! răcnești tu.
Tare-ți mai vine să-i dai vreo câteva, apoi tragi de frânghie până când scoți afară toți țărușii din partea lui de cort.
— Dobitocul! îl auzi bombănind de unul singur. Deodată, omul se opintește sălbatic și smulge tot ce-ai încercat tu să fixezi. Pui ciocanul jos și o pornești spre el ca să-ți verși focul; în același timp, pornește și el, exact în aceeași direcție, ca să-ți explice care e părerea lui. Și iac-așa vă tot dați târcoale, înjurând de mama focului, până când cortul cade grămadă la pământ și vă lasă să vă priviți peste ruinele lui; atunci, cu o falcă în cer și una în pământ, exclamați amândoi deodată:
— Ai văzut? Ce-ți spuneam eu?
Între timp, cel de-al treilea, care scotea apa din barcă cu ispolul, turnând-o în mânecile hainei și înjurând într-una, zece minute în șir, vrea să știe ce dracu' faceți și de ce n-ați fixat încă blestematul de cort.
Într-un târziu, cu chiu cu vai, cortul e instalat și debarcați lucrurile. Cum încercarea de a face un foc de vreascuri nu are sorți de izbândă, aprindeți lampa cu spirt și vă îngrămădiți în jurul ei.
Apa de ploaie este principalul aliment la cină. Pâinea e în proporție de două treimi apă de ploaie, plăcinta cu carne e umflată de apă, iar marmelada, untul, sarea și cafeaua s-au prefăcut în supă.
După cină, constați că tutunul e umed și nu poți fuma. Din fericire, ai o sticluță cu licoare care înveselește și amețește dacă e luată într-o cantitate potrivită și asta îți redă suficient interes pentru viață, ca să te facă să te bagi în pat.
Acolo, visezi că un elefant ți s-a așezat pe piept și că vulcanul a erupt și te-a azvârlit în fundul mării, în timp ce elefantul continuă să doarmă nestingherit pe pieptul tău. Te trezești și ai revelația subită că s-a întâmplat ceva, ceva cu adevărat groaznic. Prima senzație este că a venit sfârșitul lumii, pe urmă îți faci socoteala că nu se poate și că e vorba de tâlhari și criminali sau de un incendiu – presupuneri cărora le dai glas potrivit metodelor obișnuite. Nu-ți vine, totuși, nimeni în ajutor și tot ce știi este că mii de oameni te lovesc cu picioarele și te înăbușă.
Mai e cineva în restriște, îi auzi scâncetele sub patul pe care dormi. Hotărât, în orice caz, să-ți vinzi scump pielea, te lupți cu frenezie, izbind în dreapta și în stânga cu mâinile și picioarele și răcnind tot timpul ca din gură de șarpe, până când se desface ceva și te pomenești cu capul în aer proaspăt. La două picioare depărtare deslușești ca prin ceață chipul unui bandit pe jumătate îmbrăcat, gata să te răpună și te încordezi pentru o luptă pe viață și pe moarte, când deodată te dumirești că e Jim.
— A, tu erai? spune el, recunoscându-te în aceeași clipă.
— Da, îi răspunzi tu, frecându-te la ochi. Ce s-a întâmplat?
— A căzut porcăria asta de cort, mi se pare, spune el. Unde e Bill?
Cu mâinile pâlnie, strigați amândoi din răsputeri „Bill!”, iar pământul de sub picioarele voastre freamătă și se cutremură și glasul înăbușit, pe care l-ați mai auzit, răzbate de sub morman:
— Vreți să-mi turtiți capul?
Bill se zbate și iese la suprafață – o epavă plină de noroi, mototolită ca vai de lume și stăpânită de o dispoziție inutil agresivă, urmare a credinței vădite că totul a fost pus la cale cu bună știință.
Dimineața, din pricina răcelii contractate noaptea, sunteți toți trei fără glas și, cum aveți chef de ceartă, vă înjurați în șoapte răgușite tot timpul cât ține micul dejun.
Am hotărât, așadar, să dormim afară în nopțile frumoase și, ca oamenii care se respectă, să tragem la hanuri, hoteluri și restaurante pe vreme ploioasă sau ori de câte ori vom simți nevoia de schimbare.
Montmorency salută acest compromis din toată inima. Pe el nu-l îmbie singurătatea romantică, în schimb se dă în vânt după zgomot și vulgaritate. Când vă uitați la Montmorency, vă vine să credeți că e un înger trimis pe pământ în chip de mic foxterier, pentru temeiuri tăinuite curiozității omenești. „Ah, cât de rea e lumea asta și cum aș vrea eu să întreprind ceva, s-o fac mai bună și mai nobilă”, are veșnic aerul să spună Montmorency, făcând să lăcrimeze ochii doamnelor și domnilor bătrâni și cucernici.
Când a venit să trăiască pe socoteala mea, nu mă gândeam că-l voi putea ține multă vreme lângă mine. Mă așezam și-l priveam în timp ce stătea culcat pe rogojină și se uita la mine și-mi ziceam: „Câinele ăsta n-are mult de trăit. Va fi răpit de ceruri într-un car de foc – asta o să i se întâmple”.
După ce am plătit însă pentru vreo duzină de pui pe care-i răpusese, după ce l-am scos dintr-o sută paisprezece lupte de stradă, târându-l de ceafă în timp ce el mârâia și dădea din picioare, după ce o femeie scoasă din minți de furie mi-a adus spre convingere o pisică moartă și m-a numit ucigaș, după ce am fost dat în judecată de vecinul de la două case mai încolo pentru că țin dezlegat un câine feroce, care l-a ținut blocat în propriul șopron, fără să îndrăznească să-și scoată nasul pe ușă mai bine de două ceasuri, pe o noapte geroasă și după ce am aflat că grădinarul, fără știrea mea, a câștigat treizeci de șilingi făcând rămășag că Montmorency va omorî atâția și atâția șobolani în atâta și atâta timp, am început să mă gândesc că, la urma urmei, ar putea să mai fie lăsat să hălăduiască o bucată de vreme pe pământ.
Pentru Montmorency, „a trăi” înseamnă să dea târcoale grajdurilor, să strângă o liotă din câinii cu cea mai proastă reputație din oraș și să-i conducă, în ordine de bătaie, spre mahalale, ca să lupte cu alți câini de jalnică reputație și de aceea, după cum am mai amintit, aprobă fără nicio rezervă propunerea cu hanurile, restaurantele și hotelurile.
După ce am rezolvat astfel problema dormitului, spre mulțumirea noastră a tuturor, singurul lucru care mai rămânea de discutat era ce anume să luăm cu noi. Or, tocmai în clipa când începeam să intrăm în miezul chestiunii, Harris declară că am făcut destulă oratorie pentru seara aceea și că ar fi cazul să ieșim un pic, ca să ne mai „înviorăm”, adăugând că a găsit un locșor în dosul pieței, unde are un whisky irlandez care face toți banii.
Lui George îi era sete (nu știu când nu-i e sete lui George) și cum presimțeam că puțin whisky fierbinte cu o felioară de lămâie m-ar mai întrema și pe mine, dezbaterea, cu aprobarea tuturor, fu amânată pentru seara următoare. Membrii adunării își puseră pălăriile și ieșiră.