Prima noastră noapte. Sub coviltir. Strigăte de ajutor. Cum se poate lupta împotriva unor ceainice încăpățânate. Cinăm. Cum să te simți virtuos. Se caută o insulă pustie, bine drenată și înzestrată cu tot confortul, de preferință în regiunile de sud ale Oceanului Pacific. Ce a pățit odată tatăl lui George. O noapte zbuciumată.
Lui Harris și mie mai că ne venea să credem că și ecluza Bell Weir a dispărut într-un chip asemănător. Până la Staines ne remorcase George. De acolo înainte am trecut noi în locul lui, cu senzația că am străbătut patruzeci de mile și că am târât după noi cincizeci de tone. La șapte și jumătate am trecut de ecluză, am intrat cu toții în barcă și, vâslind foarte aproape de malul stâng, am început să căutăm un loc unde să poposim.
Inițial avusesem de gând să vâslim până la insula Magna Charta, un loc extrem de pitoresc, unde fluviul șerpuiește printr-o încântătoare vale înverzită, și să ne petrecem noaptea într-un golfuleț din puzderia de golfulețe pitorești de pe țărmul acelei insulițe. Sincer vorbind, totuși, parcă nu mai râvneam acum după pitoresc așa cum râvnisem cu câteva ceasuri mai înainte. Un locșor între un șlep încărcat cu cărbuni și o uzină de gaz ne-ar fi mulțumit pe deplin în noaptea aceea. Nu aveam nevoie de peisaje. Aveam nevoie de cină și somn. Totuși, am vâslit până la „Punctul Picnic”, cum i se spune, și ne-am oprit într-un loc încântător de sub un ulm, unde am legat barca de rădăcinile sale larg răsfirate.
Ne-am gândit să cinăm (renunțasem la ceai, ca să economisim timp), dar George se împotrivi spunând că ar trebui mai întâi să fixăm coviltirul, cât timp nu s-a întunecat de tot și mai putem vedea ce facem. O dată treaba făcută, zicea el, o să putem mânca în tihnă.
Pentru fixarea coviltirului ne-a trebuit mult mai mult timp decât ne făcusem noi socoteala. Teoretic, părea un lucru foarte simplu: iei cinci arcuri din fier, asemănătoare cu niște cercuri uriașe de crochet, și le fixezi de la o margine la alta a bărcii, apoi întinzi pânza peste ele și o prinzi în cuie; toată treaba asta avea să ne ia cel mult zece minute, ne gândeam noi.
Dar n-a fost să fie așa.
Am luat cercurile și am început să le vârâm în scobiturile special făcute pentru ele. Cu greu v-ați închipui că o astfel de îndeletnicire e periculoasă, totuși, astăzi, când privesc în urmă, mă mir că vreunul dintre noi a supraviețuit pentru a povesti toate acestea. Nu erau cercuri, ci diavoli. La început nu vroiau să intre în scobituri deloc, ceea ce ne-a silit să sărim pe ele, să le lovim cu piciorul și să le ciocănim cu cangea, iar după ce-au intrat, ne-am dat seama că le încurcasem între ele, așa că a trebuit să le scoatem.
N-au binevoit însă să iasă decât după ce doi dintre noi s-au luptat cu ele vreme de cinci minute încheiate, când cercurile au sărit brusc din scobituri și au încercat să ne arunce în apă și să ne înece. La mijloc erau prevăzute cu niște articulații și, când nu eram atenți, aceste articulații ne pișcau ba ici, ba colo, în părțile mai dureroase, și în timp ce ne luptam cu o parte a cercului și ne străduiam s-o convingem să-și facă datoria, cealaltă parte se furișa, lașă, în spatele nostru și ne lovea în cap.
În cele din urmă le-am fixat și nu ne mai rămânea decât să le acoperim cu pânza. George o desfăcu și fixă un capăt de prova bărcii. Harris stătea la mijloc ca să-l primească de la George și să mi-l întindă mie, la pupa. Am stat și am așteptat mult și bine ca pânza să ajungă la mine. George își îndeplinea destul de bine însărcinarea, dar Harris se comporta ca un ageamiu.
Printr-un procedeu cu totul misterios, după zece minute de efort supraomenesc, Harris reuși să se înfășoare complet în pânza coviltirului, cum anume, nu știu, că nici el nu a putut să explice. Era atât de bine învelit și înfășurat și încotoșmănat, încât nu mai putea ieși afară. Bineînțeles, se străduia din răsputeri să-și redobândească libertatea, dreptul prin naștere al oricărui englez, și tot luptându-se (după cum am aflat mai târziu), l-a culcat pe George la pământ, iar George, înjurându-l pe Harris cumplit, și-a pus mintea cu pânza și, tot zbătându-se, s-a înfășurat în ea din cap până în picioare.
În tot acest timp, eu nu știam nimic. Eram cu totul străin de cele ce se petreceau. Mi se spusese să stau acolo și să aștept până când voi primi pânza și eu m-am conformat, prefăcându-mă, împreună cu Montmorency, în stană de piatră și așteptând nestingherit. Firește, am văzut destul de bine cum e zgâlțâită pânza încoace și încolo, dar ne-am închipuit că așa era metoda de lucru și n-am intervenit. De asemenea, am auzit niște vorbe înăbușite care răzbăteau de sub pânză și, închipuindu-ne că oamenii au mult de furcă, ne-am hotărât să stăm deoparte, până când lucrurile se vor mai limpezi.
Am stat noi ce-am stat, dar situația păru că se complică. Într-un sfârșit, capul lui George, strecurându-se cu greutate, se ivi la marginea bărcii și vorbi:
— Întinde-ne o mână, afurisitule! Stai acolo ca o mumie împăiată, când vezi foarte bine că noi ne dăm sufletul! Maimuțoiule!
Nu sunt omul care să reziste unei chemări de ajutor. M-am dus și i-am descurcat. De altfel, era și timpul, Harris începuse să se învinețească la față.
Ca să fixăm coviltirul cum trebuie, am mai trudit o jumătate de ceas, apoi am făcut curat pe punte și am scos proviziile pentru cină. Am pus ceainicul la fiert la prova bărcii, apoi m-am retras la pupa, prefăcându-mă că nu-i bag în seamă, și m-am apucat să scot celelalte lucruri. Pe fluviu, numai așa poți face un ceainic să fiarbă. Cum te vede că aștepți și ești nerăbdător, nu catadicsește nici măcar să fluiere. Trebuie să te depărtezi și să începi să mănânci ca și cum nici prin gând nu ți-ar trece să bei ceai. Și… ferit-a sfântul măcar să te uiți în direcția ceainicului! Doar așa o să ai șansa să-l auzi cum gâlgâie și șuieră și dă în clocot, nerăbdător să se prefacă în ceai.
Dacă se întâmplă să fii foarte grăbit, nu strică, iarăși, să-i spui răstit prietenului că n-ai nevoie de ceai, că nici n-ai de gând să bei ceai. Te apropii de ceainic îndeajuns ca să te poată auzi, apoi strigi:
— Nu vreau ceai! Tu vrei, George?
La care George răspunde cu voce tare:
— Nu, nu, dă-l încolo de ceai, nu-mi place deloc. O să bem limonadă, ceaiul e grozav de indigest.
La auzul unor astfel de vorbe, apa din ceainic dă în clocot și stinge lampa.
Am recurs la acest mic truc, iar urmarea a fost că în clipa în care toate celelalte erau gata, ceaiul ne aștepta. Apoi am aprins felinarul și, care stând pe vine, care stând turcește, ne-am așezat la cină.
Grozav ne mai făcea cu ochiul cina aceea.
Treizeci și cinci de minute încheiate, în tot cuprinsul bărcii nu s-a auzit alt sunet decât clinchetul tacâmurilor și ronțăitul uniform a opt șiruri de măsele. La capătul celor treizeci și cinci de minute, Harris spuse „ah!” și, scoțându-și piciorul stâng de sub el, îl puse pe cel drept în loc.
Cinci minute mai târziu și George spuse „ah!” și-și azvârli farfuria pe țărm, iar după alte trei minute, Montmorency dădu primul semn de mulțumire de la plecare încoace, se culcă într-o rână și-și întinse labele, iar eu, scoțând un alt „ah!”, îmi lăsai capul pe spate și-l izbii de unul dintre cercuri. Dar nici nu mi-a păsat. Nici măcar n-am înjurat!
Ce bine te simți când ești sătul, cât ești de mulțumit de tine și de lume! Oamenii cu oarecare experiență în materie mă încredințează că o conștiință curată îi face pe mulți fericiți, dar, după părerea mea, o burtă plină are același efect, în schimb te costă mai puțin și nu presupune atâta bătaie de cap. Te simți atât de iertător și de generos după o masă bogată și bine mistuită, atât de nobil, atât de bun!
Ciudat mai e și ascendentul pe care îl au asupra intelectului organele noastre digestive. Nu putem munci, nu putem gândi, dacă nu binevoiește măria-sa stomacul. El ne dictează sentimentele și pasiunile. După omleta cu slănină, el spune: „Muncește!”, după biftec cu bere neagră, zice: „Dormi!”, după o ceașcă cu ceai (două lingurițe cu frunze pentru fiecare ceașcă și nu le opăriți mai mult de trei minute!), îi spune creierului: „Acum trezește-te și arată ce ești în stare. Fii elocvent, profund și duios, scrutează natura și viața cu privirea limpede, desfă aripile albe ale gândului tău fremătător și te-avântă, asemenea unui duh divin, peste vâltoarea lumii de sub tine, sus, tot mai sus, pe potecile nesfârșite ale stelelor învăpăiate, până la porțile veșniciei!”
După o bucată de cozonac fierbinte, el spune: „Fii obtuz și fără suflet asemenea dobitoacelor de pe câmp, lipsite de judecată și cu ochi negrăitori, neluminați de nicio rază a fanteziei, de speranță sau teamă, de dragoste sau viață”. Iar după brandy, luat însă într-o cantitate suficientă, spune: „Ei, acum, nebunule, strâmbă-te și fă tumba ca să râdă semenii tăi, fă toate prostiile care-ți trec prin cap, îngaimă și bălmăjește sunete fără rost și arată ce nătărău neputincios e bietul om a cărui minte și voință s-au înecat ca doi pisoi gemeni, într-o jumătate de inch de alcool”.
Nu suntem decât niște robi nenorociți ai stomacului nostru. Nu năzuiți după morală și dreptate, prieteni! Supravegheați-vă cu grijă stomacul și înfruptați-vă cu măsură și judecată. Atunci virtutea și mulțumirea, fără vreo strădanie deosebită, vor veni și vor sălășlui în inima voastră și veți fi cetățeni buni, soți iubitori și părinți drăgăstoși, oameni cucernici și cu suflet ales.
Înainte de cină, Harris, George și subsemnatul aveam chef de ceartă, eram iritabili și prost dispuși; după cină, ședeam și ne zâmbeam unul altuia, ba chiar și câinelui. Ne iubeam unii pe alții, iubeam pe toată lumea. La un moment dat, Harris îl călcă pe George pe bătătură. Dacă asta s-ar fi întâmplat înainte de cină, George ar fi exprimat cu privire la soarta lui Harris pe pământ și în ceruri urări care ar fi zguduit profund un om serios. Or, așa, s-a mulțumit să spună:
— Mai încet, prietene, nu e bine să calci pe cineva pe bătătură!
Iar Harris, în loc să se răstească la el sau să-i spună cu cel mai supărat ton al lui că nu e cu putință ca cineva să nu calce pe piciorul lui George dacă trebuie să se miște pe lângă el pe o rază de zece yarzi, sugerând totodată că George, cu picioroangele lui, n-ar mai trebui primit într-o barcă de dimensiuni obișnuite și sfătuindu-l să și le spânzure peste bord – așa i-ar fi zis înainte de cină! – acum, însă, îi spuse doar atât:
— Îmi pare rău, George, sper că nu te doare prea rău.
La care George răspunse:
— Nu, deloc, și adăugă: E vina mea. Iar Harris spuse:
— Nu, de fapt, e vina mea.
Era o plăcere să-i asculți.
Ne-am aprins pipele și ne-am apucat să contemplăm noaptea liniștită, discutând ba de una, ba de alta.
George se întrebă de ce nu putem fi totdeauna așa, departe de lume și de ispitele și păcatele ei, ducând un trai cumpătat și pașnic și făcând numai fapte bune în dreapta și în stânga. I-am răspuns că și eu râvnesc adesea la astfel de lucruri, apoi am discutat despre posibilitatea ca noi patru să plecăm pe o insulă pustie, bine amenajată din toate punctele de vedere, și să trăim acolo într-o pădure.
După câte era informat Harris, pericolul pe care-l prezentau insulele pustii consta în faptul că sunt grozav de umede, George însă nu-i împărtăși părerea, susținând că ar putea fi drenate.
Din vorbă în vorbă, de la umezeală am trecut la udătură și udeală și, cu acest prilej, George și-a amintit de o pățanie nostimă, al cărei erou fusese tatăl lui.
Tatăl lui George călătorea o dată cu un prieten de-al său prin Wales și într-o noapte s-au oprit amândoi la un han, unde se mai aflau și alți călători, în tovărășia cărora au petrecut toată seara.
A fost o seară foarte veselă și au stat până târziu noaptea, iar când s-au dus la culcare (am uitat să vă spun că pe atunci tatăl lui George era foarte tânăr), erau și ei cam veseli. Tatăl lui George și prietenul tatălui lui George urmau să se culce în aceeași cameră, dar în paturi diferite. Au luat o lumânare și au urcat sus. Când au intrat în cameră, lumânarea și-a pierdut echilibrul, s-a dat cu capul de perete și s-a stins, așa că au trebuit să se dezbrace pe întuneric și să-și caute paturile orbecăind. Iată însă că în loc să se urce în paturi separate, cum își închipuiau ei că fac, s-au cățărat în același pat, unul culcându-se cu capul la căpătâi, iar celălalt, la capătul situat în punctul cardinal opus, cu picioarele pe pernă.
Urmă o clipă de tăcere, apoi tatăl lui George spuse:
— Joe!
— Ce e, Tom? răspunse vocea lui Joe, dinspre celălalt capăt al patului.
— Închipuie-ți, mai este cineva în patul meu. Și-a întins picioarele pe perna mea.
— Nemaipomenit, Tom! răspunse celălalt. Dar să fiu al naibii dacă nu e cineva și în patul meu!
— Ce-ai de gând să faci? întrebă tatăl lui George.
— Păi, îl azvârl jos, răspunse Joe.
— Și eu la fel, spuse tatăl lui George, vitejește.
Urmă o luptă scurtă, se auziră două bufnituri, ca de două trupuri prăvălite pe dușumea, și o voce cam tânguioasă spuse:
— Ascultă, Tom!
— Da!
— Cum ți-a mers?
— Ca să fiu sincer, omul meu m-a azvârlit el pe mine.
— Și al meu la fel! Ascultă, nu prea-mi inspiră încredere hanul ăsta. Dar ție?
— Cum îi spunea hanului aceluia? întrebă Harris.
— „La Mistrețul Vesel”, spuse George. De ce mă întrebi?
— Atunci nu, nu, e altul, răspunse Harris.
— Ce vrei să spui? întrebă George.
— E foarte ciudat – murmură Harris – dar exact același lucru i s-a întâmplat și tatălui meu odată într-un han de provincie. L-am auzit adesea povestindu-și pățania. Credeam că s-ar putea să fi fost același han.
În seara aceea ne-am culcat pe la zece și, cum eram obosit, credeam că o să dorm bine. Dar n-a fost așa. De obicei, mă dezbrac și-mi pun capul pe pernă, și atunci cineva bate în ușă și-mi spune că e opt și jumătate, dar de data aceasta, toate păreau împotriva mea: noutatea situațiilor și a peisajelor, lemnul tare al bărcii, poziția incomodă (eram culcat cu picioarele sub o bancă și cu capul pe alta), clipocitul apei în jurul bărcii și foșnetul vântului printre ramuri, toate mă țineau treaz și mă deranjau.
Într-un târziu am reușit să adorm pentru câteva ceasuri. Pe urmă, o ieșitură a bărcii care făcea impresia că s-a umflat peste noapte, fiindcă sunt sigur că nu era acolo când am pornit și a dispărut spre ziuă, m-a ținut tot timpul în ghionturi. Am mai dormit o vreme așa și am visat că am înghițit o liră de aur și că oamenii îmi găuresc spinarea cu un burghiu ca să o scoată de acolo. Mi s-a părut foarte rușinos din partea lor și le-am spus că sunt gata să recunosc că le datorez acești bani și că-i voi achita la sfârșitul lunii. Ei nici să audă de așa ceva! Țineau morțiș să-și primească banii pe loc, amenințându-mă că altfel dobânda o să atingă proporții foarte mari. Eu m-am supărat foc și le-am spus că am înțeles cu cine am de-a face, iar dânșii, drept răspuns, au răsucit burghiul cu atâta ferocitate, încât m-am deșteptat.
Cum aerul din barcă era cam închis și mă durea capul, m-am gândit să ies puțin afară și să respir aerul rece al nopții. Am aruncat pe mine ce haine am găsit, unele ale mele, altele ale lui George și Harris, și m-am furișat tiptil, pe sub coviltir, spre țărmul fluviului.
Era o noapte ca-n povești. Luna asfințise, lăsând pământul singur, cu stelele. Mi se părea că în mijlocul solemnei tăceri, în vreme ce noi, copiii pământului, dormeam, suratele lui, stelele, stăteau de vorbă cu el despre necuprinsele taine, cu glasuri prea profunde ca să le poată auzi urechile neînvățate ale oamenilor.
Stelele acestea ciudate, atât de reci, atât de luminoase, ne înfricoșează. Suntem asemenea unor copii, ale căror piciorușe plăpânde îi poartă în templul slab luminat al zeului căruia au fost învățați să i se închine, dar pe care nu-l cunosc, și stând sub bolta răsunătoare ce acoperă întinderea de lumină lăptoasă, privesc în sus, pe jumătate încrezători, pe jumătate înfricoșați la gândul că vor avea cine știe ce viziune cumplită.
Și totuși, noaptea pare atât de mângâietoare și plină de forță. În fața măreției ei, măruntele noastre necazuri pleacă tiptil, rușinate. Ziua a fost plină de griji și de zbucium, în inimile noastre au sălășluit gânduri urâte și amare, iar lumea ni s-a părut aspră și nedreaptă cu noi. Atunci, Noaptea, ca o mamă drăgăstoasă, ne atinge gingaș cu mâna fruntea încinsă de febră, ne întoarce fața înlăcrimată spre fața ei și surâde și cu toate că nu vorbește, noi știm ce vrea să ne spună, așa că ne lipim obrazul înfierbântat de sânul ei și durerea trece.
Câteodată, durerea noastră e foarte adâncă și adevărată și atunci stăm în fața ei tăcuți, pentru că, în afară de gemete, nu cunoaștem un alt grai pentru suferința noastră. Inima Nopții e plină de milă pentru noi; ea nu ne poate alina durerea, ne ia mâna într-a ei și lumea se face mică, mică, și se îndepărtează, iar noi, purtați pe aripile ei negre, suntem duși în fața unui chip mai impunător decât al ei și în lumina orbitoare pe care acesta o revarsă, viața omului stă ca o carte deschisă în fața noastră și atunci știm că Durerea și Întristarea nu sunt decât îngerii Domnului.
Numai cei care au purtat cununa suferinței pot privi în față lumina aceasta măreață, iar când se întorc, nu au voie să vorbească despre ea sau să dezvăluie taina pe care o cunosc.
Cândva, niște cavaleri, toți unul și unul, călăreau printr-o țară străină. Drumul lor trecea printr-un codru neumblat, unde ciulinii creșteau de-a valma, sfâșiind cu ghimpii lor mari și ascuțiți carnea celor care se rătăciseră pe acolo. Frunzele pomilor ce creșteau în pădure erau întunecate și dese și nicio rază de lumină nu străbătea printre ramuri, ca să învioreze întunericul și tristețea.
Și în timp ce treceau prin pădurea aceea întunecată, un cavaler se rătăci de tovarășii lui și, pierzându-le urma, nu se mai reîntoarse la ei, iar aceștia, foarte întristați, porniră mai departe fără dânsul, jelindu-l ca pe un mort.
Ajungând ei la castelul mândru către care călătoriseră, au zăbovit acolo multe zile și s-au veselit, iar într-o noapte, pe când stăteau liniștiți în jurul buștenilor care ardeau în sala cea mare a castelului și beau vin, iată că apare tovarășul pierdut și îi salută. Hainele lui erau zdrențuite ca ale unui cerșetor și carnea lui albă era plină de răni, dar chipul îi era luminat de o bucurie adâncă.
Și ei l-au ispitit întrebându-l ce i s-a întâmplat, iar el le-a povestit cum a rătăcit drumul în codru și cum a umblat în neștire multe zile și nopți de-a rândul, până când, sfâșiat și însângerat, s-a culcat pe pământ așteptându-și sfârșitul.
Iar când ceasul morții se apropiase de-a binelea, prin întunecimea de nepătruns a pădurii veni spre dânsul o fată mândră, care-l luă de mână și-l duse pe cărări întortocheate, necunoscute de niciun om, până ce, într-un târziu, întunericul fu risipit de o lumină puternică, față de care lumina zilei nu este decât ca flacăra opaițului față de soare; și în lumina aceea orbitoare, cavalerul nostru, ostenit de atâta cale, avu, ca într-un vis, o vedenie și această vedenie i se păru atât de frumoasă, atât de neasemuită, încât nu se mai gândi la rănile sale care sângerau, ci stătu locului ca vrăjit, cuprins de o bucurie nețărmurită, cum e marea, și adâncă, asemenea acesteia.
Și vedenia pieri din fața ochilor lui și atunci cavalerul, îngenunchind în țărână, mulțumi sfântului milostiv care-i rătăcise pașii în codrul acela grozav, făcându-l să aibă o asemenea vedenie în inima pădurii.
Și numele codrului întunecat era Întristarea, dar despre vedenia pe care a văzut-o bunul cavaler nu ne este nouă îngăduit să vă povestim.