Capitolul XII

Henric al VIII-lea și Anna Boleyn. Neplăcerile conviețuirii sub același acoperiș cu o pereche de îndrăgostiți. O perioadă critică pentru națiunea engleză. O noapte în căutarea pitorescului. Fără casă, fără masă. Harris se pregătește de moarte. Apare pe neașteptate un înger. Efectele bucuriei din senin asupra lui Harris. O cină frugală. Prânzul. Prețul exagerat al muștarului. O bătălie înspăimântătoare. Maidenhead. Cu pânzele umflate de vânt. Trei pescari. Suntem înjurați.

Stăteam pe mal, evocându-mi această scenă, când mă pomenesc cu George alături, care-mi spune:

— Poate n-ar fi tocmai rău să-mi dai o mână de ajutor la spălatul vaselor. Asta, bineînțeles, după ce te odihnești.

Readus astfel de la zilele trecutului glorios la prezentul prozaic, cu toate mizeriile și păcatele lui, m-am urcat în barcă și am curățat tigaia cu o surcea și un smoc de iarbă, dându-i ultimul lustru cu cămașa udă a lui George.

Ne-am abătut și pe la insula Magna Charta, ca să aruncăm o privire asupra pietrei care se află într-o căsuță de acolo și despre care se spune că pe ea ar fi fost semnată Marea Cartă, cu toate că eu însumi mă feresc să afirm dacă a fost semnată sau nu acolo, ori, după cum spun unii, pe celălalt mal, la Runningmede. În sinea mea, totuși, sunt ispitit să dau crezare versiunii cum că s-ar fi semnat pe insulă. Dacă aș fi fost unul dintre baronii vremii aceleia, aș fi stăruit pe lângă tovarășii mei ca regele John să fie adus pe insulă, unde un mușteriu atât de lunecos ca el ar fi avut mai puțină libertate de acțiune.

Pe terenurile casei Ankerwyke (chiar lângă Punctul Picnic) sunt ruinele unui schit vechi, prin împrejurimile căruia se zice că Henric al VIII-lea o aștepta și o întâlnea pe Anna Boleyn. De altfel, se mai întâlnea cu ea și la castelul Hever, în Kent, și undeva pe lângă St. Albans. Trebuie să fi fost foarte greu pentru englezi să găsească în acele zile un locșor unde acești tineri nesăbuiți să nu se giugiulească!

Ați stat vreodată în aceeași casă cu o pereche de îndrăgostiți? E o grea încercare! Vrei să te duci să stai în salon și o pornești într-acolo. În timp ce deschizi ușa, auzi un „ah!” ca și cum cineva și-ar fi amintit brusc de ceva și, când intri, Emily e la fereastră, privind cu deosebit interes tot ce se petrece pe partea cealaltă a străzii, iar prietenul tău John Edward stă în celălalt colț al odăii, cu desăvârșire absorbit de contemplarea fotografiilor rudelor altor persoane.

— A! spui tu, oprindu-te în ușă. Nu știam că e cineva aici.

— Nu știai?… răspunde rece Emily, pe un ton care vrea să spună că nu prea îi vine să creadă.

Te învârți fără rost câteva clipe, apoi spui:

— E cam întuneric. De ce nu aprindeți lampa?

John Edward exclamă „vai!”, probabil nu băgase de seamă, iar Emily adaugă că lui papa nu-i place să se aprindă lampa după-amiază.

Le spui două-trei noutăți, le spui ce crezi despre problema irlandeză, dar nu au aerul că i-ar interesa. Singurele lor comentarii, indiferent de subiect, se rezumă la: „Vai!”, „Nu-i așa?”, „Serios?”, „Da”, „Nu se poate!”. Și după vreo zece minute de astfel de conversație bați în retragere spre ușă și o ștergi binișor, peste măsură de surprins că ușa se închide brusc și cu zgomot în urma ta, fără ca tu s-o fi atins măcar.

O jumătate de oră mai târziu ai chef să fumezi o pipă în seră. Singurul scaun din seră e ocupat de Emily, iar John Edward, dacă ar fi să dai crezare hainelor, șezuse tot timpul pe dușumea. Niciunul dintre ei nu spune nimic, dar îți aruncă niște priviri care exprimă tot ce se poate exprima între oameni civilizați, iar tu te retragi cât ai clipi și închizi ușa în urma ta.

După aceea nu mai îndrăznești să-ți bagi nasul în nicio cameră din casă, așa că, după ce ai urcat și ai coborât scara de mai multe ori, te duci și stai în dormitorul tău. Cum însă te plictisești repede, îți pui pălăria și ieși să faci o plimbare prin grădină. O apuci pe aleea principală și, când treci pe lângă chioșc, arunci o privire întâmplătoare înăuntru. Se putea? Cei doi deștepți stau ghemuiți unul în altul, într-un colț al chioșcului. Te zăresc și capătă convingerea fermă că-i urmărești peste tot, ca unul care le-a pus gând rău.

— De ce nu există pentru așa ceva o cameră specială unde oamenii să fie zăvorâți? bombănești tu înciudat și te repezi înapoi în antreu, îți iei umbrela și ieși.

Cam așa trebuie să se fi petrecut lucrurile când Henric al VIII-lea, un băiețandru fără minte, îi făcea curte micuței Anna. Probabil că ori de câte ori oamenii din Buckinghamshire îi întâlneau făcându-și jurăminte de dragoste lângă Windsor și Wraysbury exclamau: „Cum? Voi, aici?” Iar Henric, îmbujorându-se la față, răspundea: „Da, tocmai am trecut pe aici să văd un prieten”, iar Anna, de colo: „Îmi pare grozav de bine că vă văd! Nu e nostim? L-am întâlnit adineauri pe domnul Henric al VIII-lea pe alee, avem amândoi același drum.”

Apoi oamenii își vedeau de-ale lor și-și spuneau: „Cât mai ține giugiulitul ăsta, am face mai bine s-o ștergem de aici. Ce-ar fi să plecăm în Kent?”

Zis și făcut. Plecau în Kent, iar primul lucru peste care dădeau acolo erau Henric și Anna, făcând fel de fel de nebunii în jurul castelului Hever.

— La naiba! înjurau ei. Să plecăm și de aici. E pur și simplu insuportabil. Să ne ducem la St. Albans, e un ungher drăguț și liniștit.

Dar la St. Albans îi așteptau cei doi îndrăgostiți, sărutându-se cu foc sub zidurile mănăstirii. Bieții oameni n-au mai avut încotro și s-au făcut pirați, până la oficierea cununiei celor doi.

Porțiunea de fluviu între Punctul Picnic și ecluza Old Windsor e neasemuit de frumoasă. Un drum umbrit, presărat ici și colo cu căsuțe drăguțe, șerpuiește de-a lungul malului, spre „Clopotele din Ouseley”, un han pitoresc, ca de altfel cele mai multe hanuri de pe malurile Tamisei de sus, și unde poți să dai pe gât o halbă respectabilă cu bere, așa cum spune Harris, și în privința asta te poți bizui pe el. Old Windsor e un loc celebru în felul lui. Edward Confesorul avea aici un palat și tot aici faimosul Earl Godwin a fost găsit vinovat de justiția veacului pentru că a pus la cale omorârea fratelui regelui. Earl Godwin a frânt o bucată de pâine și, ținând-o în mână, a spus:

— Dacă sunt vinovat, fie ca această bucată de pâine să mi se oprească în gât când am s-o înghit!

A dus bucata la gură, a înghițit-o, s-a înecat cu ea și a murit.

Dincolo de Old Windsor, fluviul este oarecum lipsit de farmec și nu redevine atractiv decât în apropiere de Boveney.

Eu și George am tras la edec până dincolo de parcul Home, care se întinde de-a lungul malului drept, între podurile Albert și Victoria. În timp ce treceam pe lângă Datchet, George m-a întrebat dacă-mi mai aduc aminte de prima noastră călătorie pe Tamisa, când ne-am oprit la Datchet la zece seara, cu gândul să ne găsim un acoperiș pentru noapte. I-am răspuns că-mi aduc aminte și că o să mai treacă multă vreme până când o să uit.

Era într-o sâmbătă, în ajunul sărbătorii bancare din august. Toți trei eram obosiți și flămânzi și când am ajuns la Datchet ne-am scos coșul, cele două valize, păturile, pardesiele și alte lucruri de soiul ăsta și am pornit în grabă să căutăm un adăpost. Am dat de un hotel mic și foarte atrăgător, cu curpeni și plante agățătoare la intrare, dar nu avea și caprifoi și, nu știu de ce, mi s-a năzărit că hotelul unde vom trage trebuie neapărat să aibă și caprifoi.

— Să nu intrăm aici, am spus. Să mergem ceva mai departe și poate o să-ntâlnim unul cu caprifoi.

Ne-am urmat, așadar, drumul și am ajuns la un alt hotel. Acesta era foarte simpatic și avea caprifoi pe o latură, dar lui Harris nu i-a plăcut mutra unui individ proptit de ușa principală. După părerea lui Harris, nu făcea deloc impresie de om cumsecade, cu atât mai mult cu cât purta niște ghete grozav de urâte în picioare, așa că, în consecință, am pornit mai departe. Am mers o bucată bună de drum fără să mai dăm de alte hoteluri, când am întâlnit un om pe care l-am rugat să ne îndrume.

— Păi, v-ați depărtat de hoteluri, ne spuse el. Întoarceți-vă, mergeți drept înainte și o să dați de „Cerbul”.

I-am răspuns:

— De-acolo venim, domnule. Nu ne-a plăcut, pentru că nu are caprifoi.

— Atunci de ce n-ați încercat la „Conacul”, e chiar peste drum de primul.

— N-am vrut să intrăm, interveni Harris, pentru că nu ne-a plăcut înfățișarea unui cetățean de acolo.

De fapt, lui Harris nu-i plăcuse nici culoarea părului, nici ghetele individului.

— Știu și eu ce să faceți atunci? spuse omul nostru. Sunt numai două hoteluri prin partea locului.

— Cum? Nu mai sunt și altele? exclamă Harris.

— Niciunul! răspunse celălalt.

— Ce dracu ne facem? se văicări Harris.

Apoi luă cuvântul George, spunând că eu și Harris n-avem decât să ne construim un hotel special pentru noi și să ne confecționăm și oameni care să-l locuiască. Cât despre el, era hotărât să se înapoieze la „Cerbul”.

Spiritele mari nu-și realizează niciodată idealurile. A suspinat Harris, am suspinat și eu, ne-am gândit la deșertăciunea tuturor năzuințelor omenești și l-am urmat pe George.

Ne-am dus catrafusele la „Cerbul” și le-am așezat în hol. Apăru și proprietarul.

— Bună seara, domnilor, ne spuse el.

— Bună, răspunse George. Avem nevoie de trei paturi.

— Îmi pare foarte rău, domnule, dar nu cred să vă putem servi.

— Nu face nimic, spuse George, o să ne mulțumim și cu două. Doi dintre noi pot dormi foarte bine într-un pat, nu-i așa? urmă el, întorcându-se către Harris și mine; Harris se grăbi să răspundă:

— Sigur, cum de nu, spuse el, convins că eu și George putem dormi foarte bine într-un pat.

— Îmi pare foarte rău, domnule, repetă proprietarul, dar, zău, nu avem niciun pat liber în tot hotelul. De fapt, într-un singur pat dorm câte două, ba chiar câte trei persoane.

Vestea asta ne-a cam cutremurat, dar Harris, care e un călător încercat, a dat dovadă de suficientă energie și, râzând cu poftă, a spus:

— Păi, ce să facem, o să ne descurcăm noi și așa. Nu avem de ales. O să ne improvizăm un pat în sala de biliard.

— Îmi pare foarte rău, domnule, e ocupat și acolo. Trei domni dorm pe masa de biliard și doi în cafenea. Nu pot să vă adăpostesc în noaptea asta.

Ne-am strâns lucrușoarele și am plecat spre „Conacul”. Era o frumusețe de hotel. Îl preferam celuilalt și Harris m-a aprobat, adăugând că o s-o ducem împărătește, că putem foarte bine să nu ne uităm la omul cu părul roșu și, în afară de asta, cu ce era bietul om vinovat că avea părul roșu?

Harris vorbea cu bunăvoință și înțelepciune.

Cei de la „Conacul” nici nu ne lăsară să deschidem gura. Proprietara hotelului ne întâmpină în prag spunându-ne că suntem al patrusprezecelea grup de persoane pe care îl refuză în decurs de o oră și jumătate.

Cât despre sfioasele noastre propuneri cu privire la grajd, sala de biliard sau pivnița cu cărbuni, femeia le luă în râs: toate aceste unghere fuseseră de mult ocupate. Am întrebat-o dacă nu cumva știe vreun loc în sat unde putem găsi un adăpost pentru noapte.

— Dacă nu sunteți prea pretențioși – nu că ea ni l-ar recomanda, să fie clar –, pe șoseaua Eton, la vreo jumătate de milă mai încolo, e o mică berărie…

N-am așteptat să ne spună de două ori, am înșfăcat coșul, valizele, pardesiele, păturile și pachetele și am tulit-o într-acolo. Cred că am străbătut mai curând o milă decât o jumătate de milă, dar până la urmă am ajuns și, gâfâind, am năvălit înăuntru.

Oamenii de la berărie au fost mojici cu noi. Ne-au râs, pur și simplu, în nas. În toată casa nu erau decât trei paturi, în care dormeau șapte holtei și două perechi căsătorite. Totuși, un barcagiu bun la suflet, care se afla în cârciumă, ne sfătui să încercăm la băcanul de lângă „Cerbul”. Am făcut cale întoarsă. La băcănie era totul ocupat. O babă pe care am întâlnit-o în prăvălie se arătă plină de bunăvoință față de noi și ne duse cale de vreun sfert de milă la o prietenă de-a ei, care închiria din când în când camere mobilate domnilor.

Bătrâna mergea foarte încet și ne-au trebuit douăzeci de minute ca să ajungem la prietena ei. Tot timpul drumului a avut grijă să ne înveselească, descriindu-ne, în timp ce noi ne târam după ea, feluritele dureri pe care le încerca în șale.

Camerele doamnei în chestiune erau închiriate. De acolo am fost trimiși la nr. 27. Nr. 27 era plin până la refuz și ne-a trimis la nr. 32, dar 32 era și el plin.

Ne-am întors atunci la drumul mare. Harris s-a așezat pe coș și a declarat sus și tare că el nu merge mai departe nici în ruptul capului. După părerea lui, era un loc liniștit și i-ar fi plăcut să moară acolo. Ne rugă pe noi, ceilalți doi, s-o sărutăm din partea sa pe mama lui și să le spunem tuturor rudelor că le-a iertat și că moare fericit.

În clipa aceea apăru un înger în chip de băiețaș (mă îndoiesc că un înger ar fi putut găsi o deghizare mai potrivită), cu o cană cu bere într-o mână, iar în cealaltă cu un obiect atârnat la capătul unei sfori și pe care-l tot lăsa în jos, pe fiecare piatră mai netedă întâlnită în cale, apoi îl trăgea din nou în sus, ceea ce producea un sunet deosebit de neplăcut, care sugera suferința.

L-am întrebat pe acest sol ceresc (cum am constatat noi mai târziu că este) dacă nu cumva știe vreo casă izolată ai cărei locuitori să fie puțini la număr și neputincioși (de preferință doamne în vârstă sau domni paralitici), oameni care s-ar putea lăsa ușor intimidați ca să-și cedeze paturile timp de o noapte unor trei bărbați disperați, sau poate știa să ne recomande o cocină părăsită, un cuptor de var scos din uz sau ceva de soiul acesta. Băiatul nu avea cunoștință despre astfel de locuri, cel puțin nu prin apropiere, dar ne asigură că dacă vrem să mergem cu el, mama lui are o cameră de prisos, unde ne-ar putea adăposti pentru o noapte.

În lumina palidă a lunii i-am sărit de gât și l-am binecuvântat și ar fi fost un tablou tare frumos, zău, dacă băiețașul nu ar fi fost atât de copleșit de emoția noastră, încât să nu reziste sub povara ei, prăvălindu-se la pământ și târându-ne și pe noi cu el. Bucuria lui Harris a fost atât de mare, încât a leșinat și a trebuit să smulgă cana cu bere a băiatului și s-o golească pe jumătate, înainte de a-și recăpăta cunoștința, apoi și-a luat picioarele la spinare și ne-a lăsat pe George și pe mine să cărăm bagajele.

Băiatul locuia într-o căsuță cu patru camere și mama sa, pâinea lui Dumnezeu, ne-a ospătat cu șuncă fierbinte (din care noi am avut grijă să nu lăsăm nimic – să fi tot fost vreo cinci livre), după aceea cu tortă cu marmeladă și cu două ceainice cu ceai. Apoi ne-am dus la culcare. În cameră erau două paturi – unul, un pat de campanie cu rotițe, lat de două picioare și șase inchi, în care ne-am culcat George și cu mine, legându-ne unul de altul cu un cearșaf, ca să nu cădem, iar celălalt era un pătuț de copil, pe care și-l rezervă Harris. Dimineața l-am găsit pe prietenul nostru cu picioarele goale ieșindu-i afară pe la capătul patului, cale de vreo șaizeci de centimetri și le-am folosit ca să ne agățăm prosoapele, când ne-am spălat.

Cât privește hotelurile din Datchet, am hotărât ca pe viitor să nu mai fim atât de mofturoși.

Revenind la călătoria de acum, nu s-a petrecut nimic deosebit: am vâslit cu putere până nu departe de insula Monkey, unde ne-am oprit ca să prânzim. Am început cu friptură rece de vacă, dar am descoperit că uitasem să luăm muștar. Nu cred că înainte sau după aceea am simțit vreodată atât de mult lipsa muștarului! În general nu mă prea omor după muștar și îl întrebuințez foarte rar, dar atunci aș fi fost în stare să-l plătesc cu universuri.

Nu știu câte universuri sunt în cosmos, dar omul care în clipa aceea mi-ar fi adus o linguriță cu muștar le-ar fi primit pe toate din partea mea. Așa sunt eu, nu mai țin cont de nimic când vreau un lucru și nu pot să-l capăt.

Și Harris declară că și el ar fi dat universuri pentru muștar. Grozavă afacere ar fi făcut cel care ar fi trecut pe-acolo cu un borcan cu muștar – zău, s-ar fi ales cu universuri pentru tot restul vieții!

Și totuși! Sunt sigur că nici Harris și nici eu n-am mai fi încheiat târgul după ce-am fi căpătat muștarul. Facem oferte din acestea extravagante în momente de tulburare sufletească, dar desigur că atunci când stăm să ne gândim, ne dăm seama cât de nepotrivite sunt în raport cu valoarea lucrului râvnit. Am auzit odată pe un om care urca un munte în Elveția spunând că ar da orice pentru o halbă cu bere, iar când a dat de o cabană mică, în care se găsea bere, a făcut un tărăboi nemaipomenit pentru că i-au pus la socoteală cinci franci sticla cu bere Bass. Omul a declarat că e un abuz scandalos și s-a grăbit să informeze despre asta ziarul Times.

Din pricina absenței muștarului, o umbră de melancolie a pus stăpânire pe barcă. Am mâncat friptura în tăcere. Existența ni se părea goală și neinteresantă. Ne gândeam la zilele fericite ale copilăriei și am oftat. Totuși, parcă ne-am mai înveselit când a apărut torta cu mere, iar când George a scos din fundul coșului o conservă cu ananas dând-o de-a dura prin barcă, am simțit că în definitiv și la urma urmei viața merită să fie trăită.

Toți trei suntem înnebuniți după ananas. Ne-am uitat la poza de pe cutie și ne-am gândit la suc. Ne-am zâmbit unul altuia și Harris a pregătit o lingură.

Am căutat apoi cheia de deschis conserve. Am răscolit tot coșul. Am scotocit prin valize, am ridicat scândurile de pe fundul bărcii. Am scos toate lucrurile pe mal și le-am scuturat, dar cheia de conserve ia-o de unde nu-i! Harris a încercat atunci să desfacă cutia cu briceagul, dar a rupt lama și s-a tăiat adânc, iar George a căutat să facă același lucru cu foarfeca, dar foarfeca a zburat și n-a lipsit mult să-l orbească. În timp ce-și pansau rănile, eu am încercat să găuresc cutia cu vârful căngii, dar cangea a alunecat și m-a zvârlit între barcă și mal, în șaizeci de centimetri de apă mocirloasă, în timp ce cutia mi-a scăpat din mână, nevătămată, dar a spart o ceașcă de ceai.

Ne-au apucat năbădăile pe toți. Am dus conserva pe mal, Harris a plecat pe câmp în căutarea unei pietre ascuțite, iar eu m-am întors în barcă și am luat catargul. George ținea conserva, Harris ținea piatra cu partea ascuțită spre cutie, iar eu am apucat catargul cu nădejde, l-am ridicat cât de sus am putut, mi-am adunat toate puterile și am izbit cu sete.

Pălăria de paie a lui George i-a salvat viața în ziua aceea. O mai păstrează și acum (mai bine zis, păstrează ce-a mai rămas din ea) și în serile lungi de iarnă, când se aprind pipele și prietenii povestesc câte una gogonată despre primejdiile prin care au trecut cândva, George o ia din cui, o trece din mână în mână și înfricoșătoarea poveste e luată de la început, cu înflorituri noi de fiecare dată.

Harris a scăpat numai cu o simplă rană. După isprava asta, am luat eu singur cutia și am ciocănit-o cu catargul până n-am mai putut – eram zdrobit și fizic și moral. Apoi a trecut Harris la rând.

Am bătut-o noi doi până când am turtit-o de-a binelea, am redus-o la cub, i-am dat toate formele geometrice cunoscute, dar nu am izbutit s-o găurim. Acum trebuia George să-și încerce norocul. S-a dus întins la cutie și a tot ciocănit-o, până când cutia a luat o formă atât de stranie, atât de hidoasă, atât de nepământeană în sluțenia ei respingătoare, încât omul s-a speriat și a aruncat catargul cât colo. Ne-am așezat apoi toți trei în jurul ei, pe iarbă, și am contemplat-o.

Într-un loc al cutiei se formase o îndoitură care aducea a rânjet batjocoritor. N-am mai putut răbda și ocara asta. Harris s-a năpustit asupra ei, a agitat-o în aer și a azvârlit-o hăt departe, în mijlocul apei, iar în timp ce cutia se ducea la fund, noi o huiduiam și o împroșcam cu blesteme. Apoi ne-am urcat în barcă și am vâslit de zor, ca să ne îndepărtăm cât mai repede de locul acela blestemat. Nu ne-am oprit până când n-am ajuns la Maidenhead.

Maidenhead e o stațiune prea mondenă pentru a fi plăcută. Este locul de întâlnire al snobului de pe Tamisa cu doamna lui împopoțonată și înzorzonată. Este orașul hotelurilor fastuoase, frecventate mai cu seamă de fel de fel de găgăuțe și balerine. Este căldarea vrăjitoarei de unde se răspândesc în toate părțile demonii fluviului – bărcile cu aburi. Ducele din foiletoanele revistei „London Journal” își are locșorul lui la Maidenhead și eroina romanelor în trei volume ia negreșit masa aici, în escapadele ei cu soțul alteia.

Am trecut repede de Maidenhead și, vâslind mai lin, am lunecat agale pe întinderea măreață de apă, dincolo de ecluzele Boulter și Cookham. Pădurile Clieveden nu-și dezbrăcaseră încă diafanul lor veșmânt de primăvară și se ridicau pe marginea apei într-o nesfârșită armonie de nuanțe de verde deschis. Poate că în frumusețea ei neîntinată, aceasta este cea mai încântătoare regiune a fluviului, de a cărui pace adâncă ne-am dezlipit greu.

Am cârmit spre o răstoacă a fluviului, chiar lângă Cookham, ca să luăm ceaiul, iar când am trecut prin ecluză, se înserase de-a binelea. Între timp se iscase un vânt ceva mai puternic, ca prin minune, o briză prielnică, pentru că de obicei pe Tamisa vântul îți este potrivnic, oriunde te-ai duce. Îți bate în față dimineața, când pornești la drum. Apoi vâslești o distanță respectabilă gândindu-te ce bine o să fie la întoarcere, când o să poți folosi pânzele. Dar, după ceai, vântul își schimbă direcția și te obligă din nou să vâslești din greu împotriva lui, în drum spre casă.

Dacă cumva uiți să iei pânzele, atunci vântul este prielnic și la dus și la întors. Ce să-i faci? Lumea asta este o încercare continuă și omul s-a născut ca să pătimească, așa după cum scânteile zboară spre cer.

În seara aceasta, totuși, stihiile făcuseră, hotărât lucru, o greșeală și vântul a suflat din spate și nu din față. Am avut grijă să nu vorbim despre asta și am ridicat în grabă pânzele, înainte ca ele să prindă de veste, apoi ne-am instalat în barcă în poziții gânditoare, iar pânza s-a umflat, s-a încordat, s-a rățoit la catarg și barca și-a luat zborul pe întinsul apelor…

Eu eram la cârmă.

Nu cunosc senzație mai plăcută decât aceea pe care ți-o oferă navigatul cu pânze. E ca în vis – parcă zbori. Ai impresia că plutești pe aripile vântului năprasnic, nu știi încotro. Nu mai ești neînsemnata bucățică de lut, neputincioasă și chinuită, care se târâie pe pământ, faci parte din Natură! Inima îți bate alături de a ei. Brațele ei vrăjite îți înconjoară trupul, strângându-te la pieptul ei! Suflarea vă e una, pământul nu-l mai simți sub picioare! Glasurile văzduhului cântă, învăluindu-te. Pământul ți se pare îndepărtat și mic, iar norii, atât de apropiați, sunt frații tăi și tu îți întinzi brațele spre ei.

Al nostru era fluviul cât puteai vedea cu ochii, numai în depărtare se zărea o luntre de pescuit, ancorată în mijlocul fluviului, cu trei oameni la bord, iar noi alunecam pe suprafața apei, trecând în revistă țărmurile împădurite și niciunul nu scotea o vorbă.

Cum am mai spus, eu eram la cârmă.

Când ne-am apropiat de luntrea pescărească, am văzut că cei trei oameni sunt niște bătrâni cu înfățișare gravă. Stăteau în barca aceea cu fundul lat, pe trei scaune, și urmăreau cu atenție undițele. Asfințitul roșiatic arunca o lumină mistică asupra apelor, învăpăind ușor pădurile falnice și înconjurând norii cu nimburi de aur. Erau clipe de adâncă încântare, de speranță extatică și dor. Pânza se detașa pe fondul cerului de purpură, amurgul se cernea în jurul nostru, învăluind lumea în nuanțe de curcubeu, iar în spatele nostru se furișa noaptea.

Păream niște cavaleri ai unei vechi legende, înaintând pe un lac vrăjit, spre țărmurile necunoscute ale amurgului, spre minunata țară a asfințitului.

Nu am ajuns însă pe țărmurile amurgului, ci am nimerit drept în luntrea pe care pescuiau cei trei moșnegi. La început nu ne-am dat seama ce s-a întâmplat, pentru că pânzele ne împiedicau vederea, dar după natura limbajului care s-a înfiripat în aerul serii am înțeles că ne aflam în preajma unor ființe omenești și că ele erau furioase și nemulțumite.

Harris coborî pânza și atunci am văzut ce se întâmplase: îi azvârlisem pe cei trei bătrâni respectabili de pe scaunele lor în fundul bărcii, și acum bieții oameni se străduiau să se descotorosească unul de altul și de peștii care făcuseră clacă deasupra lor; și în timp ce se munceau astfel, ne înjurau, dar cum! nu cu înjurături obișnuite și pripite, ci cu ocări grele, lungi, bogate, cumpănite cu grijă, care îmbrățișau întreaga noastră existență, înaintând în viitorul îndepărtat și cuprinzând toate rudele noastre, pe toți cei ce aveau vreo legătură cu noi – înjurături strașnice, suculente.

Harris le spuse că ar trebui să ne fie recunoscători pentru mica distracție pe care le-o prilejuisem după o zi întreagă de pescuit și adăugă că e surprins și mâhnit să audă oameni de vârsta lor dezlănțuindu-și furia în acest fel. Toate acestea n-au servit însă la nimic. După aceea, George se oferi să treacă la cârmă. De la o minte ca a mea, zicea el, nu trebuie să te aștepți să se coboare din înalturi pentru a conduce o barcă, mai bine să i se încredințeze cârma unei ființe omenești mai de rând, până ce nu ne vom îneca cu toții. George se așeză așadar la cârmă și ajunserăm cu bine la Marlow.

La Marlow am lăsat barca lângă pod și am plecat să ne adăpostim peste noapte la „Coroana”.