George e pus la treabă. Instinctele feroce ale edecurilor. Purtarea nerecunoscătoare a unui schif cu două rânduri de vâsle. Unii remorchează, alții sunt remorcați. O întrebuințare descoperită pentru îndrăgostiți. Ciudata dispariție a unei doamne în vârstă. Graba strică treaba. Cum remorchează fetele. Emoții. Ecluza care a dispărut sau fluviul bântuit. Muzică. Salvați!
De îndată ce l-am văzut pe George în mijlocul nostru, l-am și pus la treabă. Bineînțeles, lui George numai de muncă nu-i ardea (parcă îi arde cuiva?). Ne-a explicat că avusese de lucru, nu glumă, în City.
— Da? făcu Harris, cu inima lui împietrită și deloc predispusă spre milă și cruțare. Acum o să ai de lucru pe fluviu, așa, ca să mai schimbi felul de muncă. Schimbarea priește oricui. Ieși afară!
George nu putea protesta. Cu conștiința curată, chiar dacă era vorba de conștiința lui George, n-o putea face, deși a aruncat și el o vorbă în vânt, că ar fi, poate, mai bine să rămână în barcă și să fiarbă ceaiul, în timp ce eu și Harris vom trage la edec. Zicea că pregătitul ceaiului cere multă bătaie de cap și că noi doi arătam foarte obosiți. Nu i-am răspuns. Ne-am mulțumit să-i întindem capătul de parâmă. George l-a apucat și a coborât pe țărm.
Ciudată și năbădăioasă mai e și parâma! O înfășori cu răbdarea și grija cu care-ți împăturești o pereche nouă de pantaloni, iar cinci minute mai târziu, când o ridici, s-a făcut un ghem încâlcit, de-ți întoarce sufletul pe dos.
Nu vreau să fiu mojic, dar am nestrămutata convingere că dacă întinzi drept o parâmă obișnuită în mijlocul unui câmp și stai cu spatele la ea numai o jumătate de minut, când te întorci vezi că s-a strâns grămadă, s-a încolăcit, s-a făcut noduri-noduri, și-a rătăcit capetele și e numai lațuri, iar ca să o desfaci e nevoie de cel puțin o jumătate de ceas, în care timp șezi pe iarbă și înjuri ca un birjar.
Aceasta e părerea mea despre parâme, în general. Firește, s-ar putea să existe și excepții onorabile, nu zic că nu ar exista. Sunt, probabil, parâme care fac cinste tagmei lor, adică parâme conștiincioase, respectabile, parâme care nu-și închipuie că sunt un ghem de ață pentru croșetat și nu caută să se transforme în milieuri atunci când sunt lăsate de capul lor. Admit că e posibil să existe astfel de parâme și nădăjduiesc sincer că există. Eu, unul, însă, n-am întâlnit.
Cu puțin timp înainte de a ajunge la ecluză, strânsesem eu însumi parâma. N-am vrut să-l las pe Harris să se atingă de ea, pentru că e grozav de neatent. Am înfășurat-o încet și cu grijă, am legat-o la mijloc, am împăturit-o în două și am așezat-o binișor pe fundul bărcii. Harris a ridicat-o în chip științific, ca să zic așa, și a pus-o în mâna lui George. George a apucat-o strâns și a ținut-o la distanță de el, desfăcând-o de parcă ar fi desfășat un nou-născut, dar înainte de a fi desfășurat zece yarzi, parâma amintea perfect de o rogojină prost împletită.
Mereu se întâmplă același lucru cu parâma și urmările sunt și ele întotdeauna aceleași. Omul de pe țărm care încearcă s-o descurce crede că toată vina o poartă cel care a înfășurat-o, iar atunci când un om de pe fluviu gândește un lucru, îl și spune cu glas tare.
— Ce-ai vrut să faci din parâmă, o plasă de prins pește? Dracu o mai descurcă acum! De ce n-ai înfășurat-o cum trebuie, nătărăule? bombăne el din când în când, în timp ce se luptă sălbatic cu parâma, apoi o trântește pe drumul edecului și aleargă în jurul ei, încercând să-i dea de capăt.
Cel care a înfășurat-o, pe de altă parte, crede că vina este exclusiv a omului care vrea s-o desfacă.
— N-avea nici pe naiba când ai luat-o! exclamă el indignat. De ce nu te gândești ce faci? Pe toate le zăpăcești! Ai fi în stare să încurci și un stâlp de schelă!
Și așa de tare le sare țandăra, încât fiecare e gata să-l spânzure pe celălalt cu parâma.
Trec astfel zece minute, după care primul începe să urle, își iese din sărite, țopăie pe parâmă și încearcă s-o îndrepte, apucând prima bucată care-i cade în mână și trăgând de ea. Bineînțeles, parâma se încurcă și mai rău. Atunci al doilea se dă jos din barcă și vine să-l ajute. Unul se poticnește de celălalt și se încurcă unul pe celălalt. Amândoi apucă același capăt al parâmei, trag de el în direcții opuse și se întreabă unde naiba s-a înțepenit. Până la urmă, izbutesc s-o descurce, dar când își aruncă ochii spre barcă, văd că a luat-o la vale îndreptându-se drept spre stăvilar.
Asta s-a întâmplat cu adevărat! Era într-o dimineață cu vânt, lângă Boveney. Vâsleam în josul curentului și, când ne-am apropiat de o meandră, am zărit pe țărm doi tineri. Țineau în mâini o parâmă lungă și se uitau unul la altul, cu o expresie năucă și deznădăjduită, cum nu mi-a mai fost dat să văd pe un chip omenesc, nici până atunci, nici după aceea. Era limpede că se întâmplase ceva, așa că ne-am apropiat și i-am întrebat.
— Păi… ne-a plecat barca! răspunseră ei indignați. Doar ce ne-am dat jos ca să descurcăm parâma și, când ne-am uitat înapoi, ia barca de unde nu-i!
Păreau ofensați de ceea ce, după toate aparențele, considerau ei un act josnic și nerecunoscător din partea bărcii.
Le-am găsit dezertoarea o jumătate de milă mai jos, încurcată în niște trestii, și le-am adus-o înapoi. Sunt convins că timp de cel puțin o săptămână n-au mai lăsat-o să-și facă de cap.
Nu-i voi uita niciodată pe cei doi disperați. Parcă-i văd și acum, umblând hăbăuci pe țărm, cu funia în mână și căutându-și barca.
Remorcatul în partea de sus a fluviului prilejuiește fel de fel de incidente, care de care mai caraghioase. Unul dintre cele mai obișnuite este spectacolul pe care-l oferă doi edecari care înaintează de zor, cufundați într-o discuție aprinsă, în timp ce omul din barcă, la o sută de yarzi în urma lor, le strigă zadarnic să se oprească și le face semne disperate cu vâsla. Ceva neplăcut pare să se fi întâmplat, cum ar fi: un accident, să se desfacă cârma, ori să alunece cangea în apă, ori să cadă pălăria cârmaciului și să fie purtată repede în josul curentului.
La început, el le strigă să se oprească pe un ton blând și curtenitor.
— Hei! Opriți-vă o clipă, vreți? strigă el cu vioiciune în glas. Mi-a căzut pălăria în apă!
Apoi, mai puțin afabil:
— Hei, Tom! Dick! Ați surzit?
Apoi, în sfârșit:
— Lua-v-ar naiba de idioți! Opriți-vă! Fir-ați voi…
Pe urmă saltă în picioare, țopăie, zbiară până când se face stacojiu la față și înjură în gura mare. Pe mal, băiețașii se opresc, se amuză și aruncă cu pietre în barcă, în timp ce nenorocitul e târât prin fața lor cu o viteză de patru mile pe oră și nu se poate da jos cu niciun chip.
S-ar evita multe neplăceri de genul acesta dacă edecarii și-ar aduce aminte că trag la edec și s-ar mai uita din când în când înapoi, să vadă cum îi merge omului din barcă. Cel mai bun lucru e să remorcheze o singură persoană. Când sunt doi, se îndeamnă la vorbă și uită, iar barca, oferind puțină împotrivire, nu reușește să-i aducă la realitate.
Ca un exemplu, târziu, după cină, pe când discutam acest subiect, George ne-a povestit o întâmplare foarte ciudată, pentru a ne arăta cât de uituci pot fi doi edecari când sunt la treabă.
Într-o seară, împreună cu alți trei oameni, George vâslea de zor într-o barcă încărcată până la refuz din Maidenhead, când, ceva mai sus de ecluza de la Cookham, zăriră un băiat și o fată care mergeau pe drumul edecului, absorbiți, după câte se părea, într-o conversație foarte interesantă. În mâini țineau amândoi o cange, iar o parâmă prinsă de aceasta se târa în urma lor, cu capătul celălalt în apa fluviului. Nici urmă de barcă prin apropiere, nici urmă de barcă în depărtare. Că o barcă trebuie să fi fost atașată cândva de funia aceea e mai presus de orice îndoială, dar ce se întâmplase cu ea, ce destin necruțător lovise barca și pe cei ce se aflau în ea era o taină învăluită în mister. Oricum, indiferent ce accident se întâmplase, el nu tulburase tânăra pereche care trăgea la edec. Țineau în mâini cangea și parâma și asta părea să fie esențialul pentru ei.
George a fost cât pe ce să le strige ca să-i trezească, dar s-a oprit, pentru că o idee grozavă i-a trecut prin minte. A apucat cangea, s-a aplecat peste bord și a tras înăuntru capătul funiei; a făcut apoi un nod marinăresc și, ajutat de ceilalți, l-a trecut pe după catarg; în cele din urmă, oamenii din barcă au lăsat vâslele din mână, s-au dus spre pupa bărcii și, instalându-se comod, și-au aprins pipele.
Tânărul și tânăra aceasta au tras după ei până la Marlow patru matahale și o barcă plină până la refuz, împotriva curentului.
Spunea George că n-a mai văzut atâta tristețe și amărăciune adunate într-o singură privire, ca atunci când, la ecluză, tânăra pereche și-a dat seama că pe o distanță de două mile au remorcat o altă barcă. După părerea lui George, dacă n-ar fi fost prezența domolitoare a drăgălașei fete de lângă el, tânărul ar fi dat drumul unui limbaj violent.
Fata și-a revenit prima din șoc și, împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune, a rostit pierdută:
— Vai, Henry, și… mătușica?
— Au găsit-o pe bătrână până la urmă? întrebă Harris.
— Asta nu mai știu, răspunse George.
Nu departe de Walton, în locul unde drumul edecului coboară lin spre fluviu, George și cu mine am fost martorii unui alt caz care ilustrează lipsa de simpatie între trăgători și trași. Stăteam pe celălalt mal al apei și admiram și noi peisajul. Deodată, în fața noastră, apăru o barcă, trasă prin apă cu o viteză înspăimântătoare de un cal vânjos, pe care ședea un băiețandru. Cinci indivizi zăceau risipiți prin barcă în atitudini visătoare, iar omul de la cârmă părea deosebit de inactiv.
— Tare mi-ar plăcea să-l văd trăgând de sfoara greșită a cârmei, murmură George când ei trecură.
Și chiar în aceeași clipă, omul cârmi greșit și barca se izbi de țărm cu un zgomot ca de patruzeci de mii de cearșafuri sfârtecate în același timp. Doi bărbați, un coș și trei lopeți părăsiră imediat barca pe la babord și luară contact cu țărmul, iar o clipă și jumătate mai târziu, alți doi bărbați debarcară pe la tribord, luând loc printre căngi, pânze, saci de drum și sticle. Al cincilea mai înaintă douăzeci de yarzi, apoi fu proiectat afară, cu capul în jos.
Ușurată astfel, barca pluti mai vertiginos ca oricând, în timp ce băiatul striga din răsputeri, îndemnându-și armăsarul s-o ia la galop. Naufragiații s-au ridicat în capul oaselor și s-au privit, făcând ochii mari. Nu și-au dat seama de cele petrecute decât câteva clipe mai târziu și atunci au început să-i strige băiatului, cât îi ținea gura, să oprească. Acesta, însă, era prea ocupat cu calul, ca să-i audă. Oamenii s-au sculat în picioare și au luat-o la goană după el, iar eu i-am urmărit până când au dispărut în zare.
N-aș putea spune că mi-a părut rău de ceea ce li se întâmplase. De fapt, dorința mea ar fi ca toți ageamiii care se lasă remorcați în felul acesta – și sunt destui, slavă Domnului – să aibă parte de o soartă asemănătoare. În afară de riscul la care se supun, ei devin un pericol și o pacoste pentru toate celelalte bărci pe lângă care trec. La viteza cu care înaintează, le este imposibil să se ferească din calea altora, după cum și acestora le este imposibil să se ferească din calea lor. Parâma lor se agață de catargul vostru și vă răstoarnă, sau prinde vreo persoană din barcă și fie o trântește în apă, fie îi spintecă fața. Cel mai indicat lucru este să stai de strajă și să fii gata să-i ții la distanță cu capătul gros al catargului.
Dintre toate experiențele mele legate de remorcat, cea mai pasionantă este să fii tras de fete. E o senzație de care n-ar trebui să se lipsească nimeni. Fetele trag la edec trei împreună: două trag parâma, iar a treia aleargă întruna când de o parte, când de alta și chicotește. De obicei, prima lor ispravă este să se încurce în parâmă, care li se înfășoară în jurul picioarelor și, în consecință, se așează pe țărm și se ajută una pe alta să se dezlege, apoi frânghia li se înfășoară în jurul gâtului și puțin lipsește să nu le sufoce. Într-un târziu, totuși, fetele izbutesc să descurce parâma și pornesc în fugă, trăgând barca cu o viteză de-a dreptul periculoasă. Bineînțeles, după vreo sută de yarzi obosesc, se opresc fără veste, se așează pe iarbă și râd, iar barca e purtată spre mijlocul apei, unde se răsucește, înainte ca tu să-ți dai seama de cele petrecute sau să poți pune mâna pe o vâslă. Atunci fetele se scoală în picioare și se miră:
— Ia uitați-vă, a luat-o spre mijlocul apei!
După aceea, trag destul de uniform o bucată de vreme, când, deodată, uneia din ele i se năzare să-și prindă rochia cu acul; se opresc, așadar, și barca eșuează. Sari în picioare, împingi barca de la țărm și le strigi să nu se mai oprească.
— Da' ce s-a-ntâmplat? întreabă ele.
— Nu opriți! le zbieri tu.
— Să nu ce?
— Să nu opriți, dați-i drumul!
— Du-te înapoi, Emily, și vezi ce mai vor, spune una.
Emily se întoarce și întreabă ce s-a întâmplat.
— Ce dorești? spune ea. S-a-ntâmplat ceva?
— Nu, răspunzi tu. Dar nu vă mai opriți.
— De ce să nu ne oprim?
— Păi, nu putem cârmi dacă vă opriți. Trebuie să-i dați drumul mai departe.
— Cui să-i dăm drumul?
— Vreau să spun… barca nu trebuie să stea pe loc.
— Bine, am să le spun. Ce zici, remorcăm cum trebuie?
— Cum să nu, foarte frumos, numai să nu vă opriți.
— Nu e greu deloc. Credeam că n-o să ne descurcăm.
— O, e cât se poate de simplu. Trebuie să trageți fără întrerupere. Asta e tot.
— Înțeleg. Dă-mi te rog șalul roșu, e sub pernă.
Îi găsești șalul, i-l întinzi, dar între timp a venit alta ca să și-l ia pe-al ei. Pentru orice eventualitate, au luat și șalul lui Mary, și cum Mary nu are nevoie de el, fetele ți-l aduc înapoi și capătă în schimb pieptenele de buzunar. Trec vreo douăzeci de minute până când pornesc iar, apoi, la primul colț, fetele văd o vacă. Bineînțeles, trebuie să te dai jos din barcă și să alungi vaca din calea lor.
Când remorchează fetele, numai de plictiseală nu se pot plânge cei din barcă.
După câtva timp, George descurcă parâma și ne remorcă liniștit până la Penton Hook. Acolo am discutat importanta problemă a dormitului peste noapte; întrucât am hotărât să dormim la bord în noaptea aceea, urma fie să rămânem acolo, fie să mergem mai departe, până dincolo de Staines. Ni s-a părut, totuși, că e cam devreme să tragem obloanele, soarele era încă sus pe cer, așa că am vâslit încă trei mile și jumătate, până la Runnymede, o porțiune păduroasă și liniștită a văii fluviului, unde puteam găsi un bun adăpost.
Mai târziu ne-a părut rău la toți că nu ne-am oprit la Penton Hook. În zori de zi, trei-patru mile de vâslit împotriva curentului e un fleac, dar la capătul unei zile lungi e un lucru din cale-afară de obositor. Pe parcursul acestor câteva ultime mile, peisajul nu vă mai interesează. Nu mai flecăriți și nu mai râdeți. Fiecare jumătate de milă străbătută vi se pare cât două. Nu vă vine să credeți că vă aflați acolo unde vă aflați și aveți convingerea că harta greșește, iar după ce v-ați canonit cel puțin zece mile, după socotelile voastre, iar ecluza nici gând să se zărească, începeți să vă temeți serios că cineva a furat-o și a fugit cu ea.
Îmi aduc aminte că odată, pe Tamisa, am fost dat de-a binelea peste cap (la figurat, vreau să spun). Plecasem la drum cu o tânără doamnă, verișoară din partea mamei, și vâsleam în direcția Goringului. Se făcuse destul de târziu și eram nerăbdători să debarcăm undeva, cel puțin verișoară-mea dorea acest lucru. Era șase și jumătate când am ajuns la ecluza de la Benson și începuse să se întunece. Cuprinsă de neastâmpăr, verișoară-mea declară că nu dorește să piardă cina. I-am răspuns că nici mie nu mi-ar conveni să pierd cina și, pentru a vedea câte mile ne mai despart de ea, am scos o hartă pe care o aveam la mine. Până la ecluza următoare, Wallingford, mai era o milă și jumătate, iar de acolo până la Cleeve, altele cinci.
— E perfect! am spus eu. Ajungem la prima ecluză înainte de șapte, după aceea ne mai rămâne una singură. Așa stând lucrurile, m-am așezat la vâsle și am început să vâslesc vârtos.
Am trecut de pod, apoi ceva mai departe am întrebat-o dacă vede ecluza. Verișoară-mea dădu din cap. Nu vedea nicio ecluză. Eu am scos o exclamație de mirare și am vâslit mai departe. După alte cinci minute, am rugat-o să se uite din nou.
— Nu, spuse ea. Nu se vede nici urmă de ecluză.
— Draga mea, ești sigură că poți recunoaște o ecluză? am întrebat-o eu pe un ton șovăitor, ca nu cumva s-o jignesc.
Întrebarea, totuși, o jigni și mi-a sugerat să mă uit și eu, ca să mă conving. Am lăsat așadar vâslele și m-am uitat. În umbrele amurgului, fluviul se întindea drept înaintea noastră pe o distanță de cel puțin o milă. Ecluza nicăieri!
— Nu cumva am rătăcit drumul? mă iscodi însoțitoarea mea.
Nu vedeam cum ar fi fost cu putință așa ceva, deși, după cum am sugerat, era posibil să fi nimerit în apa stăvilarului și să ne îndreptăm spre cascade. Gândul acesta nu o liniști câtuși de puțin și fata începu să plângă. Se temea că ne vom îneca amândoi și că astfel va fi pedepsită pentru că a plecat cu mine.
Am găsit că e o pedeapsă excesivă. Verișoară-mea, însă, era de altă părere și singura ei dorință era ca să se termine totul mai repede.
Am încercat s-o consolez, luând lucrurile în glumă. I-am spus că, se vede treaba, vâsleam mai încet decât îmi închipuisem, dar că nu va trece mult și vom ajunge la ecluză, așa că am mai vâslit o milă.
Apoi, eu însumi am devenit nervos. M-am uitat din nou pe hartă. Ecluza de la Wallingford, la o milă și jumătate mai departe de cea de la Benson, era clar marcată. Aveam o hartă bună, pe care te puteai bizui, și apoi eu îmi aminteam foarte bine de ecluză. Trecusem pe acolo în două rânduri. Unde ne aflam? Ce se întâmplase cu noi? Începeam să cred că totul nu e decât un vis, că, de fapt, dorm frumos în patul meu și că peste un minut-două am să mă trezesc, ca să mi se spună că e trecut de zece.
Am întrebat-o pe verișoară-mea dacă nu crede că ar putea să fie un vis, la care ea mi-a răspuns că tocmai se pregătea să-mi pună aceeași întrebare. Ne-am întrebat apoi dacă nu cumva dormim amândoi și, în acest caz, cine dintre noi visează și cine e obiectul visului; chestiunea era de-a dreptul pasionantă.
Am continuat să vâslesc, fără să zărim ecluza, iar între timp fluviul devenea tot mai întunecat și mai tainic în umbrele nopții care se lăsa, iar toate lucrurile din jur căpătau o înfățișare ciudată, fantastică. Mă gândeam la strigoi și la iele, la luminițele rătăcitoare și la fetele acelea răutăcioase care veghează toată noaptea pe stânci și-i momesc pe oameni în vârtejurile apei; îmi părea rău că nu sunt un om mai bun și că nu cunosc pe dinafară mai mulți psalmi, când, în mijlocul acestor reflecții, am auzit frânturi binecuvântate din: „Și-a pus țoalele”, executat mizerabil la acordeon, și atunci am știut că suntem salvați.
În general, nu sunt un admirator al acordeonului, dar, Doamne! cât de frumoasă ni s-a părut atunci muzica aceea, mult, mult mai frumoasă decât glasul lui Orfeu sau alăuta lui Apollo sau altele de felul acesta; în starea de spirit în care ne găseam, o melodie îngerească n-ar fi făcut decât să ne chinuiască mai rău. Un cântec răscolitor, executat corect, nu ar fi fost pentru noi decât un avertisment dat de vreun spirit și ne-ar fi făcut să ne pierdem și bruma de speranță ce-o mai nutream. Dar în melodia din „Și-a pus țoalele”, cântată sacadat și cu variațiuni involuntare, dintr-un acordeon răgușit, era ceva extrem de omenesc și de liniștitor.
Dulcile sunete se apropiară și barca din care veneau ajunse în curând în dreptul nostru.
În ea se afla un grup de tineri rustici, plecați să se plimbe cu barca pe lună. (Nu era nicio lună pe cer, dar asta nu era vina lor.) N-am văzut de când sunt oameni mai simpatici. I-am salutat prietenos și i-am rugat să-mi arate drumul spre ecluza de la Wallingford, explicându-le totodată că o căutam de două ceasuri.
— Ecluza de la Wallingford! exclamară ei. Să fii sănătos, domnule, e mai bine de un an de când a fost ridicată! Nu mai e nicio ecluză la Wallingford. Acum sunteți lângă Cleeve. Auzi, Bill, domnu' caută ecluza de la Wallingford!
Nu-mi trecuse așa ceva prin cap. Îmi venea să le sar de gât și să-i binecuvântez, dar curentul era prea puternic în locul acela ca să fac asta, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu câteva cuvinte de recunoștință, care sunau rece.
Le-am mulțumit de nenumărate ori, le-am spus că e o noapte minunată, le-am urat drum bun și, mi se pare, i-am poftit pe toți să petreacă o săptămână încheiată la mine. Verișoară-mea, la rândul ei, le-a spus că mama ei ar fi fericită să-i cunoască. Am cântat apoi „Corul soldaților” din Faust și, până la urmă, am ajuns acasă la timp pentru cină.