Problema mâncării. Obiecții împotriva lămpii cu ulei – atmosfera pe care o creează. Avantajele brânzei ca tovarăș de drum. O femeie măritată își părăsește căminul. Alte măsuri în eventualitatea unui naufragiu. Împachetez eu. Perversitățile periuței de dinți. Împachetează George și Harris. Purtarea scandaloasă a lui Montmorency. Mergem la culcare.
Apoi am discutat problema mâncării.
— Să-ncepem cu micul dejun, propune George, practic cum îl știți. Pentru micul dejun avem nevoie de o tigaie… (Harris e de părere că e un obiect cu totul indigest, noi îl rugăm să nu-și mai dea în petic și George continuă), un ceainic, un ibric și o lampă cu spirt. Fără ulei, adăugă el, cu o privire plină de înțeles.
Harris și cu mine îl aprobarăm numaidecât.
Ni s-a întâmplat odată să luăm cu noi o lampă cu ulei. A fost pentru prima și ultima oară. Timp de o săptămână am avut impresia că trăim într-un depozit de ulei. Se prelingea într-una. Nimic nu se prelinge mai ușor ca uleiul de parafină; îl țineam în botul bărcii și de acolo se prelingea în jos, către cârmă, îmbibând întreaga barcă și tot ce întâlnea în cale; își făcea drum spre fluviu, satura peisajul și vicia atmosfera. Uneori ne gâdila nările o adiere de vânt dinspre apus, încărcată de mirosul uleiului, alteori una asemănătoare dinspre răsărit, dinspre miazănoapte sau miazăzi, dar de oriunde venea, fie că venea dinspre zăpezile arctice, fie că se ridica din nesfârșitele nisipuri ale deșertului, purta aceeași mireasmă de ulei de parafină.
Uleiul făcea ce făcea și strica până și frumusețea apusurilor de soare, cât despre clarul de lună, hotărât lucru, acesta duhnea a ulei.
Am încercat să ne descotorosim de el la Marlow. Am lăsat barca lângă pod și am dat o raită prin oraș, doar-doar ne-o pierde urma, dar degeaba, nu ne-a slăbit un pas! Tot orașul duhnea a parafină. Când am trecut prin cimitir, am avut senzația că morții fuseseră înmormântați în ulei. Strada principală avea același miros. Ne-am întrebat cum pot trăi oamenii acolo. Am lăsat în urmă suburbiile, străbătând mile întregi pe drumul ce duce spre Birmingham, dar în zadar: provincia era cufundată în ulei.
La sfârșitul excursiei, în miez de noapte, ne-am dat întâlnire pe un câmp singuratic, sub un stejar lovit de trăsnet, unde am jurat solemn – nu-i vorbă, înjurasem toată săptămâna în felul moderat, obișnuit, al micului burghez, dar de data asta era o chestiune serioasă – am jurat solemn, zic, să nu mai luăm niciodată ulei de parafină cu noi în barcă, bineînțeles în afara cazurilor de boală.
Așa se face că până la urmă am luat lampa cu spirt metilenat. Dar nici asta nu era o soluție. Plăcintele și prăjiturile coapte pe o astfel de lampă capătă iz de metilen. Oricum, spirtul e mai sănătos decât uleiul când e introdus în organism în cantități mari.
Pentru micul dejun, George mai propuse ouă cu slănină, ușor de pregătit, carne rece, ceai, pâine cu unt și magiun, iar pentru prânz, biscuiți, carne rece, pâine cu unt și magiun, dar nici într-un caz brânză. Brânza, ca și uleiul, își dă prea multe aere. Pune stăpânire pe toată barca. Răzbate prin coș și împrumută un iz pătrunzător tuturor lucrurilor care se află în preajmă. Nu poți să-ți dai seama dacă mănânci plăcintă cu mere, cârnați de Frankfurt sau căpșuni cu smântână. Toate au gust de brânză. Prea e mirositoare brânza!
Îmi amintesc de un prieten care a cumpărat odată două bucăți de brânză la Liverpool. Frumoasă brânză, ce să spun, grasă, gustoasă și cu un miros de două sute cai putere, care, hotărât, putea să străbată ușor trei mile și să doboare un trecător la două sute de yarzi. Cum în ziua aceea mă aflam la Liverpool, prietenul meu m-a rugat, dacă n-am nimic împotrivă, să duc brânza cu mine la Londra. Omul trebuia să mai rămână la Liverpool vreo două-trei zile și își făcea socoteala că n-ar fi bine să țină brânza prea mult timp.
— Cu plăcere, dragă, i-am răspuns, cu plăcere.
M-am dus după brânză și am luat-o cu mine în trăsură. Dar ce trăsură! Un adevărat obiect de muzeu, târât de un prăpădit de somnambul, care abia își trăgea sufletul și al cărui proprietar, într-un moment de entuziasm, în timpul conversației, l-a numit cal. Am așezat brânza pe capră și am pornit cu o viteză care ar fi făcut cinste celui mai iute compresor cu aburi și totul a mers vesel ca un dangăt de clopot la înmormântare, până când am făcut colțul. Acolo, vântul duse un iz de brânză drept în nările roibului. Calul se învioră și, cu un sforăit de groază, o porni cu trei mile pe oră. Vântul continua să bată în direcția lui și, înainte să ajungem la capătul străzii, calul își dădea pur și simplu sufletul, gonind cu aproape patru mile pe oră și lăsând cu mult în urmă schilozii și doamnele bătrâne și trupeșe. Fu nevoie de doi hamali, în afară de birjar, ca să-l oprească la gară și cred că n-ar fi izbutit s-o facă nici atunci dacă unul din ei n-ar fi avut prezența de spirit să-i pună peste bot o batistă și să aprindă o bucată de hârtie de împachetat.
Mi-am cumpărat biletul și am pășit mândru pe peron, cu brânza sub braț, în timp ce oamenii se dădeau respectuos la o parte din calea mea. Trenul era aglomerat și am fost nevoit să intru într-un compartiment unde se aflau șapte pasageri. Cu toate obiecțiile unui domn bătrân și arțăgos, am intrat. Am pus brânza pe raftul de bagaje și m-am înghesuit pe bancă, surâzând amabil și spunând că e o zi călduroasă. Nu trecură nici câteva minute și pe bătrân îl apucă neastâmpărul.
— E grozav de închis aerul aici, spuse el.
— Înăbușitor, pur și simplu, adăugă vecinul său. Începură apoi amândoi să adulmece cu nările în aer, o dată, de două ori, iar la a treia încercare li se tăie respirația, se ridicară fără să rostească un cuvânt și ieșiră. Două minute mai târziu se ridică și o doamnă solidă și, spunând că e rușinos lucru ca o femeie respectabilă și măritată să fie torturată astfel, își luă geamantanul și cele opt pachete și ieși. Ceilalți patru pasageri mai stătură cât mai stătură, până când un bărbat sobru, care, judecând după îmbrăcăminte și după întreaga lui înfățișare, părea să fie antreprenor de pompe funebre, spuse că mirosul îi amintește de un cadavru de copil, afirmație la care ceilalți trei pasageri se năpustiră spre ușă, înghiontindu-se și încercând să iasă în același timp.
I-am zâmbit domnului în negru și am observat că, după toate probabilitățile, vom rămâne singuri în compartiment. Omul râse amuzat, spunând că unii fac prea mult caz de nimicuri. Cu toate acestea, după ce am pornit și el fu cuprins de o ciudată depresiune sufletească, așa că, ajungând la Crewe, l-am poftit să coboare ca să bem ceva. A încuviințat bucuros și ne-am dus la restaurant, unde am strigat, am bătut din picioare și ne-am fluturat umbrelele cam timp de cincisprezece minute, iar într-un sfârșit veni o tânără doamnă să ne întrebe dacă dorim ceva.
— Dumneata ce iei? l-am întrebat pe prietenul meu.
— Domnișoară, dați-mi vă rog niște brandy simplu, de o jumătate de coroană, făcu el.
După ce-l dădu pe gât, se îndepărtă binișor și se așeză într-un alt compartiment, ceea ce mi s-a părut cam meschin din partea lui.
De la Crewe înainte am rămas singur în compartiment, deși trenul era înțesat de lume. Pe drum, în diferite gări, la vederea unui compartiment gol, călătorii dădeau năvală, strigând:
— Aici, Maria! Vino repede, locuri câte vrei.
— Bine, Tom, urcăm aici!
Veneau în goană, cărând geamantane grele și bătându-se la ușă care să intre mai întâi. Unul deschidea în cele din urmă ușa, urca treptele, se clătina și cădea în brațele celui din spatele lui. Veneau apoi, pe rând, ceilalți, trăgeau aerul adânc în piept, îi apuca amețeala și se-nghesuiau în celelalte compartimente sau plăteau diferența și călătoreau cu clasa întâi.
Am coborât la Euston și am dus brânza acasă, la prietenul meu. Când soția lui intră în cameră, mirosi o clipă aerul din jur și spuse:
— Ce se întâmplă? Să nu-mi ascunzi nimic, te rog!
— Niște brânză, i-am răspuns. Tom a cumpărat-o la Liverpool și m-a rugat să v-o aduc.
Am adăugat apoi că sper să găsesc înțelegere la ea, că eu nu am nici în clin nici în mânecă cu brânza. Mi-a dat toate asigurările, dar a subliniat că o să stea de vorbă cu Tom când se va întoarce.
Prietenul meu fu reținut la Liverpool mai mult decât se așteptase și, deoarece trei zile mai târziu nu se întorsese încă, soția lui îmi făcu o vizită.
— Ce spunea Tom despre brânza aceea? mă întrebă ea.
I-am răspuns că, potrivit instrucțiunilor lui Tom, trebuia ținută într-un loc umed.
— Și să nu se atingă nimeni de ea, am adăugat.
— Nu cred că se va atinge cineva. El a mirosit-o?
— Așa bănuiesc. Făcea impresia chiar că s-a atașat de ea.
— Crezi că o să se supere, mă întrebă ea, dacă o să-i dau o liră unui om numai ca s-o ducă de aici și s-o îngroape?
— Mă tem că asta i-ar alunga zâmbetul de pe buze pentru totdeauna.
Deodată o fulgeră un gând:
— N-ai vrea s-o ții la dumneata până când se întoarce Tom? Să ți-o trimit, ce zici?
— Doamnă, am răspuns eu, mie, unuia, îmi place mirosul de brânză. Și de călătoria pe care am făcut-o cu brânza de la Liverpool la Londra, mai zilele trecute, îmi voi aminti întotdeauna ca de un final plăcut al unui concediu plăcut. Totuși, în lumea asta, trebuie să ținem seama și de ceilalți. Doamna sub al cărei acoperiș am cinstea să locuiesc e văduvă și, după câte știu, s-ar putea să fie și orfană. Dumneaei se împotrivește cu vehemență, aș zice chiar cu elocvență, oricărei tentative de a i se impune ceva, cum singură spune. Îmi dau seama instinctiv că prezența brânzei în casa ei ar socoti-o o astfel de „impunere” și nu trebuie să se spună niciodată despre mine că am supus la o asemenea „impunere” o văduvă și o orfană.
— Foarte bine, spuse soția prietenului meu, ridicându-se. Nu mai am atunci de adăugat decât că o să-mi iau copiii și o să mă mut la un hotel până când cineva o să mănânce brânza aceea. Refuz să mai locuiesc sub același acoperiș cu ea.
Se ținu de cuvânt și, înainte de a pleca, își lăsă casa în grija unei menajere care, fiind întrebată dacă poate suporta mirosul, răspunse: „Ce miros?” și care, atunci când i se puse brânza sub nas și fu rugată să tragă puternic aerul în piept, spuse că parcă, parcă deslușește un vag miros de pepene. Se ajunse astfel la concluzia că atmosfera nu îi este întru totul neprielnică femeii, așa că fu lăsată în casă.
Nota de plată a hotelului s-a ridicat la cincisprezece guinee, iar prietenul meu, când a făcut socoteala tuturor cheltuielilor, a constatat că brânza îl costase opt șilingi și șase pence livra. Așa stând lucrurile, mărturisi că, deși se dă în vânt după o bucată de brânză bună, cheltuiala aceasta era mai mare decât îi îngăduia buzunarul și, în consecință, se hotărî să scape de ea. O aruncă în canal, dar fu silit s-o pescuiască din nou, deoarece luntrașii se plângeau că îi apucă leșinul. Apoi, într-o noapte fără lună, o lăsă la morga parohiei. Însă coronerul o descoperi și făcu un tărăboi grozav, spunând că e un complot ca să-l lase fără pâine, trezindu-i morții!
Până la urmă, prietenul meu izbuti să se descotorosească de brânză, îngropând-o pe plaja unui oraș de pe litoral. Locul își câștigă o adevărată faimă. Vizitatorii spuneau că nu și-au dat seama până atunci cât de tare e aerul și ani de-a rândul după aceea, ofticoșii și oamenii cu plămânii slabi au dat năvală într-acolo.
Așa se face că, deși îmi place brânza, i-am dat dreptate lui George când a stăruit să ne lipsim de ea.
— Renunțăm la ceaiul de cinci, spuse George, în timp ce Harris făcea fețe-fețe, în schimb la șapte o să avem o masă gustoasă și bogată, un fel de combinație de prânz, ceai și cină.
Lui Harris îi mai veni inima la loc. George fu de părere să luăm plăcintă cu carne și fructe, carne rece, roșii, fructe și verdețuri. Cât privește băutura, am luat un preparat neîntrecut de-al lui Harris, ceva lipicios pe care-l amesteci cu apă și-i spui limonadă, ceai într-o cantitate impresionantă și o sticlă cu whisky pentru caz de naufragiu, cum spunea George.
Îmi făcea impresia că George prea pomenește des despre o atare posibilitate. Asta nu mi se părea că era cea mai indicată stare de spirit pentru începerea unei călătorii.
Îmi pare bine, totuși, că am luat whisky.
N-am luat nici bere, nici vin. Aceste băuturi sunt o adevărată calamitate când mergi în susul fluviului. Berea și vinul te fac greoi și somnoros. Un păhărel seara, când dai o raită prin oraș și te uiți după fete, mai calea-valea, dar să te ferească sfântul să bei când soarele te arde în creștet și te așteaptă o muncă istovitoare.
Am întocmit o listă cu lucrurile ce trebuiau luate și ea devenise destul de măricică când ne-am despărțit seara. A doua zi – era într-o vineri – am adunat grămadă toate lucrurile și ne-am dat întâlnire, pe seară, ca să împachetăm. Am făcut rost de un geamantan mare pentru haine și de două coșuri încăpătoare pentru mâncare și pentru vasele de bucătărie. Am rezemat masa de fereastră, am îngrămădit toate lucrurile pe jos în mijlocul odăii, ne-am așezat roată în jurul lor și am privit.
— Am să împachetez eu, am spus.
Adevărul este că mă pricep binișor la împachetat, împachetatul e unul dintre nenumăratele lucruri la care mă pricep mai bine decât oricare alt muritor, de asta sunt convins. (Eu însumi mă mir câteodată cât de multe sunt aceste lucruri.) Am pledat în acest sens pe lângă George și Harris și le-am spus că ar face bine să lase treaba asta în seama mea. Amândoi au acceptat sugestia cu o grabă de-a dreptul ciudată. George și-a aprins pipa și s-a lungit într-un fotoliu, iar Harris și-a întins picioarele pe masă și a început să pufăie dintr-o țigară de foi.
Dar nu asta fusese intenția mea. Mă gândisem, de fapt, ca eu să conduc operațiunile, iar Harris și George să trebăluiască sub ordinele mele, îndemnați din când în când de câte un: „Ah, nepriceputule!” sau „Stai să-ți arăt eu!” sau „Ai văzut ce simplu e?”, având gândul sincer să-i dăscălesc, cum s-ar spune. Felul în care mi-au răstălmăcit intenția m-a scos din sărite. Nimic nu mă irită mai mult decât să văd că alții stau și nu fac nimic în timp ce eu trudesc din greu.
Închiriasem odată o cameră împreună cu un prieten care mă înnebunise, pur și simplu. Stătea tolănit pe canapea ceasuri întregi și nu mă mai slăbea din ochi în timp ce eu îmi vedeam de treburi prin odaie. Spunea că-i face bine să mă vadă forfotind fără rost, de colo până colo. Simțea că în felul acesta viața căpăta sens, că nu i se mai părea un vis deșert, prin care treci ca un gură-cască, ci o menire nobilă, plină de răspunderi și muncă încordată. Și, iarăși, își punea întrebarea cum de a putut trăi înainte să mă cunoască, neavând pe nimeni la care să se uite cum muncește.
Eu am o cu totul altfel de fire. Nu pot să stau cu brațele încrucișate și să văd cum altul trudește și transpiră. Simt întotdeauna nevoia să mă scol și să supraveghez, să umblu după el cu mâinile în buzunar și să-i spun ce are de făcut. De vină e firea mea păcătoasă, sunt prea energic.
N-am spus, totuși, nimic și am început să împachetez. Mi-a luat mai mult timp decât îmi făcusem eu socoteala la început, dar până la urmă am umplut geamantanul, m-am așezat pe el și l-am legat cu curele.
— N-ai de gând să pui și ghetele? mă întrebă Harris. Am privit prin odaie și am constatat că le uitasem. Ăsta e Harris, ce vreți! Tăcuse mâlc până când am închis și am legat geamantanul! Iar George se prăpădea de râs, ah, râsul acela al lui, prostesc, idiot, cu gura până la urechi, care mă scoate veșnic din sărite!
Am desfăcut iar geamantanul și am vârât ghetele înăuntru, dar chiar în clipa când am vrut să-l închid, m-a fulgerat un gând îngrozitor, împachetasem oare periuța de dinți? Nu știu cum se face, dar niciodată nu știu dacă mi-am împachetat periuța de dinți.
Periuța de dinți mă terorizează ori de câte ori călătoresc și-mi face viața iad. Visez că n-am împachetat-o, mă trezesc scăldat într-o sudoare rece, sar din pat și m-apuc s-o caut. Iar dimineața o împachetez înainte de a o fi folosit și iar trebuie să desfac geamantanul ca s-o scot și – parcă e un făcut! – întotdeauna e ultimul lucru peste care dau. Împachetez încă o dată și o uit, trebuie să dau fuga până sus, la etaj, în ultima clipă, și s-o duc la gară învelită într-o batistă.
Bineînțeles că și de data asta a trebuit să răvășesc toate și se-nțelege că nici de data asta n-am găsit-o. Am scotocit prin geamantan și am răscolit toate, până când lucrurile au ajuns în starea în care trebuie să fi fost înainte de facerea lumii, când domnea haosul. Pe ale lui George și Harris – se putea? – le-am găsit de optsprezece ori, nu însă și pe a mea. Am pus lucrurile la loc, unul câte unul, după ce le-am cercetat în mână și le-am scuturat cu grijă. Am descoperit-o în cele din urmă într-o gheată. Cât privește împachetatul, am luat-o de la capăt.
Când am isprăvit, George mă întrebă dacă săpunul e înăuntru. I-am răspuns că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă săpunul e înăuntru sau nu, am trântit capacul geamantanului și, după ce l-am legat și am strâns chingile, mi-am dat seama că mi-am uitat înăuntru punga cu tutun, așa că a trebuit să-l deschid iar. L-am închis definitiv la 10.05 p.m. Mai rămâneau coșurile. Harris ne atrase atenția că nu mai sunt nici douăsprezece ore până la plecare și că ar fi mai bine ca el și George să facă restul. Eu am încuviințat, m-am instalat comod pe canapea, iar ei s-au așternut pe treabă.
Erau amândoi plini de voie bună și li se putea citi pe față râvna de a-mi arăta cum anume se procedează. Eu mă abțineam de la orice comentarii. Așteptam. După ce-o să-l spânzure pe George, cel mai nepriceput împachetator de pe glob va fi Harris, așa că mă uitam la grămezile de farfurii și cești, la ibrice, sticle și borcane, la plăcinte și lămpi de gătit, la prăjituri și roșii și la toate câte erau acolo și presimțeam că lucrurile vor lua în curând o întorsătură interesantă.
Așa a și fost. Mai întâi au spart o ceașcă. Asta fu prima lor ispravă. Au spart-o numai așa, de afurisiți ce erau, ca să-mi arate de ce sunt ei în stare și ca să-mi stârnească interesul.
Pe urmă, Harris a pus marmelada de căpșuni peste o roșie și, după ce a făcut-o chiseliță, au trebuit s-o culeagă cu lingurița.
Veni apoi rândul lui George să arate ce știe. George călcă pe unt. Eu n-am spus nimic, m-am mulțumit să-mi mut locul, așezându-mă pe marginea mesei, de unde am continuat să-i contemplu. Simțeam că asta îi irită mai mult decât orice comentarii. Deveniseră nervoși, nu mai știau ce fac, călcau când pe una, când pe alta, puneau obiectele în spatele lor și, când aveau nevoie de ele, nu le mai găseau.
Au așezat plăcinta în fundul coșului, iar lucrurile grele de deasupra au avut grijă s-o turtească. Au împrăștiat sarea peste tot, iar untul, Dumnezeule! nu mi-aș fi putut închipui până atunci că doi oameni în toată firea pot face atâtea cu o porție de unt de un șiling și doi pence. După ce George a răzuit untul de pe unul din papucii cu care era încălțat, au încercat să-l bage în ibric. Dar untul nu voia să intre, iar ceea ce era înăuntru nu voia să iasă. Până la urmă l-au strâns cu un cuțit și l-au pus pe un scaun, Harris s-a așezat pe el, untul i s-a lipit de fundul pantalonilor și urmarea a fost că au început să-l caute prin toată casa.
— Pot să jur că l-am pus pe scaun, spuse George, privind spre locul gol cu un aer întrebător.
— Am văzut cu ochii mei când l-ai pus, mai adineauri, confirmă Harris.
Și iar se apucară să cotrobăie prin odaie, apoi se întâlniră în mijlocul încăperii și se uitară holbați, unul la altul.
— Extraordinar! făcu George.
— Ce chestie! făcu Harris.
Apoi George se pomeni întâmplător în spatele lui Harris și descoperi untul.
— Hait! Ca să vezi unde a fost! exclamă el indignat.
— Unde? strigă Harris, întorcându-se spre el.
— Stai, naibii, pe loc! zbieră George, răsucindu-se în urma lui.
După ce l-au luat de pe pantaloni, l-au împachetat în ceainic.
Montmorency, firește, era nelipsit. Marea ambiție a lui Montmorency era să-ți stea în cale și să fie ocărât. Dacă poate să se vâre undeva unde e cel mai puțin dorit, unde prezența lui e o adevărată pacoste, unde îi scoate pe oameni din sărite și primește străchini în cap, atunci știe că nu și-a irosit ziua degeaba.
Idealul său suprem este să întâlnească pe cineva care să se împiedice de el și să-l înjure de mama focului vreme de un ceas, iar după ce-și împlinește visul, devine arogant peste măsură.
A venit și s-a așezat pe lucruri numai bine când Harris și George trebuiau să se apuce de împachetat; era încredințat că ori de câte ori ei întindeau mâna după ceva, aveau nevoie de botul lui rece și slinos. Și-a vârât una din labe în marmeladă, a răvășit lingurițele de ceai și, pretinzând că lămâile sunt șobolani, s-a vârât în coș și a omorât trei din ele înainte ca Harris să-l poată pocni cu tigaia.
Harris zicea că-l încurajez. Nu e adevărat, nu-l încurajam. Un câine ca Montmorency nu are nevoie de încurajare! Păcatul natural și original cu care s-a născut îl împinge la astfel de isprăvi.
Terminară cu împachetatul la 12.50, când Harris se așeză pe coșul cel mare și-și exprimă nădejdea că n-o să se strice nimic. George spuse că, dacă s-a spart ceva, s-a spart, reflecție care părea să-l consoleze. Tot el ne anunță că nu mai poate de somn.
De fapt, ne era somn la toți. Cum Harris urma să doarmă la noi, am urcat scările.
Am dat cu banul: Harris trebuia să se culce în același pat cu mine. M-a întrebat:
— Preferi să dormi la margine sau la perete, J.?
— Prefer să dorm în pat, i-am răspuns.
Mi-a răspuns că bancul e răsuflat, după care George ne-a întrebat.
— La ce oră să vă trezesc?
— La șapte, spuse Harris.
— Nu, la șase, am zis eu. (Voiam să scriu niște scrisori.)
După ce m-am dondănit puțin cu Harris, a mai lăsat unul, a mai urcat altul, i-am spus lui George să ne deștepte la șase și jumătate.
George nu ne răspunse. Ne-am apropiat de el și ne-am dat seama că dormea buștean, i-am pus așadar ligheanul de baie lângă pat, ca să pice în el dimineața, când se dă jos, și ne-am culcat.