Hotărâri luate. Metoda de lucru a lui Harris. Cum agață un tablou un domn în vârstă, cap de familie. George face o observație inteligentă. Plăcerile băii de dimineață. Măsuri în caz de naufragiu.
Și așa, a doua zi, seara, ne-am adunat din nou ca să discutăm și să punem la punct planurile noastre de călătorie.
— Ei, în primul rând trebuie să hotărâm ce luăm cu noi, spuse Harris. J., ia o bucată de hârtie și scrie, iar tu, George, deschide catalogul mărfurilor de băcănie. Dați-mi careva un creion și eu o să-ntocmesc lista.
Ăsta-i Harris, și pace – veșnic dispus să ia asupra sa orice sarcină și s-o arunce apoi în spatele altora.
Parcă-l văd pe bietul meu unchi Podger! Nu cred că s-a mai pomenit cândva, undeva, o harababură mai grozavă într-o casă de creștin ca aceea când unchiul Podger se apuca de o treabă.
Să zicem că vine un tablou de la înrămat și zace în sufragerie, așteptând să fie agățat. Mătușa Podger întreabă ce e de făcut cu el, iar unchiul Podger răspunde:
— Cum? Las'pe mine! Nu vă îngrijiți voi de asta. Fac eu toată treaba.
Apoi își scoate haina și începe. Trimite fata după cuie de șase pence, apoi pe unul dintre băieți pe urmele ei ca să-i spună ce mărime îi trebuie și, încetul cu încetul, unchiul Podger intră în rol și ridică în picioare toată casa.
— Will! Du-te și adu-mi ciocanul! strigă el. Tom! Adu-mi rigla! Stai! O să am nevoie și de scară, n-ar strica să aduci și un taburet din bucătărie. Jim! Dă o fugă până la domnul Goggles și spune-i așa: „Tăticu vă transmite multe salutări. Speră că o duceți mai bine cu piciorul și… vreți să-i împrumutați nivela cu apă?” Stai, Maria, nu pleca; o să am nevoie de cineva să-mi țină lumânarea. După ce se-ntoarce fata, trimite-o să aducă niște sfoară. Și… Tom! Unde-i Tom? Tom, vinoncoa', am nevoie de tine, tu o să-mi întinzi tabloul.
Unchiul Podger ridică tabloul și-l scapă. Tabloul iese din ramă, unchiul Podger încearcă să salveze geamul, se taie la deget, apoi începe să țopăie prin odaie ca un apucat, căutându-și batista, însă batista e în buzunarul hainei pe care a dezbrăcat-o și pe care nu știe unde a pus-o. Toată lumea trebuie să lase baltă căutatul uneltelor și să înceapă căutatul hainei, în timp ce unchiul Podger joacă tontoroiul în jurul lor, încurcându-i și mai mult.
— Nu știe nimeni în casa asta unde mi-e haina? Pe cuvântul meu, de când sunt n-am mai întâlnit așa neam de oameni. Șase capete și nu sunteți în stare să găsiți o haină pe care am dezbrăcat-o acum mai puțin de cinci minute! Mii de…
Apoi se scoală, descoperind că a stat tot timpul pe haină.
— Hai, lăsați-vă păgubași! Tot eu am găsit-o. Se putea? Ori îi spui motanului să găsească ceva, ori vouă, tot un drac.
După ce s-a scurs o jumătate de ceas cu bandajatul degetului și cei din jur au adus un alt geam, și uneltele, și scara, și taburetul, și lumânarea, unchiul Podger pornește iar la treabă, în timp ce întreaga familie, inclusiv servitoarea și femeia cu ziua, stau în jurul lui în semicerc, gata să-i dea o mână de ajutor. Doi trebuie să-i țină scaunul, un al treilea îl ajută să se urce și să nu cadă, un al patrulea îi dă un cui, iar un al cincilea ciocanul. Unchiul Podger ia cuiul și-l scapă.
— Asta mai lipsea! rostește el cu jignire în glas. Acum s-a dus și cuiul.
Firește, trebuie să ne așezăm în patru labe și să căutăm cuiul de-a bușilea, în vreme ce unchiul Podger stă cocoțat pe scaun, bombănind întruna și vrând să știe dacă avem de gând să-l ținem acolo toată seara așa.
În cele din urmă cuiul a fost găsit, dar între timp a dispărut ciocanul.
— Unde e ciocanul? Ce-am făcut cu ciocanul? Doamne Dumnezeule! Șapte gură-cască și niciunul n-are habar ce-am făcut eu cu ciocanul!
Îi găsim ciocanul, dar unchiul Podger nu mai găsește semnul făcut pe perete pentru cui, așa că fiecare dintre noi trebuie să se urce pe scaun, lângă el, și să-l caute; fiecare descoperă semnul într-alt loc, iar unchiul Podger ne face proști pe toți, pe rând, și dă poruncă să ne dăm jos. După aceea ia rigla, face o nouă măsurătoare, constată că îi trebuie jumătate din treizeci și unu de inchi și trei optimi de la colț, încearcă să facă socoteala în gând și-l apucă pandaliile.
Încercăm și noi să socotim în gând, ajungem la rezultate diferite și ne batem joc unii de alții. În zarva generală, numărul inchilor este uitat și unchiul Podger e nevoit să mai măsoare o dată.
De data aceasta, el folosește o bucată de sfoară, dar în momentul critic, când caraghiosul bătrân se apleacă peste scaun, făcând un unghi de patruzeci și cinci de grade, și încearcă să ajungă la punctul situat cu trei inchi mai departe de ceea ce poate el atinge prin sforțări supraomenești, sfoara îi scapă din mână și unchiul Podger alunecă pe pian, producând un efect muzical cu adevărat remarcabil, datorită iuțelii năprasnice cu care capul și trupul său izbesc toate clapele deodată.
Mătușa Maria, între timp, declară că nu le poate permite copiilor să mai stea acolo și să audă un astfel de limbaj.
Într-un târziu, unchiul Podger izbutește să însemne locul, cu mâna stângă așază în el vârful cuiului, apucă ciocanul cu dreapta, își turtește de la prima lovitură degetul mare și scapă, cu un zbieret, ciocanul pe piciorul cuiva.
Mătușa Maria își arată sfios nădejdea că atunci când unchiul Podger se va mai apuca să bată cuie în perete o va anunța din vreme, ca să se pregătească să petreacă o săptămână la mama ei, atât timp cât va dura operația.
— Ooof! Voi, femeile, veșnic faceți caz de toate! răspunde unchiul Podger, culegându-se de jos. Ce vrei! Mie, unuia, grozav îmi place să fac o trebușoară ca asta.
Urmează o altă încercare. La a doua lovitură, cuiul străbate tencuiala de la un capăt la celălalt, ciocanul se afundă pe jumătate în perete, iar unchiul Podger este proiectat pe zid, cu o forță aproape îndestulătoare ca să-și turtească nasul.
Ni se cere să-i găsim din nou rigla și sfoara, face o nouă gaură și pe la miezul nopții tabloul stă agățat pe perete – ce-i drept, foarte strâmb și gata să cadă. Pe o distanță de câțiva yarzi, peretele arată de parcă ar fi fost greblat. Toată lumea e frântă de oboseală și cuprinsă de deznădejde, cu excepția unchiului Podger.
— S-a făcut, spune el, coborând greoi de pe scaun, pe bătăturile femeii cu ziua, și contemplând cu vădită mândrie isprava făcută. Când te gândești că unii ar fi angajat un om special ca să facă… ce, o nimica toată!
Sunt convins că Harris, cu vârsta, va deveni exact un astfel de om. I-am și spus-o, de altfel, încredințându-l că nu voi îngădui să se spetească muncind atâta. I-am spus:
— Nu, Harris, tu iei hârtia, creionul și catalogul, George o să scrie, iar eu o să fac toată treaba.
Am fost nevoiți să renunțăm la prima listă. Era clar că o barcă îndeajuns de încăpătoare pentru toate lucrurile trecute de noi ca indispensabile nu putea naviga pe cursul superior al Tamisei, așa că am rupt lista și ne-am uitat unul la altul.
— Cred că suntem pe un drum cu totul greșit, spuse George. Nu trebuie să ne gândim la lucrurile la care putem renunța, ci numai la cele la care nu putem renunța.
Zău, George e deștept foc uneori, oricât de surprinzător ar părea. Nu mă sfiesc să numesc asta înțelepciune și nu numai cu privire la cazul de față, ci și în general, referindu-mă la călătoria noastră, a tuturor, pe fluviul vieții. Câți oameni, în această călătorie, nu-și încarcă barca până la refuz cu o mulțime de lucruri nefolositoare, balast pe care ei îl socotesc esențial pentru plăcerea și confortul călătoriei; astfel, barca e veșnic în primejdie să se scufunde!
Cum își mai încarcă sărmana bărcuță până în vârful catargului cu haine frumoase și case mari, cu servitori nefolositori și cu un roi de prieteni grozavi, cărora nu le pasă de ei nici cât negru sub unghie și cărora ei, la rândul lor, nu le dau pic de considerație, cu petreceri costisitoare care nu amuză pe nimeni, cu ceremonii și maniere, cu prefăcătorie și ostentație și, vai! cu cea mai grea și nebunească încărcătură dintre toate – groaza de ce va gândi vecinul, cu luxul care nu face decât să îmbuibe, cu plăcerile ce plictisesc, cu jalnica paradă care, ca și coroana din fier a tâlharului de odinioară, face să sângereze și să se-ntunece îndureratul creștet care o poartă!
Toate acestea nu sunt decât balast, omule, balast și nimic mai mult! Peste bord cu el! Din pricina lui, vâslitul e atât de anevoios, încât aproape-ți vine să leșini. Iar barca e atât de greoaie și atât de greu de mânuit, încât nu ești scutit o singură clipă de neliniști și griji, nu te mai bucuri de un strop de odihnă pentru a visa alene, pentru a urmări umbrele tremurătoare fluturând ușor peste valuri, scânteietoarele raze ale soarelui strecurându-se grăbit printre unde, pomii înalți de pe țărm privindu-și chipul în oglinda apelor, pădurile verzi sau ruginii, crinii albi și galbeni, trestia întunecată și unduioasă, stuful, orhideele sau albastrele nu-mă-uita.
Aruncă balastul peste bord, omule! Fie-ți barca vieții ușoară, încărcată numai cu ce-ți trebuie: un cămin tihnit și bucurii simple, un prieten sau doi, vrednici de acest nume, cineva pe care să-l iubești și cineva care să te iubească, o pisică, un câine și o pipă-două, destul cât să ai ce mânca și ce îmbrăca și ceva mai mult decât destul cât să ai ce bea; căci setea e un lucru primejdios.
Atunci o să-ți dai seama că e mult mai ușor să vâslești, barca nu se va mai putea răsturna atât de lesne și chiar dacă o să se răstoarne, paguba n-o să fie mare – o marfă bună, sănătoasă, nu se strică la apă. Vei avea atunci destul timp ca să cugeți și să muncești. Răgaz ca să sorbi lumina vieții, răgaz ca să asculți muzica eoliană pe care vântul divin o smulge coardelor inimii omenești, răgaz ca să…
Iertați-mă. M-am lăsat furat de gânduri.
I-am încredințat, așadar, lista lui George, care se și apucă de treabă.
— Nu e cazul să luăm un cort, propuse el. Barca o să aibă coviltir. E de o mie de ori mai simplu și mai comod.
Ideea ni s-a părut bună și-am adoptat-o. Nu știu dacă ați văzut vreodată o barcă cu coviltir. Fixați niște cercuri de fier deasupra bărcii, întindeți peste ele o uriașă pânză de corabie, prindeți-o cu nădejde de jur împrejur, de la provă la pupa, și barca se preface într-un fel de căscioară nespus de primitoare, deși te cam înăbuși în ea, dar orice lucru cu neajunsul lui, cum spunea unul căruia i-a murit soacra și a fost nevoit să plătească cheltuielile de înmormântare.
George fu de părere că în acest caz trebuie să luăm fiecare câte o pătură, o lampă, puțin săpun, o perie și un pieptene (pentru toți), o periuță de dinți (pentru fiecare), un lighean, puțin praf de dinți, o trusă de bărbierit (parcă ar fi un exercițiu dintr-un manual de limba franceză) și vreo două prosoape mari de baie. Am observat că oamenii fac întotdeauna pregătiri grozave în vederea scăldatului când se duc undeva în apropierea unei ape, dar o dată ajunși acolo nu prea se scaldă.
Așa se-ntâmplă și când te duci la mare. Ori de câte ori mă gândesc la acest subiect când sunt la Londra, sunt ferm hotărât să mă scol dis-de-dimineață, în fiecare zi, și să mă afund de câteva ori în apă înainte de micul dejun și în consecință împachetez cu conștiinciozitate o pereche de chiloți de baie și un prosop. Port veșnic cu mine chiloți roșii, îmi place cum îmi stă în chiloți roșii, se potrivesc de minune cu tenul meu. Când ajung însă la mare, baia matinală nu mă mai îmbie așa cum mă îmbia când eram în oraș.
Dimpotrivă, aș vrea mai degrabă să stau în pat până în ultima clipă și abia apoi să cobor la micul dejun. O dată sau de două ori a triumfat virtutea și am plecat buimac și posomorât la șase, îmbrăcat sumar, cu chiloții și prosopul în mână. Baia însă nu m-a amuzat. Parcă e un făcut: ori de câte ori mă duc la baie cu noaptea în cap, mă așteaptă un vânt tăios de est, ascuns de vrăjmașii mei undeva, parcă special pentru mine, ei culeg toate pietrele cu trei colțuri și mi le aștern în cale, ascut stâncile, acoperindu-le vârfurile cu un strat subțire de nisip, ca să nu le văd, și mută marea cu două mile mai departe, așa că până să ajung la apă adâncă trebuie să mă chircesc și să țopăi, tremurând ca varga, în șase inchi de apă. Iar când ajung la mare, aceasta e înfuriată și de-a dreptul insultătoare. Un talaz mă ia pe sus, apoi mă trântește pe șezut, cât poate de tare, pe o stâncă pusă acolo cu bună știință. Iar până să strig eu „aoleu!” și să-mi dau seama de cele petrecute, valul se întoarce și mă poartă spre mijlocul oceanului.
Încep să înot cu disperare către țărm și, întrebându-mă dacă-mi voi mai revedea vreodată casa și prietenii, mă căiesc că nu m-am purtat mai frumos cu surioara mea când eram băiat (când eu eram băiat, vreau să zic). Dar chiar în clipa când am renunțat la orice speranță, un val se retrage și mă lasă rășchirat pe nisip, ca o stea de mare. Mă scol, privesc îndărăt și constat că apa în care am înotat ca un disperat de-abia îmi trecea de genunchi, sar pe țărm, mă îmbrac și mă întorc dezamăgit acasă, unde trebuie să le spun tuturor că mi-a plăcut.
În împrejurarea de față, discutam toți ca și cum am fi avut de gând să înotăm mile întregi, în fiecare dimineață. După părerea lui George, e o plăcere să te trezești în barcă în aerul proaspăt al zorilor și să te arunci în apa cristalină a fluviului. Harris, pe de altă parte, era convins că pentru poftă de mâncare nimic nu e mai bun ca înotul înainte de micul dejun. După ce se scaldă, are totdeauna o foame de lup. George protestează. Dacă baia îl face pe Harris să mănânce mai mult decât de obicei, atunci se opune și cere ca lui Harris să i se interzică scăldatul. Și așa era destul de greu să tragi la edec, în susul curentului, o cantitate îndestulătoare de hrană pentru Harris.
Eu totuși am stăruit pe lângă George, explicându-i că o să fie o plăcere să avem în mijlocul nostru un Harris curat și proaspăt la față, chiar dacă asta însemna să cărăm câteva chintale în plus, iar George se înduplecă până la urmă și nu mai aduse nicio obiecție împotriva îmbăiatului lui Harris.
Am convenit să luăm trei prosoape, ca să nu ne așteptăm unul pe altul.
Cât privește îmbrăcămintea, George socotea că două costume din flanel ar fi de ajuns, pentru că le-am putea spăla singuri în apa Tamisei când se vor murdări. Noi ceilalți l-am întrebat dacă a încercat vreodată să spele costume din flanel în fluviu, la care el ne-a răspuns că nu, dar cunoștea niște cetățeni care făcuseră treaba asta și cică era destul de ușor, iar Harris și cu mine, dând dovadă de o slăbiciune condamnabilă, ne-am închipuit că știe ce vorbește și că trei tineri respectabili, fără situație sau influență și lipsiți de orice experiență în materie de spălat își pot într-adevăr spăla cămășile și pantalonii în fluviul Tamisa, cu o bucată de săpun.
Ne-a fost dat să aflăm abia în zilele următoare, când era prea târziu, că George nu era decât un impostor jalnic, care, bineînțeles, habar n-avea de astfel de probleme. Dacă ați fi văzut hainele noastre după spălat! Dar, cum se spune în romanele de senzație, să nu anticipăm.
George ne-a convins să luăm cu noi rufe de schimb și o grămadă de șosete pentru eventualitatea că ne vom răsturna și va trebui să ne schimbăm, de asemenea, nenumărate batiste cu care să ștergem lucrurile, o pereche de ghete din piele, precum și pantofii noștri de canotaj, de care nu ne puteam lipsi în caz de naufragiu.