Zi de spălat. Despre pești și pescari. Despre arta pescuitului cu undița. Un pescar conștiincios. O poveste pescărească.
Am rămas la Streatley două zile, timp în care ne-am spălat rufele. Am încercat mai întâi să ni le spălăm singuri, sub supravegherea lui George. A fost un eșec lamentabil: după spălat, arătau mai rău decât înainte. E adevărat că până a nu fi spălate erau foarte, foarte murdare, dar se puteau purta. După ce le-am spălat, fluviul între Reading și Henley era mai curat decât înainte. Toată murdăria din apă între Reading și Henley am strâns-o noi în rufe, cu prilejul spălatului.
Spălătoreasa de la Streatley ne-a spus că respectul de sine o obligă să ne ia un preț întreit. După ea, numai spălat nu se putea numi treaba pe care o făcuse, fiind mai degrabă o operație de excavare.
Am plătit nota fără să crâcnim.
Regiunea Streatley-Goring e un mare centru pescăresc, un adevărat paradis al peștilor. Știucă, ocheană, văduviță, porcușori și țipari – câți vrei, n-ai decât să te așezi pe malul fluviului și să dai cu undița la pește cât e ziua de mare.
Așa fac unii și nu prind nimic. N-am întâlnit încă pe cineva care să fi pescuit în Tamisa altceva decât boiștean și pisici moarte, dar asta, firește, nu are nimic de-a face cu pescuitul. Ghidul pescăresc local nu spune un cuvânt despre posibilitatea de a prinde ceva. Se mulțumește doar să spună că „e un loc bun pentru pescuit” și în măsura în care cunosc și eu regiunea, sunt întru totul pregătit să sprijin această afirmație.
Nu există loc pe glob unde să poți pescui mai mult și o perioadă mai îndelungată. Unii pescari vin aici și pescuiesc o zi, alții se opresc și pescuiesc o lună. Poți să stai și să pescuiești și un an, dacă ai chef – e totuna.
„Călăuza pescarului de pe Tamisa” spune că „prin preajma locului se găsesc știuci și bibani”, dar aici „Călăuza” greșește. E posibil ca prin partea locului să fie știuci și bibani. De fapt, știu precis că sunt. Se-ntâmplă să vezi bancuri întregi când te duci să faci o plimbare pe malul fluviului; atunci vin și ies pe jumătate din apă, cu gurile deschise, așteptând biscuiți. Dacă, iarăși, te duci să te scalzi, se strâng grămadă, îți barează drumul și te scot din sărite. În niciun caz, însă, nu „se prind” cu o fărâmă de vierme la capătul unui cârlig – asta nu!
Personal, nu sunt un bun pescuitor. Pe vremuri acordasem acestei preocupări o atenție deosebită și aveam impresia că fac progrese frumușele, dar maeștrii consacrați m-au sfătuit să renunț, pentru că, după cum ziceau ei, nu voi excela niciodată în această artă. Erau de părere că arunc undița cu o deosebită îndemânare, că am aplicație, precum și suficientă lenevie constituțională, totuși erau convinși că nu voi fi niciodată un bun pescar. Nu aveam destulă imaginație.
Ca poet, tot ei îmi ziceau, ca scriitor de romane foileton, ca reporter sau ceva în genul acesta, aș fi putut corespunde, dar de la un pescuitor cu undița pe Tamisa se cere mai multă fantezie și mai multă inventivitate decât aveam eu.
Unii au impresia că tot ce se cere unui pescar e să știe să toarne la minciuni cât mai gogonate fără să roșească, dar asta e o greșeală. Simpla lor inventare nu folosește la nimic, asta o poate face și un ageamiu. Adevăratul pescuitor cu undița se cunoaște după amănuntele cele mai mici, după tușele cu care înfrumusețează probabilitățile, după aerul de veracitate scrupuloasă, aproape pedantă, pe care-l imprimă povestirilor sale.
Oricine poate spune: „Aseară am prins cincisprezece duzini de bibani” sau „Lunea trecută am pus mâna pe un porcușor care cântărea optsprezece livre și măsura trei picioare, de la cap la coadă.”
Nu e nevoie de nicio artă pentru așa ceva. E o chestie care cere curaj, atâta tot.
Unui desăvârșit pescuitor cu undița i-ar fi pur și simplu rușine să spună o astfel de minciună. Metoda lui e o știință în sine. El intră în casă cu pălăria pe cap, se instalează pe cel mai confortabil scaun, își aprinde pipa și începe să pufăie în tăcere. Pe cei tineri îi lasă să trăncănească un timp, apoi profită de un moment de liniște, își scoate luleaua din gură și, scuturând-o pe grătarul căminului, observă:
— Marți seara am dat o lovitură, nu glumă, dar e mai bine să nu povestesc nimănui despre asta.
— Cum așa? De ce? întreabă toți.
— Fiindcă sunt convins că n-o să mă creadă nimeni, răspunde bătrânul vulpoi, fără cea mai mică umbră de părere de rău în glas, în vreme ce își umple pipa din nou și-i cere barmanului un whisky scoțian de trei pence, cu apă rece.
Urmează o pauză, în care nimeni nu se simte îndeajuns de sigur pe sine ca să-l contrazică pe bătrân, care trebuie să continue fără pic de încurajare.
— Nu, spune el meditativ. N-aș crede-o nici eu dacă mi-ar spune-o cineva, și totuși e adevărat. Am stat acolo toată după-amiaza fără să prind nimic, afară de vreo câteva duzini de văduvițe și vreo douăzeci de știuci și mă pregăteam să plec acasă, când, deodată, am simțit o smucitură violentă la undiță. Mi-am spus că e un alt peștișor și am dat să ridic undița. Ei bine, să fiu afurisit dacă am putut sălta undița! Mi-a trebuit o jumătate de ceas – auziți, domnilor, o jumătate de ceas! ca să scot peștele acela la mal. Eram convins, ce mai, că din clipă-n clipă mi se rupe undița! Când colo, ce credeți că era? Un nisetru! Un nisetru de patruzeci de livre! Și ăsta pescuit cu undița, măi frate! Cred și eu că faceți ochii mari! Jupâne, încă un whisky, te rog!
După aceea se apucă să povestească despre uimirea tuturor acelora care au văzut minunea, ce i-a spus nevasta când a ajuns acasă și ce a crezut despre asta Joe Buggles.
Un birtaș de pe Tamisa, pe care l-am întrebat odată dacă nu-i face rău, uneori, să tot asculte năzdrăvăniile pescarilor, mi-a răspuns:
— O, nu, domnule, cel puțin nu acum. La început mă dădeau gata, însă acum, să fiu al naibii, și eu și nevastă-mea le ascultăm ziulica întreagă. Te obișnuiești, te obișnuiești.
Am cunoscut cândva un tânăr foarte scrupulos, care în momentul când s-a apucat de pescuitul cu muscă și-a făgăduit solemn că nu-și va exagera isprăvile cu mai mult de douăzeci și cinci la sută.
— Dacă prind patruzeci de pești, zicea el, o să le spun tuturor că am prins cincizeci și așa mai departe. Nu voi trece însă de această limită, pentru că e un păcat să minți.
Dar planul cu douăzeci și cinci la sută nu dădu rezultatele dorite. Nu-l putea deloc pune în aplicare. Cel mai mare număr de pești prinși într-o zi era de trei și e imposibil să adaugi douăzeci și cinci la sută la acest număr – cel puțin atunci când e vorba de pești.
Omul își ridică așadar procentajul la treizeci și trei și o treime la sută, dar nu izbutea să se descurce nici în felul acesta dacă prindea numai unul sau doi pești. Pentru a simplifica lucrurile, se hotărî să dubleze cantitatea.
După ce folosi acest sistem vreo două luni de zile, se declară din nou nesatisfăcut. Nu-l credea nimeni când spunea că nu a făcut altceva decât să dubleze numărul, așa că nu câștiga nicio faimă în felul acesta, iar modestia lui îl punea în inferioritate vădită față de ceilalți pescari cu undița. Dacă prindea trei pești și spunea că a pescuit șase, îl cuprindea o invidie dureroasă auzindu-l pe un altul, despre care știa precis că nu a prins decât un singur pește, lăudându-se în fața oamenilor cu două duzini.
În consecință, făcu un legământ cu sine însuși, legământ pe care l-a respectat cu sfințenie de atunci încoace, și care consta în aceea că înzeci numărul peștilor prinși, așa că, fiecare pește prins conta ca zece și cu zece începea. Dacă, de exemplu, nu prindea niciun pește, spunea că a prins zece. Potrivit acestui sistem, nu putea prinde niciodată mai puțin de zece pești. Zece era cifra de bază. Dacă, iarăși, se întâmpla să prindă un pește, urca la douăzeci, în timp ce doi și trei contau respectiv ca treizeci și patruzeci, și așa mai departe.
E un plan simplu și practic; în ultima vreme s-a propus chiar să fie adoptat de întreaga breaslă a pescarilor. Și, într-adevăr, acum vreo doi ani, Comitetul Asociației Pescarilor de pe Tamisa a recomandat votarea planului, dar câțiva dintre membrii mai bătrâni s-au opus. Aceștia ar fi luat proiectul în considerare dacă numărul peștilor ar fi fost dublat, fiecare pește contând ca douăzeci.
Dacă în timpul unei excursii pe fluviu dispuneți de o seară liberă, vă sfătuiesc să intrați într-unul din hanurile satului și să luați loc în sala de consumație. Veți întâlni acolo, cu siguranță, unul sau doi pescari amatori, așezați la un pahar cu grog, și ei vă vor servi, într-o jumătate de oră, destule basme pescărești ca să suferiți de indigestie o lună de zile.
George și cu mine, nu știu ce se întâmplase cu Harris, care se dusese să se bărbierească pe la douăsprezece și ceva și se întorsese apoi ca să-și dea ghetele cu cremă albă patruzeci de minute pe ceas; de atunci nu-l mai văzuserăm; deci, George, eu și câinele, care va să zică, rămânând de capul nostru, am făcut o plimbare până la Wallingford în cea de a doua seară și, la întoarcere, am intrat într-un han de pe malul Tamisei, ca să ne odihnim și, în general, să ne mai dregem.
Am luat loc în sala de primire și acolo am cunoscut un moșneag, care trăgea vârtos dintr-o lulea din lut și cu care am intrat numaidecât în vorbă.
Moșneagul făcu observația că a fost o zi tare frumoasă, noi am adăugat că ziua de ieri a fost splendidă, apoi ne-am spus unul altuia că mâine va fi negreșit o zi minunată, iar George interveni spunând că recolta pare promițătoare.
Apoi, într-un fel sau altul, i-am dat să înțeleagă că nu suntem de prin partea locului și că avem de gând să plecăm a doua zi.
Conversația fu întreruptă de o pauză, în timpul căreia privirile noastre au rătăcit prin încăpere și, în cele din urmă, ni s-au oprit asupra unei mari cutii din sticlă, veche și prăfuită, așezată foarte sus deasupra căminului și conținând un păstrăv. Păstrăvul ăsta mă fascină – era un monstru de pește. De fapt, la prima vedere crezusem că e un cod.
— A! făcu moșneagul, urmărindu-mi privirea. E un exemplar grozav, nu-i așa?
— Este, am murmurat eu. E o namilă, nu un pește.
Iar George îl întrebă pe bătrân:
— Cât crezi că poate să cântărească?
— Optsprezece livre și șase uncii, spuse prietenul nostru, sculându-se și luându-și haina din cui. Da, urmă el, la trei ale lunii viitoare se împlinesc șaisprezece ani de când l-am prins. L-am prins colo, lângă pod, cu un boiștean. Îmi spuseseră oamenii că e în apă, iar eu am zis că am să-l prind. Și până la urmă tot al meu a fost! Nu prea se mai întâlnesc pești de mărimea asta pe aici. Noapte bună, domnilor, noapte bună.
Moșneagul ieși și ne lăsă singuri.
După cele ce auzisem, nu ne venea să ne luăm ochii de la peștele acela, care, într-adevăr, era un pește extraordinar. Ne uitam încă la el, când un cărăuș, care tocmai se oprise la han, se apropie de ușa camerei cu o halbă cu bere în mână și se uită lung la păstrăv.
— Măricel păstrăv, zise George, întorcându-se spre noul venit.
— Cred și eu! răspunse omul.
Și, după ce mai trase o înghițitură, adăugă:
— Erați aici când a fost pescuit?
— Nu, i-am răspuns noi. Nu suntem de prin partea locului.
— A! făcu cărăușul. Atunci, desigur, n-aveați de unde să fiți aici. Cred că sunt vreo cinci ani de când l-am prins.
— Dumneata l-ai prins? am întrebat eu.
— Eu, răspunse cărăușul mucalit. L-am prins chiar lângă ecluză, mă rog, lângă ceea ce era ecluza pe atunci, într-o vineri după-masă. Culmea este că l-am prins cu o musculiță. Mă dusesem să pescuiesc știuci și numai la păstrăvi nu-mi era gândul! Și când am văzut cogeamite dihania agățată de sforicică, să-mi vină amețeală, nu alta! Gândiți-vă, cântărește douăzeci și șase de livre. Noapte bună, domnilor, noapte bună!
Peste alte cinci minute intră un al treilea, descriindu-ne cum l-a prins el într-o dimineață, cu un obleț. După ce plecă, un individ de vârstă mijlocie, flegmatic și cu înfățișare gravă, intră înăuntru și se așeză lângă fereastră.
Câtva timp, niciunul dintre noi nu scoase o vorbă, dar, în cele din urmă, George se întoarse către noul venit și-i spuse:
— Vă rog să mă iertați, sper că n-o să luați în nume de rău libertatea pe care ne-o îngăduim noi, niște străini veniți de departe, dar v-am rămâne îndatorați dacă ne-ați povesti cum ați prins păstrăvul de colo.
— Dar cine v-a spus că l-am prins eu? ne întrebă el, mirat.
I-am răspuns că nu ne-a spus nimeni, dar că, instinctiv, simțeam că el a făcut isprava asta.
— E uimitor, de-a dreptul uimitor, râse străinul flegmatic. Nu vă înșelați câtuși de puțin. Eu l-am prins. Dar să ghicești asta! Pe onoarea mea, e nemaipomenit!
Ne-a povestit apoi cum i-a trebuit o jumătate de oră ca să-l scoată la mal și cum și-a rupt undița. A mai spus că ajuns acasă, l-a cântărit cu mare grijă și păstrăvul avea nu mai puțin de treizeci și patru de livre.
După ce plecă el, intră hangiul. Când i-am istorisit toate poveștile pe care le auzisem despre peștele acela, să-l fi văzut pe hangiu cum s-a pornit pe râs. Nu-i vorbă, și noi râdeam, și încă cu lacrimi.
— Auzi dumneata! Jim Bates, și Joe Muggles, și domnul Jones, și bătrânul Billy Maunders să vă spună că l-au prins ei! Ha! Ha! Ha! Să nu mori de râs? hohoti bătrânul, ținându-se de pântece. Auzi, să mi-l dea ei mie, ca să-mi împodobesc salonul, dacă l-ar fi prins ei! Ha! Ha! Ha!
După care ne spuse adevărata istorie a peștelui. Îl pescuise el însuși cu mulți ani în urmă, pe când era băiat și nu datorită vreunui meșteșug deosebit, ci datorită acelui noroc care îl urmărește întotdeauna pe un băiat când acesta fuge de la școală și se duce să pescuiască într-o după-amiază însorită, cu o bucată de ață legată la capătul unui copac.
Păstrăvul acela l-a scăpat de bătaie acasă și până și învățătorul a declarat că făcea mai mult decât regula de trei simplă și exercițiile, laolaltă.
În momentul acela cineva îl strigă pe hangiu, iar George și cu mine ne întoarserăm din nou privirile către pește. Într-adevăr, era un păstrăv impresionant. Cu cât îl priveam mai mult, cu atât ne minunam mai mult.
George era atât de copleșit încât se urcă pe speteaza unui scaun, ca să-l contemple mai bine.
Scaunul alunecă, George se agăță cu disperare de cutia aceasta din sticlă, care căzu jos și se sparse, iar George și scaunul se prăbușiră peste ea.
— Sper că peștele n-a pățit nimic, am strigat eu, alarmat.
— Cred că nu, spuse George, culegându-se de pe jos cu grijă și privind în jur.
Adevărul era altul. Păstrăvul zăcea pe dușumea, sfărâmat în o mie de cioburi – zic o mie, dar e posibil să fi fost numai nouă sute. Nu le-am numărat.
Ni s-a părut ciudat și de neînțeles ca un păstrăv împăiat să se sfărâme în bucăți în felul acesta.
Da. Ar fi fost ciudat și de neînțeles dacă ar fi fost împăiat. Dar nu era.
Păstrăvul era făcut din ipsos.