Îndeletniciri gospodărești. Dragostea de muncă. Navigatorul încercat, ce face și ce-ți spune că a făcut. Scepticismul noii generații. Amintiri despre canotajul de altădată. Plutăritul. George e un adevărat maestru. Bătrânul barcagiu și metoda pe care o folosește. E un om calm, răspândind numai pace în jurul lui. Ageamiul. Bacurile. Un accident regretabil. Plăcerile prieteniei. Navigatul cu pânze, prima mea experiență. Cum de nu ne-am înecat – explicații posibile.
A doua zi ne-am sculat târziu și, la insistențele lui Harris, am luat o gustare nepretențioasă, „fără trufandale”. Apoi am dereticat, am pus lucrurile în ordine (muncă serioasă, nu glumă, care începea să mă lămurească în privința unei probleme ce mă obseda de mult, și anume: cum izbutește să-și treacă vremea o femeie care are grijă doar de o singură casă) și, pe la zece, am pornit la drum, într-o călătorie de o zi întreagă, după cum plănuisem de la început.
Deoarece ne cam plictisisem de tras la edec, am hotărât să vâslim în cursul dimineții, iar Harris s-a gândit că cel mai bun aranjament ar fi ca eu și George să vâslim, iar el să stea la cârmă. Nu m-am declarat deloc de acord cu această idee. Am spus că Harris ar da dovadă de mai mult bun simț dacă ar propune ca el și George să muncească, lăsându-mă pe mine să mă mai odihnesc. Aveam convingerea că trudesc mai mult decât o cereau atribuțiile mele în cursul acestei excursii, fapt care începea să mă întărâte.
Întotdeauna mi se pare că muncesc mai mult decât s-ar cuveni. Nu că aș avea obiecții împotriva muncii, ferit-a sfântul! Munca mă fascinează: sunt în stare să stau ceasuri întregi și să mă uit la ea. Îmi place s-o țin pe lângă mine și gândul de-a scăpa de ea îmi frânge inima.
Oricât lucru mi s-ar da, niciodată nu mi se pare prea mult. Colecționarea de lucrări aproape că a devenit o pasiune pentru mine – biroul meu e atât de încărcat, încât n-a mai rămas un locșor gol. Încă puțin și voi fi nevoit să-mi construiesc o nouă aripă la clădire.
Am și o atitudine grijulie față de muncă. Pe unele dintre lucrările pe care le țin acolo de ani de zile n-o să întâlniți o urmă de deget. Mă mândresc cu aceste lucrări, iar din când în când le șterg de praf. Nu cred să-și mai păstreze cineva lucrările mai bine ca mine!
Dar, deși îmi place munca la nebunie, înțeleg să fiu drept.
Nu cer să mi se dea decât partea ce-mi revine. Din păcate, mi se dă fără ca eu să cer, cel puțin așa mi se pare și asta mă supără.
George e de părere că n-ar trebui să mă necăjesc din pricina asta; zice că numai firea mea exagerat de scrupuloasă mă face să cred că mi se dă mai mult decât mi se cuvine și că, de fapt, nu primesc nici măcar jumătate din cât ar trebui. Bănuiesc însă că spune asta numai ca să mă liniștească.
Am observat că într-o barcă, fiecare membru al echipajului ajunge la ideea fixă că el face totul. Harris, de pildă, susținea că e singurul care muncește și că George și cu mine profităm de el. George, pe de altă parte, a râs pur și simplu de ideea că Harris ar fi făcut și altceva în afară de a mânca și a dormi, exprimându-și totodată convingerea de nestrămutat că el, George, a dus tot greul.
Spunea că nu i s-a mai întâmplat să plece în vreo excursie cu doi trântori mai înrăiți decât mine și Harris. Asta îl amuză pe Harris.
— Închipuie-ți, George ne vorbește despre muncă! spuse el râzând. Păi, eu cred că dacă ar munci numai o jumătate de ceas, și-ar da sufletul. L-ai văzut vreodată pe George muncind? adăugă apoi întorcându-se spre mine.
Așa e, nu-l văzusem niciodată, cel puțin de când plecasem la drum.
— Cine vorbește! Să fiu al naibii dacă jumătate de drum ai făcut altceva decât să dormi, se rățoi George la Harris. L-ai văzut vreodată treaz de-a binelea, în afară de ora mesei? mă întrebă George.
Adevărul mă silea să-l sprijin pe George. De la început, Harris fusese de prea puțin ajutor în barcă.
— Oricum, am făcut mai multă treabă decât bătrânul J., spuse Harris.
— N-ai fi putut face mai puțină, adăugă George.
— Cred că J. se consideră pasager, continuă Harris.
Asta le-a fost recunoștința pentru că i-am adus, pe ei și barca aia nenorocită, de la Kingston, pentru că am supravegheat și am dirijat toate, pentru că am avut grijă de ei și i-am slugărit. Așa sunt oamenii!
Am rezolvat neînțelegerea în felul următor: Harris și George vor vâsli până dincolo de Reading, iar de acolo eu o să trag la edec. Nu mă mai încântă deloc să trag la vâsle cu o barcă grea împotriva unui curent puternic. A fost o vreme – ce-i drept e mult de atunci – când ceream în gura mare să mi se dea o treabă grea de făcut, astăzi însă prefer să le dau tinerilor șansa de a arăta ce pot.
Am observat că vâslașii cu multă experiență bat în retragere în același chip, ori de câte ori se pune problema unui vâslit anevoios. Îl recunoști pe vâslașul încercat după felul în care se întinde pe pernele din fundul bărcii și-i încurajează pe cei de la vâsle, spunându-le anecdote despre isprăvile grozave pe care le-a săvârșit în sezonul trecut.
— Dacă și asta se poate numi muncă grea! behăie el între două rotocoale de fum, adresându-se celor doi începători transpirați, care luptă eroic împotriva curentului de o oră și jumătate. Păi, să vedeți voi, vara trecută, Jim Biffles, Jack și cu mine am ajuns, vâslind, de la Marlow la Goring, într-o singură după-amiază, fără să ne oprim măcar o dată. Îți aduci aminte, Jack?
Jack, care își pregătise la prova un culcuș din toate țoalele și hainele pe care le-a putut găsi și care dormea acolo de două ceasuri, se trezește pe jumătate, auzindu-se astfel chemat, își amintește de întâmplarea cu pricina și-și mai aduce aminte că în ziua aceea au avut de înfruntat un curent grozav de iute și un vânt cu năbădăi.
— Să fi fost cam la treizeci și patru de mile, adaugă primul, întinzându-se după o altă pernă ca să și-o pună sub căpătâi.
— Nu, nu, de ce exagerezi, Tom? murmură Jack pe un ton de reproș. Treizeci și trei, cel mult.
După care, Jack și Tom, istoviți de efortul cerut de conversație, ațipesc din nou. Iar cei doi găgăuță de la vâsle încearcă un sentiment de mândrie la gândul că li s-a permis să ducă cu barca doi vâslași atât de vajnici ca Jack și Tom, și vâslesc cu și mai multă râvnă.
Când eram tânăr, grozav îmi plăcea să ascult baliverne de soiul celor pe care le povesteau cei mai vârstnici. Eram numai ochi și urechi, le sorbeam, rețineam fiecare cuvânt și de abia așteptam să aud și altele, dar noii generații parcă îi lipsește credința simplă a timpurilor de altădată. Vara trecută, George, Harris și cu mine am luat cu noi un ageamiu dintr-ăștia și i-am făcut capul calendar, tot povestindu-i brașoave despre minunile săvârșite de noi în drum.
Am început cu poveștile obișnuite, adică cu minciunile respectabile care, ani și ani de-a rândul, au fost folosite de fiecare barcagiu, apoi am adăugat vreo șapte povești inedite, inventate de noi, inclusiv o povestire pe deplin verosimilă, întemeiată, până la un punct, pe un episod aproape adevărat, care, într-o formă atenuată, li se întâmplase într-adevăr cu câțiva ani în urmă unor prieteni de-ai noștri, un basm căruia până și un copil i-ar fi putut da crezare, fără să sufere prea mult.
Ei bine, tinerelul acela și-a râs de toate isprăvile pe care i le-am povestit și voia să repetăm isprăvile pe loc, punând rămășag zece contra unu că n-o să fim în stare.
În cursul dimineții ne-am apucat să flecărim despre experiențele noastre nautice, povestindu-ne primele încercări ale fiecăruia în arta vâslitului. Prima mea amintire de acest fel era cum odată am dat, cinci inși, câte trei pence fiecare și cum am închiriat o ambarcațiune de curioasă construcție pe lacul din Regent's Park, fiind nevoiți ulterior să ne uscăm în casa paznicului.
După aceea, deoarece am căpătat gust de apă, am plutărit destul de mult prin diverse cărămidării suburbane, un exercițiu care oferă mai multă distracție și emoții decât se poate îndeobște închipui, mai ales când te afli în mijlocul heleșteului și proprietarul materialelor din care e confecționată pluta apare ca din senin pe mal cu o nuia în mână.
Prima reacție pe care o încerci la vederea acestui gentleman este că, într-un fel sau altul, nu prea îți arde de societate și conversație și că ai prefera să-l ocolești dacă asta n-ar părea cam nedelicat din partea ta, așa că, în consecință, idealul tău momentan este să ajungi pe celălalt mal al heleșteului și să o iei spre casă tiptil, prefăcându-te că nu l-ai văzut. El, însă, ți-ai găsit! Ține cu tot dinadinsul să te ia de mână și să-ți vorbească între patru ochi.
Întâmplător, îl cunoaște pe tatăl tău, ba nici tu nu-i ești defel străin. Totuși, nu te simți deloc atras spre el. Spune că o să te învețe să-i iei scândurile și să-ți faci plută din ele, dar cum nu e nevoie să te învețe, pentru că pluta e construită și plutește, ți se pare că oferta, deși bine intenționată, nu-și are rostul și inima nu-ți dă ghes să-l deranjezi acceptând-o.
Dorința lui de a te întâlni, totuși, învinge răceala de care dai tu dovadă și felul energic în care dă târcoale iazului, ca să fie de față când o să debarci, e de-a dreptul măgulitor.
Dacă omul e rotofei și astmatic, îi poți dejuca avansurile cu ușurință, dar dacă e tânăr, lung și iute de picior, întâlnirea e inevitabilă. Totuși, întrevederea e extrem de scurtă, cea mai mare parte a conversației fiind suportată de el, propriile tale remarci sunt mai ales exclamative și monosilabice și de îndată ce ai posibilitatea să o faci pleci.
Am consacrat plutăritului vreo trei luni de zile și cum la sfârșitul acestei perioade făceam față întru totul cerințelor reclamate de această artă, am luat hotărârea să practic vâslitul adevărat, înscriindu-mă la un club de canotaj pe râul Lea.
Canotajul pe un râu ca Lea, mai cu seamă sâmbăta după-amiază, te face să te perfecționezi foarte curând în mânuirea ambarcațiunilor; îți dă agilitatea necesară ca să nu fii izbit de bădărani sau dat la fund de șlepuri și-ți oferă nenumărate prilejuri de a-ți însuși cea mai rapidă și grațioasă metodă de a te lungi pe fundul bărcii, ca să nu fi azvârlit în apă de parâme.
Ce nu-ți dă însă e stilul. Personal, am căpătat stil numai pe Tamisa. Stilul meu de a vâsli e foarte admirat în momentul de față. Oamenii spun că e foarte original.
George nu s-a apropiat de apă până la vârsta de șaisprezece ani, când împreună cu alți opt gentlemeni de seama lui s-au dus în grup la Kew, într-o sâmbătă, cu gând să închirieze o barcă și să vâslească până la Richmond și înapoi; unul dintre ei, un tânăr cu părul vâlvoi, pe nume Joskins, care se plimbase de vreo două ori cu barca pe Serpentine, i-a asigurat că e minunat să călătorești pe apă.
Refluxul trăgea apa la vale destul de repede când au ajuns la debarcader, iar de-a curmezișul fluviului bătea un vânt afurisit, dar aceasta nu i-a deranjat. S-au dus să-și aleagă barca.
La debarcader era tras un schif de opt; acesta le fură inima și deci pe acesta l-au cerut. Barcagiul era plecat, de față fiind numai băiatul acestuia. Băiatul încercă să le tempereze zelul pentru schif și le arătă două-trei bărci foarte confortabile, de felul celor folosite de familii, dar ei nici n-au vrut să audă, schiful de opt era barca în care socoteau ei că o să arate cel mai bine.
Băiatul desprinse schiful de mal, iar ei își scoaseră hainele și se pregătiră să-și ocupe locurile. Băiatul sugeră ca George, care încă de pe atunci era omul cu greutate al oricărui grup, să fie numărul patru. George era fericit să fie numărul patru, așa că se duse prompt să ocupe locul omului de la prova și se așeză cu spatele la cârmă. În cele din urmă l-au așezat cum trebuie și apoi s-au instalat și ceilalți.
Un băiat excesiv de nervos fu numit cârmaci și Joskins îi explică principiile cârmitului. Joskins făcu pe vâslașul. El le spuse celorlalți că e destul de simplu – tot ce au de făcut e să-l imite pe el.
Navigatorii declarară că sunt gata și băiatul de pe debarcader îi împinse cu prăjina în larg.
Ce a urmat după aceea George nu poate descrie în amănunt. Își amintește foarte vag că îndată după ce-au plecat a primit o lovitură zdravănă în șale cu capătul vâslei numărului cinci și, concomitent, bancheta pe care ședea păru că dispare de sub el ca prin farmec și George se pomeni șezând pe fundul bărcii. A mai apucat să vadă un amănunt ciudat și anume cum în aceeași clipă numărul doi s-a pomenit trântit pe spate, în fundul bărcii, cu picioarele în aer, ca unul apucat de năbădăi.
Au trecut pe sub podul Kew cu latul, cu opt mile pe oră, Joskins fiind singurul care vâslea. George, reluându-și locul, încercă să-i dea o mână de ajutor, dar afundându-și vâsla în apă, spre nemărginita lui surprindere, aceasta dispăru de îndată sub barcă, puțin lipsind să nu-l tragă și pe el. Și atunci cârmaciul aruncă peste bord amândouă frânghiile cârmei și izbucni în lacrimi.
George n-a aflat niciodată cum s-au întors, dar le-au trebuit exact patruzeci de minute. O gloată numeroasă urmărea de pe pod cu mult interes spectacolul și fiecare îi îndruma, prin strigăte, în alt fel. De trei ori au reușit să ducă barca înapoi pe sub pod și de trei ori au fost mânați îndărăt; de fiecare dată când cârmaciul privea în sus și vedea podul deasupra lui, izbucnea în hohote de plâns.
În ruptul capului nu ar fi crezut George în după-amiaza aceea că va îndrăgi vreodată canotajul.
Harris e mai deprins cu vâslitul pe mare și de aceea, ca exercițiu, îl preferă vâslitului pe ape curgătoare. Eu, nu. Îmi aduc aminte că vara trecută am închiriat o mică barcă la Eastbourne – cu ani în urmă vâslisem destul de mult pe mare și-mi închipuiam că o s-o scot bine la capăt, dar mi-am dat seama că uitasem această artă cu desăvârșire. Când băgam una dintre vâsle adânc în apă, cealaltă se învârtea, ca apucată, în văzduh. Ca să lovesc apa cu amândouă în același timp, trebuia să mă scol în picioare. Promenada era înțesată de nobili și aristocrați, iar eu am fost nevoit să vâslesc în acest chip ridicol, sub privirile lor. Am debarcat pe plajă la jumătatea drumului și am plătit un barcagiu bătrân să mă ducă înapoi.
Îmi place nespus să mă uit cum vâslește un barcagiu bătrân, mai ales unul care a fost angajat cu ora. E ceva grozav de odihnitor în felul în care vâslește. Nici urmă la el de grabă, de pripeală, de năzuințe violente din cele care, pe zi ce trece, devin otrava vieții din secolul al XIX-lea. El nu caută cu tot dinadinsul să întreacă toate celelalte bărci. Dacă o altă barcă îl ajunge din urmă și-l întrece, asta nu-l tulbură – adevărul este că-l ajung din urmă și-l întrec toate bărcile care merg în direcția lui. Asta i-ar necăji și enerva pe unii, dar nu pe barcagiul bătrân! Sublimul sânge rece al moșului ne oferă o minunată lecție împotriva ambiției și a orgoliului.
Vâslitul practic și simplu, suficient pentru a face barca să înainteze după sistemul „dă-i bătaie”, nu este o artă greu de învățat, dar e nevoie de multă practică până când un bărbat se simte în largul lui, vâslind în prezența unor fete. „Ritmul” e acela care îi prilejuiește necazuri tineretului. „E tare nostim”, exclamă el când, pentru a douăzecea oară în decurs de cinci minute, își descurcă ramele dintr-ale tale, „vâslesc destul de bine când sunt singur!”
E foarte amuzant să vezi doi ageamii încercând să lovească apa în același ritm. Cel de la prova găsește că e imposibil să țină măsura cu vâslașul pentru că vâslașul vâslește după un sistem de-a dreptul extraordinar. Vâslașul se arată profund indignat și spune că de zece minute se căznește să-și adapteze metoda la capacitatea redusă a celui din față. Cel din față, la rândul lui, se rățoiește și-l roagă să nu-și bată capul cu el, ci să-și concentreze toată atenția asupra felului cum vâslește.
— Sau vrei să trec în locul tău? adaugă el, vrând să spună, printr-o aluzie foarte transparentă, că schimbarea ar pune toate lucrurile în ordine.
După ce mai frământă apa vreo sută de yarzi, cu rezultate mediocre, întregul secret al necazurilor lor i se revelează vâslașului sub forma unei inspirații subite.
— Știi care e problema? Ai luat vâslele mele, strigă el, întorcându-se spre cel din față. Ia dă-mi-le încoace.
— D-aia, vezi, nu înțelegeam eu de ce nu merge, răspunde cel de la prova, luminându-se la față, bucuros să facă schimbul. Acum o să meargă strună.
Dar nu merge strună nici atunci. Vâslașul trebuie să se întindă după vâsle cât e el de lung, iar pe cel de la prova vâslele lui îl lovesc fără milă în piept la fiecare revenire. Apoi iar schimbă vâslele între ei și ajung la concluzia că de la început li s-a dat o garnitură greșită de vâsle și tot înjurându-l pe barcagiu de mama focului, redevin prietenoși și înțelegători.
George își exprimă dorința de a călători și cu un bac. Nu e lucru atât de ușor pe cât pare. După cum se întâmplă și cu vâslitul, nu-ți trebuie mult să înveți cum să conduci ambarcațiunea, dar ai nevoie de multă practică pentru a face asta cu eleganță și fără a-ți uda mânecile.
Unui tânăr pe care l-am cunoscut i s-a întâmplat odată un accident regretabil pe bacul pe care-l încerca pentru prima dată. Se descurca atât de bine, încât și-o cam luase în cap, plimbându-se încoace și încolo pe bac și mânuind prăjina cu o grație nepăsătoare, de-a dreptul fascinantă. Așa, de pildă, se ducea în partea din față a bacului, înfigea prăjina, apoi alerga la capătul opus, ca unul vechi în meserie. Era măreț!
Și ar fi continuat să fie măreț dacă, din păcate, în timp ce se uita în jurul lui admirând peisajul, nu ar fi făcut un singur pas mai mult decât era nevoie, ieșind cu totul de pe bac. Prăjina era bine fixată în mâlul apei și tânărul a rămas agățat de ea în timp ce bacul era luat de curent. Poziția pe care și-o luase era lipsită de grație. Un băiat necioplit de pe țărm strigă unui prieten, care rămăsese în urmă: „Hai, vino să vezi ceva grozav – o maimuță adevărată cocoțată pe un băț!”
Eu nu puteam să-i sar în ajutor, deoarece, din nefericire, nu avusesem grijă să luăm o prăjină de rezervă cu noi. M-am mulțumit să stau și să-l privesc. Nu voi uita niciodată expresia ce i se zugrăvea pe față pe măsură ce prăjina se lăsa tot mai la fund, împreună cu el – era expresia unui om foarte îngândurat.
L-am urmărit cu privirea până când, încet, încet, s-a lăsat cu totul în apă, apoi l-am văzut zbătându-se să iasă la suprafață, trist și ud. Nu m-am putut stăpâni să nu râd – era grozav de caraghios! Am râs ce-am râs pe înfundate, apoi brusc mi-am dat seama că, în definitiv, nu aveam motive din cale afară de temeinice. Singur pe bacul acela, fără prăjină, fusesem lăsat în voia curentului și acesta mă ducea, probabil, spre un stăvilar.
Începeam să fiu cuprins chiar de un sentiment de indignare la gândul că prietenul meu părăsise bordul în acest fel năprasnic. Ar fi putut cel puțin să-mi lase prăjina!
Am fost purtat astfel de curent vreun sfert de milă, când am zărit țintuit în mijlocul fluviului un bac pescăresc, pe care ședeau doi năvodari bătrâni. Văzând că mă apropii de ei cu oarecare viteză mi-au strigat să-i ocolesc.
— Nu pot! le-am strigat.
— Nici nu încerci! mi-au răspuns ei.
Le-am explicat cum stă cazul când m-am apropiat și atunci au prins bacul și mi-au împrumutat o prăjină. Stăvilarul era cu cincizeci de yarzi mai încolo și îmi pare bine că s-a întâmplat ca ei să fie acolo.
Când am plecat pentru prima oară cu bacul, eram însoțit de alți trei prieteni, toți dispuși să-mi arate cum se procedează. Deoarece n-am putut pleca toți odată, a rămas stabilit ca eu să plec înaintea lor și să fac un pic de exercițiu până când vor veni și ei.
Mi-a fost imposibil să găsesc un bac în după-amiaza aceea – toate erau închiriate. Neavând altceva mai bun de făcut, m-am așezat pe țărm și, contemplând fluviul, mi-am așteptat prietenii.
De-abia mă așezasem, când atenția îmi fu atrasă de un om cocoțat pe un bac, care, spre surprinderea mea, purta o haină și o caschetă întocmai ca ale mele. Se vedea că era începător și mișcările lui erau cât se poate de interesante. Îți era greu să spui ce-o să se întâmple când băga prăjina în apă și bănuiesc că nu știa nici el. Uneori împingea bacul în susul curentului, alteori la vale, alteori, în sfârșit, se rotea în loc și atingea prăjina cu capătul celălalt al bacului. Rezultatul, indiferent care anume, îl uimea și-l enerva, în aceeași măsură.
Oamenii de pe țărm nu-l mai slăbeau din ochi, făcând prinsori în legătură cu următoarea mișcare pe care o va face.
Între timp sosiră și prietenii mei, pe țărmul celălalt; se opriră și ei și se apucară să-l urmărească cu privirea. Cum omul era întors cu spatele la ei, nu-i vedeau decât haina și cascheta. Această împrejurare i-a făcut să tragă numaidecât concluzia că eu, iubitul lor prieten și însoțitor, am socotit cu cale să mă dau în spectacol și încântarea lor nu cunoscu margini și începură să-și bată joc de el fără milă.
La început nu mi-am dat seama de confuzie și mă gândeam: „Ce urât din partea lor să se poarte astfel cu un străin!” Dar înainte de-a le striga și de-a le face morală, m-am dumerit și m-am ascuns după un copac.
Cum s-au mai distrat pe socoteala lui! Cum au mai râs de el! Cinci minute în cap au stat acolo, împroșcându-l cu venin, râzând de el, batjocorindu-l și hlizindu-se la el. L-au împuns cu glume răsuflate, ba chiar au mai și născocit câteva și i le-au servit. L-au blagoslovit cu toate poantele cu circulație restrânsă, cunoscute numai de cercul nostru și, probabil, cu totul de neînțeles pentru el. Atunci omul nostru, nemaiputând să suporte porcăriile acelea, se întoarse și îi văzură chipul!
Am observat, lucru care m-a bucurat, că le mai rămăsese suficientă decență să se transforme în niște curci plouate; îl confundaseră, i-au explicat ei, cu o cunoștință. Sperau că nu-i socotește în stare să insulte în halul ăsta pe altcineva decât pe un prieten personal de-al lor.
Bineînțeles, faptul că-l confundaseră cu un prieten i-a scuzat.
Harris mi-a povestit ce i s-a întâmplat odată, pe când se scălda într-o zi la Boulogne. Înota nu departe de țărm, când se simți deodată apucat de ceafă și scufundat cu forța în apă. Se zbătu din răsputeri, dar omul care-l înșfăcase făcea impresia unui adevărat Hercule și toate eforturile lui Harris se dovediră zadarnice. Încetase să se mai zbată și tocmai se pregătea să-și îndrepte gândurile spre lucruri solemne când gâdele îi dădu drumul. Harris scoase capul din apă și se uită să-și vadă ucigașul. Asasinul stătea lângă el, râzând cu poftă, dar în clipa când zări fața lui Harris ieșind din sânul apelor, se trase înapoi uluit.
— Iertați-mă, bălmăji el, jenat, v-am confundat cu un prieten.
Harris era fericit că nu-l confundase cu o rudă, altminteri probabil că l-ar fi înecat de-a binelea.
Și navigatul cu pânze cere îndemânare și multă practică – când eram copil, gândeam însă altfel. Credeam că-l înveți de la sine, cum înveți țurca. Așa se face că într-o bună zi, împreună cu un alt băiat care împărtășea același punct de vedere, ne-am hotărât să încercăm și acest sport. Ne aflam la Yarmouth și ne-am pus în gând să facem o excursie în susul râului Yare. Am închiriat o barcă cu pânze la șantierul de bărci de lângă pod și am pornit.
— E o zi cam urâtă, ne preveni omul în timp ce ne depărtam de țărm. Ați face mai bine să strângeți terțarola și să veniți cât mai mult în vânt când ajungeți la cotitură.
I-am răspuns că o să avem grijă și, voioși, ne-am luat rămas bun de la el, întrebându-ne cum se „vine în vânt”, de unde să luăm o „terțarolă” și ce să facem cu ea după ce-o luăm.
Am vâslit până când am pierdut din ochi orașul. Cum în fața noastră nu aveam decât apă, iar vântul se transformase într-un adevărat uragan, ne-am făcut socoteala că a venit timpul să începem manevrele.
Hector – da, așa cred că-l chema – continuă să vâslească, în timp ce eu desfăceam pânza. Era o operație complicată, dar până la urmă am dus-o la bun sfârșit, când, pe neașteptate, s-a pus întrebarea: care era capătul de sus?
Datorită unui fel de instinct, am căzut de acord că partea de jos e partea de sus și ne-am apucat să fixăm pânza de-a-ndoaselea. A trebuit să treacă însă mult timp până s-o ridicăm într-un fel oarecare. Pânza părea convinsă că ne jucăm de-a înmormântarea – eu fiind cadavrul și ea giulgiul.
Când a constatat însă că nu e vorba de asta, m-a lovit în cap cu verga, refuzând să mai facă ceva.
— Ud-o, spuse Hector. Afund-o în apă!
Auzise el, probabil, că marinarii udă pânzele înainte de a le înălța. Am udat-o, așadar, însă situația s-a complicat și mai rău. O pânză uscată care ți se împleticește printre picioare și ți se înfășoară în jurul capului nu e un lucru plăcut, dar atunci când e udă leoarcă, e un lucru de-a dreptul supărător.
Cu eforturi unite, am înălțat pânza, în cele din urmă. Am fixat-o, nu tocmai de-a-ndoaselea, mai degrabă într-un câș, și am priponit-o de catarg cu barbeta, pe care am tăiat-o în acest scop.
Că barca nu s-a răsturnat, e un fapt pe care mă mulțumesc să-l semnalez. De ce nu s-a scufundat, e o problemă care mă depășește. De atunci încoace, m-am gândit deseori la ea, dar nu am izbutit să ajung la vreo explicație satisfăcătoare a fenomenului.
E posibil ca rezultatul să fi fost determinat de încăpățânarea inerentă a tuturor lucrurilor din lumea aceasta. Poate că barca, judecându-ne comportarea prea pripit, a ajuns la concluzia că voiam să ne sinucidem și, în consecință, s-a hotărât să ne dezamăgească. E singura explicație pe care o am la îndemână.
Încleștându-ne cu disperare de copastie, am reușit să rămânem în barcă, dar efortul era istovitor. Hector spunea că atunci când se dezlănțuie o furtună grozavă, pirații și alți navigatori leagă cârma de ceva anume și strâng pânzele și, după părerea lui, ar fi trebuit să facem și noi ceva în felul acesta; eu însă socoteam mai nimerit să lăsăm barca să-și facă de cap și fără asta.
Cum sfatul meu părea cel mai ușor de pus în practică, am sfârșit prin a-l adopta, îmbrățișând copastia și lăsând barca să-și facă de cap.
Barca a înaintat pe fluviu cam o milă, cu o viteză cu care nu am mai călătorit după aceea și cu care nici nu mi-ar face plăcere să mai călătoresc. La o cotitură se înclină într-o parte, până când jumătate din pânză fu acoperită de apă. Apoi, printr-o minune, își reveni și zbură spre un prag prelung de noroi.
Pragul acesta de noroi a fost salvarea noastră. Barca a trecut prin noroi asemeni unui plug, până în mijlocul pragului, și apoi s-a oprit. Când am înțeles că putem iar să ne mișcăm potrivit concepțiilor noastre vechi și că nu mai suntem aruncați de colo până colo ca mazărea într-o sită, ne-am dus în față și am tăiat frânghiile care țineau pânza.
Eram sătui de navigatul cu pânze. Nu vroiam să prelungim această plăcere, ca să nu ni se aplece. Avusesem parte de o călătorie frumoasă, emoționantă, interesantă și acum ne gândeam să mai trecem și la vâsle. Am luat, așadar, vâslele și am încercat să scoatem barca de acolo, împingând-o, dar făcând astfel, am rupt una din vâsle. Ulterior, am procedat cu mai multă precauție, însă cealaltă vâslă, și prăpădită și putredă, a plesnit mai repede decât prima și ne-a lăsat în voia soartei.
Noroiul se întindea în fața noastră pe o distanță de vreo sută de yarzi, iar în spate era apa. Nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne așezăm și să așteptăm să vină cineva.
Era o zi în care fluviul nu te prea ademenea. Primul suflet de creștin care s-a ivit după vreo trei ceasuri a fost un pescar bătrân, care cu mare greutate a izbutit să ne salveze în cele din urmă. Am fost remorcați, în chip rușinos, până la locul de plecare.
Banii ce i-am plătit omului care ne-a adus înapoi, cei dați ca despăgubire pentru vâslele rupte, precum și costul a patru ore și jumătate de preumblare au reprezentat o sumă frumușică – banii de buzunar pentru multe săptămâni. Câștigaserăm însă multă experiență și se spune că prețul experienței nu e niciodată exagerat.