Trei într-o barcă
28 min de ascultat

Wargrave. Figuri de ceară. Sonning. Tocana noastră. Montmorency e sarcastic. Montmorency se ia la harță cu ceainicul. George încearcă să învețe să cânte la banjo. Decepții. Ce greutăți întâmpină un muzician amator. Când înveți să cânți din cimpoi. Harris e morocănos după cină. Fac o plimbare cu George. Ne întoarcem înfometați și uzi leoarcă. Harris e plin de ciudățenii. Harris și lebedele – o poveste ieșită din comun. Harris se agită toată noaptea.

După masa de prânz, un vânticel ne purtă încet dincolo de Wargrave și de Shiplake. Cuibărit într-o meandră a Tamisei, Wargrave îți pare, moleșit cum e de razele blânde ale soarelui de după-amiază, tabloul unui meșter vechi și ți se întipărește pentru multă vreme în memorie.

Hotelul „Sf. Gheorghe și Balaurul” din Wargrave se fălește cu o firmă zugrăvită pe o față a ei de Leslie și pe cealaltă de Hodgson, amândoi membri ai Academiei Regale. Primul a pictat lupta, iar cel de ai doilea, scena „După luptă”: sfântul, după ce a răpus balaurul, sorbind dintr-o halbă cu bere.

Day, autorul lui „Sandford și Merton”, a locuit în Wargrave și, spre și mai marea cinste a târgului, a fost ucis tot aici. În biserică se află piatra comemorativă a doamnei Sarah Hill, care a lăsat o moștenire de o liră sterlină pe an spre a fi împărțită de Paști la doi băieți și două fete care „nu au fost niciodată neascultători cu părinții și care nu au fost niciodată prinși înjurând, spunând neadevăruri, furând sau spărgând geamuri”. Închipuiți-vă, să renunți la toate astea doar pentru cinci șilingi pe an! Zău că nu merită!

Se spune prin târg că odată, acum mulți ani, s-ar fi ivit un băiat care într-adevăr nu săvârșise niciodată vreunul din aceste păcate (sau care nu fusese prins niciodată asupra faptului – ceea ce în fond e totuna). Acest băiat câștigă cununa gloriei și vreme de trei săptămâni după aceea a fost expus la primărie într-o vitrină din sticlă.

Nu știe nimeni ce s-a mai întâmplat cu banii de atunci încoace. Unii spun că ar fi trimiși regulat celei mai apropiate expoziții de sculptură în ceară.

Shiplake e un sat frumos, dar e în așa fel așezat pe deal, încât nu poate fi văzut de pe Tamisa. În biserica din Shiplake a avut loc cununia lui Tennyson.

În susul curentului, spre Sonning, fluviul își strecoară apele domoale printre nenumărate ostroave. Regiunea e liniștită și singuratică. Pe maluri, aproape nimeni, afară de o pereche sau două de țărani îndrăgostiți, care se plimbă pe înserate. Arry și Lord Fitznoodle au rămas în urmă, iar la murdarul și mohorâtul Reading nu am ajuns încă. Aceste locuri sunt făcute parcă anume să te îmbie la visare, să te lași furat de gândul vremurilor trecute, al figurilor și chipurilor de altădată, al întâmplărilor care s-ar fi putut întâmpla, dar nu s-au întâmplat, blestematele, niciodată.

La Sonning am coborât din barcă și am dat o raită prin sat. E un colț feeric, care nu-și are pereche de-a lungul întregii văi a Tamisei. E mai degrabă un sat dintr-un decor de teatru, decât unul adevărat. Casele lui se pierdeau între tufișurile de trandafiri care își desfăcuseră bobocii – era începutul lui iunie – și păreau niște nori cu nuanțe de o rară gingășie. Dacă vă opriți vreodată la Sonning, trageți peste noapte la „Taurul”, în spatele bisericii. E întruchiparea desăvârșită a unui vechi han de provincie, cu o curte pătrată în fața casei, în care iarba crește în voie, cu pomi, la umbra cărora bătrânii își beau seara berea în tihnă, pălăvrăgind despre treburile satului, cu odăi joase, ciudate, ale căror ferestre au cercevele cu multe ochiuri, cu scări strâmbe și coridoare întortocheate.

Am hoinărit noi ce-am hoinărit prin Sonning, vreo oră, și cum se făcuse prea târziu ca să mai putem trece de Reading, ne-am hotărât să ne întoarcem și să înnoptăm pe una din insulițele Shiplake. Era încă devreme când ne-am instalat. Aveam timp berechet până la căderea întunericului să ne pregătim o cină strașnică, cel puțin asta era părerea lui George. Nu trebuia pierdut un astfel de prilej, cu atât mai mult cu cât George ținea cu tot dinadinsul să ne arate ce se poate realiza în materie de bucătărie pe Tamisa. Din legume, resturi de carne rece și altele puteam face o tocană irlandeză!

Ideea ni s-a părut grozavă. George adună vreascuri și făcu focul, iar Harris și cu mine ne apucarăm să curățăm cartofii. Nu mi-am închipuit, zău, niciodată că e atâta bătaie de cap să cureți cartofi. Fără doar și poate, a fost munca cea mai grea din câte îmi fusese dat să fac până atunci. Ne-am pus pe treabă cu voie bună, aș zice chiar cu un fel de exuberanță. Dar voioșia noastră se curmă înainte de a termina primul cartof. Pe măsură ce-l curățam, mi se părea că are tot mai multă coajă. După ce am isprăvit, nu mai rămăsese, ce-i drept, nici urmă de coajă sau de ochiuri, dar nici din cartof nu mai rămăsese aproape nimic. George veni să ne vadă isprava – cartofii noștri nu erau mai mari decât niște alune.

— Nu, nu merge așa! Asta-i curată risipă! Trebuie să-i răzuiți.

Răzuitul cartofilor s-a dovedit a fi o muncă mai afurisită chiar decât curățatul. Au și cartofii ăștia niște forme! Numai noduri, umflături și scobituri! După vreo douăzeci și cinci de minute de caznă, aveam la activ patru cartofi răzuiți. Apoi am făcut grevă, declarând că tot restul serii va trebui să ne „răzuim” pe noi înșine.

N-am văzut în viața mea ceva care să te mânjească mai rău decât răzuitul cartofilor. Părea aproape de necrezut că sumedenia de coji în care înotam provine doar din patru cartofi mari și lați. E o pildă grăitoare a ceea ce se poate face cu economie și grijă.

Cum George susținea că ar fi ridicol să nu punem decât patru cartofi în tocana noastră, am mai spălat vreo jumătate de duzină și i-am aruncat în tigaie fără să-i mai curățăm. Apoi am mai adăugat o varză și o jumătate de măsură de mazăre. După ce amestecă totul, George spuse că mai e destul loc în tigaie, așa că am răscolit prin coșnițe, am scos mai toate resturile și le-am aruncat la fiert. Am mai dat peste o jumătate de pateu de porc și peste o bucată de slănină fiartă. Bune și astea! George descoperi o cutie de somon începută și o deșertă în tigaie fără să mai stea pe gânduri.

— O astfel de mâncare, spuse el, te ajută să te descotorosești de o mulțime de lucruri.

Eu am găsit două ouă sparte și le-am pus și pe ele la grămadă.

— O să îngroașe sosul, fu de părere George.

Celelalte ingrediente nu le mai țin minte, dar de un lucru sunt sigur: nu s-a aruncat nimic! Îmi amintesc că Montmorency, care urmărise toate operațiunile de pregătire a cinei cu cel mai viu interes, o șterse într-un târziu cu o expresie gânditoare și preocupată. După câtva timp se întoarse cu un șobolan de apă mort în bot. Evident, vroia și el să contribuie la cina noastră cu ceva – nu-mi pot da seama dacă în bătaie de joc sau cu dorința sinceră de a ne ajuta într-adevăr.

Ce trebuia să facem cu șobolanul? Să-l punem în tocană sau nu? Se iscă o discuție. Harris era de părere că ar da un gust bun, amestecat cu celelalte ingrediente, și că nu trebuia scăpat niciun prilej, oricât de neînsemnat, de a adăuga ceva la tocană, dar George se împotrivi, invocând tradiția – cine a mai pomenit o tocană irlandeză cu șobolani de apă? Era mai cuminte să evităm experiențele.

— Dacă nu încerci niciodată un lucru nou, spuse Harris, de unde poți să știi dacă e bun sau rău? Oamenii de felul tău stăvilesc progresul omenirii! Ia gândește-te la cel care a preparat pentru întâia oară cârnatul nemțesc!

Tocana noastră a fost grozavă; nicicând nu mi s-a părut o mâncare mai gustoasă. Avea o aromă atât de proaspătă, era atât de picantă! Să-ți lingi degetele, nu alta!

Ți se scârbește repede de bucatele obișnuite pe care le iei la drum, mâncarea noastră din seara aceea avea însă o savoare necunoscută, un gust propriu, numai și numai al ei. Și era și hrănitoare totodată. Era o mâncare de calitate superioară, după expresia lui George. Mazărea și cartofii, ce-i drept, ar fi putut fi ceva mai bine fierți, dar cum aveam cu toții măsele bune, nu ne-am prea sinchisit. Cât despre sos, a fost un adevărat poem, cam indigest pentru un stomac delicat, dar hrănitor.

Ceaiul și tarta cu vișine au încheiat cina noastră, iar în timpul cât ne beam ceaiul, Montmorency se război cu ceainicul și, bietul de el, ieși prost până la urmă.

Încă de la începutul călătoriei, Montmorency manifestase o mare curiozitate față de ceainic. Se așeza dinaintea lui și-l privea lung cum fierbe, cu oarecare uimire, încercând din când în când să-l ațâțe prin mârâituri. Când ceainicul dădea în clocot și începea să bufnească, Montmorency se credea înfruntat și nu mai dorea altceva decât să se ia la harță cu el, numai că, tocmai atunci, unul dintre noi intervenea prompt și-i răpea dușmanul de sub nas, înainte ca el să se fi putut repezi asupra lui.

De astă dată, însă, Montmorency era hotărât să ne-o ia înainte. La primul fluierat al ceainicului, se ridică mârâind și se îndreptă spre el, amenințător. Ceainicul era mărunțel, dar tare curajos, căci se zborși la câine și-l scuipă.

— Dintr-ăștia-mi ești, care va să zică! lătră Montmorency, arătându-și colții. O să te învăț eu să-ți iei nasul la purtare cu un câine respectabil și care muncește din greu. Mă, janghinosule! Ce, crezi că mă sperii cu ciocul tău? Nenorocitule! Hai, dă-te mai aproape!

Și se năpusti asupra bietului ceainic și-l apucă de cioc.

În liniștea adâncă a serii răzbătu un schelălăit înfiorător. Montmorency părăsi barca și cu o iuțeală de treizeci și cinci de mile pe oră, ocoli insula de trei ori, oprindu-se din când în când ca să râme cu botul prin noroiul rece.

De atunci încoace, Montmorency a privit ceainicul cu un amestec de venerație, neîncredere și ură. De câte ori îl vedea, începea să mârâie și o tulea repede, cu coada între picioare, iar de câte ori puneam de ceai, de îndată ce prindea de veste, sărea afară din barcă și aștepta pe mal până ce isprăveam.

După cină, George își scoase banjoul – avea omul chef să cânte! Harris se împotrivi – îl durea capul și nu se simțea în stare să facă față onorabil. George era însă de părere că muzica îi va face bine. De multe ori, pleda el, muzica liniștește nervii și potolește durerea de cap. Iar pentru a-i deschide pofta, zdrăngăni câteva acorduri. Harris însă declară că preferă să-l doară capul.

Nici până azi n-a învățat George să cânte din banjo. Prea n-a avut parte, săracul, decât de împrejurări potrivnice. Când ne găseam pe cursul superior al fluviului, încercase în vreo două seri să exerseze puțin, dar nu izbutise niciodată.

Căci cine nu și-ar fi pierdut cumpătul auzind înjurăturile lui Harris? Unde mai pui că și Montmorency urla ca apucat în tot timpul prestației. Nu erau cele mai prielnice condiții, trebuie să recunoaștem.

— Ce l-a apucat? De ce dracu urlă așa când cânt eu? exclama George indignat, ochind câinele cu o gheată.

— De ce te-ai apucat tu să cânți când urlă el? i-o întorcea Harris, prinzând gheata din zbor. Dă-i pace! Nu se poate opri, lasă-l să urle. Are ureche muzicală și felul în care cânți tu îl face să urle.

George se hotărî să amâne studierea banjo-ului pentru acasă. Dar nici atunci nu i-a fost dat s-o nimerească mai bine. Doamna P., de îndată ce începea George să cânte, urca scara și-l ruga, cu mare părere de rău – pentru că ei, personal, îi plăcea să-l asculte – să înceteze, fiindcă doamna de la etaj era însărcinată și doctorul se teme ca nu cumva muzica să-i dăuneze copilului.

A mai încercat George să exerseze noaptea târziu, în piață. Dar vecinii s-au plâns la poliție și, într-una din nopți, a fost pus un paznic, care l-a înhățat. Vina fiind evidentă, George a fost obligat, sub cauțiune, să nu tulbure liniștea publică vreme de șase luni.

În urma acestei întâmplări pierdu orice tragere de inimă pentru acest instrument. A mai încercat el de vreo două-trei ori s-o ia de la capăt după ce au trecut cele șase luni, dar a avut de înfruntat aceeași răceală, aceeași lipsă de simpatie din partea tuturor. După o vreme, cu totul dezamăgit, dădu un anunț prin care oferea banjoul la un preț de nimic – „posesorul nemaifolosindu-l” – și, în schimb, se apucă să învețe scamatorii cu cărți de joc.

Îi compătimesc sincer pe cei care vor să învețe un instrument muzical. Ai fi înclinat să crezi că societatea, în propriul ei interes, își dă toată silința să-i înlesnească oricui învățarea unui instrument muzical. Ți-ai găsit!

Am cunoscut pe vremuri un tânăr care învăța să cânte din cimpoi. Nu vă puteți închipui cât de multe împotriviri a trebuit să înfrunte – nici măcar propria lui familie nu l-a sprijinit în mod efectiv. Tatăl său, de la bun început, nici nu voia să audă de așa ceva, iar când venea vorba despre cimpoi, își dădea frâu liber la gură.

Prietenul meu se scula cu noaptea în cap ca să studieze, dar până la urmă a trebuit să renunțe din pricina surorii sale, care, fiind cam bisericoasă, susținea că e inadmisibil ca cineva să-și înceapă ziua într-un chip atât de monstruos.

Așa stând lucrurile, omul se hotărî să exerseze noaptea, după ce toată lumea se ducea la culcare, dar nici de data asta nu i-a mers mai bine, căci strica bunul renume al casei. Trecătorii întârziați se opreau în drum să asculte, iar a doua zi dimineață dădeau sfoară prin tot orașul că în casa domnului Jefferson a fost săvârșită o crimă oribilă în cursul nopții. Povesteau că au auzit țipetele victimei, blestemele și înjurăturile cumplite ale asasinului, apoi rugămințile de îndurare și ultimul horcăit de agonie al cadavrului.

I s-a îngăduit să exerseze ziua-n amiaza mare, în bucătăria din fund, cu toate ușile bine închise, dar în ciuda acestor măsuri de precauție, pasajele cele mai impresionante puteau fi totuși auzite și în salon și o emoționau pe mama lui până la lacrimi.

Femeia zicea că sunetele îi aminteau de bietul ei tată, care fusese înghițit de un rechin pe când se scălda undeva pe coasta Noii Guinee. Cum de făcea această stranie asociație de idei era un mister.

Mai târziu, i se amenajă tânărului meu prieten un mic pavilion în fundul grădinii, la vreun sfert de milă depărtare de casă și când avea chef să cânte trebuia să se ducă acolo cu ditamai cimpoiul. Uneori, vreun musafir care n-avea cunoștință de toate acestea, ca unul neprevenit de nimeni din cei ai casei, ieșea să dea o raită prin grădină. Deodată, omul auzea sunetele cimpoiului. Dacă era tare de înger, îl treceau doar fiorii și-l apucau istericalele, dar dacă era un om obișnuit, înnebunea de-a binelea.

Primele eforturi ale unui cimpoier amator, trebuie să recunosc, trezesc asociații dureroase. Știu asta din propria mea experiență, pentru că l-am ascultat pe tânărul meu prieten. Nimic mai obositor decât să cânți din cimpoi. Trebuie să tragi deodată în piept tot aerul de care ai nevoie pentru întreaga bucată – cel puțin asta a fost deducția mea, observându-l pe Jefferson.

Începea măreț, cu o notă plină de sonoritate, sălbatică, războinică, răscolitoare. Dar pe măsură ce continua, sunetele deveneau tot mai slabe și ultima măsură era de obicei întreruptă la mijloc de un bolborosit și de un șuierat care te făceau să crezi că cimpoiul își dă duhul.

Îți trebuie sănătate, nu glumă, ca să poți cânta din cimpoi.

Tânărul Jefferson nu știa decât o singură bucată, dar nu am auzit pe nimeni să se plângă de sărăcia repertoriului său. După spusele lui, cânta „Vine familia Campbell, ura, ura!”, dar taică-său susținea mereu că sunt „Zambilele din Scoția”. Nimeni nu știa cu siguranță ce anume este, dar toată lumea era de acord că sună a cântec scoțian.

Străinilor li se dădea voie să ghicească de trei ori și cei mai mulți sugerau titluri noi, de fiecare dată.

Harris fu arțăgos și imposibil după cină – bănuiesc că tocana îi căzuse cam greu la stomac. Nu e obișnuit cu delicatesele societății înalte. Noi ce era să facem? L-am lăsat în barcă și ne-am hotărât să dăm o raită prin Henley. Harris ne asigură că, după un pahar cu whisky și o pipă, o să rânduiască toate pentru noapte. La întoarcere trebuia să-l strigăm și el avea să vină să ne ia de pe mal.

— Bagă de seamă să nu adormi, i-am spus noi la plecare.

— Nicio grijă, atâta timp cât îmi stă tocana în gât, mormăi el și începu să vâslească spre insulă.

Henley se pregătea pentru regate și era plin de animație. Prin oraș am întâlnit un număr respectabil de cunoscuți și în plăcuta lor tovărășie timpul a trecut destul de repede. Era aproape unsprezece când am pornit-o spre „casă” – cum ne deprinsesem noi să-i spunem bărcii. Aveam patru mile de mers.

Era o noapte rece, cu o ploaie măruntă, care se cernea din cerul mohorât. Și cum ne târam noi picioarele prin câmpia mută și învăluită de umbrele nopții, vorbindu-ne aproape în șoaptă și întrebându-ne dacă nu cumva ne-am rătăcit, tare ne mai era dor de bărcuța noastră, cu lumina ei care licărea prin pânza bine întinsă a coviltirului, de Harris și Montmorency, precum și de whisky…

Ne închipuiam ajunși la bord, obosiți și cam flămânzi și evocam imaginea fluviului posomorât, a copacilor fantomatici și, ceva mai în fund, ca un licurici uriaș, barca noastră dragă, atât de primitoare, de intimă, de plăcută. Ne vedeam cinând în ea, ciugulind friptura rece și întinzându-ne unul altuia câte un colț de pâine, auzeam clinchetul zglobiu al cuțitelor… și întreaga barcă răsuna de vocile noastre vesele, care, prin deschizătura coviltirului, se împrăștiau în noapte. Pentru a ne vedea cât mai curând visul cu ochii, am grăbit pasul.

Ne-am bucurat grozav când am ajuns la drumul edecului, căci până atunci nu prea știam dacă ne apropiem sau dacă ne depărtăm de fluviu. Când ești sleit de oboseală și vrei să te culci cât mai repede, astfel de incertitudini te macină. Când treceam prin Shiplake, orologiul bătea douăsprezece fără un sfert, iar George mă întrebă gânditor:

— Îți mai amintești care e insula noastră?

— Nu prea, am răspuns, căzând și eu pe gânduri. Câte insule să fie cu totul?

— Doar patru, răspunse George. Totul o să se termine cu bine, dacă n-a adormit.

— Dar dacă a adormit? am întrebat eu, dar am părăsit imediat acest făgaș al gândurilor.

În dreptul primei insule am strigat fără să primim niciun răspuns. În dreptul celei de a doua am obținut același rezultat.

— Acum îmi amintesc! exclamă George. E a treia!

Plini de speranță, am dat fuga până în dreptul ei și am strigat din răsputeri.

Niciun răspuns!

Lucrurile se complicau. Era trecut de miezul nopții. Hotelurile din Shiplake și Henley erau probabil înțesate. Pe de altă parte, ne era peste mână să întrebăm la o astfel de oră pe gospodarii de prin partea locului dacă nu au cumva camere de închiriat. George îmi propuse să ne întoarcem la Henley și acolo să burdușim un polițai, iar în felul acesta aveam să fim găzduiți la secție. Toate bune, dar ce te faci dacă polițaiul ne răspunde tot cu lovituri și nu ne închide? Nu ne puteam petrece toată noaptea bătându-ne cu poliția. Și, în afară de asta, nu era în interesul nostru să ne întrecem cu gluma și să ne pomenim cu șase luni de pușcărie.

Cuprinși de deznădejde, am strigat ca din gură de șarpe în dreptul a ceea ce prin întuneric ni se părea nouă că e cea de a patra insulă, dar fără niciun rezultat. Între timp, ploaia se întețise și părea că are să țină mult. Eram uzi până la piele, rebegiți de frig și morocănoși. Începurăm să ne întrebăm dacă nu cumva sunt mai mult de patru insule, dacă suntem în dreptul lor sau undeva mai departe, poate la o milă depărtare de ele, dacă nu cumva ne aflam în cu totul altă parte decât ar fi trebuit, atât de noi și de ciudate ni se păreau toate în întuneric și înțelegeam acum suferințele copiilor rătăciți în pădure.

Tocmai când ne pierdusem orice speranță… da, știu că aceasta e clipa în care se întâmplă evenimentele însemnate în povești și romane, dar ce să fac? M-am apucat să scriu această carte cu hotărârea de a spune întotdeauna adevărul-adevărat și am hotărât să-l spun chiar dacă voi fi nevoit să folosesc pentru asta expresii uzate și banale!

Așadar, exact în clipa când ne pierduserăm orice speranță – acesta e adevărul! – privirile îmi fură atrase de o flăcăruie ciudată care pâlpâia, ceva mai jos de noi, printre copacii de pe malul opus. M-am gândit o clipă la stafii, atât era de slabă și de tainică lumina aceea. În clipa următoare însă mă străfulgeră gândul că s-ar putea să fie barca noastră, ceea ce m-a făcut să scot un strigăt atât de puternic, încât însăși noaptea păru că se cutremură în somnul ei.

Am așteptat cu răsuflarea tăiată cam un minut și deodată – o, muzică divină a întunecimilor! – Montmorency ne răspunse printr-un lătrat. Am mai strigat o dată, atât de tare, încât i-am fi putut trezi din somn și pe „Cei șapte adormiți” (fie vorba între noi, n-am priceput niciodată de ce e nevoie de mai mult zgomot ca să trezești șapte adormiți decât unul singur) și după ceea ce ni se păru nouă o oră (când, de fapt, nu fuseseră mai mult de cinci minute) am văzut barca luminată despicând încet negurile și am auzit vocea somnoroasă a lui Harris întrebându-ne unde suntem.

Cu Harris se petrecea ceva foarte ciudat. Era ceva mai mult decât o simplă oboseală: nici nu apucase omul să tragă bine barca înspre partea malului de unde ne-ar fi fost cu neputință să sărim în ea, că și adormi. A trebuit să strigăm și să zbierăm de nenumărate ori ca să-l trezim și să-l facem să judece puțin. Până la urmă, totuși, a dat Dumnezeu și am ajuns teferi la bord.

Ne-a izbit pe amândoi expresia plouată a lui Harris. Avea înfățișarea unui om care trecuse prin cele mai grele încercări. L-am întrebat dacă i s-a întâmplat ceva.

— Lebedele! îngăimă Harris.

Se pare că ne legasem barca lângă un cuib de lebede. Curând după plecarea mea și a lui George, o lebădă, grozav de întărâtată, începu să facă tărăboi. Harris o goni și ea își aduse lebădoiul. Harris spunea că avusese de luptat din greu cu cele două lebede, dar că, până la urmă, îndrăzneala și îndemânarea l-au ajutat să le pună pe fugă.

După vreo jumătate de ceas însă, lebedele se întorseseră cu alte optsprezece lebede! Se încinsese o bătălie cumplită – asta dacă ar fi să-i dăm crezare lui Harris. Lebedele încercaseră să-i tragă din barcă, pe el împreună cu Montmorency, și să-i înece. Harris se apără eroic vreo patru ore, le omorî pe toate, iar ele își luară tălpășița ca să moară în altă parte.

— Câte lebede ziceai că erau? îl întrebă George.

— Treizeci și două, răspunse Harris picotind.

— Adineauri ziceai că optsprezece.

— Ei aș, mormăi Harris. Douăsprezece am spus. Ce, crezi că nu mai știu să număr?

Adevărul cu privire la aceste lebede nu l-am putut afla niciodată. Când l-am întrebat a doua zi dimineață despre ciudata întâmplare, Harris a exclamat: „Ce lebede, frate?”, ca un om convins că George și cu mine am visat.

O, cât de bine ne simțeam în barcă, teferi și nevătămați, după atâtea încercări și neliniști! Ne-am ospătat în lege, George și cu mine, și după aceea ne-am fi pregătit un punci, dacă am fi găsit whisky-ul, dar nu l-am găsit. L-am descusut pe Harris ce-a făcut cu el, dar omul părea că nu știe ce înțelegem prin „whisky” și nici despre ce vorbim. Montmorency avea aerul că știe ceva, dar rămase mut…

Am dormit bine în noaptea aceea și aș fi dormit și mai bine dacă n-ar fi fost Harris. Îmi amintesc ca prin vis că m-a trezit de cel puțin douăsprezece ori în cursul nopții, tot învârtindu-se prin barcă cu felinarul ca să-și caute hainele.

Toată noaptea s-a agitat așa. De două ori ne-a sculat, pe George și pe mine, ca să se convingă că nu ne-am culcat pe pantalonii lui. A doua oară, lui George îi sări țandăra:

— La ce naiba îți trebuie pantalonii în plină noapte? întrebă el indignat. De ce nu te culci odată?

Când m-am trezit iar, nu-și găsea ciorapii. Iar ultima mea amintire cețoasă este că am fost întors pe partea cealaltă, în timp ce Harris bolborosea ceva despre extraordinara dispariție a umbrelei sale.

0:00